Gorunul de Lucian Blaga comentariu literar si versuri
Date despre autor si operă:
Lucuan Blaga este un poet modernist, ca și Tudor Arghezi și Ion Barbu și aparține periaodei interbelice a literaturii. Afirmând că „Destinul omului este acreația”, ele este o personalitate de tip enciclopedică a culturii române, cu o contribuție marcantă atât în domeniul literar, cât și pe plan filosofic. Publică volume de versuri („Poemele luminii”, Pașii Profetului”, „La curțile dorului”, „Nebănuitele trepte”), piesele de teatru („Meșterul Manole”, „Tulburarea apelor”, „Cruciada copiilor”, „Zamolxe, mister păgân”, etc), studii de filosofiw )„Trilogia cunoașterii”, „Trilogia culturii”, „trilogia valorilor”)
Aspecte ale sistemului filosofic blagian. Lucian Blaga este singurul poet cu sistem filosofic propriu, Poezia sa este așadar, expresia gândirii filosofice blagagiene. În concepția sa, în centrul universului se află noțiunea de mister asupra căreia se exercită două tipuri de cunoaștere: paradisiacă și luciferică.
Cunoașterea paradisiacă se bazează pe gândirea științifică, de tip rațional, o cercetare minuțioasă care distruge misterul, neputând pătrunde dincolo de limita fixată de Marele Anonim.
Cunoașterea luciferică (gândirea poetică) are drept scop potențarea misterului. Spre deosebire de cercetător, poetul, prin intermediul imaginilor artistice, poate pătrunde mai ușor în miezul tainei, în esența ei sporind-o: „datoria noastră în fața unui adevărat mister nu este să-l lămurim, ci să-l adâncim așa de mult încât să-l prefacem într-un mister și mai mare”.
Apariție și temă. Poezia „Gorunul” apare în volumul de debut blagagian, intitulat „Poemele luminii”, apărut în 1919. Ea este o elegie filosofică introspectivă, temă integrării umanului în vegetal. În concepția autorului, viața, văzută ca o „mare trecere”, conține încă din momentul nașterii, „stropi de moarte”, fiind o anticipare a inexorabilului sfârșit.
Semnificația titlului. „Gorunul” desemnează, în limbaj denotativ, o specie de stejar, un arbore falnic, care, în sens conotativ, poate fi interpretat ca simbolul masculin al forței primare sau centrul, axa lumii vegetale, punct de referință care leagă pământul de cer, contingentul de transcendent.
Structură și semnificații. Poezia este alcătuită din două unități strofice, care prezintă evoluția gradată a atitudinii contemplative a eului liric, de la presimție a morții. Seninătatea resemnarea cu care individul privește moartea amintesc de atitudinea ciobanului moldovean din balada „Miorița”. „liniștea” motivul central al poeziei întâlnit în fiecare dintre cele trei unități strofice („liniște”, „pace”, „liniștea”) este o anticipare a iminentului sfârșit.
I. Epitetul „limpezi depărtări” cu care debutează prima secvență lirică, denotă conturarea clară a presimțirii umane în legătură cu faptul că odată cu trecerea timpului, se va integra în natură, iar sunetul de clopot devine o unitate de măsură a trecerii implacabile către eternitate. Corespondența între planul exterior și cel interior este sugerată încă de la început: clopotul bate „ca o inimă”(comparație), el afându-se în „pieptul unui turn” (personificare). Bătăile inimii devin astfel percepția interiorizată a timpului, iar turnul simbolizează trupul, partea materială, perisabilă.
Verbul „aud”, la persoana întâi singular, este o marcă gramaticală a prezenței eului liric în text, conferindu-i acestuia subiectivitate. Astfel, poezia devine confesiunea individului, care meditează cu resemnare la problematica existențială a destinului uman.
Pronumele personal „îmi” și verbul „pare” fac trecerea de la planul real, verosimil, la planul imaginar (al fanteziei creatoare). Metaforic, liniștea devine un element vital uman, „stropi de liniște îmi curg prin vine, nu de sânge”, familiarizând individul cu odihna profundă pe care o anticipează.
II. A doua secvență lirică invocă, inițial, gorunul, aflat „la margine de codru” (un prag al „marii treceri”), ceea ce denotă izolarea copacului sortit morții; ea se constituie ca o amplă interogatie retorică. „Pacea” este metaforă care corespunde liniștii din prima secvență lirică, o anticipare a iminetului sfârșit, ca și „umbra” gorunului („când zac în umbra ta”).
III. Interogația retorică „O,cine știe?” conține, în esență, ideea că omul este limitat din punctul de vedere al cunoașterii, datorită barierelor fixate de Marele Anonim, singurul care „știe” destinul fiecăruii individ.
Moartea, în plan vegetal, se află în concordanță cu sfârșitul omului („Poate că/din trunchiul tău îmi vor ciopli,nu peste mult sicriul). Ceritudinea apropierii morții, se acutizează, căci de la „limpezi departări” și zvonuri dulci” se ajunge la referința temporală „nu peste mult”.
Revine motivul liniștii, sub formă gramaticală articulată hotărât („linistea”), pentru accentuare. „Pacea” din timpul vieții este doar o presimțire a celei veșnice, iae existența umană conține, încă de la naștere, „stropi de moarte” („și liniștea ce voi gusta-o între scândurile lui,/o simt pesemne de acum”). Adverbul de mod „mult” denotă altitudinea senină, resemnată, a individului care își presimte moarteam „cu fiecare clipă care trece” (motivul clipei trecatoare, fugit irreparabile tempus”.
Ultimul vers este o repetare simetrică a primului vers din secvența a doua, marcând închiderea planului imaginar al confesiunii :„gorunule din margine de codru”.
Considerații stilistice. Cele două unități strofice ale poeziei au o versificație aparte, care nu tine cont de normele tradiționale, ci de fluxul ideilor exprimate: lipsa rimei, ritmului, inegalitatea versurilor, ceea ce determină accentuarea anumitor cuvinte („clopot”, „pace”, „mut”, „sicriu”) cu un efect stilistic superior.
Concluzie. Gândirea filosofică blagiană orientează discursul liric către cele trei etape fundamentale ale vieții individului: existența propriu-zisă, momentele întrebărilor existențiale, sfârșitul(concluzia); acestea se întrepătrund și se luminează reciproc, accentuându-se odata cu trecerea timpului.
Versuri :
În limpezi depărtări aud din pieptul unui turn
cum bate ca o inimă un clopot
şi-n zvonuri dulci îmi pare
că stropi de linişte-mi curg prin vine, nu de sânge.
Gorunele din margine de codru
de ce mă-nvinge
cu aripi moi atâta pace
când zac în umbra ta
şi mă dezmierzi cu frunza-ţi jucăuşă?
O, cine ştie?- Poate că
din trunchiul tău îmi vor ciopli
nu peste mult sicriul
şi liniştea.
ce voi gusta-o între scândurile lui
o simt pesemne de acum.
o simt cum frunza ta mi-o picură în suflet şi mut
ascult cum creşte-n trupul tău sicriul,
sicriul meu
cu fiecare clipă care trece,
gorunule din margine de codru.