Viewing Single Post
AnnaE
#0

Ionel Teodoreanu

La Medeleni

Vol.1 - Hotarul nestatornic

Partea întîi

I

POTEMKIN ŞI KAMI-MURA

     Doi ţărani salutară cu o arhaică solemnitate pe viitorul stăpîn al moşiei. Mişcarea vastelor pălării învălui pe Dănuţ cu epicul vînt al gloriei. Se opri în mijlocul şoselei ca un gladiator aclamat în arenă cu călcîiul pe trupul biruitului, avînd drept scut zmeul, drept lance sfoara al cărei fuior îl strîngea în pumnul răpezit îndărăt.

― D-apoi nu te doboară, boierule, namila asta? întrebă unul din ţărani.

― Pe mine?!

Dănuţ tocmai isprăvise clasele primare. Era licean în vacanţă.

― Mai bine hai de i-om da boierului o mînă de-ajutor să-l suie, se amestecă în vorbă celălalt ţăran, apropiindu-se de zmeu.

― Da mare-i! se minună el. Cît o fereastră boie­rească!

Dănuţ se simţi mîndru că zmeul e al lui şi umilit că e mai mare decît el. Instinctiv ― cum ocoleşte o femeie măruntă vecinătatea celor înalte ― se în­depărtă grav, măsurînd şoseaua cu pasul. Zmeul rămase arestat între cei doi ţărani.

― Opreşte, boierule, că nu bate vîntul dintr-acolo; întoarce-te-napoi, porunci sfătos unul dintre ei.

Dănuţ se codi o clipă, cercetă zările, se încruntă cu demnitate, ca frămîntat de socoteli adînci, de răspunderi... şi se supuse. În goana mare trecu pe lîngă zmeul atent, şi fugi, şi fugi depănînd sfoara între degete. În urma lui mosorul se zbătea ca un guzgan epileptic.

― Daţi-i drumul! răcni el de departe, smucind sfoara din răsputeri.

Zmeul căzu în cap, Dănuţ pe spate.

Între timp, unul cîte unul, apoi pîlcuri-pîlcuri, copi­laşii satului îngrădiră, desculţi şi naivi, evenimentul de pe şosea.

― Lasă, boierule, că ţi-l muştruluiesc eu, îl linişti unul din ţărani, ştergîndu-i straiele de colb cu bătăi delicate, ca pe un patrafir.

― Vezi! Vezi! Dacă nu i-aţi întins coada, suspină întretăiat Dănuţ, abia stăpînindu-şi lacrimile.

― Ia să vezi, boierule, numai să-l iei cu binişoru, ş-ăl vezi că porneşte! Aşa-i şi calu nărăvaş!... Ia te uită mata!... Ş-ăl tragi... ş-ăl încerci, ş-ăl mai laşi slobod... şi iar tragi hăţu... Ian auzi!

Melodică mînie de violoncele, zbîrnîitoarea vîjîia în salturile, tresăltările şi înconvoierile-ncordate ale zmeului însufleţit de viaţa vînturilor străvezii. Cozile se alintau feminin în larg, dezmierdînd puterea vîn­turilor.

― Hooo-pa!...

Dănuţ întinse braţele pe jumătate, într-ajutor celui de sus, c-un gol în piept şi, înfiorat, îşi feri capul. Cu o pornire de balet, fetiţele se mlădiară lin; băieţii se-ncordară, gata să se avînte.

Ca un delfin pe valul mării zmeul se dăduse peste cap... şi mîrîind se înţepenise iar la loc, piept în piept cu-ntreg văzduhul...

În urmă ondulară cozile, păstrîndu-şi graţia de stele căzătoare.

― Hăi-hăi! chiuiră copiii.

Dănuţ clipi, zîmbind.

Sfoara curgea repede spre cer. Zmeul se înălţă deasupra satului, mai sus decît dealurile, decît soarele, decît rîndunelele. Copiii îl căutau cu mîna streaşină la ochi, cu degetul celeilalte întins.

― Uite-l, măi! izbucni un băieţel.

― Taci, măi! se răsti la el altul.

― Ci, măi? Ci?

― Sss! se-ncruntară ceilalţi.

În tăcerea din nou limpezită, cerul torcea înnăbuşit. Dănuţ pipăi sfoara ca pe tăişul unei săbii, cu vîrful vîrfului degetelor.

― Apucă zdravăn, boierule, că ţin şi eu...

Dănuţ se înghesui în ţăran, apucă sfoara şi, pă­truns de adîncimea bulboanei de sus, îşi trase o mînă de pe sfoară. Dibuind cu ea îndărăt, apucă braţul omului. Mîna de pe braţ strîngea din răsputeri; cea de pe sfoară, uşurel.

― Ţine bine, boierule, nu-ţi fie frică!... Pune amîndouă mînile, voiniceşte!

Cu o pornire duşmănoasă, Dănuţ se opinti şi trase, încreţindu-şi faţa. Cerul nu se desfundă... În mînile lui, atletică, sfoara vibra, umplîndu-i muşchii de băr­băţie... Ochii îi străluciră îmbătaţi.

― De-acum poţi pleca.

― Rămîi sănătos, boierule! glumi cu seriozitate ţăranul, prefăcîndu-se că pleacă.

Sfoara-i izbucni din mînă.

― Stai! Stai! Nu mă lăsa! Scapă-mă! ţipă Dănuţ, îmbrîncit, tîrît, răscolit de panica unui înec în văzduh.

― Iaca aici-s!

Din urmă răsună un trap jucăuş...

― Vă pofteşte coniţa de grabă la curte.

― De ce? se răsti Dănuţ către omul de pe bihuncă.

― Mergem la gară, boierule, că-i vremea! răspunse omul, abia stăpînind calul.

― Feriţi, măăi! chiuiră copiii, zbughind din calea calului speriat.

Colbul se luă la trîntă cu şoseaua... Hora copiilor încercui îndeaproape pe Dănuţ.

― Ce ne facem? întrebă el mîhnit, cu toată nădej­dea în ţăran... Îl dăm jos?

― Mai lasă-l bădie!... Nu-l da jos, boierule! se rugară în cor copiii, cînd la ţăran, cînd la Dănuţ.

― Eu zic să-l ducem în ogradă şi să-l legăm.

― Sigur! Sigur! jubilă Dănuţ, mai-mai să sară de gîtul mîntuitorului.

În frunte cu Dănuţ, alaiul mărunţilor călăuzi pînă la poarta ogrăzii pasul înalt al zmeului... Ograda se umplu de zarvă: cînii hămăiau, slugile răsăreau din toate părţile.

― Hai, Dănuţ, hai că vine trenul, îl îndemnă din trăsură, gata de plecare, doamna Deleanu, cu mînile pe urechi.

― Stai, mamă, nu vezi că am treabă! răspunse Dănuţ, trăgînd de sfoara zmeului priponit, ca spre încercare.

― Gata, boierule! De-acuma nu mai scapă, că doar îl ţine un stejar!

― Ai isprăvit, Dănuţ?

― Bine, da` cine-l păzeşte? se îngrijoră el.

― Noi! Noi! protestă poarta înflorită cu copii.

― Ba eu! hotărî apăsat un băieţaş mai răsărit, îngroşîndu-şi glasul.

Înfruntînd dulăii, intră în ogradă şi se înfipse lîngă stejarul încolăcit de sfoara zmeului.

― Cum îţi zice ţie? îl cercetă bănuitor Dănuţ.

― A Marandei, să trăiţi, răsună marţial răspunsul.

― Şi mai cum, băietele? întrebă cu blîndeţă doamna Deleanu, scoborînd pe scara trăsurii.

― Gheorghiţă, sărut mîna!

― Şi nu ţi-i teamă c-or să te mănînce cînii?

― Ehei!...

― Măi Gheorghiţă, să nu te mişti de-aici! porunci Dănuţ.

― Ecoutes, mon petit, il faut lui parler gentiment, pas de cette maniere; tiens, donnes-lui des bonbons. (1)

― Na... poftim, retuşă Dănuţ subt privirea doamnei Deleanu.

Şi, brusc, îi întinse cutiuţa cu bomboane violete, oferindu-i orăşeneşte. Gheorghiţă şovăi, dar îndemnul cucoanei îl hotărî. Înşfăcă repede cutiuţa. Dănuţ rămase cu capacul, indignat şi nedumerit. Doamna Deleanu începu să rîdă.

― Lasă, Dănuţ, dă-i şi capacul... Poftim şi dumitale pentr-un rachiu, şi-ţi mulţumesc.

― Să trăiască boierul şi să crească mare! se plo­coni ţăranul.

Trăsura porni.

Urcîndu-se în genunchi pe pernă, cu bărbia spriji­nită de poclit, Dănuţ privi îndelung, cu melancolică invidie, pe din ce în ce micşoratul Gheorghiţă. La fel priveau copiii, căţăraţi de-a lungul porţii, pe străjerul stejarului cu zmeul.

Rămas stăpîn, Gheorghiţă a Marandei dezmierdă sfoara întinsă şi sonoră ca o strună... şi nesocotind bunătăţile din pumnul închis, se aşeză la pămînt sprijinindu-se de trunchi, îşi încrucişă braţele pe piept şi începu să privească cerul ca un flăcău în­drăgostit.

― ...Te rog, nu te deranja, domnule Şteflea.

― Vai de mine! Scuzaţi, vă rog! Ştiţi, căldurile...

 

  • Ascultă, micuţul meu, trebuie să-i vorbeşti frumos, nu aşa; ţine, dă-i bomboane (fr.).

 

Odăiţa scundă bîzîia ca un 10 mai al muştelor.

Şeful gării, cu surtucul pe jumătate îmbrăcat, boxa în zadar, pe nevăzute, cu pumnul îndărăt, gaura blestemată a celeilalte mîneci... În sfîrşit, răzbind prin tunelul de alpaca albastră, mîna şefului se repezi spre mîna înmănuşată a doamnei Deleanu. Cu o în­clinare eroică de om gras, sărută mănuşa. Aducîndu-şi aminte de batistă, şi-o luă de pe cap, pudic.

Dănuţ se simţi înfrigurat, ca într-o magazie cu jucării misterioase. Nu-şi lua ochii de la looping-the-loop-ul lent al benzii de hîrtie ciuruită de pe rotiţa telegrafului... Ştia că banda aceea e tainicul funicular cu care urcă şi coboară cuvintele de prin văzduh... şi parcă nu-i venea să creadă.

― Vine regulat, domnule Şteflea?

― Vai de mine, coniţă, imediat! gîfîi şeful.

― Hai, Dănuţ, afară.

Pe peron aşteptau un buchet de gîşte legate, o traistă vărgată şi, blondă, dimineaţa de vară între doi castani.

― Ia să te văd, Dănuţ.... Vai! În ce hal eşti!

Costumul elegant de marinar, îmbrăcat abia de dimineaţă, încercase naufragiul şoselei. Sandalele fumegau la fiecare mişcare de colbăite ce erau, iar şosetele atîrnau buzate, descoperind gleznele mai albe decît pulpele.

Doamna Deleanu se aşeză pe bancă, avîndu-l pe Dă­nuţ în faţă, ca o problemă de arhitectură. Îşi ridică voaleta, îşi scoase mănuşile. Dănuţ se simţi reconstruit.

Cochetă impertinenţă ― poruncită de năsucul cîrn copilăreşte ― bereta albă se înclină spre ceafă, cam pe-o ureche, decoltînd fruntea în întregime; pangli­cile fluturară marin; funda albastră reînflori cu ancora pe faţă, la îmbinarea aripelor gulerului...

― Numai o mireasă-i lipseşte! se minună duios şeful gării, răsărind cu o condicuţă subţioară şi cu chipiul roş deasupra pletelor batistei.

― Vine?

― Vine.

― Dănuţ! Dănuţ!

Cu resemnare satisfăcută, ca salvat de la sinucidere, Dănuţ se lăsă tras îndărăt. Zărise la orizontul verti­ginos al şinelor un punct negru, duşmănos ca o gaură de revolver încărcat.

Mai aşteptară, privind şinele nervoase... Îngrozitor de supărată pe gară, maşina trecu înainte...

― Marfă... marfă... marfă; a treia... a treia... a treia... descifra Dănuţ în gura mare, clipind şi strîngînd mai tare mîna doamnei Deleanu.

― Uite-l pe tata, mamă! Nu-l vezi?! Papa! Papa! La fereastra unui compartiment, mîinile domnului Deleanu scuturau mănuşele spre cei de pe peron... La uşa vagonului fluturară pletele întunecate ale Olguţei. Nici nu se oprise trenul, că Olguţa şi sărise de pe scară, veselă, familiară, cum sărea şi dimineaţa din pat pe covoraş.

― Vai, Olguţa! vrei să mă îmbolnăveşti? ţipă doamna Deleanu, alergînd spre ea.

În treacăt, Olguţa-i sărută mîna şi se repezi la vizitiu :

― Moş Gheorhge! Moş Gheorghe! Am venit!

În urma Olguţei se coborîră bagajele ― trecute pe geam lui Ion ― apoi domnul Deleanu, chefliu, în haine de soie-ecrue, cu panamaua pe ceafă, gata să glumească, să interpeleze; după el, cu mişcări liniştite şi ochi mari de îndrăgostită, privind şi respirînd vacanţa, Monica.

― Îţi pare bine că ai venit la noi, Monica? o întîmpină doamna Deleanu, luînd-o în braţe, de-a dreptul de pe ultima treaptă, şi sărutîndu-i obrajii.

― Da.

Pălăria de pai, cu boruri rotunde şi panglică neagră, prinsă cu elastic pe sub bărbie, îi alunecă pe spate, atîrnîndu-i de gît.

Doamna Deleanu surîse părului descoperit: era auriu cum sînt numai pletele de soare, pe care copiii vînători de fluturi le găsesc prin iarba crîngurilor, zîmbind subt pălăria lor, în locul fluturelui după care au azvîrlit-o.

― Ei, copii, n-am uitat vreun bagaj?... Bun... Totu-i în regulă! Ei, bravo! Grozav îs de bine dispus! se lumină de-a binelea domnul Deleanu, frecîndu-şi mînile ca după un proces cîştigat.

Gestul bucuriei, al enervării şi al spălatului pe mîni era acelaşi la domnul Deleanu.

Dănuţ se bosumflase; nimeni nu-l lua în seamă, nimeni nu se uita la el! Închise ochii şi se făcu nevăzut!

― Mamă, unde mi-i pălăria? gîfîi Olguţa, sosind în goana mare de la cai.

Un cap de bunic, cu ochelari de aur pe vîrful nasului, apăru la fereastra vagonului.

― Mă rog, a rămas în compartiment o pălărie de domnişoară; nu-i a dumneavoastră?

― Ba da! o revendică Olguţa cu tărie.

― Mai bine mulţumeşte domnului, Olguţa... Pof­tim! Ce ţi-ai mai uitat? o cercetă, măsurînd-o din cap pînă-n picioare, doamna Deleanu.

― Pfuuu! izbucni Olguţa, dînd cu ochii de Dănuţ. Şopti ceva la urechea Monicăi.

― Pfuuu! pufniră amîndouă.

― Buftea, Buftea poloboc, cioc-poc, cioc-poc! apos­trofă Olguţa pe Dănuţ.

Cele două săptămîni de vacanţă la ţară îi rotun­jiseră obrajii, stîrnind astfel o nouă poreclă pe buzele Olguţei. Deşteptat din posomorală şi uitare, Dănuţ măsură pieziş pe sora lui şi, cu mînile care ţinuseră sfoara zmeului, o pălmui din două părţi, alungînd de pe obrajii ei paloarea examenelor.

― Bravoo! Galant cavaler! se amestecă, de la fereastra trenului pornit, domnul cel bătrîn.

― Respectili mele, coani Iorgu! răsună un glas de la fereastra vagonului următor.

― Vus tis di land?... A ghiten Weig.

La auzul jargonului ireproşabil, ferestrele vagonu­lui de-a doua se umplură de capete semite, ca feres­trele unei cafenele de pe Ştefan cel Mare... şi de serviabile salutări. Care negustor din Iaşi nu fusese sau nu era clientul lui conu Iorgu Deleanu!

― Copii! Copii! Ia, mă rog! îi potoli doamna De­leanu, despărţind la timp pe Dănuţ de pumnul şi piciorul Olguţei.

― Am să-ţi arăt eu ţie! gesticulă Olguţa.

― Lasă, Olguţa, nu vorbi c-un rău crescut, o împăcă Monica, luînd-o de braţ.

Porniră înainte, împreună cu doamna Deleanu... Dănuţ le ajunse din urmă.

― Voi... voi sînteţi nişte fete! le aruncă el cu glasul înecat de indignare.

― Nu-i adevărat! bătu din picior Olguţa, răzbită de insultă.

― Nici nu mai încape vorbă. Tu eşti băiat, interveni domnul Deleanu. Singura noastră fetiţă e Monica. Aşa-i, Monica?

― Ba şi eu! protestă Olguţa... Da nu-i dau voie lui ― îl fulgeră cu degetul ― să mă insulte!

― Numai foc îi duduiţa noastră, şopti moş Gheorghe, cu zîmbete-n mustăţi şi-n ochi, cătră omul care-ncărca geamandanele în căruţă.

― Pace vouă! le porunci rîzînd domnul Deleanu. Cine merge cu mine în bihuncă?

― Eu! se pripi Dănuţ.

― Ba eu! îl înlătură Olguţa.

― Eu am spus întîi!

― Ce-are a face!

― Ba are!

― Nu vorbesc cu tine.

Între timp, doamna Deleanu se urcase în trăsură.

― Bine, da cu mine nu vine nimeni?

― Eu, tante Alice, se oferi Monica.

― Atunci, voi haideţi cu mine în bihunca.

― El să meargă în trăsură, stărui încruntat Olguţa.

― Duduiţă, îi şopti moş Gheorghe, hai cu moşu pe capră.

Olguţa se însemnă... dar repede-şi luă o figură de mucenică.

― Du-te cu bihunca! Mie nu-mi trebuie!... Lasă, lasă! se prefăcu ea că suspină, urcîndu-se pe capră, eu îs persecutată: ştiu eu!

Şi smulgînd biciul din teaca lui, şfichiui caii.

― Stai binişor, duduiţă, că ne răstoarnă!

― Moş Gheorghe, zvîcni Olguţa cu neastîmpăr între picioarele lui, mînă cît poţi... Să nu cumva să ne ajungă! Auzi, moş Gheorghe?

― Vă salut cu respect, coane Iorgule!

― Hei! ce mai faci, domnule Şteflea? Tot voinic?! Tot vesel?!

― Vă mulţumesc! Cu slujba... Mmdă!...

Neastîmpărul şi mînia clocoteau în sufletul lui Dănuţ, încălecat pe bihunca; deopotrivă şi-n copitele calului rămas pe loc, în urma trăsurii.

― Hai, papa, te rog... iute...

― Stai, frate, ce atîta grabă? Doar nu eşti preşe­dinte la Casaţie!

― Să dea Dumnezeu s-ajungă! dori din adîncul inimii domnul Şteflea.

― Ai ajuns cu vreun proces pe-acolo?

― Chiar pîn-acolo nu, se spovedi el modest... Nu­mai la Curtea de apel, dă, ca omul!

― O mînă de-ajutor?

― Dac-aţi vrea! îndrăzni el.

― Ei! Om vorbi altădată.

Dănuţ se muiase: trăsura nu se mai vedea. Un nod amar i se urcă în gît, amintindu-şi cum se urcase Olguţa pe capră... Atîta obidă se abătu asupra lui, încît subt pleoapele închise închipuirea-i dădu buzna în trăsură, alături de mama lui: să poată plînge şi să fie consolat... Locul era ocupat de Monica!... Dănuţ dădu pinteni roţilor bihuncii.

Picioarele Monicăi nu ajungeau pînă la podeaua trăsurii; atîrnau. Totuşi, nu şi le legăna.

Nici nu bătea cu vîrful ghetelor sîrguitor lustruite toaca, în geamandanul ei de pe scăunaş. Şi mînile Monicăi pluteau liniştite pe genunchii împreunaţi. Numai vîrfurile degetelor se ridicau uneori... şi iar se lăsau, şi iar tresăreau răsfirîndu-se...

...Fiindcă de-a dreapta şi de-a stînga drumului se legănau lanuri de culoarea soarelui, cînd luminate, cînd umbrite ― fiindcă pe-alocuri s-alungau atîţia maci, de parcă toate pozele Scufiţei Roşii din cărţile de basme porniseră însufleţite, lăsînd albe paginile, rumenind cîmpiile...

"Ce bine-i stă în negru!" gîndi doamna Deleanu, şi îndată-şi duse cu spaimă superstiţioasă mîna la gură. Monica avea abia zece ani şi purtase de trei ori haina de doliu, pe care copilăria ei o îmbrăcase acum pentru ultima oară, fiindcă de acum înainte nu mai avea pe nimeni... Rochia neagră, pentru moartea bunicii, i-o făcuse doamna Deleanu...

― Monica, ce culoare îţi place ţie mai mult?

Ochii fetiţei priviră grav pe doamna Deleanu.

Prinzînd privirea îndreptată asupra rochiţei de doliu, îşi plecă genele negre pe ochii de miere brună. Obrajii i se împurpurară; lacrimi mari îi alunecară de-a lungul feţei... Mînuţile ei strînseră rochiţa ca pe o păpuşă primejduită.

― Pui mic, pui mic, n-am vrut să te supăr!

Îi luă capul mîhnit pe genunchi, murmurîndu-i descîntecul cu vorbe dulci, pentru durerile copiilor şi-ale îndrăgostiţilor.

Cîmpiile zvoneau de rîsetele glasurilor mici. Lumina soarelui adînc se dăruia pămîntului.

― Iartă-mă tante Alice, n-am să mai fac!... Îmi place albastrul, şopti Monica, îmbrăcînd cu-albastrul cerului unde era bunica blondul holdelor unde-ncepea vacanţa.

― Nu mai tragi din lulea, moş Gheorghe?

― Duduiţa moşului, toate le ştie!... clătină din cap moşneagul. Ba trag eu, cînd am vreme! Toate cu rînduiala lor.

― Da acuma de ce nu tragi?

Moşneagul ridică din umeri. Cum să tragă? Palmele lui negre şi bătătorite învăluiau, ocrotitoare, pumnişorii albi încleştaţi pe hăţuri, ca două coji de nucă miezurile fragede.

― Da caii cine să-i mîie, duduiţa moşului?

― Cine?!... Eu.

― Bată-te norocul să te bată!

― N-ai titiun? îl cercetă Olguţa, imitîndu-l.

― Cumpără moşu`!

― Moş Gheorghe, începu Olguţa cu sfială, întorcînd spre el coada ochilor negri ca două capete de rîndunici ieşite din cuib, ţi-am adus un pac di titiun... Vezi că m-am ţinut de cuvînt, moş Gheorghe! îl dojeni ea cu seriozitate.

De astă-vară făgăduise Olguţa moşului un pac di titiun, şi nu uitase! Pacul era o cutie de tablă, cu tutun de lux cumpărată de Olguţa din banii ei, de cu toamnă, şi păstrată în dulăpiorul ei un an întreg.

Olguţa n-avea bunici.

Chipul vioi şi ghiduş al moşneagului se încruntă de înduioşare. Ochii mici se micşorară sclipitori; musteţile-mproşcate-a neastîmpăr, tremurară zburlite. Cuprinzînd c-o mînă hăţurile încrustate cu mînile Olguţei, scotoci cu cealaltă în buzunarul de la piept, scoase o garofiţă sălbatecă şi, binişor, înfipse în ple­tele întunecate ale fetiţei roşul luceafăr al dedeochiului.

Dănuţ n-auzea decît tictacul mat al copitelor, bătînd în tact cu inima lui, pînă-n inima pămîntului. Subt roţile bihuncei, şoseaua viscolea-ndărăt... Dănuţ în­chise ochii.

"...Se făcuse noaptea neagră ca iadul, cînd zmeul se năpusti năprasnic în urma fugarilor. Fugea calul lui Făt-Frumos ca vîntul, dar zmeul s-apropia ca gîndul şi Făt-Frumos simţea în spate..."

Dănuţ deschise ochii, c-un fior în spate. Se prefăcuse el în zmeu, dar simţise numai spaima lui Făt-Frumos!... Ş-apoi, dacă Făt-Frumos ar fi tăiat capul zmeului, cine-ar mai fi urmărit-o pe Olguţa?... Dănuţ porni din nou la drum, călare pe bihuncă...

Domnul Deleanu ţinea hăţurile, dar nu i-ar fi trecut prin minte că nu mîna el calul... Şi cum să-l fi mînat! Şi bihunca şi calul şi hăţurile, şi Ion, care-l ţinea pe Dănuţ să nu cadă, de la spate, nu erau decît Dănuţ prefăcut în ei toţi. Cu dinţii strînşi, cu ochii închişi, cu fruntea încordată, Dănuţ se iuţea după Olguţa, în rostogolul roţilor, în tictacul mat al copitelor.

Dănuţ se putea preface-n oricine, şi-n orice; putea fi oricînd, oriunde. N-avea decît să-nchidă ochii... Să fi vrut el, cît rău n-ar fi putut face! Noroc că era milos! Dănuţ era mîndru cu spaimă de puterile ascunse-n el... Odată se mîniase pe mama lui, fiindcă-l luase de urechi şi-l pusese la colţ. Închizînd ochii Dănuţ o omorîse... suferise... şi, grăbit, o înviase la loc, căci dacă murea mama cine l-ar fi iertat! Ni­meni nu bănuia tainele lui Dănuţ, nici doctorul care-l ştia pe de rost înlăuntru şi-n afară. Subt pleoapele lui Dănuţ, în adîncul lor, de acolo de unde vin lacri­mile, se ascundea ceva, ca un somn cu visuri; cum închidea ochii era mai mare peste toţi, chiar peste tata şi mama. Pe mama o făcea împărăteasă, pe tata ori general, ori mare sfetnic, pe Olguţa ori copil de casă, ori o trimetea la bucătărie.

Cînd le povestise moş Gheorghe povestea lui Ivan Turbincă, Olguţa ceruse moşului o turbincă la fel cu a lui Ivan.

― Dac-aş fi Sîn-Petru, matale ţi-aş da-o, duduiţa moşului!

― Dă-mi-o, moş Gheorghe!

― De unde s-o iau?

― Dă-mi-o, moş Gheorghe!

Olguţa se înroşise de necaz. Dănuţ tăcuse, c-un zîmbet pentru el, în ochi... Mai tîrziu, la lumina lu­mînării, Dănuţ îşi pipăise fruntea, privind-o în înecul ciudat al oglinzii. O dezmierdase chiar, ca pe un dar. Acolo era turbinca lui Ivan, în care încăpea tot iadul şi tot pămîntul. Mult se bucurase Dănuţ, fiindcă ni­meni ― nici Olguţa ― n-avea turbincă. Şi nimeni nu ştia că numai el o are, cînd închide ochii...

Dănuţ simţi deodată vîntul şi soarele în părul lui.

― Ce-i?

― Opriţi, boierule, opriţi... a căzut pălăria conaşului.

Fluturîndu-şi panglicele, bereta se rostogolea pe jos. Ion sări după ea.

― Papa, nu pornim? întrebă Dănuţ, alarmat de presimţirea unui nou popas.

― Ţine hăţul, Ioane... Iar te grăbeşti? Măi, măi! Stai să-nvîrt o ţigară. Uite şi pentru tine.

Zîmbind copilăreşte, domnul Deleanu îi înfundă panamaua în capul lui Dănuţ, lăsîndu-l fără cap, ca un cuier ocupat.

― Hoăăă! căscă el zgomotos, întinzînd braţele alene.

Dănuţ ridică panamaua, posomorît, şi se uită la tatăl lui, care-şi răsucea ţigara, cu ochii femeilor neînţelese de bărbaţii lor.

― Uu-uu! uu-uu! uu-uu!...

― Cine face-aşa, moş Gheorghe?! întrebă Olguţa făcînd întocmai.

― Caii, duduiţa moşului; au băut multă apă.

― Aşa! au broaşte-n burtă.

Monica dezmierdă mîna doamnei Deleanu.

― Tante Alice!

― Ce-i Monica?

― Nimic, tante Alice, zîmbi Monica, respirînd adînc.

― Vrei să-mi spui ceva, Monica?

― Nu... E frumos, tante Alice!

― Pui mic!... Scoate-ţi pălăria, să te rumenească soarele...

― Tante Alice, uite romaniţe! recunoscu Monica florile călcate în picioare prin ograda şcolilor.

Romaniţele rîdeau în soare, şi ele în vacanţă.

― Acele ce-s, tante Alice?

― Sînziene!

― Şi acelea?

― Sîngele-voinicului!

― Şi acelea?

― Condurul-doamnei!

― ...Sînziene, murmură Monica silabele tremură­toare de soare ca un vers uitat de albine pe buzele copiilor.

Tăcură.

Uguiau nevăzuţi în jurul trăsurii, dulci hulubi... Caii dădeau din cap blajin, urcînd la pas suişul... Pîlpîiau fluturaşi albaştri... Rîndunelele-şi lăsaseră în iarbă, la uscat, rochiţele umede de rouă... Drumul de foşnete şi de miresme ducea spre cerul apropiat ― cu părul auriu, cu obrajii palizi, cu cozile pe spate, cu mînile împreunate ― pe Monica.

Putea să răsară, acolo unde drumul se împreună cu albastrul, în haină albă, ţinînd într-o mînă inelul cu cheile cele grele care deschid porţile cerului, sfîntul Petre surîzînd.

― Mi-i foame, protestă Olguţa.

De cînd aştepta moş Gheorghe vorba asta!

― Sss! şopti el la urechea Olguţei; are moşul ceva!

― Ia să văd! îl rugă Olguţa cu glas scăzut.

Moş Gheorghe scoase din buzunar o punguliţă de hîrtie.

― Ce are moşu??

― Roşcove! porunci Olguţa.

― Iaca, la asta nu m-am gîndit, se întristă moş­neagul.

― Ce ai acolo, moş Gheorghe? se frămîntă Olguţa.

― Ia nişte zahăr de gheaţă, oftă el melancolic.

― Monica! Avem zahăr de gheaţă! strigă Olguţa, tropăind pe capră...

― Ei, moş Gheorghe, îmi pare că vrei să-ţi dai leafa pe mîna dentiştilor! îl dojeni în şagă doamna Deleanu.

― Lasă, cuconiţă, să mănînce copiii zahăr... Parcă matale nu-ţi dădeam tot aşa cînd erai mică!...

Doamna Deleanu zîmbi. Aşa era. Şi ea... Era mult de-atunci.

― Dar acuma îmi mai dai, moş Gheorghe?

― Dă, cuconiţă! Cum o vrea duduiţa!

Olguţa sfărîmă ceţoasele diamante înşirate pe sfoară... Începu praznicul: Olguţa, pe capră, sfărma, sugea şi înghiţea, şi iar începea; Monica, în trăsură, ronţăia încetişor, privind aiurea. Doamna Deleanu sugea neîndemînatec, înghimpîndu-se în colţurile slo­iului vanilat, gîndindu-se la vacanţele de odinioară... Moş Gheorghe îşi smulgea musteţile zîmbind. Olguţa nu-l uitase: cu de-a sila îi vîrîse în gură o bucată de zahăr; moş Gheorghe o furişase în buzunar, cu mare băgare de samă, ca pe un dar de preţ.

― Moş Gheorghe, grozav mi-i de poftă de un cas­travete crud... ştii, cu sare şi chiper! ronţăi Olguţa.

― Lasă s-ajungem! Îţi pregăteşte moşu, cum ştie el.

― Moş Gheorghe, cumpărăm şi roşcove de la crîşmă... N-am mai mîncat de cînd! Ştii, la cofetă­rie n-au roşcove! Auzi, moş Gheorghe?

― Aud eu!

― Şi cumpărăm?

― Cumpărăm, cum nu!

― Şi mîncăm.

― ...Dacă mi-i da dinţii la loc oi mînca şi eu, şo­ricelul moşului!

― Vai, moş Gheorghe! N-ai să mănînci roşcove?... Hai să le facem compot.

Un nechezat vesti din urmă apropierea bihuncei; caii de la trăsură nechezară războinic. Olguţa se ră­suci, privi, se încruntă şi puse mîna pe bici.

― Moş Gheorghe! Nu mă lăsa! Ne-ajung!

Mult iubea moş Gheorghe caii, şi pe cei de la tră­sură, şi pe cei de la bihuncă. Totuşi, întrecerea începu vioaie, ca odinioară, cînd boierii erau năprasnici la mînie şi la veselie, şi cînd surugii învîrteau harapnice intrînd cu oiştea-naintaşilor la porţi, ca să zîmbească inima boierilor de ţipetele jupîniţelor. Moş Gheorghe îşi mai aducea aminte, ştia şi Olguţa de la el.

― Hii-hiii!... chiui Olguţa.

Moş Gheorghe zîmbi numai; biciul şuieră o vorbă de şarpe; caii lungiră trapul, scuturînd coamele grele, fluturînd cozile lungi... Şi opt copite bătură toba lup­telor.

― Uită-te-napoi, Monica! o îndemnă Olguţa, în gura mare, ca în plină vijelie.

Monica îngenunchie pe perne, ridicînd capul pe deasupra poclitului.

― S-apropie?

― Parcă... şovăi răspunsul.

― S-apropie?

― Parcă da, se temu Monica.

― S-apropie? tună Olguţa, luînd biciul din mîna lui moş Gheorghe.

― Da-da ! se-nspăimîntă Monica.

Cu trupul lung şi zvelt de libelulă, bihunca răsări în rînd cu trăsura, gata s-o întreacă.

― Grăbiţi, copii! Grăbiţi: mi-i o foame grozavă! Şi-o sete! le vorbi din goană domnul Deleanu.

Dănuţ, senin, se uita drept înainte, încordîndu-şi coada ochiului. Astfel arăta Olguţei dispreţul lui şi totodată putea să-i şi zărească înfrîngerea prelungă.

"Ce bine-i să fii bărbat!" gîndi Dănuţ respirînd cu nesaţ aroma de tutun desprinsă din haina tatălui său, respirînd cu convingere duhoarea de tutun mîinilor şi a suflării lui Ion de la spate.

― Moş Gheorghe, opreşte! hotărî în şoaptă Olguţa.

― Ho-ho, copii! Ho-ho, băieţi!

Bihunca se ducea dusă ca o săniuţă cu roţi prin pulberi.

― Da, da! Fugiţi dumneavoastră cît vreţi! Noi nu omorîm caii, le aruncă Olguţa, ca o piatră ucigă­toare din urmă, mărinimia milei.

Caii opriţi gîfîiau din greu; suflările lor alergau încă, zbuciumîndu-i pe loc.

Cei din trăsură se ridicaseră în picioare, urmărind fumul bihuncei pe şosea. Olguţa răsucea biciul, îngîndurată... Ielele străvezii ale arşiţei umpleau zările de jocuri fără trupuri. Şi deodată, ca o melancolie de fîn cosit în toamna soarelui de sus, de îngeri trişti şi blînzi, mireasma sulfinei îi învălui.

― Nu mai pot! Mor de sete! răsuflă Olguţa răsturnînd în trăsură braţul de sulfină smulsă voini­ceşte.

― Lasă că pornim îndată, o potoli doamna Deleanu, ştergîndu-i cu batista focul obrajilor năduşiţi.

― Uite, tante Alice! răsări şi Monica, aducînd în braţe mănunchiul verde plin de galbene scîntei, şi pe obraji culori de cîmp, culese o dată cu sulfina şi cu albăstrelele din păr.

Ocolind trăsura pe dindărăt, să se urce în stînga, Monica se opri deodată, ca întîmpinată de un gînd rău... Hăinuţa neagră, trăsura oprită! În mintea ei de copil necăjit, toate trăsurile mergeau spre cimitir; toate trăsurile oprite aşteptau pornirea convoiului...

― Tante Alice! Trăsura n-are număr!

― Sigur că n-are! Trăsurile de casă n-au număr.

― N-ai număr! şopti Monica trăsurii şi-o bătu cu mînuţa, bucuroasă.

Ajutorată de Monica, doamna Deleanu orîndui în poclit mănunchiurile de sulfină, răsfirînd şuviţele... Caii porniră... Multă vreme, albine credincioase ur­măriră colibioara de sulfină... În soare, sclipeau steluţe aromate, fulguind uşor pe capetele din trăsură.

― Tante Alice!

― Ce-i, Monica?

― Mai e mult pînă acasă?

― Acuşi ajungem!

― Vai!

― Îţi pare rău, Monica?

― Nuuu, tante Alice!

Sigur că-i părea bine! Şi totuşi... parcă ar fi vrut să nu se mai coboare niciodată din trăsura fără nu­măr şi cu sulfină în poclit: trăsura vacanţei.

― Moş Gheorghe, ce s-aude? întrebă Olguţa, cercetînd cerul cu mîna adusă deasupra ochilor.

― Bat cînii!

― Ei! Cînii! Sus, moş Gheorghe!

― Bată-l să-l bată! Zmăul lui conaşu Dănuţ.

― Aha! mormăi Olguţa.

― Lasă, că-ţi face moşu unu mai frumos!

― Nu-mi trebuie!

Caii se opriră şi, smucind de hamuri, trecură pra­gul porţii la trap, pe subt vîjîitul zmeului străjuit de un stejar şi de un marinar mărunt. De-un mari­nar! De-un amiral avînd pe buze zîmbetul aceluia care primi spada înfrîntului Napoleon.

Risipa albă a caselor ogrăzii, cu cea din mijloc largă şi adîncă şi stăpînă peste toate, răsări ca o luminoasă mănăstire fără turle şi călugări în ochii Monicăi.

Sforăind, caii se opriră la scară... În freamătul de viţă verde al pridvorului, zorelele multicolore căscau fraged.

― Mi-i foame! ţipă Olguţa cu mînie. Unde eşti, babo?

La glasul ei, cu chip şi trup enorm de eunuc ― broboadă albă şi pestelcă albă, rîzînd în hopurile pîntecului şi-n căscatul ştirb al gurii, cu braţele deschise cuprinzînd ograda toată ― coborî pe scări bu­cătăreasa.

― Aici-i baba! Da bine c-aţi venit odată, că-mi ard puii pe frigare, bătu-i-ar norocii să-i bată!

Un cerşaf ud prins cu ţinte de colţurile feres­trei deschise se bomba lin şi iar venea la loc, pre-făcînd căldura care moleşea caisele livezii în răco­rită boare.

În odăiţa fetiţelor nu era nimeni... Intrase Anica în goană desculţă, lăsînd pe scaun geamandanul uşu­rel al Monicăi şi ieşise trîntind uşa, după ce-şi scli­pise în oglinda ovală a şifonierei de mahon, surîsul de ţigancă tînără.

Acum geamandanul cu iniţialele bunicei era sin­gur. În el aşteptau portretul bunicei şi o păpuşă îmbrăcată în negru, să vadă noua locuinţă a Monicăi.

Monica, aşezată în sofragerie la masă, pe un scaun cu două perne dedesubt, mînca frumos cum o învă­ţase bunica: cu şerveţelul agăţat de pieptarul rochi­ţei, fără să-şi întindă coatele pe masă, cu gura în­chisă, ţinîndu-se dreaptă...

Dacă ar fi intrat bunica în odaia fetiţelor şi-ar fi pus ochelarii şi, fără să atingă cu degetul nici şifoniera, nici cele două dulăpioare de lîngă paturile de nuc, ar fi văzut că pic de colb nu-i nicăieri, nici muşte, şi-ar fi oftat cu uşurare; ar fi simţit mirosul de podele ceruite îmbinîndu-se cu aroma de răcoare păstrată doar în tihna caselor bătrîne unde iernează mere şi gutăi şi ar fi clătinat din cap cu bunătate şi cu duioşie; şi s-ar fi aplecat cu multă trudă asupra paturilor neted învelite, şi dezvelind un colţ ar fi văzut că aşternutu-i de olandă şi că spălătoreasa-i vrednică, şi că-n dulapul rufelor mai e sulfină şi lavandă ― şi-ar fi acoperit ea cu evlavie colţul descoperit; şi dacă ar mai fi deschis şi şifoniera şi-ar fi văzut păpuşile care aşteptau emoţia fetiţelor pre­miate la examenul de clasa treia primară şi-ar fi luat bunica ochelarii de pe nas, ştergîndu-şi-i, ar fi făcut o cruce la icoana Preacuratei din părete, o alta deasupra încăperii ― şi-ncetişor, încetişor, ar fi ieşit, şi s-ar fi dus... fiindcă Monica putea să intre, în odaia fetiţelor nu mai era nimeni.

― Copii, daţi-mi voie să-mi scot haina; nu mai pot.

Scoţîndu-şi surtucul de soie-ecrue, domnul De­leanu rămase în cămaşă de soie-ecrue, cu guler jos şi moale. Ridicîndu-şi braţele în sus, le scutură; mînicile alunecară în jos. Păstrase mişcarea aceasta de mult, de pe atunci cînd avocaţii pledau îmbrăcaţi în robă. Păstrase şi roba cu gîndul că Dănuţ va îm­brăca-o într-o zi ca să pledeze... Poate că pînă atunci vor pricepe "cretinii" ― cretinii erau toţi aceia care contraziceau părerile profesionale ale domnului De­leanu ― că roba dă aripi cuvîntului, şi vor rein­troduce-o. De nu, să-i amintească măcar din dulap, lui Dănuţ, de vremurile vechi.

Domnul Deleanu îşi iubea profesia "ca pe-o amantă" ― aşa spusese într-o pledoarie la Casaţie, rostind cuvîntul ilegal cu pasiune şi aroganţă, ca să deş­tepte pe un consilier adormit ― şi dorea ca şi Dănuţ să gîndească şi să poată spune la fel... Dacă Olguţa ar fi fost băiat!...

― Ei, Dănuţ, acuma eşti licean! Eşti băiat mare! Poţi judeca. Te faci avocat ca şi tata?

Doamna Deleanu ridică din umeri.

― Lasă-l te rog să mănînce mai întăi!... Dănuţ! Iar ţii coatele pe masă!... Uite-te la Monica ce frumos mănîncă. Şi-i mai mică decît tine!

Olguţa îşi retrase coatele zîmbind. Dănuţ se înroşi. Scăpărînd o privire cruntă înspre Monica şi Olguţa... Teroarea comparaţiilor cu Monica dăinuia de un an: de cînd Monica şi Olguţa preparau împreună, cu aceeaşi profesoară, clasele primare... Cine-o mai des­coperise şi pe Monica! Olguţa! Fireşte! Ea aducea şi puii de mîţă părăsiţi pe subt garduri, spre deznă­dejdea bucătăresei. Asta mai mergea! Dar pe Monica n-o putea mistui. Uzurpatoarea! Aliata Olguţei! Blonda!... Dănuţ demult aştepta prilejul s-o tragă de cozi cum trebuie!

"Lasă!" înghiţi el în gînd. Şi din nou se dezrobi, afară, cu zmeul.

Ochii Olguţei îl iscodeau pe subt gene. De la o vreme băgă de samă. Clipi, se suci. Olguţa nu-l slă­bea din ochi. O ţinti şi el drept în ochi.

― De ce te uiţi la mine?

― Eu? se miră candid Olguţa.

― Da, tu! replică el, hotărît să facă scandal.

― Eu nu mă uit la tine! Eu mă uit la Monica! argumentă Olguţa, uitîndu-se la Monica. Spune şi mata, mamă?

― Ba te-ai uitat! îşi ieşi din fire Dănuţ, schimbînd timpul şi împungînd cu degetul, violent.

― Ei, şi?! N-am voie să mă uit?

― Bine! Vom vedea!

― Ba ia te rog să te astîmperi! îl urechi din ochi doamna Deleanu.

― Pfuu! se bucură Olguţa cu şervetul la gură.

― Şi tu să te linişteşti!

― Eu nu fac nimic!... Eram să mă-nec! răsuflă Olguţa.

― Ia, mă rog !

Domnul Deleanu îşi trecu zadarnic şervetul peste faţă; toţi îi zăriră rîsul. Dînd din umeri se resemnă şi doamna Deleanu să rîdă. Rîsul se răspîndi ca o horă batjocoritoare în jurul posomorălii lui Dănuţ. Se ridică de la masă, zvîrlind şervetul, şi porni spre uşă.

― Dănuţ, unde te duci? Ce, ai isprăvit? Ne-am ridicat de la masă?... Ia poftim înapoi!

― Nu vreau! îngînă Dănuţ cu jumătate glas.

― Nu vrei la masă?!... Bine! Foarte bine!... Atunci poftim la colţ... Auzi, Dănuţ? încheie, scurt şi ener­gic, doamna Deleanu.

Dănuţ se duse, gîrbov... În sofragerie se făcuse o tăcere solemnă... Doamna Deleanu zîmbi cu bună­tate întîlnind ochii speriaţi şi umezi ai Monicăi aţin­tiţi asupra ei.

― Vrei să-l iert, Monica?

Monica dădu din cap cu putere.

― Poftim la masă... Şi mulţumeşte Monicăi! Da, da!

― Merci! tremurară sarcastic buzele lui Dănuţ, lăsînd o mînă moartă în mînile Monicăi.

― Acum mănîncă-ţi caisele.

Dănuţ despică în dinţi o jumătate de caisă şi aş­teptă, şi aşteptă să-i treacă nodul din gît, ca să o poată înghiţi... Cu sîmburele în ea şi cu o viespe proaspăt aterizată, cealaltă jumătate rămase în far­furia cu caise graţiate de la moarte.

― Să vă fie de bine... Eu mă duc să mă culc!

― Dănuţ, du-te şi tu la culcare.

― De ce, mamă?

― Fiindcă aşa trebuie!

― Hai cu tata şi te culcă, măi băiete! îl consolă domnul Deleanu, căscînd cu poftă.

― Şi zmeul de afară? scînci Dănuţ.

― Te-aşteaptă.

Bucuria jocului cu zmeul în plin soare se umplu de amărăciunea somnului silit.

"Lua-l-ar dracu de somn!" blestemă Dănuţ în gînd pe Molohul după-amiezelor copilăreşti.

― Ai isprăvit, Monica?

― Da, tante Alice; mulţumesc! răspunse Monica, păturindu-şi şervetul şi scuturîndu-şi fărâmăturile de pe rochiţă.

― Haidem să-ţi arăt odaia voastră...

Olguţa, cu capul plecat în farfurie, trudea mîncînd caise, absorbită şi atentă ca şi cum ar fi învăţat o poezie pe de rost.

― Şi tu, Olguţa, hai-hai, isprăveşte.

― Vin îndată; uite, numai patru caise mai am, se rugă ea.

― Să ştii că te-aştept în odaie, Olguţa! Să nu cumva să te prind pe-afară!

― Dacă spun că vin!

― Bine-bine!

Rămînînd singură, Olguţa trase cu urechea... Încredinţîndu-se că nu se-ntorcea nimeni în sofragerie, se uită lung la Profira. Profira îşi întoarse faţa tur­tită de pansea albă spre Olguţa. Aşteptă... scuturînd un şervet.

― Profira... Ascultă bine... Adă-mi chiar acuma un foarfece, un creion şi o bucăţică de hîrtie! ges­ticulă Olguţa cu degetul arătător, întovărăşind sub­stantivele cu cîte o ciocăneală în masă.

― La ce, duduie? căută să se dumirească femeia.

― Nu te priveşte! Aşa vreau eu!

În aşteptarea Profirei, Olguţa îşi sprijini bărbia de marginea mesei, îşi lăţi coatele, strîngîndu-şi obra­jii cu pumnii, şi medită preocupat.

― Ai adus?

― Am adus.

― Nu cumva i-ai cerut mamei ce ţi-am spus? se alarmă deodată Olguţa.

― Ba chiar aşa!

― Vai, Profira! Şi vrei să am încredere în tine

― De ce, duduie? Iaca am adus.

― Şi ce-a spus mama?

― A spus să caut la dumneaei în odaie, şi eu am căutat şi am adus.

― Aşaa! Bun!... Îţi mulţumesc.

Olguţa zîmbi. Aplecîndu-se asupra mesei, începu să scrie pe hîrtia elegantă, luată de Profira din cu­tia de scrisori ― mare, lătăreţ, apăsat ― scoţînd limba la fiecare cotitură de literă.

― Bun!

Ieşi hotărîtă, cu ochii înneguraţi de Salomee, cu foarfece de parcă despicat în mînă.

― Amarnic diavol! exclamă admirativ Profira, muşcînd dintr-o caisă.

Odaia lui Dănuţ se învecina primejdios cu odaia fetiţelor. Punctul de fruntarie era uşa închisă, cu cheia în broasca din partea cealaltă.

Faţa dinspre odaia fetiţelor purta un cuier, în care atîrnau pălării de pai, funde de mătasă, un cerc tricolor, o reţea cu mingi multicolore şi două paltonaşe pepita.

Faţa dinspre odaia lui Dănuţ era împodobită în partea de sus cu o panoplie de postav de biliard, alcătuită astfel: o puşcă Eureka ― culcată pe ţinta ei de carton alb cu cercuri roşii în jurul centrului albastru ― în tovărăşia beţişoarelor isprăvite cu un tampon de gumă lipicioasă; două săbii de tinichea cu tecile pistruite de rugină şi scofîlcite de duelurile cu Olguţa, încrucişate în X şi o şuierătoare prinsă cu un şnur roşu, cu şuier bîlbîit şi gust acrişor.

Mai jos de panoplie, despărţite de o sabie atîrnată vertical ca o coloană vertebrală a războiului, erau răstignite două uniforme: una de amiral japonez, cu şapcă şi fără pantaloni, poreclită Kami-Mura; alta de amiral rus, botezată Potemkin.

Pe atunci era la modă războiul ruso-japonez (1).

Olguţa proteguia pe ruşi, Dănuţ pe japonezi. De aceea, decoraţia ― o fundă de la o jartieră de-a doamnei Deleanu ― cusută nemuritor de Profira pe pieptul amiralului japonez, fusese smulsă cu stofă cu tot şi era păstrată prudent în buzunarul amira­lului rămas decorat cu "steaua căptuşelii". În schimb, chipiul amiralului rus subt pumnul lui Dănuţ se des­tupase. Olguţa lipise la loc arhipelagul de carton, cu gumă arabică şi cususe trainic fundul cu sfoară, împodobind totodată chipiul cu ciudate ţesături de aur. Olguţa îşi avansase chipiul la gradul de peste-amiral şi inaugurase evenimentul destupînd la rîndul ei ― ceva mai calm şi mai metodic decît Dănuţ ― chipiul amiralului japonez. Doamna Deleanu reconstruise chipiul, iar Dănuţ îl avansase generos la gra­dul de peste-peste-amiral: "ceea ce, spunea Olguţa, e imposibil".

Iată şi epilogul războiului ruso-japonez în casa Deleanu:

― Acuma ce mai spui? Ai mîncat bătaie! o anun­ţase Dănuţ pe Olguţa, îmbrăcat în uniformă de ami­ral japonez.

― Nu-i adevărat!

― Să spuie papa.

― Dă, Olguţa! Ce să-ţi fac! Ruşii au mîncat bă­taie; iacătă jurnalele.

― Ruşii, nu eu.

― Da tu nu eşti Potemkin? o sfidase Dănuţ.

― Eu? Nici n-am fost, nici nu puteam să fiu.

 

(1) Războiul ruso-japonez a avut loc în anii 1904―1905 şi s-a sfîrşit cu victoria japonezilor.

 

― Cum?

― Fetele nu fac armată. Eu îs fată... să spuie papa... Şi-n afară de asta, japonezii tăi au avut noroc, da-s nişte fricoşi.

― Minţi!

― Mint? Atunci de ce-s galbeni?

― Cum de ce? Fiindcă-s galbeni; aşa-s japonezii.

― Să-ţi spun eu: is galbeni de frică. Toţi au gălbenare! ţipase Olguţa pentru urechile întregii Japonii... Şi dacă vrei să te baţi, să te baţi cu mine, nu cu ruşii, încheiase Olguţa cu fruntea sus.

La masa dată în cinstea ambilor amirali, domnul Deleanu citise următorul comunicat:

 

Potemkin şi Kami-Mura

Au pornit dîrji la răzbel

Foc şi pară şi oţel.

Ura! Ura!

S-au luptat cît s-au luptat

― Umplînd casa de clemstre ―

Prin salon, sufragerie

Şi prin locuri mai sihastre.

 

Au mai stat ei şi la colţ

― Aveau şi părinţi duşmanii!

Ripostând: colţ pentru colţ,

Cu toată cenzura mamii.

 

În ce hal fără de hal

Ţi-e chipiul, Potemkin!

Dar e peste-amiral

Kami-Mura-i mai puţin!

 

Peste-peste-amiral

Kami-Mura-i avansat.

Dar chipiul e-ntr-un hal

Supra-supranatural.

 

Kami-Mura a învins,

Şi Dănuţ a cîştigat;

Dar Olguţa a pretins

Că e fată, nu băiat.

 

Şi că deci nu poate fi

Biruită, nici vasal,

Fiindcă n-a fost niciodată

Autentic amiral.

 

Envoi (1)I

 

Kami-Mura legendar,

Vezi proverbul cu căruţa!

Buturuga nu-i la ruşi,

Ocoleşte-o pe Olguţa.

 

Envoi II

 

Japonezi stăpînitori

Pe îndepărtata mare,

La ce bun? Toţi veţi pieri

În curînd de gălbenare.

 

Odăiţa lui Dănuţ avea şi flota! Flota de lighean lucrată de moş Gheorghe din coji mari de nucă: chi­brituri drept catarg, foiţe de hîrtie ceruită drept vîntrele, buzele lui Dănuţ drept vînt şi ale Olguţei drept ciclon.

Flota de băltoace: corăbioare debile încărcate ca arca lui Noe, cu vietăţi de celuloid găunos.

 

1 Dedicaţie (fr.).

gasiti aici teatru radiofonic la microfon..............
https://latimp.eu/la-medeleni-de-ionel-teodoreanu-teatru-audio-drama-la-microfon-1988/

 

Attachments