De două mii de ani... Cum am devenit huligan de Mihail Sebastian
PREFAŢĂ
Mihail Sebastian s-a hotărât să dezbată problema iudaismului. Şi o face pe un caz concret. El alege un moment oarecum istoric, cam cei zece ani ultimi ai frământărilor noastre politice, şi încearcă a stabili în acest cadru viaţa de nădejdi, de luptă şi de suferinţă a unui evreu neprevenit – dar pentru asta nu mai puţin evreu –, care e o fiinţă originară, poate chiar fiinţa lui originară, Iosef Hechter. Iosef Hechter se chinuieşte. Dar pentru că Mihail Sebastian vrea să rezolve o problemă, în sensul că el vrea să înţeleagă de ce se chinuieşte şi dacă nu poate fi şi altfel, Iosef Hechter trăieşte lucid, adică dedublat, drama aceasta a iudaismului. Punctul de ajungere a acestui Iosef e oarecum surprinzător: pornit pe calea raţionalistă – specific iudaică – a lui DE CE?, eroul nostru sfârşeşte prin a adopta, metodic, atitudinea statică a lui Ghiţă Blidaru, care, întrucât e orientală, poate fi însuşită şi de evrei (cel puţin, de evreul mistic) de îndată ce ea face fondul gândirii aritmetizante a lui Spinoza, dar nu e mai puţin străină evreului de azi, care, încleştat în lupta cu problematica rasei lui, vrea să fie un luptător. Rezultatul? Iosef Hechter nu izbuteşte să explice nimic. În schimb, el constată; constată că Iuda suferă şi se chinuieşte şi că nu se poate altfel.
Numai că această constatare e lipsită de necesitate. E adevărat că de când e lumea şi de când sânt evrei – căci, în adevăr, evreii sânt de când lumea – neamul acesta a suferit. Din faptul suferinţei lui permanente, însă, nu se poate scoate decât inductiv, adică ipotetic, sub beneficiu de inventar, caracterul necesar al suferinţei lui. Şi asta e insuficient. Pretinzând, deci, ca şi Iosef Hechter, că Iuda va agoniza până la sfârşitul lumii, eu cred să pot demonstra că nu se poate altfel. Şi pentru că Iosef Hechter nu o face, să-i îngăduie Mihail Sebastian lui Ghiţă Blidaru să spună aici ceea ce nu i-a spus lui Iosef Hechter.
A căuta problemei iudaismului o soluţie generală în ordinea politică este o operaţie lipsită de sens. Căci de îndată ce Iuda suferă şi trebuie să sufere, e de la sine înţeles că ori de câte ori se va pune undeva, într-un conflict, problema iudaismului, ea se va rezolva în sensul suferinţei evreilor. (Ceea ce nu e o soluţie!) Şi se va rezolva astfel nu pentru că oamenii sânt răi sau nedrepţi, ci pentru simplul motiv că Iuda trebuie să sufere. Aşa fiind, drama iudaismului nici nu este o problemă politică – o asemenea problemă implicând întotdeauna o soluţie –, ci, pur şi simplu, un fapt. Evreii pot da, politiceşte, material pentru o problemă popoarelor în mijlocul cărora locuiesc sau cu care sânt în contact. Aceste probleme îşi au, desigur, soluţiile lor – bune sau rele, dar soluţii... Astfel, Spania a rezolvat, sau a crezut că rezolvă, la sfârşitul veacului al XV-lea, problema evreiască, izgonindu-i pe evrei din ţară. Dar asta nu rezolvă problema iudaismului ca atare; ci, dimpotrivă, confirmă numai faptul dramei iudaice.
Asta înseamnă: drama iudaică nu poate fi dezlegată; pentru că ea nu e o problemă, ci un fenomen. Fenomenul acesta poate fi însă cunoscut, adică înţeles. Pe ce cale şi prin ce metodă? Dacă drama iudaică ar putea fi dezlegată într-un fel oarecare, ea ar fi un fenomen de relaţie; conflictul s-ar ivi dintr-o defectuoasă luare de contact între evrei şi ceilalţi oameni – contact care ar putea fi amendat, ajustat. Cum însă conflictul acesta e permanent, indiferent de timp şi loc, sau, mai exact, dacă conflictul acesta e permanent – aşa cum constată şi eroul nostru şi cum o cred şi eu – , atunci trebuie să conchidem cu necesitate că pricinile conflictului sunt în evreu. Aşa fiind, indicaţia metodică e precisă; dacă evreul trebuie să sufere, suferinţa lui trebuie să-şi aibă originea în el însuşi; iar cum suferinţa e goală, pentru că rupe armonia creaţiei lui Dumnezeu, evreul trebuie să fie substanţial bolnav. De aci, urmează că, pentru a dezlega taina suferinţei permanente a lui Iuda, e nevoie să ştim ce înseamnă a fi evreu.
Eu ştiu că metoda obişnuită în cercetarea „chestiunii evreieşti" nu e aceasta. Antisemiţii, de pildă, procedează tocmai pe dos: în chip empiric. Ei stabilesc anume că există un conflict statornic între evrei şi celelalte neamuri, conflict care, la anumite momente, caută dezlegări tari. De pe urma acestor dezlegări, evreii suferă, desigur; dar vina e numai a lor, pentru că, de când există, ei nu au făcut decât blestemăţii. E inutil să stăruiesc prea mult asupra lipsei de valoare a acestei metode. Voi spune numai că ea nu poate fi concludentă; căci rezultatele ei pot fi tot aşa de bine întrebuinţate de evrei împotriva antisemiţilor. În adevăr: cum stabilesc antisemiţii vina evreilor? În cazul cel mai bun – în care nu se mulţumesc numai cu afirmaţii – prin enumeraţie se citează cazuri, unul, două, o mie, în care evreii s-au dedat la blestemăţii. E asta o dovadă? Nu. Pentru că la o mie de fapte vinovate, evreii pot aduce oricând o mie de fapte de laudă. Sânt răufăcători? Da. Dar sunt şi binefăcători ai omenirii. Sânt jecmănitori? Desigur. Dar sânt şi filantropi. Sânt trădători în război? Se poate. Dar sânt şi atâţia care au murit simplu şi cinstit. Şi aşa mai departe. Deci dară, dacă antisemiţii spun: e drept să suferiţi, pentru că sunteţi răi, evreii pot răspunde: nu e drept să ne chinuiţi, pentru că suntem buni. Cine are dreptate? Şi unii, şi alţii. Asta înseamnă însă nici unii, nici ceilalţi. Cum asta? Pentru că metoda lor de dovadă prin enumeraţie nu poate fi concludentă.
Înapoi, deci, la cealaltă metodă: Iuda se chinuieşte. De ce? Nu există aici un „de ce". Iuda se chinuieşte, pentru că... e Iuda, în acelaşi fel în care soarele luminează, calul are patru picioare sau suma unghiurilor interioare ale unui triunghi plan este egală cu 180 de grade, evreul suferă – adică e substanţial bolnav. Dar atunci – ce este un evreu?
Chestiunea nu e chiar aşa de simplă. Răspunsurile trebuie în orice caz pregătite. De aceea, mai întâi: când e cineva evreu?
Problema asta am mai dezbătut-o o dată într-o discuţie cu dl. I. Frollo, asupra aşa-zişilor români catolici. Discuţia nu a dus la o concluzie unică. Pentru că punctele de plecare ale fiecăruia din noi erau deosebite. Şi anume, nu ne înţelesesem atunci asupra întrebării: când este cineva român. Să reiau deci lămurirea punctului meu de vedere. Cu atât mai mult, cu cât elucidarea acestei chestiuni este esenţială pentru cele ce ne preocupă aici. Calitatea de român, evreu, turc sau neamţ e o chestie de apartenenţă: faci, anume, parte dintr-o colectivitate, dintr-o comunitate. Asta se poate întâmpla în două feluri: subiectiv, printr-un act de mărturisire; obiectiv, prin aceea că eşti vehicul al unei istorii. Prima modalitate nu este efectivă. Căci nu e suficient să faci mărturisire de credinţă iudaică, de pildă, ca să fii evreu. Mai mult încă, poţi declara, poţi simţi, poţi crede că nu eşti evreu, şi totuşi să fii. Aşa spuneam eu şi altă dată; că apartenenţa la o comunitate oarecare nu e un act de voinţă individuală; şi aşa cred şi acum. Cineva poate sta în slujba unei colectivităţi, îi poate face servicii eminente, îşi poate jertfi chiar viaţa pentru această colectivitate; asta nu îl apropie în fond cu nimic de ea.
Germania a purtat războiul graţie activităţii a doi evrei: Haber şi Rathenau. Prin asta, însă, Haber şi Rathenau nu au devenit germani. Au slujit, dar din afară; da dincolo de zidurile comunităţii spirituale germane. E nedrept? Întrebarea nu are nici un sens: e un fapt. Aşa fiind, singurul fel real de a fi evreu, francez sau mai ştiu eu ce e să fii purtător al istoriei respective. Da, sigur, precizarea aceasta e făcută mai mult din imponderabile şi, ca atare, ea va fi acceptată greu: mai ales, în epoca noastră, care abia acum începe să recapete sensul imponderabilelor. Nu e vina mea însă. Eu nu pot judeca fără imponderabile; şi nici nu vreau; căci numai ele sânt în stare a exprima şi transmite direct realităţile mai complexe. Eşti, deci, român sau evreu sau german, dacă eşti fructul unei istorii.
Fructul firesc şi normal. Căci, ca în orice proces de viaţă, se pot ivi şi aberaţii; congenitale sau altfel. Actul de conştiinţă prin care să te recunoşti a fi membru al unei comunităţi spirituale – expresie a unei aceleiaşi istorii – poate cel mult adăuga la românitatea ta, şi încă numai la intensitatea şi precizia acestei românităţi. Pot fi însă foarte român şi fără a-ţi da seama de asta. În acelaşi fel în care un stejar e stejar... fără să o ştie. Prin urmare: eşti român sau evreu sau grec nu printr-o mărturisire de credinţă, ci prin vehicularea unei istorii; calitatea aceasta nefiind – încă o dată – un act individual de voinţă, ci o stare naturală. Iosef Hechter nu ignoră aceste adevăruri fundamentale. El are prilejul să le descopere în chiar familia lui.
În fiecare evreu sânt active două momente: unul al tradiţiei iudaice, altul al solului natal. Tradiţia iudaică e una singură; solul natal – diferit. Există un evreu rus, după cum există un evreu român; sau un evreu german. Asta e un fapt, dar un fapt creator de confuzii.
Că e fapt, se poate dovedi uşor. Sânt atâţia evrei care au părăsit ţara românească. Şi au părăsit-o de nevoie, în necazuri, că doară nimeni nu ia lumea-n picioare de plăcere. Au plecat, deci, de cele mai multe ori ocărându-ne. S-au aşezat prin străinătăţi; şi dacă au izbutit în viaţă, au continuat să ne ocărască. Ciudat însă: în casele lor vei găsi aproape întotdeauna o odaie românească; pe masa lor adesea mămăligă şi sarmale... de porc; iar în suflet nu arareori o umbră nostalgică. Vasăzică solul natal lucrează. Dar lucrează cum? Cu intensităţi deosebite.
În neamul lui Iosef Hechter, de pildă, oamenii din partea tatălui, negustori de grâne în schela Brăilei, în contact permanent cu realităţile concrete, stau precumpănitor sub semnul locului; în cei dinspre partea mamei, meseriaşi în contact cu materia moartă şi talmudişti trăind în abstracţii, capabili deci a se sustrage specificului geografic, precumpăneşte tradiţia iudaică. Iosef Hechter o ştie.
În această discriminare însă stă şi originea confuziilor. Căci gândul alunecă. În adevăr, iată cum gândesc unii: dacă în fiecare evreu există două momente, cel al tradiţiei şi cel al locului, atunci diagrama fiecărui individ va fi dată de proporţia în care se amestecă cele două momente constitutive. Care sânt însă limitele între care variază aceste două momente? Teoretic, ele cresc şi descresc în semn contrar; iar limita descreşterii poate fi zero. Descreşte momentul geografic până la zero în favoarea tradiţiei, evreul român devine evreu pur; descreşte, dimpotrivă, până la zero momentul tradiţiei iudaice, atunci evreul român devine român pur. Este iluzia asimilistă; şi este iluzia atâtor evrei care se cred sincer români şi pe care mişcările pasionale antisemite îi surprind până la disperată năucire. Pe nedrept însă. Căci într-un fel, antisemitismul nu e pentru ei decât o chemare la ordine: adu-ţi aminte că eşti evreu! Ştiu, Iosef Hechter va protesta; el va spune: numeşte-mă cum vrei, eu ştiu însă că sânt un om de la Dunăre şi că Dunărea Brăilei face parte din fiinţa mea. Face? Nu o vom contesta. Dar în ce măsură? Sânt în elementele constitutive ale fiinţei omeneşti momente esenţiale şi accidentale; de adânc, şi superficiale. Eşti tu, Iosef Hechter, om de la Dunărea Brăilei? Nu. Ci evreu de la Dunărea Brăilei. Asta e de reţinut: cresc şi descresc cele două momente, al tradiţiei şi al locului, în fiinţa unui evreu; dar pe când climatul geografic se poate închirci până la foarte aproape de zero, cel spiritual observă o limită sensibil deasupra lui zero, sub care nu coboară niciodată.
Ceea ce face ca evreul să fie evreu, oriunde ar fi el. Aşa este. Şi aşa trebuie să fie. Aş zice chiar, aşa e bine. Naţionalitatea este, deci, o stare organică. Cu cât un om este mai viu, cu atât el e şi mai naţional. Mărturisirea de credinţă de care aminteam mai sus e şi insuficientă, şi ineficace. Probă: sânt atâţia oameni care se declară categoric români, şi care, cu toată genealogia lor fără cusur, au încetat de a fi români; care nu sânt nimic. Acestea sânt exemplarele hibride, în degenerescenţă ale naţiunii; care în ordinea vieţii publice nu creează nimic sau creează valori formale, pline de artificialitate; şi a căror vitalitate e aşa de redusă, încât de cele mai multe ori, în ordinea fiziologică, nu au copii. Să observăm că hibriditatea aceasta nu atacă deloc inteligenţa. Am zice, chiar, dimpotrivă: ascute, uneori până la morbid, instrumentul inteligenţei; dar numai pe cel al inteligenţei formale, care despică, analizează şi, neputând înţelege, nici nu poate crea. Să reţinem această corelaţie: logica luată ca instrument de creaţie, nu de transmitere a adevărurilor – lipsă de solidaritate cu viaţa – incapacitate creatoare sub orice raport – caracter anaţional.
Exemple? S-ar putea căuta între oamenii care fac politica statului nostru, de astăzi, o politică aşa de puţin naţională, adică aşa de puţin în legătură cu structura neamului românesc.
Să nu mai insistăm însă. Exemplele acestea nu sânt interesante. Ca orice hibrid. Şi să ne întoarcem la chestiunea noastră: când e, deci, cineva evreu? După cele spuse, răspunsul se desprinde suficient de clar: când trăieşte istoria evreiască; indiferent dacă e conştient de asta sau nu, indiferent dacă o vrea sau nu. Asta înseamnă însă că, pentru a înţelege ce e un evreu, e nevoie să ştim ce e istoria evreiască.
Dezbaterea acestei chestiuni comportă – recunosc – un efort de obiectivitate. Dar mă socotesc în stare să-l fac. Şi de aceea mă încumet a duce dezbaterea până la capăt. Istoria evreilor e, pentru ei, un şir lung de suferinţe nejustificate. Pentru „ceilalţi", suferinţele evreilor nu sânt decât rezultatul unei reacţii îndreptăţite la tot răul pe care evreii îl aduc în mijlocul neamurilor cu care trăiesc. Fiecare din „părţi" socoteşte, deci, că dreptatea e de partea ei. Ce e de făcut? Eu cred că cel mai simplu e să lăsăm, deocamdată, afară din preocupările noastre chestiunea dreptăţii; să nu mai vorbim, deci, de suferinţe „nejustificate" şi reacţii „îndreptăţite"; să vorbim numai de suferinţe, de suferinţele evreilor.
Aşadar: Iehuda patet.
De ce?
Să pornim de la faptul brut, aşa cum e trăit şi înfăţişat el chiar de către evrei, încercând a stabili în ce constă această suferinţă. Se constată că între evrei şi popoarele în mijlocul cărora trăiesc au existat întotdeauna nepotriviri şi neînţelegeri; de pe urma cărora evreii au fost supuşi la un regim deosebit, din care pentru ei au izvorât întotdeauna suferinţe. Regimul acesta s-a aplicat evreilor, şi individual, şi colectiv; după împrejurări. Nu se poate nega, de pildă, un sentiment general de ură şi dispreţ al popoarelor faţă de evrei, sentiment care creează acestora, fie şi numai moralmente, o situaţie de paria şi care stă la baza tuturor acţiunilor de pe urma cărora evreii au să sufere. Să observăm însă că încordarea dintre evrei şi celelalte neamuri nu e un fenomen constant; şi că sânt adesea perioade în care domneşte linişte deplină şi în care neamul evreiesc prosperă. Când suferă evreii? Când sânt evreii – ca să întrebuinţez o expresie a lor persecutaţi? În momente de criză. Această criză poate fi de două feluri: provocată de evrei şi provocată de alte pricini, oarecari.
Marile şi sângeroasele mişcări antisemite din Anglia la începutul timpurilor moderne, de pildă, îşi au explicaţia în acţiunea evreilor. În adevăr, purtători ai spiritului capitalist, evreii au întreprins atunci în Anglia disoluţia economiei agrare; nimic mai firesc, deci, ca cei păgubiţi – posesorii şi lucrătorii de pământ –, beneficiarii regimului de economie agrară, să reacţioneze. Faptul nu e de altfel specific Angliei, ci general; şi asupra lui am avut prilejul să insist şi altădată. Sânt, însă, cazuri în care evreii nu au nici o vină. Se întâmpla, de exemplu, în Rusia veche, ca ori de câte ori guvernul se găsea în dificultăţi şi avea nevoie de o diversiune să organizeze câte un pogrom, local sau mai întins, după nevoie. Mai ales aceste fapte le subliniază evreii ca să arate că sânt persecutaţi, şi încă pe nedrept. Căci, zic ei, justificare obiectivă pentru asemenea pogromuri nu există. Există numai o ură subiectivă împotriva noastră, şi această ură e şi pricina suferinţelor noastre.
Să cercetăm obiectiv această afirmaţie. Mai întâi, pogromurile nu sânt o invenţie rusească şi nu s-au exercitat numai împotriva evreilor. Dacă ne aducem bine aminte, Roma imperială cunoştea şi ea asemenea procedee, iar victime ale lor erau foarte adesea creştinii. Ca să nu luăm decât un exemplu. Exemplul acesta e suficient însă pentru a stabili un fapt, anume, că nu există la neevrei o singură direcţie de destindere a unei situaţii încordate înspre evrei; deci nu calitatea de evreu este cea care lucrează asupra neevreilor ca o cârpă roşie, asupra taurului. Nu calitatea de evreu, ci altceva. Ce anume? Să încercăm a înţelege.
Este adevărat că procedeul amintit mai sus era foarte întrebuinţat în Rusia. E iarăşi, adevărat că un asemenea procedeu ar pu-tea fi întrebuinţat şi în alte ţări cu climate politice şi de ethos, asemănătoare. Dovedeşte însă asta că pricina unor asemenea agitaţii e subiectivă? Greu de admis! Vedeţi, când diavolul a vrut să ispitească pe cei dintâi oameni în rai, el nu s-a îndreptat către Adam, ci către Eva. De ce? Pentru că el ştia că Eva va sucomba mai uşor ispitei. La fel şi poliţia rusească care organiza pogromurile; ea oferea mâniei publice ca ţintă pe evrei. De ce? De ce oare agitatorii aceştia nu ridicau lumea împotriva tătarilor sau a ungurilor sau a francezilor? De ce – presupunând că premisa evreilor (evreii, cal de bătaie pentru toţi agitatorii) este adevărată – de ce toate instigaţiile acestea au ca obiect evreimea? E simplu, se va spune: pentru că asemenea instigări prind întotdeauna şi pentru că agitatorii o ştiu. O ştiu agitatorii antisemiţi astăzi, aşa după cum cu vreo 18 veacuri în urmă o ştiau agitatorii anticreştini. Foarte bine; numai că, în acest caz, trebuie să existe în evreii de azi şi de totdeauna, trebuia să existe în creştinii de acum 18-19 veacuri, un element obiectiv care să-i facă apţi de a aprinde mânia publică; exact în acelaşi fel în care slăbiciunea congenitală a Evei o făcea aptă să sucombe ispitelor diavolului. Care e acest element?
Datele de mai sus încadrează o elementară problemă a psihologiei mulţimilor. Pentru ca o categorie de oameni să poată deveni obiectul de descărcare a patimii maselor e nevoie de mai multe elemente. Ţinând seamă de faptul că asemenea descărcări, întrucât sânt fapte de psihologie colectivă, nu îşi au de cele mai multe ori decât origini neraţionale, vom spune că o categorie de oameni nu e aleasă ca victimă de către agitatori decât:
- Când ea constituie o grupă fundamental deosebită de masele în mijlocul cărora trăieşte;
- Când deosebirile acestea, devenite conştiente şi înţelese ca tot atâtea motive de superioritate asupra neamurilor din jur, au ca urmare un proces voit de succesiune, care duce la izolarea numitei grupe înlăuntrul chiar al societăţii respective;
- Când, de pe urma acestei izolări, viaţa înlăuntrul grupei ia anumite forme ezoterice, pline de mister pentru cei din afară;
- Când grupa aceasta reprezintă o primejdie permanentă pentru ordinea celor din afară, pentru structura spirituală, politică, socială sau economică a aşezării lor.
Aceste patru momente se verifică complet pe cazul persecuţiei creştinilor în imperiul roman. În adevăr, atât prin felul lor de viaţă, cât şi prin ethosul lor, prin înţelegerea lumii şi prin sensul general pe care îl dădeau ei existenţei şi acţiunilor omeneşti, creştinii erau fundamental deosebiţi de stăpânitorii Romei. Mai mult decât atât însă, conştienţi de valoarea adevărului absolut în stăpânirea cărora erau ca închinători ai lui Hristos, ei duceau o viaţă separată de a celorlalţi, cu o practică a cotidianului care distona categoric nu numai în cele religioase şi care îi silea să se izoleze dacă nu pentru altceva cel puţin pentru a se feri de ispita vieţii păgâne; de aici traiul în comunităţi, şi topografic închise, adevărate ghetouri, înlăuntrul cărora nu pătrundea nici ochiul cel mai indiscret – dacă nu era al unui iniţiat –, şi tot de aici taina care învăluia această viaţă şi care făcea posibile legendele cele mai fantastice. Există un basm cu omorul ritual? Există. Dar de ce se plâng evreii? Nu a existat un basm cu creştinii otrăvitori de fântâni? Şi evreii nu au ei oare nici o vină, n-au avut ei nici un rol în răspândirea acestor basme? Iată dară, istoria nu face decât să se repete. Faţă de imperiul roman creştinii însă mai îndeplineau o funcţiune; aceea de element dizolvant al aşezării romane. Va fi spus Hristos: daţi Cezarului ce e al Cezarului. Asta însă nu apăra imperiul împotriva dinamitei creştinismului. Iar primejdia aceasta o simţeau stăpânii – şi reacţionau. Reacţionau prin... pogromuri. Încercând să explice acest fapt, unii spun: pentru că creştinii erau purtătorii unei mişcări revoluţionare. Evreii înşişi spun despre ei: pe noi numai retrograzii nu ne pot suporta; numai retrograzii sânt antisemiţi – şi anume pentru că evreii sânt revoluţionari, aducători de progres. E inexact. Evreii nu sânt aducători de progres, între altele şi pentru că... progresul nu există. Evreii aduc schimbare, nu progres; şi încă nici asta întotdeauna.
Iată, de pildă, astăzi. Singura ţară revoluţionară în Europa e azi Germania. (Italia nu e încă revoluţionară, iar Rusia, care cu Lenin a fost formal revoluţionară – în fond nu, pentru că marxismul nu e, faţă de raţionalismul cartezian, în nici un fel revoluţionar – deci, Rusia, care cu Lenin a fost formal revoluţionară, a încetat să mai fie, în momentul în care – sau: dacă – omul de stepă Voroşilov a capitulat în faţa lui Stalin, care devine din ce în ce mai mult omul tehnicii, adică moştenitorul lui Petru cel Mare, în aşa măsură încât urmează sugestiile Franţei şi se întoarce înapoi în Europa.) Deci singura ţară revoluţionară azi în Europa e Germania – iar Germania de azi e antisemită. Nu e adevărat, deci, că evreii sânt întotdeauna şi peste tot un ferment revoluţionar. Şi, chiar dacă ar fi aşa, asta încă nu ar explica pasiunile dezlănţuite împotriva lor. Căci nu e adevărat că, popoarele se ridică împotriva oricărei revoluţii. Nu. Ci popoarele se ridică împotriva revoluţiilor, atunci când acestea atacă geniul lor naţional, ethosul lor. Le suportă însă – mai mult: le susţin – atunci când merg înspre o potenţare a acestui ethos. Întorcându-ne la cazul nostru: creştinismul reprezintă faţă de geniul roman o formulă, dacă nu chiar diametral opusă – ceea ce totuşi s-ar putea susţine –, în orice caz o formulă fundamental deosebită.
Roma trebuia să înţeleagă, şi instinctul ei nu a înşelat-o, că ideea de stat romană nu putea decât să sucombe prin înflorirea creştinismului. Şi de aceea a reacţionat. (Cu cât succes – s-a văzut. Dar asta e o altă chestiune.) Iată, deci, originea sau explicaţia persecutării creştinilor sub imperiu.
Întrebarea e: au fost şi sânt evreii, oare, faţă de toată lumea, în situaţia în care se aflau creştinii faţă de imperiul roman?
Să vedem.
Evreii sânt poporul ales. Asta trebuie să o mărturisească nu numai orice evreu, ci şi orice creştin. Evreii sânt poporul ales, pentru că cu ei a făcut Dumnezeu primul legământ. Ei ştiu asta. Un popor ales are însă de împlinit o funcţiune; căci el nu e ales din cauza a ceva, ci – şi mai vârtos încă – pentru ceva, într-un anumit scop. Dar pentru ca să-şi poată împlini misiunea lui, el trebuie să se păstreze ca popor ales. Asta iarăşi au înţeles-o evreii. De aceea, în istoria lor, încă de la început, se poate identifica extrem de lesne o tendinţă constantă nu numai de a-şi sfinţi viaţa, dar şi de a o păstra pură de orice contact cu cei de altă credinţă. În ţara lor, când aveau una, în toate celelalte ţări unde îi aruncau nenorocirile lor naţionale sau numai neliniştea lor scormonitoare care îi punea mereu pe drumuri – căci, de fapt, foarte mulţi din evrei au trăit în diaspora chiar în vremea independenţei statului lor –, ei trăiau despărţiţi de ceilalţi oameni, în comunităţi rigid închise. Conştiinţa superiorităţii credinţei lor, conştiinţa superiorităţii lor de popor ales nutrea în ei un imens orgoliu, care, astăzi, după atâtea nenorociri şi suferinţe, e tot aşa de intact cum era în timpurile de cea mai mare strălucire naţională (căci au fost şi momente de astea). Desigur, evreii au fost întotdeauna un corp străin în mijlocul neamurilor cu care au venit în atingere; şi dacă e adevărat că „difference engendre haine", – au fost şi urâţi. Să se recunoască însă că dacă procesul acesta de diferenţiere, de singularizare, de izolare este aşa de departe dus astăzi, încât între evrei şi celelalte neamuri nu se mai pot arunca punţi statornice, apoi el a fost iniţiat nu de celelalte neamuri, ci chiar de evrei. Vechiul Testament este o lege care e şi a noastră, a creştinilor; întrucât şi noi o mărturisim, ar trebui deci ca între noi şi evrei să fie ceva comun: Vechiul Testament.
Şi, totuşi, nu e. Pentru că ceea ce face fondul ethosului evreu nu e legea cea veche, ci comentariul ei. Stă scris doară că Thora e apă, şi Mishra e vin. Şi asta îşi are însemnătatea ei enormă. S-a întâmplat cu Vechiul Testament la evrei ceea ce trebuia să se întâmple mai târziu cu Evanghelia la catolici; care nu era valabilă decât sub garanţia Bisericii (Augustin), adică în lumina comentariilor. Nu insistăm, căci chestiunea e cunoscută: Talmudul a luat locul Thorei. Nu chiar dintr-o dată. Ci cu lupte grele, care nu s-au terminat decât când a fost arsă opera lui Maimonide, Mare Nebuhim. Asta înseamnă, însă, veacul al XIV-lea. Până după 1300, deci, au luptat urmaşii fariseilor pentru impunerea spiritului exclusivist, în virtutea căruia evreii trebuiau să se ţină departe de orice atingere cu celelalte neamuri; fie că era vorba de perşi sau de romani, de greci sau de alexandrini, de arabi sau de creştini. La această, dată însă izbânda rabaniţilor era desăvârşită; separaţia între evrei şi celelalte neamuri complet realizată.
Când însă cineva vrea să se ţină departe de tine pentru că, te dispreţuieşte, pentru că te socoteşte mai jos de el şi nu demn de ai fi o legătură, reacţia ta e firească: începi a-l socoti drept duşman; sau, în ori ce caz, de altă natură decât a ta. Procesul de separaţie iniţiat de evrei continuă să fie adâncit de ceilalţi. La aceasta a contribuit, dacă mai era nevoie, încă un fapt, de ordin strict concret.
Evreii sânt, desigur, mistici; dar sânt, în acelaşi timp, raţionalişti. Probă: Kabbala (hasidismul, care e, înlăuntrul iudaismului, faţă de raţionalismul talmudiştilor, cam ceea ce e în catolicism franciscanismul faţă de scolastica tomistă, nu e nici pe departe un element hotărâtor în plămădeala ethosului iudaic). De la talmudist, însă, până la zaraful cântăritor de aur şi împrumutător de bani nu e nici măcar un pas: e unul şi acelaşi lucru. Evreii au fost, deci, în toate timpurile excepţionali mânuitori de bani. Calitatea asta a lor i-a dus în apropierea regilor şi ai mai marilor tuturor neamurilor; cărora le-au făcut servicii adesea eminente. Evreii nu au ştiut, însă, nu au înţeles niciodată – cu toate necazurile care au căzut pe capul lor – că nu există mai mare nenorocire decât aceea de a sluji contra răsplată pe cei mari.
Căci ceea ce-ţi pot da stăpânitorii neamurilor în plată sânt privilegii, iar privilegiile nu pot fi decât izvor de nenorocire. Privilegii pentru neamul lor. Asta merge o bucată de vreme. Şi le-a mers şi lor. În Alexandria, de pildă, ca şi mai târziu, în Spania, privilegiile de care se bucurau evreii erau aşa de însemnate, încât mulţi treceau la iudaism numai ca să se bucure de foloasele calităţii de a fi evreu. Asta nu merge însă la nesfârşit. Căci, într-un anumit moment, intervine o criză publică, şi atunci pasiunea populară merge tocmai împotriva celor privilegiaţi. Să te apere cei mari? Cei mari dau cel mult privilegii – şi încă? –; de apărat însă împotriva mişcărilor de opinie publică – asta nu. Evreii uită mereu că ei au fost izgoniţi din Spania la scurtă vreme după ce făcuseră eminente servicii lui Ferdinand şi Isabelei, cărora le refăcuseră finanţele publice! Iată, deci, în situaţia lor privilegiată – şi unde nu au avut privilegii evreii? – încă un element al procesului de izolare a evreilor, proces care, de data aceasta, nu mai porneşte de la evrei, ci de la ceilalţi, deşi, de fapt, nu e decât o consecinţă a secesiunii rabanite. Nu explică asta destule lucruri? Destule – dar nu pe toate...
Desigur, evreii sânt poporul ales. Dar ales – la ce? Ei spun, ca să stăpânească pământul. E o afirmaţie care face orice discuţie imposibilă. Căci ce înseamnă oare, în domeniul realităţilor concrete, a stăpâni pământul? Socotesc, deci, indicat să alegem un alt punct de plecare. Un punct de plecare care să fie ceva mai precis şi posibil de a fi acceptat de toată lumea. Care e, după chiar părerea evreilor, momentul în care ar fi să înceapă stăpânirea lor asupra lumii? Momentul în care va apărea Mesia. Prin urmare, deplasând puţin problema, fără a-i schimba însă punctul de ajungere, vom spune: evreii sânt poporul ales, pentru că dintre ei trebuia, după hotărârea lui Dumnezeu, să se nască Mesia. Asupra acestora suntem toţi de acord; evrei şi creştini. Imediat după aceasta însă se deschide controversa.
Noi spunem: Mesia a venit. Prin întruparea Logosului. El e Hristos. Evreii au fost poporul ales; ales pentru întruparea lui Dumnezeu.
Dar în momentul în care aceasta s-a întâmplat, în momentul în care el şi-a împlinit misiunea deci, poporul evreu a încetat a mai fi poporul ales. Căci, e adevărat, legea cea veche era un legământ între Dumnezeu şi poporul evreu; legea cea nouă, însă, e un legământ între Dumnezeu şi toate neamurile pământului. În legământul cel nou devine, deci, oarecum ales oricine primeşte legea cea nouă; ales între pierzanie şi mântuire. Prin urmare: sau evreii recunosc că Mesia a venit sub chipul lui Hristos, şi atunci, din acest moment, ei încetează de a mai fi poporul ales (sub pedeapsa de a făptui cel mai greu păcat – al orgoliului); sau ei contestă autenticitatea lui Hristos-Mesia, şi atunci ei se refuză de la funcţia lor de popor ales, aceea de a fi instrumentul lui Dumnezeu întru mântuirea lumii, păcătuind nu numai împotriva misiunii lor, dar chiar direct împotriva lui Dumnezeu.
La aceasta evreii răspund statornic: Hristos a fost desigur cineva. Poate chiar un profet. Dar dacă el pretinde a fi chiar fiul lui Dumnezeu sau, în orice caz, Mesia, atunci el e un impostor. Mesia nu a venit încă. El va veni, sigur, pe un cal alb, şi atunci va începe şi stăpânirea lui Israel asupra pământului
Cele două poziţii sânt ireductibile. Dacă am încerca, dintr-un punct de vedere exterior amândurora, să stabilim cine are dreptate, ar trebui să ne recunoaştem neputinţa.
Din fericire, însă, pentru problema noastră e absolut indiferent să se ştie de care parte e dreptatea. Căci în chiar caracterul ireductibil al celor două poziţii stă miezul problemei noastre. Să ne amintim, în adevăr, că ceea ce vrem să lămurim noi nu e cine e vinovat în conflictul permanent dintre evrei şi celelalte neamuri, ci care este explicaţia permanenţei suferinţelor lui Israel.
Prin urmare: poziţia evreilor e clară; ei sunt poporul ales; care va stăpâni pământul în ziua în care se va ivi Mesia. Iată însă că din Israel s-a născut cineva care se pretinde a fi Mesia. Acest cineva, Hristos, care nu e decât un impostor, a sfârşit totuşi prin a fi recunoscut ca fiu al lui Dumnezeu de atâtea neamuri în mijlocul cărora trăiesc evreii. El a creat o nouă înţelegere a lumii, o nouă structură spirituală şi nu numai o nouă scară de valori, dar chiar valori noi. O aşezare creştină a lumii.
Aici începe dificultatea. Evreii trăiesc în mijlocul acestei lumi, creştine. După care lege? După legea creştină? După obişnuinţele create de legea creştină? După indicaţiile climatului creştin? Dacă da, atunci evreii au renunţat la legea lor, au trădat legământul lor cu Dumnezeu, au încetat de a fi poporul ales – mai mult, au încetat de a fi evrei. Nimic din toate acestea nu s-a întâmplat însă. Evreii, continuă a fi evrei. Ce înseamnă asta? Că, în mijlocul unor popoare creştine, ei îşi fac aşezările lăuntrice şi îşi duc viaţa după o lege a lor, alta decât cea creştină, potrivnică celei creştine – operă a unui impostor. Concluzia? Urmând legea lor. evreii trebuie să saboteze aşezările şi valorile creştine.
Nu este vorba aici numai de o problemă religioasă. Este adevărat că necazurile şi suferinţele evreilor sunt mai adânci şi mai frecvente în acele timpuri şi în acele regiuni în care popoarele odihnesc într-un creştinism mai categoric. După cum iarăşi e adevărat că situaţia lor e incomparabil mai uşoară în ţările protestante, protestantismul – mai ales în anumite forme ale lui – fiind formula cea mai puţin creştină în creştinism şi cea mai aproape de structura iudaică. Dar, încă o dată, problema nu e în primul rând religioasă.
Sau, mai exact: justificarea formală a conflictului acesta permanent nu e de natură, religioasă. E vorba de altceva; iudaism sau creştinism sânt mai mult decât religii; ele sânt principii formative ale vieţii; există o aşezare iudaică şi o aşezare creştină a lumii, indiferent dacă în conştiinţa oamenilor şi a instituţiilor apare în chip explicit Hristos şi Iehova sau nu. Aşa fiind, există valori creştine şi valori iudaice în oricare ordine a vieţii; fie că ne gândim la organizarea politică a unei naţii, fie că ne preocupăm de crearea şi circulaţia bunurilor materiale, fie că nu e vorba decât de înţelegerea sensului general al existenţei. Pe orice teren ne-am afla, deci, există o categorică „incompatibilitate de umoare" între creştini şi evrei.
Aşa fiind, însă, deosebirea pe care am identificat-o ca existând între evrei şi creştini merge mai departe: aceştia din urmă îi simt pe cei dintâi nu numai izolaţi voluntar, dar şi – ştiţi, a patra condiţie din cele de mai sus – primejdioşi ordinii creştine. Creştini şi evrei, două corpuri străine unul altuia, care nu pot fuziona întro sinteză, între care nu poate exista pace decât.... prin dispariţia unuia din ele.
Iuda suferă. De ce?
Pentru că Iuda trăieşte în mijlocul unor popoare pe care nu poate să nu le duşmănească, chiar dacă ar voi altfel; pentru că din momentul în care a refuzat să-l recunoască pe Hristos-Mesia, ancorându-se şi mai departe – pe drept sau pe nedrept – în calitatea lui de popor ales, el e dator, faţă de el însuşi să-şi împlinească funcţiunea care îi revine, aceea de dizolvant al valorilor creştine.
Iuda suferă pentru că l-a născut pe Hristos, l-a văzut şi nu a crezut. Şi asta încă nu ar fi fost prea grav. Dar au crezut alţii – noi.
Iuda suferă – pentru că e Iuda.
Există totuşi o acţiune prin care evreii au încercat să se smulgă soartei lor. E sionismul. Încercarea mi se pare însă cu totul confuză. Desigur, Ierusalimul rămâne polul magnetic al iudaismului. Dar un pol, aş zice, mistic. Căci urarea nostalgică „la anul la Ierusalim" nu are nimic pozitiv în ea, ci e mai degrabă unul din acele
mituri despre care vorbeşte Sorel, în acelaşi fel mit cum mit e hiliasmul, evenimente care nu se vor întâmpla niciodată, dar care polarizează omenirea şi au asupra oamenilor o înrâurire extrem de puternică, obligându-i să-şi regleze viaţa în vederea acelor evenimente, ca şi cum ele s-ar întâmpla.
Întoarcerea la Ierusalim e, netăgăduit, o realitate pentru evrei. E cea mai puternică realitate iudaică. Certitudinea aceasta mistică după care Israel se va regăsi odată şi odată la umbra templului este aşa de adânc înrădăcinată în fiinţa evreilor, încât aceştia nici nu-şi socotesc viaţa în diaspora decât ca un provizorat. Mai mult, ca o ficţiune. Căci dacă evreii au temple şi case de rugăciune prin toate aşezările lor, nu e totuşi mai puţin adevărat că singurul loc de rugăciune şi de jertfă rămâne Ierusalimul şi că, în fond, adevăratul templu – nu surogatele din diaspora – acolo este. Stranie stare de spirit, în care conceptul-limită al dorinţelor, obiectul tendinţelor dureroase ale unui popor întreg devin adevărata realitate, pe când viaţa de toate zilele se destramă în transparenţe iluzorii – ficţiuni!
Înţelegeţi dară ce departe de realitatea iudaică a fost gândul lui Theodor Herzl atunci când a lansat ideea sionismului. Stat iudaic? Evident, dacă cineva ar izbuti să adune la un loc pe toţi evreii de pe faţa pământului şi să-i constituie în stat, problema suferinţelor evreilor ar lua o altă înfăţişare; poate chiar că ar fi rezolvată. Dar întrebarea e: cum să constitui un stat evreiesc? Evreii au mai avut doară un stat. L-au avut chiar de mai multe ori. Unde e? Să-l fi aşteptat, oare, evreii pe Theodor Herzl ca să descopere ideea unui stat evreiesc? E cel puţin ciudat. Un popor obişnuit, normal tinde înspre viaţa de stat în chip firesc, fără nici un plan conştient; exact în acelaşi fel în care moleculele dintr-o soluţie suprasaturată tind spre cristal. Asta la evrei însă nu se vede. Ba, dimpotrivă, ori de câte ori au avut un stat, nu s-au liniştit până nu l-au făcut în bucăţi. Să înceteze viaţa în diaspora? Nonsens. Căci viaţa în diaspora este însăşi starea naturală a evreilor.
Desigur, viaţa în diaspora nu ar fi fost posibilă, împrăştierea nu ar fi putut să păstreze intact poporul evreu aşa cum l-a păstrat, dacă fiecare evreu în parte şi toţi la un loc nu ar fi trăit într-o halucinantă încordare viziunea mistică a Ierusalimului pământesc. Ierusalimul a împlinit însă, după cum am spus, funcţiunea de polarizator nu a indivizilor concreţi, ci a spiritualităţii iudaice şi a ethosului iudaic. Atât. Suficient pentru a păstra poporul; dar insuficient pentru a-i lega pe indivizi într-un stat.
Şi acum, ce a vrut Theodor Herzl, şi ce vrea sionismul? Să ia Ierusalimului nimbul lui mistic, caracterul lui de mit de până acum şi să transforme acest oraş într-o capitală de stat cu ministere şi cu siguranţă generală? Se poate. Numai că nu s-ar realiza decât o experienţă cu totul trecătoare, cum au fost întotdeauna aşezările politice iudaice, iar, pe de altă parte, concretizându-se Ierusalimul, s-ar lua evreilor din împrăştiere singurul centru de raliere al lor care le-a făcut posibilă viaţa până astăzi.
Sionismul este, fără îndoială, o încercare de a rupe cercul de suferinţă al fatalităţii iudaice – dar o încercare care nu poate duce decât cel mult la un rezultat: pierderea evreilor ca popor, prin sfărâmarea mitului ierusalimit.
Sionismul? Sinucidere! Şi asta trebuia să fie o soluţie!
Iată-ne, deci, la sfârşit. Iosef Hechter simte că Iuda suferă şi că nu se poate altfel. Dar Iosef Hechter nu înţelege de ce. Am încercat să i-o lămurim noi. În forma cea mai strânsă şi mai didactică de care am putut să dispunem. Cu elemente luate nu din literatura şi orientarea antisemită, ci cu ceea ce ar avea la îndemână ca repere în judecată un evreu; un evreu obiectiv şi lucid.
Suferi pentru că eşti evreu; ai înceta să fii evreu în momentul în care nu ai mai suferi; şi nu ai putea scăpa de suferinţă decât încetând a fi evreu, Este, desigur, o apăsătoare fatalitate. Dar tocmai de aia nu e nimic de făcut: Iuda va agoniza până la sfârşitul veacului.
Revoltă? Nu e bună la nimic. Nu slujeşte la nimic. În acelaşi fel în care nimeni nu poate sări peste umbra lui – evreul nu-şi poate depăşi suferinţa; decât... nemaifiind evreu. Situaţie cu atât mai tragică, cu cât nimeni nu poate înceta a fi ceea ce este!
Iosef Hechter, tu eşti bolnav. Tu eşti substanţialmente bolnav, pentru că nu poţi decât să suferi; şi pentru că suferinţa ta e înfundată. Toată lumea suferă, Iosef Hechter. Suferim şi noi, creştinii. Dar pentru noi e o ieşire, pentru că noi ne putem mântui. Ştiu, tu nădăjduieşti; nădăjduieşti că va veni odată cel aşteptat, Mesia, pe calul alb, şi atunci vei stăpâni pământul. Nădăjduieşti, Iosef
Hechter. E singurul lucru ce-ţi mai rămâne.
Eu însă nu pot face nimic pentru tine. Pentru că eu ştiu că Mesia acela nu va veni. Mesia a venit, Iosef Hechter – şi tu nu l-ai cunoscut. Atât ţi se cerea în schimbul tuturor bunătăţilor pe care Dumnezeu le-a avut pentru tine: să veghezi. Şi nu ai vegheat. Sau nu ai văzut – pentru că orgoliul ţi-a pus solzi pe ochi.
... Iosef Hechter, nu simţi că te cuprinde frigul şi întunericul?
(NAE IONESCU)
descarcare carte pdf