Capitolul XXXII
JURĂMÂNTUL
Maurice fu cuprins de-un tremur; întinse mâna înspre strada
Saint-Jacques şi zise:
— Foc! foc!
— Ei bine! da, răspunse Lorin, foc. Şi ce-i cu asta?
— Vai! Doamne-Dumnezeule! Dacă s-a întors?
— Cine?
— Geneviève.
— Geneviève e doamna Dixmer, nu-i aşa?
— Da, ea e.
— Nu-i nici o primejdie să se fi întors, de vreme ce n-a plecat.
— Lorin, trebuie s-o găsesc, trebuie să mă răzbun.
— Ei! ei! exclamă Lorin.
Amor, tiran al zeilor şi-al muritorilor, Nu-ţi trebuie tămâie pe vatra altarelor.
— Ai să mă ajuţi s-o regăsesc, nu-i aşa, Lorin?
— Ei, na! nici n-are să fie greu.
— Dar cum?
— Dacă soarta cetăţenei Dixmer te frământă pe cât mă laşi să cred, înseamnă c-o cunoşti şi dacă o cunoşti, trebuie să ştii care-i sunt prietenii cei mai intimi. Nu cred c-a părăsit Parisul, toţi vor dealtfel cu orice preţ să rămână aici. S-o fi refugiat la vreo confidentă şi mâine dimineaţă ai să primeşti prin vreo Roză sau prin vreun Marton un bileţel ticluit cam în termenii următori:
De Marte la Cythera din nou vrea să pătrundă, Sub vălul azuriu al nopţii să s-ascundă.
Şi să se înfăţişeze la portar în strada cutare, numărul cutare, întrebând de doamna Trei-Stele; cam aşa.
Maurice ridică din umeri. Ştia bine că Geneviève n-avea la cine să se refugieze.
— N-o vom găsi, şopti el.
— Îngăduie-mi să-ţi spun ceva, Maurice, zise Lorin.
— Ce?
— Că n-ar fi cine ştie ce mare nenorocire dacă n-am mai găsi-o.
— Dacă n-o găsim, Lorin, adăugă Maurice, eu am să mor.
— Ei drace! făcu tânărul, aşadar din pricina acestei iubiri erai tu cât pe-aci să mori?
— Da, răspunse Maurice.
Lorin rămase o clipă pe gânduri.
— Maurice, zise el, să tot fie unsprezece ceasuri, cartierul e pustiu, uite-acolo o bancă de piatră, pusă parcă anume ca să găzduiască doi prieteni. Acordă-mi favoarea unei convorbiri secrete, cum se spunea sub vechiul regim, îţi dau cuvântul c-am să vorbesc numai în proză.
Maurice se uită în jur şi-apoi se duse să se aşeze lângă prietenul lui.
— Vorbeşte, zise Maurice, sprijinindu-şi pe-o mână fruntea obosită.
— Ascultă, dragă prietene, am să-ţi spun un lucru, fără introducere, fără perifraze, fără comentarii: mergem pe calea pierzaniei sau mai curând tu ne duci pe calea pierzaniei.
— Cum asta? întrebă Maurice.
— Există, scumpul meu prieten, urmă Lorin, o anume decizie, dată de Comitetul Salvării Publice, care spune că e trădător de patrie oricine întreţine relaţii cu inamicii patriei. Ai tu cunoştinţă de decizia asta?
— Fără îndoială, răspunse Maurice.
— Va să zică o ştii?
— Da.
— Ei bine! Îmi pare că tu eşti oarecum trădător de patrie. Ce ai de spus?
cum zicea Manlius...
— Lorin!
— Bineînţeles, afară de cazul în care tu consideri că îşi idolatrizează patria toţi cei ce dau adăpost, masă şi casă domnului Cavaler de Maison-Rouge, care n-am putea spune că e un republican exaltat, şi nici c-ar fi învinuit, deocamdată, că ar fi condus evenimentele din septembrie.
— Vai, Lorin! exclamă Maurice scoţând un suspin.
— Drept care, urmă moralistul, îmi pare că tu ai fost sau eşti încă puţin cam prea prieten cu inamicul patriei. Hai, hai, nu te indigna şi nu protesta, dragă amice; parc-ai fi gigantul Enceladus18, gata să răstorni munţii când te întorci de pe-o parte pe cealaltă. Aşa că ţi-o spun încă o dată, nu te revolta şi mărturiseşte pur şi simplu că nu mai eşti un revoluţionar plin de zel.
Lorin rostise cuvintele de mai sus cu toată blândeţea de care era în stare, alunecând asupra lor printr-un artificiu retoric demn de Cicero.
Maurice protestă doar printr-un gest.
Dar gestul lui fu socotit ca neavenit şi Lorin continuă:
— O! dac-am trăi într-un climat de seră, într-un climat constant în care, potrivit regulilor botanicii, termometrul arată invariabil şaisprezece grade, ţi-aş spune, dragul meu Maurice, e elegant, e cum se cuvine; să fim niţeluş aristocraţi din timp în timp, nu strică, e frumos, dar noi fierbem astăzi la treizeci şi cinci şi chiar patruzeci de grade! Apa fierbe şi noi abia dacă suntem călduţi; pe căldura asta părem reci, şi dacă eşti rece, eşti suspect, după cum ştii; când eşti suspect, eşti prea inteligent, scumpul meu Maurice, ca să nu-ţi dai seama ce-ai să fii curând, sau, mai bine zis, ce n-ai să mai fii deloc.
— Ei bine! atunci să mă omoare şi să se termine odată, exclamă Maurice. Dealtfel, tot m-am săturat de viaţă.
— De-abia de-un sfert de oră, observă Lorin. La drept vorbind, nu mai e destulă vreme ca să te las să procedezi în privinţa asta cum te taie capul: şi pe urmă, dacă mori astăzi, înţelegi tu, trebuie să mori republican, pe câtă vreme tu ai să mori aristocrat.
— Vai! oftă Maurice, căruia începuse să i se urce sângele în cap din pricina durerii şi îngrijorării provocate de conştiinţa vinovăţiei sale, mergi cam prea departe, dragul meu.
— Am să merg şi mai departe, căci te previn că dacă te faci aristocrat...
— Ai să mă denunţi?
— Ei, na! Nici gând, am să te închid într-o pivniţă şi-am să încep să te caut, în bătaia tobelor, ca pe un dispărut: pe urmă am să strig în gura mare că aristocraţii, prinzând de veste ce destin le pregăteşti, te-au sechestrat, te-au chinuit, te-au înfometat, aşa că, de îndată cei vei fi fost regăsit, vei fi încoronat cu flori în public de damele din Hală şi de calicii care adună zdrenţe din cartierul Victor, aşa cum s-a întâmplat cu Elie de Beaumont, şeful jandarmeriei, cu domnul Latude şi cu alţii. Grăbeşte-te, aşadar, să intri din nou în pielea lui Aristide, căci altfel ştii ce te-aşteaptă.
— Lorin, îmi dau seama că ai dreptate, dar sunt luat de curent, alunec pe pantă în jos. Poţi oare să-mi porţi pică fiindcă îmi urmez destinul?
— Nu-ţi port pică, dar te cert. Adu-ţi aminte puţin de scenele pe care Pilade i le făcea zilnic lui Oreste, scene care dovedesc cu succes că prietenia nu-i decât un paradox, de vreme ce aceşti doi prieteni legendari se certau de dimineaţă până seara.
— Leapădă-te de mine, Lorin, ai face mai bine.
— Nici gând.
— Atunci, lasă-mă să iubesc, să fiu nebun, poate chiar criminal, fiindcă,
dacă o revăd, simt c-am s-o ucid.
— Sau c-ai să-i cazi în genunchi. Maurice! Maurice! Îndrăgostit de-o aristocrată, n-aş fi crezut nici în ruptul capului. Iată-te în situaţia sărmanului Osselin cu marchiza de Charny.
— Destul, Lorin, te implor!
— Maurice, sau te vindec sau mă ia dracu! Nu vreau să câştigi la loteria sfintei ghilotine, cum spune băcanul din strada Lombarzilor. Ia seama, ai să mă aduci la exasperare. Ai să faci din mine un om crud. Maurice, îmi vine să dau foc insulei Saint-Louis; dă-mi o torţă, un şomoiog aprins!
Vai nu! zadarnică e toată truda mea!
Să cer o torţă sau făclie nu-i oare lucru de prisos
Când focul tău, Maurice, atâta de frumos,
E-n stare să incendieze şi sufletu-ţi, şi-oraşul, şi tot ce-n jur ar sta?
Maurice zâmbi fără voie.
— Doar ne înţeleseserăm să nu mai vorbim decât în proză, remarcă el.
— Dar numai din pricină că mă scoţi din sărite cu nebunia ta, răspunse Lorin; numai din pricină că... Ascultă, hai să bem, Maurice, hai să ne-mbătăm, să punem la cale niscaiva moţiuni, să studiem economia politică, dar, pentru numele lui Jupiter, să nu mai fim îndrăgostiţi, să nu mai îndrăgim decât libertatea.
— Sau Raţiunea.
— O! ce-i drept! zeiţa înseamnă mare lucru şi să ştii că te socoate un muritor încântător.
— Nu eşti gelos?
— Ca să-mi salvez un prieten, mă simt în stare de orice sacrificiu.
— Mulţumesc, Lorin, şi-ţi preţuiesc devotamentul; dar, vezi tu, cel mai bun mijloc de a-mi alina durerea e s-o trăiesc până la saturaţie. Rămâi cu bine, Lorin.
Du-te s-o vezi pe Arthémise.
— Şi tu unde te duci?
— Acasă.
Şi Maurice făcu câţiva paşi spre pod.
— Va să zică, acum locuieşti înspre vechea stradă Saint-Jacques?
— Ba nu, dar îmi face plăcere s-o iau pe-acolo.
— Ca să mai vezi o dată locul unde trăia fiara ta neînduplecată.
— Ba, ca să văd dacă nu s-a întors acolo unde ştie c-o aştept. O! Geneviève, Geneviève! nu te-aş fi crezut în stare de-asemenea trădare!
— Maurice, un tiran care cunoştea bine femeile, pentru c-a murit de mult ce le-a iubit, spunea:
Adesea îşi schimbă părerea femeia!
Nebun e cin' se-ncrede-n ea, de-aceea!
Maurice oftă şi cei doi prieteni o apucară iarăşi înspre vechea stradă Saint-Jacques.
Pe măsură ce se apropiau auziră larmă, văzură cum lumina creştea, desluşiră cântece patriotice, care, în plină zi, în plin soare, în atmosfera de luptă păreau imnuri eroice, dar care în puterea nopţii, în lumina incendiului, căpătau accentul lugubru al unei beţii de canibali.
— Doamne-Dumnezeule! exclamă Maurice, uitând că Dumnezeu era desfiinţat.
Şi grăbea pasul, sudoarea curgându-i pe frunte. Lorin se uita la el cum merge şi şoptea printre dinţi:
Dragoste, dragoste, când pui mâna pe noi, Se poate lesne spune: s-a terminat cu voi!
Întreg Parisul părea că se-ndreaptă spre teatrul evenimentelor pe care le-am povestit. Maurice se văzu silit să străbată un şir de grenadiri, rândurile de membri ai secţiilor, apoi să se strecoare prin cetele înghesuite ale mulţimii de gură-cască, pe cât de furioasă, pe atât de trează, care, în epoca aceea, alerga urlând de la un spectacol la alt spectacol.
Pe măsură ce se apropia, Maurice, în nerăbdarea-i turbată, iuţea pasul. Lorin abia izbutea să-l urmeze, dar îl iubea prea mult ca să-l părăsească în asemenea clipe.
Totul era aproape pe sfârşite. Focul trecuse de la şura sub care soldatul aruncase torţa aprinsă, la atelierele construite din scânduri rânduite astfel încât aerul să pătrundă prin spaţiile mari dintre ele. Mărfurile arseseră. Acum începea să ardă şi casa.
— Doamne, îşi zicea Maurice, dacă s-a întors, dacă se află în vreuna din încăperi, învăluită în cercul de flăcări, aşteptându-mă, strigându-mă...
Şi Maurice, pe jumătate nebun de durere, preferând să creadă în nebunia celei pe care o iubea, decât în trădarea ei, Maurice izbi cu capul aplecat uşa pavilionului pe care o întrezărea prin fum.
Lorin se ţinea mereu după el; l-ar fi urmat până şi în iad.
Acoperişul ardea, focul începuse să cuprindă scara.
Maurice, gâfiind, cercetă tot etajul, salonul, camera Genevièvei, camera Cavalerului de Maison-Rouge, coridoarele, chemând cu voce gâtuită:
— Geneviève! Geneviève!
Nimeni nu răspunse.
Întorcându-se în prima încăpere, cei doi prieteni văzură valurile de flăcări care începuseră să pătrundă prin uşă. În ciuda strigătelor lui Lorin, care-i arăta fereastra, Maurice trecu prin mijlocul flăcărilor.
De acolo alergă înspre casă, străbătu fără să se oprească curtea înţesată de mobile sfărâmate, regăsi sufrageria, salonul lui Dixmer, cabinetul chimistului Morand. Peste tot, fum, sfărâmături, cioburi de sticlă. Focul cuprinsese şi partea asta a casei şi începuse s-o mistuie.
Maurice făcu aici exact ceea ce făcuse şi în pavilion. Nu lăsă nici o încăpere necercetată, nici un coridor nestrăbătut. Coborî în pivniţă. Poate că Geneviève, ca să fugă de incendiu, se refugiase acolo.
Nimeni nicăieri.
— Ei, drăcie! exclamă Lorin, nu vezi că nimeni n-ar putea rezista aici, afară de salamandre, şi doar nu cauţi asemenea animale legendare. Hai, vino, o să întrebăm, o să ne informăm la cei ce-au fost de faţă, poate va fi văzut-o careva.
Ar fi fost nevoie de multe puteri la un loc ca să-l scoată pe Maurice afară din casă. Speranţa însă îl trase de-un singur fir de păr.
Atunci începură investigaţiile: cercetară împrejurimile, oprind femeile care treceau, scotocind cărările, dar fără nici un rezultat. Se făcuse ceasul unu noaptea. Cu toată vigoarea-i atletică, Maurice era frânt de oboseală, ca atare se dădu bătut, renunţând la alergături, urcuşuri, certuri şi înfruntări nesfârşite cu mulţimea.
Tocmai trecea prin faţa lor o trăsură. Lorin o opri.
— Dragul meu, îi spuse el lui Maurice, am făcut tot ce-a fost omeneşte cu putinţă ca s-o regăsim pe Geneviève a ta; pentru ea ne-am spetit, ne-am pârjolit, ne-am încăierat. Cupidon, oricât de exigent ar fi, nu poate pretinde mai mult de la un îndrăgostit, şi cu atât mai puţin de la unul care e departe de-a fi astfel. Să urcăm în trăsură şi să ne ducem fiecare acasă.
Maurice nu răspunse, dar se lăsă în voia prietenului. Ajunseră în faţa uşii lui Maurice fără să fi schimbat măcar un singur cuvânt.
— Ei! slavă Domnului! exclamă Lorin, eşti aşteptat: iată-mă mai liniştit.
Hai, bate la uşă.
Maurice bătu; uşa se deschise.
— Noapte bună! Pe mâine dimineaţă, zise Lorin.
— Noapte bună! răspunse automat Maurice.
Şi uşa se închise în urma lui.
Pe primele trepte ale scării, dădu peste îndatoritorul său.
— Vai! cetăţene Lindey, exclamă acesta, câtă îngrijorare ne-ai pricinuit.
Cuvintele "ne-ai pricinuit" îl izbiră pe Maurice.
— Dumitale? întrebă el.
— Da, mie şi domniţei care te aşteaptă.
— Domniţă? repetă Maurice, găsind că nu era defel momentul să primească vizita pe care probabil vreuna din vechile lui amice i-o făcea. Bine ca mi-ai spus asta chiar acum, mă duc să mă culc la Lorin.
— Cu neputinţă. Şedea la fereastră, te-a văzut coborând din trăsură şi a
strigat: „Iată-l!"
— Ei şi ce-mi pasă mie c-a aflat că sunt eu? Nu-mi arde de dragoste. Urcă şi spune-i femeii aceleia că s-a înşelat.
Îndatoritorul dădu să plece ca să împlinească porunca, dar se opri.
— Ei! cetăţene, stărui el, greşeşti. Domniţa era tare tristă. Răspunsul meu o va deznădăjdui.
— Dar, mă rog, întrebă Maurice, cine-i femeia asta?
— Cetăţene, nu i-am văzut chipul; e învăluită într-o mantie şi plânge; iată tot ce-ţi pot spune despre ea.
— Zici că plânge? întrebă Maurice.
— Da, dar pe tăcute, înăbuşindu-şi suspinele.
— Va să zică plânge, repetă Maurice. Aşadar, e cineva pe lume care mă iubeşte până într-atât, încât să se îngrijoreze aşa de tare de lipsa mea?
Şi urcă încetişor în urma îndatoritorului său.
— Iată-l, cetăţeană, iată-l! strigă acesta năpustindu-se în cameră.
Maurice intră în urma lui.
Văzu într-un colţ al salonului o făptură care tremura, cu faţa ascunsă în perne, o femeie ce-ar fi părut moartă dacă gemetele convulsive n-ar fi făcut-o să tresară.
Printr-un semn, Maurice îi ceru îndatoritorului să iasă afară.
Acesta îi dădu ascultare şi plecă, închizând uşa.
Atunci Maurice alergă la tânăra aceea, care ridică capul.
— Geneviève! strigă eroul nostru. Geneviève la mine acasă! O, Doamne, oare am înnebunit?
— Nu, dragul meu, eşti în toate minţile, răspunse ea. Ţi-am făgăduit să fiu a domniei-tale, dacă-l salvezi pe Cavalerul de Maison-Rouge. L-ai salvat; aşadar, iată-mă! Te aşteptam.
Maurice se înşelă asupra sensului cuvintelor ei. Se dădu un pas înapoi şi, privind-o cu tristeţe, spuse blând:
— Geneviève, aşadar, nu mă iubeşti!
Privirea Genevièvei se întunecă de lacrimi; întoarse capul şi, sprijinindu-se de speteaza canapelei, izbucni în plâns.
— Ah, oftă Maurice, e clar că nu mă iubeşti, şi nu numai că nu mă mai iubeşti, Geneviève, dar încerci pesemne un sentiment de ură împotriva mea dacă te afli într-o asemenea stare de deznădejde.
Maurice puse în ultimele sale cuvinte atâta exaltare şi durere, încât Geneviève îşi înălţă capul şi îi cuprinse mâna.
— Doamne-Dumnezeule, exclamă ea, cel pe care-l credeam cel mai bun, până la urmă e şi el un egoist!
— Egoist, Geneviève, ce vrei să spui?
— Nu înţelegi oare cât sufăr? Soţul fugit, fratele proscris, casa în flăcări, şi toate într-o singură noapte şi pe deasupra scena groaznică dintre dumneata şi Cavalerul de Maison-Rouge!
Maurice o asculta în extaz, căci, oricât de nebunească îi era pasiunea, ar fi fost cu neputinţă să nu înţeleagă că astfel de emoţii, adunate dintr-o dată, te pot aduce în halul de durere în care se afla Geneviève.
— Aşadar, ai venit, eşti aici, eşti a mea, n-ai să mă mai părăseşti!
Geneviève tresări.
— Unde m-aş fi putut duce? răspunse ea cu amărăciune. Am oare unde mă refugia, am eu vreun adăpost sau vreun protector, altul decât cel ce a pus preţ un protecţiei sale? Copleşită de furie şi înnebunită, mergeam pe Pont-Neuf şi la un moment dat m-am oprit să văd apa sumbră fremătând în ungherele arcadelor; mă simţeam atrasă, vrăjită. Pentru tine, sărmană femeie, îmi spuneam, acolo e un adăpost, acolo e netulburata odihnă, acolo e uitarea.
— Geneviève, Geneviève! exclamă Maurice, ai spus aşa ceva?... Aşadar nu mă iubeşti deloc?
— Am spus-o, răspunse Geneviève, în şoaptă. Am spus-o, dar am venit.
Maurice oftă şi se lăsă să alunece la picioarele ei.
— Geneviève, şopti el, nu mai plânge. Geneviève, uită toate nenorocirile,
dacă mă iubeşti. Geneviève, în numele Celui-de-Sus, spune-mi că nu violenţa ameninţărilor mele te-a adus aici. Spune-mi că şi dacă nu m-ai fi văzut în seara asta, aflându-te singură, fără adăpost, tot ai fi venit la mine, şi primeşte-mi jurământul pe care ţi-l fac de-a te dezlega de jurământul pe care te-am silit să-l dai.
Geneviève aţinti asupra tânărului o privire ce vădea o inexprimabilă recunoştinţă.
— Câtă mărinimie! exclamă ea. Ah! Doamne, îţi mulţumesc! cât e de mărinimos!
— Ascultă, Geneviève, spuse Maurice, Dumnezeu pe care îl izgonim acum din lăcaşurile sale, dar pe care nu-l putem izgoni din inimile noastre, în care a sădit dragostea, Dumnezeu a făcut ca seara asta să pară lugubră, dar, în fond, să strălucească de bucurie şi de fericire. Dumnezeu te-a îndrumat către mine, Geneviève, mi te-a pus în braţe şi-ţi vorbeşte prin graiul meu. În sfârşit, Dumnezeu vrea să răsplătească astfel atâtea suferinţe pe care le-am îndurat, atâtea virtuţi de care am dat dovadă luptând împotriva dragostei noastre ce părea nelegitimă, ca şi cum un sentiment care a fost atât de curat şi a rămas atât de adânc ar fi putut fi socotit o crimă. Aşa că nu mai plânge, Geneviève! Dă-mi mâna. Vrei să te afli la un frate, vrei ca acest frate să-ţi sărute plin de respect poala rochiei, să plece cu mâinile împreunate în rugăciune, trecând dincolo de pragul încăperii fără să întoarcă deloc capul?
Ei bine, spune doar un cuvânt, fă doar un semn şi-ai să mă vezi plecând, ai să rămâi singură, liberă şi în siguranţă, ca o fecioară într-o biserică. Sau, dimpotrivă, adorata mea Geneviève, aminteşte-ţi că te-am iubit atât de tare, încât am fost gata să-mi pierd viaţa, că pentru dragostea asta, pe care o poţi face funestă ori fericită, i-am trădat pe-ai mei şi am ajuns odios şi abject în propriii mei ochi; gândeşte-te la fericirea pe care ne-o păstrează viitorul, la puterea şi la energia care sălăşluiesc în tinereţea şi-n dragostea noastră ca să ne apere fericirea care e gata să înfrunte pe oricine-ar ataca-o şi ar primejdui-o. Geneviève, înger al bunătăţii, spune-mi, ce vrei? Vrei să faci un om atât de fericit, încât să nu-i mai pară rău că trăieşte şi nici să nu-i mai pese de fericirea eternă? Atunci, în loc să mă alungi, surâde-mi, Geneviève a mea, lasă-mă să-ţi duc mâna la inima mea, vino spre cel ce te râvneşte cu toată puterea, cu toată dorinţa şi cu tot sufletul, Geneviève, dragostea mea, viaţa mea, Geneviève, nu-ţi retrage jurământul!
Inima tinerei femei se umplea de cuvintele lui duioase: dulceaţa dragostei, oboseala, pricinuită de suferinţele trecute, îi răpiră orice putere. Lacrimile nu-i mai curgeau, dar suspinele îi zguduiau pieptul înflăcărat.
Maurice înţelese că Genevidve nu mai avea tăria să reziste şi-o cuprinse în braţe. Atunci ea îşi lăsă capul pe umărul lui şi păru-i lung se desfăcu, revărsându-se pe obrajii înfierbântaţi ai iubitului.
Dar Maurice simţi cum îi tresaltă pieptul, zvâcnind ca valurile după furtună.
— Plângi, Geneviève..., şopti el cu adevărată tristeţe. Linişteşte-te. Niciodată n-am să-mi impun dragostea în faţa unei nobile suferinţe. Nicicând buzele mele nu se vor murdări c-un sărut otrăvit fie chiar de-o singură lacrimă de părere de rău.
Şi desfăcu cercul viu al braţelor sale, îndepărtându-şi fruntea de cea a Genevidvei şi întorcându-se încet.
Dar în aceeaşi clipă, printr-una din reacţiile acelea atât de fireşti la femeia care se fereşte, dar care, ferindu-se, totuşi doreşte, Geneviève îl cuprinse pe Maurice de gât cu braţele tremurătoare, îl strânse cu putere şi-şi lipi obrazul rece şi încă ud de lacrimile care abia încetaseră să şiroiască pe obrazul fierbinte al tânărului îndrăgostit.
— Vai! şopti ea, nu mă părăsi, Maurice, căci nu te mai am decât pe tine.
Capitolul XXXIII
ZIUA URMĂTOARE
Un soare minunat se strecura printre stolurile verzi, aurind frunzele celor trei trandafiri mari, plantaţi în nişte cutii de lemn aşezate pe prichiciul ferestrei lui Maurice.
Florile acestea, cu atât mai plăcute la vedere cu cât sezonul lor era pe sfârşite, înmiresmau o sufragerie mică, pardosită cu dale, strălucind de curăţenie, în care la o masă nu încărcată, dar alcătuită cu rafinament, tocmai se aşezară Geneviève şi Maurice.
Uşa era închisă, căci pe masă se aflau toate cele de care comesenii ar fi avut nevoie. De la sine înţeles că spuseseră:
— Ne vom servi singuri.
În încăperea alăturată se auzea îndatoritorul, care, zelos precum slujitorul febril al Fedrei, forfotea întruna. Căldura şi însufleţirea celor din urmă zile frumoase pătrundeau printre şipcile distanţate ale storului şi puneau pe frunzele trandafirilor mângâiaţi de soare o strălucire ca de aur şi de smarald.
Geneviève aşeză pe farfurie fructul auriu pe care-l ţinea în mână şi, dusă pe gânduri, surâzând numai cu buzele, în vreme ce ochii ei mari erau toropiţi de melancolie, rămase tăcută, inertă, deşi însufleţită şi fericită de soarele dragostei, cum erau şi florile acelea frumoase de soarele de pe cer.
Curând ochii ei îi căutară pe cei ai lui Maurice, şi îi găsiră aţintiţi asupra-i: şi el o privea şi visa.
Atunci îşi puse braţu-i atât de delicat şi alb pe umărul tânărului îndrăgostit, care tresări, apoi îşi sprijini capul de dânsul, cu o încredere şi o certitudine care înseamnă mai mult decât dragostea.
Geneviève se uita la el fără să vorbească şi, privindu-l, roşea.
Maurice n-avea decât să-şi aplece uşor capul ca să-şi lipească gura de buzele întredeschise ale iubitei sale. Îşi aplecă încet capul. Geneviève păli, iar ochii i se închiseră ca petalele florii care-şi ascunde caliciul de razele luminii.
Şedeau astfel nemişcaţi şi tăcuţi, cuprinşi de-o fericire neobişnuită, când zgomotul strident al clopoţelului de la sonerie îi făcu să tresară.
Se desprinseră unul de celălalt.
Îndatoritorul intră şi închise misterios uşa.
— E cetăţeanul Lorin! vesti dânsul.
— A! dragul meu Lorin, exclamă Maurice. Mă duc să-l poftesc să plece.
Iartă-mă, Geneviève.
Geneviève îl opri.
— Să-l pofteşti să plece pe prietenul dumitale, Maurice! Un prieten care te-a alinat, te-a ajutat, te-a sprijinit? Nu, nu vreau să alungi un asemenea prieten nici din casă şi nici din inima dumitale. Să intre, Maurice, să intre.
— Îngăduieşti?..., întrebă Maurice.
— Chiar voiesc, răspunse Geneviève.
— Vai! aşadar crezi că eu nu te iubesc destul, exclamă Maurice, încântat de asemenea gingăşie, şi simţi nevoia să fii idolarizată?
Geneviève îşi întinse fruntea împurpurată către tânărul îndrăgostit. Maurice deschise uşa şi Lorin intră, chipeş de-ţi lua ochii în costumul său ce aducea cu al unui muscadin. Zărind-o pe Geneviève, se arătă uimit, după care îi făcu numaidecât o plecăciune plină de respect.
— Vino, Lorin, vino, îl întâmpină Maurice, şi priveşte-o pe doamna. Eşti detronat, Lorin. Acum există o persoană pe care ţi-o prefer. Pentru tine mi-aş fi dat viaţa; pentru ea, nu-ţi spun nimic nou cu asta, mi-am dat cinstea.
— Doamnă, spuse Lorin cu o seriozitate care trăda o emoţie foarte adâncă, voi încerca să-l iubesc pe Maurice mai mult decât dumneata, pentru ca el să nu înceteze cu totul de-a mă iubi.
— Stai jos, domnule, zise Geneviève surâzând.
— Da, stai jos, adăugă şi Maurice, care, strângând cu dreapta mâna prietenului şi cu stânga pe cea a iubitei sale, simţea cum i se umple inima de toată fericirea la care poate râvni un om pe pământ.
— Aşadar, nu mai vrei să mori? Nu mai vrei să fii ucis?
— Cum asta? întrebă Geneviève.
— O! Doamne, exclamă Lorin, ce animal schimbător e omul şi câtă dreptate au filosofii să-i dispreţuiască uşurătatea şi nestatornicia! Iată aici de faţă unul — e oare de crezut aşa ceva, doamnă? — care aseară voia să se arunce în apă şi susţinea sus şi tare că pentru el nu mai e cu putinţă fericirea pe lumea asta: şi iată că astăzi-dimineaţă îl găsesc vesel şi bucuros, cu surâsul pe buze, cu fruntea senină, cu dragostea de viaţă în suflet, stând în faţa unei mese ispititoare: e drept că nu mănâncă, dar asta nu dovedeşte c-ar mai fi nenorocit.
— Chiar voia el să facă tot ce ai spus dumneata? întrabă Geneviève.
— Tot ce ai auzit, doamnă, şi încă multe altele! Am să-ţi povestesc mai târziu. Deocamdată mi-e tare foame; e vina lui Maurice care aseară m-a pus să alerg prin tot cartierul Saint-Jacques. Îmi daţi voie să mă ospătez din bucatele voastre de care nu v-aţi atins nici unul?
— Zău, are dreptate! exclamă Maurice, bucuros ca un copil. Hai să stăm la masă cu toţii. Eu n-am mâncat şi nici dumneata, Geneviève.
Rostindu-i numele, Maurice trase cu ochiul la Lorin, dar Lorin nici măcar nu clipi.
— Va să zică ghiciseşi că e ea! deduse Maurice.
— Ba bine că nu! răspunse Lorin tăindu-şi o felie mare de jambon.
— Şi mie mi-e foame, spuse Geneviève, întinzând farfuria.
— Lorin, îi strigă Maurice, aseară eram bolnav.
— Erai mai mult decât bolnav, erai nebun.
— Ei bine, în dimineaţa asta mi se pare că tu te simţi mai rău.
— Cum adică?
— Încă n-ai făcut nici un vers.
— Chiar acum mă gândeam la asta, răspunse Lorin.
Atuncea când se află de Graţii-nconjurat,
Ţinând în mână-i lira, Phoebus cântă tare, Dar dacă pe-al lui Venus urm-a apucat Phoebus sărmanu-şi pierde ura pe cărare.
— Bine! iată totuşi un catren, se grăbi să spună Maurice, zâmbind.
— Şi va trebui să te mulţumeşti cu el, deoarece avem de vorbit despre lucruri mai puţin plăcute.
— Ce mai este? întrebă Maurice cu îngrijorare.
— Ce să fie? Sunt în curând de gardă la Conciergerie.
— La Conciergerie! exclamă Geneviève. Lângă regină?
— Lângă regină... cred că da, doamnă.
Geneviève păli. Maurice încruntă din sprâncene şi-i făcu un semn lui Lorin. Acesta îşi tăie încă o felie de jambon, de două ori mai mare decât cea dintâi.
Regina fusese într-adevăr dusă la Conciergerie, unde avem şi noi s-o însoţim.
Capitolul XXXIV
CONCIERGERIE
La colţul dintre Pont-au-Change şi Cheiul Florilor, se înalţă ceea ce a mai rămas din vechiul palat al lui Ludovic cel Sfânt, care prin excelenţă se numea „Palatul", aşa cum Roma se numea „Oraşul", şi care încă mai păstrează denumirea suverană de când singurii regi ce mai sălăşluiesc în el sunt grefierii, judecătorii şi împricinaţii.
Casa justiţiei e o clădire mare şi sumbră care te face mai curând să te temi de zeiţa cea aspră şi severă, decât s-o iubeşti. Acolo vezi recuzita şi atribuţiile răzbunării umane adunate într-un spaţiu strâmt. Ici, sălile unde stau păziţi acuzaţii, ceva mai încolo sălile unde sunt judecaţi, dedesubt celulele unde sunt închişi după condamnare; la uşă, un locşor unde sunt însemnaţi cu fierul roşu; la vreo sută cinzeci de paşi, un alt loc, mai mare, unde sunt ucişi, adică Piaţa Greve, unde se desăvârşeşte ceea ce fusese doar schiţat la Palat.
Justiţia, după cum se vede, are totul la îndemână.
Clădirile acestea alipite unele de altele, mohorâte, cenuşii, găurite de ferestruici cu gratii, în care bolţile căscate seamănă cu nişte peşteri zăbrelite, şi care se întind de-a lungul Cheiului des Lunettes, alcătuiesc Conciergeria.
Închisoarea are carcere pe care apele Senei le umezesc cu nămolul lor negru; are ieşiri secrete care duceau altădată spre fluviu victimele de a căror dispariţie erau legate mari interese.
Văzută în 1793, Conciergeria, furnizoare neobosită a eşafodului, Conciergeria, după cum spuneam, era ticsită de arestaţi care într-un ceas erau gata condamnaţi, în epoca aceea, vechea închisoare a lui Ludovic cel Sfânt era cu drept cuvânt pensiunea morţii.
Sub bolţile uşilor se legăna noaptea un felinar cu lumină roşie, urmă sinistră a acestui lăcaş al durerii.
În ajunul zilei în care Maurice, Lorin şi Geneviève prânzeau împreună, o rostogolire surdă de roţi zdruncinase pavajul cheiului şi geamurile închisorii. Apoi, rostogolirea încetă în faţa porţii ogivale. Jandarmii bătură la poartă cu plăselele săbiei, poarta se deschise, trăsura intră în curte şi după ce balamalele porţilor se învârtiră din nou când trăsura trecu, după ce zăvoarele scârţâiră iarăşi, o femeie coborî.
Pe dată uşa căscată în faţa ei o înghiţi. Trei-patru capete curioase care înaintaseră spre lumina flăcărilor ca să cerceteze cu privirea pe femeia arestată, şi care se iviseră în semiobscuritate, se traseră îndărăt, cufundându-se în întuneric; se mai desluşiră apoi câteva hohote stridente de râs şi câteva grosolane strigăte de rămas bun, schimbate între oamenii care se depărtau, şi care fură auzite fără ca oamenii aceia să fi fost văzuţi.
Cea adusă astfel rămăsese îndărătul primei uşi, împreună cu jandarmii ei. Văzu că mai avea de trecut una, dar uitase că, pentru a trece printr-o uşă a închisorii, trebuia în acelaşi timp să ridici piciorul şi să pleci capul, fiindcă jos se afla o treaptă ce urcă şi sus una ce coboară.
Arestata, fără îndoială încă neobişnuită cu arhitectura închisorilor, în ciuda lungului răstimp petrecut în ele, uită să-şi plece fruntea şi se izbi cu toată puterea de bara de fier.
— Te-ai lovit rău, cetăţeană? întrebă unul dintre jandarmi.
— Acum nimic nu mă mai poate lovi, răspunse ea liniştită. Şi trecu fără să se tânguie, cu toate că deasupra sprâncenei se putea vedea urma aproape sângerândă pe care i-o lăsase lovitura.
Îndată se zări şi fotoliul portarului, fotoliu mai vrednic de respect în ochii arestaţilor decât tronul unui rege în ochii curtenilor, fiindcă portarul unei închisori e cel ce împarte înlesnirile şi orice înlesnire are mare însemnătate pentru un arestat. Adeseori o favoare, fie ea cât de mică, îi schimbă cerul sumbru într-un paradis.
Portarul Richard, încredinţat de propria-i importanţă şi aşezat bine în fotoliul său, pe care nici gând să-l părăsească, cu tot zornăitul gratiilor şi huruitul trăsurii care îi vestea un oaspete nou, portarul Richard, ziceam, trase pe nas o priză de tabac, se uită la arestată, deschise un registru foarte gros şi căută o pană în călimara mică de lemn negru, în care cerneala, uscată pe margini, mai păstra în mijloc puţină umezeală glodoasă, aşa cum în mijlocul craterului unui vulcan rămâne totdeauna puţină materie în clocot.
— Cetăţene portar, i se adresă şeful escortei, fă-ne intrarea, dar repede, căci suntem aşteptaţi urgent la sediul Comunei.
— Ei! nu ţine mult, spuse portarul, vărsând în călimară câteva picături de vin, care-i mai rămăseseră pe fundul unui pahar. Sunt deprins cu asemenea treabă, slavă Domnului! Numele şi pronumele tău, cetăţeană?
Şi, muindu-şi pana în cerneala improvizată, se pregătea să scrie în josul paginii, completată pe vreo şapte optimi, datele necesare întemniţării nou-venitei, în vreme ce, în picioare, în spatele fotoliului, cetăţeana Richard, femeie cu o expresie binevoitoare, admira cu o uimire plină de respect pe femeia cu înfăţişare tristă, nobilă şi mândră, pe care soţul ei o interoga.
— Marie-Antoinette-Jeanne-Josephe de Lorraine, răspunse arestata, arhiducesă de Austria, regină a Franţei.
— Regina Franţei? întrebă portarul uimit, ridicându-se pe braţul fotoliului.
— Regina Franţei, repetă arestata cu acelaşi glas.
— Cu alte cuvinte, văduva Capet, făcu şeful escortei.
— Sub care din aceste două nume trebuie s-o trec în registru? întrebă portarul.
— Sub care din două pofteşte, numai s-o treci cât mai repede, răspunse şeful escortei.
Portarul se reaşeză în fotoliu şi, cu un tremur uşor, înscrise în registrul său, prenumele, numele şi titlu pe care i le dăduse arestata, înregistrări a căror cerneală roşcată apare, încă şi astăzi în registrul acela a cărui foaie a fost roasă de şoarecii din locuinţa portarului revoluţionar tocmai pe porţiunea cea mai preţioasă.
Nevasta lui Richard continua să stea în picioare, în spatele fotoliului soţului ei, numai că un simţământ de compătimire pioasă îi împreunase mâinile.
— Ce vârstă? urmă portarul.
— Treizeci şi şapte de ani şi nouă luni, răspunse regina.
Richard se apucă iarăşi de scris, pe urmă trecu la semnalmente în amănunt şi-şi încheie lucrarea cu formulele şi însemnările specifice.
— Bine, zise el, s-a făcut.
— Unde va fi dusă arestata? întrebă şeful escortei.
Richard mai trase o priză de tabac şi se uită la soţia lui.
— Păi! făcu ea, n-am fost înştiinţaţi, aşa că habar n-avem...
— Caută, spuse brigadierul.
— E camera de consiliu, urmă femeia.
— Hm! e tare mare, şopti Richard; dar pentru moment nu poate fi locuită căci n-are pat.
— E-adevărat, adăugă femeia, la asta nu mă gândisem.
— Eh! făcu unul dintre jandarmi, îi puneţi mâine un pat, că până mâine mai este puţin.
— Dealtminteri, cetăţeană poate petrece noaptea asta în camera noastră.
Nu-i aşa, bărbate? zise femeia lui Richard.
— Ei, şi noi? întrebă portarul.
— Noi nu ne mai culcăm. Cum a zis cetăţeanul jandarm, o noapte trece la iuţeală.
— Atunci, spuse Richard, duceţi-o pe cetăţeană în camera mea.
— În timpul ăsta ai să ne pregăteşti hârtia de primire, nu-i aşa?
— O găsiţi când vă întoarceţi.
Femeia lui Richard luă o lumânare aprinsă de pe masă şi o porni în frunte. Maria-Antoaneta o urmă fără să scoată un cuvânt, stăpânită şi palidă, ca întodeauna. Doi temniceri, cărora femeia lui Richard le făcu semn, încheiară cortegiul. I se arătă reginei un pat pe care soţia lui Richard se grăbi să aştearnă cearşafuri albe. Temnicerii se instalară la ieşire, după care uşa fu încuiată învârtindu-se cheia în broască de două ori, şi Maria-Antoaneta rămase singură.
Cum şi-a petrecut noaptea nimenea nu ştie, pentru că a petrecut-o între patru ochi cu Dumnezeu.
Abia a doua zi regina fu dusă în camera de consiliu, un patrulater alungit, a cărei uşiţă de intrare dădea pe un coridor al Conciergeriei ce fusese tăiat pe toată lungimea sa de un perete despărţitor care nu ajungea până la plafon.
Unul dintre cele două compartimente era camera oamenilor de gardă.
Celălalt era camera reginei.
O fereastră zăbrelită cu nişte bare groase dădea lumină fiecărei celule.
Un paravan ce încuia uşa o izola pe regină de paznicii ei şi acoperea deschizătura din mijloc.
Întreaga încăpere fusese de curând pardosită cu cărămizi.
În sfârşit, pereţii fuseseră decoraţi cândva cu un chenar de lemn aurit de care rnai atârnau încă petice de hârtie cu crini regali pe ele.
Un pat instalat în faţa ferestrei, un scaun aşezat aproape de lumină, iată mobilierul închisorii regale.
După ce a intrat, regina a cerut să-i fie aduse cărţile şi lucrul de mână.
I se aduseră Revoluţia din Anglia, pe care o începuse la Temple, Călătoria tânărului Anarcharis19 şi tapiseria pe care o broda.
Jandarmii se aşezară în celula vecină. Istoria le-a păstrat numele, aşa cum face cu oamenii cei mai neînsemnaţi când fatalitatea îi asociază celor mai mari catastrofe şi când asupra lor se revarsă o parte din lumina orbitoare pe care o aruncă fulgerul, doborând fie tronurile regilor, fie chiar regii.
Cei doi se numeau Duchesne şi Gilbert.
Comuna îi desemnase pe-aceşti doi bărbaţi, pe care-i ştia ca pe nişte buni patrioţi, iar ei trebuiau să stea neclintiţi în celula lor până la judecarea Mariei-Antoaneta. Printr-o asemenea măsură se urmărea înlăturarea neregulilor aproape inevitabile ale serviciului ce se schimbă de mai multe ori pe zi, atribuindu-li-se în acelaşi timp gardienilor o foarte mare responsabilitate.
Chiar în ziua aceea, regina află, din pălăvrăgeala celor doi oameni, a căror discuţie ajungea până la ea, căci nici o pricină nu-i silea să vorbească în şoaptă, regina află, ziceam, despre măsura luată. Se bucură, dar în acelaşi timp se şi îngrijoră, deoarece, dacă pe de-o parte îşi spunea că oamenii aceia trebuie să fi fost de toată încrederea, de vreme ce fuseseră aleşi dintre atâţia bărbaţi, pe de altă parte se gândea că prietenii ei ar putea găsi mult mai multe prilejuri de-a corupe doi gardieni cunoscuţi şi cu posturi fixe decât o sută de necunoscuţi desemnaţi la voia întâmplării şi venind s-o supravegheze pe neaşteptate, doar pentru o singură zi.
În prima noapte, înainte de-a se culca, unul dintre cei doi paznici fumase, după cum îi sta în obicei. Fumul tutunului se strecură prin spărturile peretelui despărţitor şi-o năpădi pe sărmana regină, căreia nenorocirile, în loc să-i tocească sensibilitatea, i-o ascuţiseră.
Numaidecât se simţi cuprinsă de tulburări şi de greaţă. Capul i se îngreuie
din pricina sufocării; dar, credincioasă hotărârii sale de-a fi de o neînduplecată mândrie, regina nu se plânse.
În timp ce se afla într-acea dureroasă veghe, în care nimic nu tulbura tăcerea şi liniştea nopţii, i se păru că aude un soi de geamăt ce venea de-afară. Geamătul era lugubru şi prelung, ceva sinistru şi pătrunzător ca urletul vântului trecând prin nişte săli pustii, când furtuna împrumută voce de om ca să dea viaţă patimilor dezlănţuite în elemente.
Curând însă îşi dădu seama că zgomotul care o făcuse la început să tresară, strigătul acela dureros şi stăruitor nu era decât plânsetul unui câine ce urla pe chei. Regina se gândi numaidecât la bietul ei Black, pe care-l uitase în clipa în care fusese ridicată din Temple şi al cărui schelălăit i se păru că-l recunoscuse, într-adevăr, sărmanul animal se pierduse de stăpână-sa datorită prea marii vigilenţe şi coborâse nebăgat în seamă după dânsa, urmărise vehicolul până la gratiile Conciergeriei şi nu se depărtase de-acolo decât fiindcă era cât pe ce să fie tăiat în două de îndoita lamă de fier ce se închisese în urma ei.
Dar bietul animal se întorsese numaidecât şi, înţelegând că stăpâna lui fusese închisă în mormântul acela mare de piatră, o chema, urlând, şi aştepta, la zece paşi de santinelă, mângâierea unui răspuns.
Regina răspunse cu un suspin la care paznicii îşi ciuliră urechile.
Dar cum suspinul acela fu singurul şi nici un alt zgomot nu-l însoţi în încăperea Mariei-Antoaneta, paznicii se liniştiră numaidecât şi aţipiră din nou.
A doua zi în zori, regina se sculă şi se îmbrăcă. Aşezată lângă fereastra zăbrelită, a cărei lumină, trecută ca prin sită din pricina gratiilor, cobora vânătă pe mâinile-i slăbite, Maria-Antoneta părea că citeşte, dar gândurile ei zburau departe de carte.
Paznicul Gilbert crăpă paravanul şi se uită la dânsa tăcut. Maria-Antoaneta auzi scrâşnetul obiectului tras într-o parte, dar nici nu ridică capul.
Era aşezată astfel încât paznicii să-i poată vedea chipul, scăldat în lumina dimineţii.
Paznicul Gilbert îi făcu semn camaradului său să vină şi el s-o privească prin crăpătură.
Duchesne se apropie.
— Uită-te la ea, spuse Gilbert cu voce înceată, cât e de palidă. Te înspăimântă! Ochii tiviţi de roşcată arată că suferă. Parc-ar fi plâns.
— Ştii bine, zise Duchesne, că văduva Capet nu plânge niciodată; e prea mândră ca să plângă.
— Atunci e bolnavă, îşi dădu Gilbert cu părerea.
Apoi, ridicându-şi glasul, o întrebă pe regină:
— Ia spune, cetăţeană Capet, eşti bolnavă?
Regina îşi ridică încet ochii şi privirea i se pironi limpede şi întrebătoare asupra celor doi oameni.
— Cu mine vorbiţi, domnilor? întrebă ea cu vocea plină de blândeţe, căci i se păruse că observă o urmă de interes în tonul celui care i se adresase.
— Da, cetăţeană, cu tine, urmă Gilbert. Te întrebăm dacă nu cumva eşti bolnavă.
— Din ce pricină?
— Pentru că ţi s-au înroşit ochii.
— Şi eşti foarte palidă, adăugă Duchesne.
— Vă mulţumesc, domnilor. Nu, nu sunt deloc bolnavă, dar am suferit mult astă-noapte.
— A! Da! necazurile pe care le ai.
— Nu, domnilor, necazurile mele fiind aceleaşi şi religia învăţându-mă să le îndur, nu mă fac să sufăr într-o zi mai mult ca-n cealaltă. Mi-e rău pentru că nu prea am dormit astă-noapte.
— A! locuinţă nouă, schimbare de pat, făcu Duchesne.
— Şi-apoi locuinţa numai frumoasă nu e, adăugă Gilbert.
— Nici asta nu e pricina, domnilor, răspunse regina, clătinând din cap. Urâtă sau frumoasă, locuinţa mi-e indiferentă.
— Atunci ce e?
— Ce e?
— Da.
— Vă cer iertare că v-o spun, dar am fost tare stânjenită din pricina mirosului de tutun, pe care domnul îl răspândeşte şi-n clipa de faţă.
Într-adevăr, Gilbert fuma, ceea ce de fapt era ocupaţia lui cea mai obişnuită. — Vai! exclamă el, tulburat de blândeţea cu care îi vorbea regina. Asta era? Dar de ce nu mi-ai spus, cetăţeană?
— Pentru că n-am crezut că am dreptul să vă stingheresc în deprinderile dumneavoastră, domnule.
— Ei bine, lasă că n-ai să mai fi stingherită, cel puţin de mine, spuse Gilbert, aruncându-şi luleaua care se sparse de lespede, fiindcă n-am să mai fumez.
Şi se întoarse împreună cu tovarăşul său, după ce închisese paravanul.
— Poate că are să i se taie capul, asta e treaba naţiunii, dar de ce s-o faci să sufere pe femeia asta? Noi suntem soldaţi, nu călăi ca Simon.
— Ai apucături de aristocrat, camarade, spuse Duchesne, clătinând din cap.
— Ce înseamnă pentru tine aristocrat? Ia, hai, explică-mi şi mie cum vine treaba asta?
— Pentru mine aristocrat e oricine jigneşte naţiunea şi dă satisfacţie inamicilor ei.
— Aşadar, după tine, spuse Gilbert, eu jignesc naţiunea pentru că nu o mai afum pe văduva Capet? Haida-de! Vezi tu, eu, urmă omul cel cumsecade, îmi aduc aminte jurământul pe care l-am depus patriei şi ordinul pe care mi l-a dat brigadierul, asta e tot. Or, ordinul îl ştiu pe de rost: „Să nu laşi arestata să evadeze, să nu laşi pe nimeni să pătrundă la dânsa, să înlături orice legătură pe care ar vrea s-o stabilească sau s-o întreţină cu cineva şi să mori în postul tău. Iată ce-am făgăduit şi am să-mi ţin făgăduiala. Trăiască naţiunea!
— Ceea ce-ţi spun, îi întoarse vorba Duchesne, nu înseamnă că mi-ar fi necaz pe tine, dimpotrivă, mi-ar fi însă tare milă să te văd compromis.
— Sst! iată că vine cineva.
Regina nu scăpase nici un cuvânt din convorbirea de mai sus, cu toate ca se desfăşurase în şoaptă, închisoarea ascute simţurile!
Zgomotul care atrăsese atenţia celor doi paznici era făcut de mai mulţi inşi care se apropiau de uşă.
Uşa se deschise.
Doi municipali intrară, urmaţi de portar şi de câţiva temniceri.
— Unde e arestata? întrebară ei.
— Acolo, spuseră cei doi jandarmi.
— Cum e instalată?
— Poftiţi să vedeţi.
Şi Gilbert se duse să împingă paravanul.
— Ce doriţi, domnule? întreabă regina.
— A venit o inspecţie de la Comună, cetăţeană Capet.
„Omul ăsta e cumsecade, gândi Maria-Antoaneta, şi dacă prietenii mei vor numaidecât..."
— E bine, e bine, spuseră municipalii, dându-l pe Gilbert într-o parte şi intrând la regină, nu-i nevoie de prea multe zorzoane.
Regina nici nu şi-a ridicat capul şi s-ar fi putut crede, după nepăsarea ei, că nici n-auzea, nici nu vedea ce se petrece, ca şi cum ar fi fost tot singură.
Delegaţii Comunei cercetară curioşi şi atenţi toate amănuntele camerei, sondară lemnăria, patul, gratiile de la fereastra care da asupra curţii femeilor şi, după ce le puseră în vedere paznicilor să fie cât mai vigilenţi, ieşiră fără să fi adresat vreun cuvânt Mariei-Antoaneta şi fără ca ea să fi părut că a luat act de prezenţa lor.
Capitolul XXXV
SALA PAŞILOR PIERDUŢI
Către sfârşitul aceleiaşi zile în care am văzut pe cetăţenii municipali cercetând închisoarea reginei cu o grijă atât de amănunţită, un bărbat îmbrăcat cu o carmaniolă de culoare cenuşie, cu capul acoperit de-un păr des şi negru, şi purtând peste părul negru o bonetă miţoasă care deosebea în vremurile acelea patrioţii extremişti de mulţimea poporului, se plimba în sala cea mare, numită atât de filosofic sala paşilor pierduţi, părând a-i privi foarte atent pe cei ce intrau şi ieşeau, adică mulţimea obişnuită a sălii aceleia, mulţime mult sporită pe atunci, când procesele aveau o importanţă capitală, când îţi riscai capul pe care trebuia să-l aperi de călăi şi de cetăţeanul Fouquier-Tinville, neobositul furnizor de victime.
Atitudinea bărbatului căruia tocmai i-am schiţat portretul era cât se poate de potrivită. Societatea în timpurile acelea era împărţită în două clase, mieii şi lupii: unii trebuiau în chip firesc să-i înfricoşeze pe ceilalţi, deoarece o jumătate din societate o sfâşia pe cealaltă.
Încrâncenatul nostru personaj, care se plimba încolo şi încoace, era mic de statură. Cu o mână neagră şi murdară tot învârtea un soi de bâtă, numită constituţie. Ce-i drept, mâna care flutura teribila armă ar fi părut destul de mică oricui ar fi vrut să joace în faţa ciudatului personaj rolul de inchizitor pe care el şi-l arogase faţă de ceilalţi, dar nimeni n-ar fi îndrăznit să controleze, în nici o privinţă, un om cu o înfăţişare atât de cumplită.
Într-adevăr, prin felul în care arăta, bărbatul cu bâta pricinuia mare nelinişte şi îngrijorare anumitor grupuri de conţopişti ce ţineau disertaţii asupra treburilor publice care începuseră să mergă din rău în mai rău sau din bine în mai bine, după cum lucrurile erau privite din punct de vedere conservator sau revoluţionar. Oamenii aceia, bieţii de ei, îi cercetau cu coada ochiului barba lungă şi neagră, ochii albaştri, sprâncenele stufoase ca peria, şi se cutremurau de fiecare dată când plimbarea groaznicului patriot, plimbare care se desfăşura pe toată lungimea paşilor pierduţi, îl apropia de ei.
Îi cuprinsese spaima mai cu seamă din pricină că de câte ori se gândiseră să se apropie de el sau numai să-l privească atent, bărbatul lovea de lespezi bâta lui grea, care smulgea pietrei un sunet când înăbuşit şi surd, când strident şi sonor.
Dar nu numai bieţii conţopişti din gherete — şoarecii Palatului, cum li se spune —, despre care am vorbit, erau sub stăpânirea puternicei impresii. Feluriţii indivizi ce intrau în sala paşilor pierduţi pe uşa principală sau prin uşile strâmte de ieşire grăbeau şi ei pasul când îl zăreau pe omul cu bâta, care se plimba necontenit, cu încăpăţânare, de la un capăt la altul al sălii, găsind în fiecare clipă câte un pretext spre a face să răsune ciomagul pe lespezi.
Dacă scribii ar fi fost mai puţin speriaţi, şi trecătorii mai pătrunzători, ar fi observat fără îndoială că patriotul nostru, capricios ca toate firile excentrice şi nestăpânite, părea că preferă unele lespezi, de exemplu pe cele care, aşezate la mică distanţă de peretele din dreapta şi cam spre mijlocul sălii, scoteau sunetele cele mai limpezi şi mai puternice.
Sfârşi chiar prin a-şi concentra mânia numai asupra câtorva lespezi, mai cu seamă asupra celor din centru. O clipă uită de sine până într-atât încât se opri să măsoare din ochi ceva, probabil o distanţă.
Uitarea de sine dură însă puţin, şi el îşi reluă numaidecât expresia cruntă a privirilor pe care o străfulgerare de bucurie o înlocuise preţ de-o clipă.
Aproape în aceeaşi secundă, un alt patriot — în epoca aceea, fiecare individ îşi avea părerile înscrise pe frunte sau mai curând pe haine — aproape în aceeaşi secundă, spuneam, un alt patriot intră prin uşa dinspre galerie şi, fără să pară a împărtăşi câtuşi de puţin impresia generală de spaimă pe care o insuflase primul ocupant, începu să se plimbe într-un pas aproape egal cu al celuilalt, aşa încât la jumătatea sălii se întâlniră.
Noul-venit avea, ca şi primul dealtfel, o bonetă miţoasă, o carmaniolă cenuşie, mâinile murdare şi o bâtă. Dar mai avea, spre deosebire de celălalt, o sabie mare care-i ajungea până la pulpe. Cel de-al doilea era însă mai de temut decât cel dintâi, îndeosebi pentru că, pe cât de aprigă părea înfăţişarea primului, pe atât de şiret, de duşmănos şi de grosolan părea a fi cel din urmă.
De asemeni, cu toate că cei doi bărbaţi dădeau impresia că aparţin aceleiaşi cauze şi că împărtăşesc aceeaşi opinie, cei de faţă riscară o aruncătură de ochi ca să vadă ce are să urmeze, nu din întâlnirea lor, fiindcă nu mergeau chiar pe aceeaşi linie, dar din apropierea lor. La primul tur, aşteptările fură dezamăgite: cei doi patrioţi se mulţumiră să schimbe o privire, la care cel mai scund dintre ei păli. Judecând însă după mişcarea involuntară a buzelor, se vedea cât de colo că paloarea nu îi fusese prilejuită nicidecum de un sentiment de temere, ci pur şi simplu de dezgust...
Şi totuşi, la al doilea tur, ca şi cum primul patriot ar fi făcut o sforţare puternică, faţa lui, atât de aspră până atunci, se lumină. Parcă o urmă de surâs care încearcă să fie binevoitor îi trecu pe buze şi-şi îndreptă paşii mai către stingă, cu scopul vădit de a-l opri pe-al doilea patriot.
Spre centru se întâlniră.
— Ei na! cetăţeanul Simon! zise primul patriot.
— Chiar el! Dar ce treabă ai cu cetăţeanul Simon şi mai întâi de toate cine eşti tu?
— Te faci că nu mă recunoşti?
— Nu te recunosc deloc pentru bunul motiv că nu te-am văzut niciodată!
— Haida-de! Nu-l mai recunoşti pe cel care a avut cinstea de-a purta capul celei care a fost doamna de Lamballe?
Şi cuvintele de mai sus, rostite cu o mânie surdă, zburară năvalnic din gura patriotului cu carmaniolă. Simon tresări.
— Tu? întrebă el. Tu?
— Ei na, te miri? Zău, cetăţene, credeam că te pricepi mai bine la prieteni, la devotaţi!... Mă necăjeşti!
— E foarte bine ce-ai făcut tu, spuse Simon, dar nu te cunoşteam.
— E mai avantajos să-l ai în pază pe micul Capet, eşti mai în văzul oamenilor. Uite, eu te cunosc şi te stimez.
— A! mulţumesc.
— N-ai de ce... Aşadar, te plimbi?
— Da, aştept pe cineva... Şi tu?
— Şi eu la fel.
— Dar, cum te cheamă? Am de gând să vorbesc despre tine la club.
— Théodore e numele meu.
— Şi mai cum?
— Atâta tot. Ce, nu-ţi ajunge?
— Cu prisosinţă... Şi pe cine aştepţi tu, cetăţene Théodore?
— Un amic, căruia am de gând să-i încredinţez un denunţ grozav.
— Zău? Ia spune-mi şi mie.
— Ei, un cuib de aristocraţi.
— Cum îi cheamă?
— Nu, asta n-o pot spune decât amicului meu.
— Greşeşti, căci iată-l pe-al meu venind către noi, şi cred că ăsta ştie destulă procedură ca să-ţi fie de folos...
— Fouquier-Tinville! exclamă primul patriot.
— Chiar el, dragul meu.
— Ei da, aşa mai merge.
— Da aşa merge... Bună ziua, cetăţene Fouquier.
Fouquier-Tinville, palid, calm, holbând, cum avea obiceiul, nişte ochi negri duşi în fundul capului, sub sprâncenele stufoase, tocmai ieşise pe o uşă laterală a sălii, cu un registru în mână şi-un teanc de hârtii sub braţ.
— Bună ziua, Simon, ce mai e nou?
— Multe. Mai întâi un denunţ al cetăţeanului Théodore, cel care a purtat capul femeii Lamballe. Iată, ţi-l prezint.
Fouquier îşi aţinti privirea inteligentă asupra patriotului, pe care scrutarea aceea îl tulbură, în ciuda stăpânirii de sine.
— Théodore? Cine-i acest Théodore? întrebă el.
— Eu, răspunse bărbatul cu carmaniolă.
— Tu ai purtat capul femeii Lamballe? întrebă acuzatorul public, cu o expresie de profundă îndoială.
— Eu, pe strada Saint-Antoine.
— Dar mai ştiu pe unul care se laudă cu asta, spuse Fouquier.
— Eu ştiu vreo zece, sări cu curaj cetăţeanul Théodore. Dar, în sfârşit, cum aceia cer câte ceva, iar eu nu cer nimic, nădăjduiesc că voi fi preferat.
Spusele de mai sus îl făcură să râdă pe Simon şi îl înseninară pe Fouquier.
— Ai dreptate, zise acesta din urmă, şi chiar dacă n-ai făcut-o, ar fi trebuit s-o faci. Acum, te rog, lasă-ne. Simon are să-mi spună ceva.
Théodore se îndepărtă, prea puţin jignit de sinceritatea cetăţeanului acuzator public.
— O clipă, strigă Simion, nu-l lăsa să plece deocamdată. Ascultă mai întâi denunţul pe care ni-l aduce.
— A! exclamă Fouquier-Tinville, oarecum distrat, un denunţ?
— Da, un cuibar, adăugă Simon.
— Bravo! Spune, despre ce e vorba?
— Ei! mai nimic. Cetăţeanul Maison-Rouge şi câţiva amici de-ai săi!
Fouquier se dădu un pas îndărăt, Simon ridică braţele spre cer.
— E adevărat? întrebară amândoi într-un glas.
— Adevărul adevărat. Vreţi să-i prindeţi?
— Numaidecât. Unde sunt?
— Pe Maison-Rouge l-am întâlnit pe strada Grande-Truanderie.
— Te înşeli, nu-i el la Paris, spuse Fouquier.
— L-am văzut eu, dacă-ţi spun!
— Cu neputinţă. O sută de oameni au fost puşi în urmărirea lui şi tocmai el să se arate pe stradă!
— El, el, sigur el, făcu patriotul, un ins înalt, brunet, voinic cât trei voinici la un loc şi bărbos ca un urs.
Fouquier ridică din umeri, dispreţuitor. Patriotul lăsă să-i cadă braţele, consternat.
— N-are a face, intenţia bună preţuieşte cât fapta. Şi acum, Simon, spune-mi între patru ochi ce ai de spus. Hai, dă-i zor, sunt aşteptat la grefă, e ora când vin căruţele.
— Păi, nimic nou. Copilul e bine.
Patriotul întoarse spatele în aşa fel încât să audă, fără a părea că trage cu urechea.
— Eu plec, dacă vă stingheresc.
— Mergi cu bine, îi spuse Simon.
— Bună ziua, făcu Fouquier.
— Spune-i amicului tău că te-ai înşelat, adăugă Simon.
— Bine; îl aştept.
Şi Théodore se dădu puţin într-o parte şi se sprijini în bâta lui.
— Da, copilul e bine, începu atunci Fouquier. Dar cum stă cu moralul?
— Îl fasonez cum vreau.
— Aşadar, vorbeşte?
— Când vreau.
— Crezi c-ar putea depune mărturie în procesul Antoanetei?
— Nu cred, ci sunt sigur.
Théodore se dădu după un stâlp şi începu să se uite spre uşi; privirea îi era distrată, pe câtă vreme urechile cetăţeanului erau ciulite, căci îşi ridicase boneta mare şi flocoasă. Poate că nu vedea nimic, dar de auzit auzea cu siguranţă ceva.
— Gândeşte-te bine, îl preveni Fouquier, să nu pui comisia în situaţia de-a face ceea ce se numeşte o eroare judiciară.
— Va spune tot ceea ce doresc.
— Ti-a spus ţie ce avem să-l întrebăm noi?
— Da, mi-a spus.
— E foarte important, cetăţene Simon, ce ne făgăduieşti tu. Mărturia copilului o duce pe mamă la moarte.
— Pe asta mă bizui şi eu, ce naiba!
— Asemenea lucru nu s-a mai pomenit de la destănuirile pe care Nero i le făcea lui Narcissus, şopti Fouquier cu voce sumbră, încă o dată îţi spun, gândeşte-te bine, Simon.
— S-ar zice, cetăţene, că tu mă socoti neghiob, îmi repeţi întruna acelaşi lucru. Stai puţin, ascultă comparaţia asta: când bag o bucată de piele în apă, se moaie ea ori ba?
— Dar... nu ştiu ce vrei să spui, replică Fouquier.
— Se face moale. Ei bine, micul Capet se face în mâinile mele tot atât de moale ca pielea cea mai fină. Am eu mijloacele mele...
— Fie, îngăimă Fouquier. Asta-i tot ce voiai să-mi spui?
— Tot... A! uitasem: încă un denunţ.
— Iarăşi! Pesemne că vrei să nu-mi mai văd capul de treabă?
— Patria trebuie slujită.
Şi Simon îi înmână un petic de hârtie la fel de întunecată ca una dintre pieile despre care vorbea mai înaiitfe, dar, cu siguranţă, mai puţin fină. Fouquier îl luă şi-l citi.
— Iarăşi Lorin al tău! îl urăşti atât de tare pe omul acesta?
— Mereu îl prind încâlcind legea. A spus „Adio, doamnă" unei femei cu care se saluta de la o fereastră, aseară... Mâine, nădăjduiesc să-ţi aduc câteva cuvinte despre un alt subiect: Maurice, acela care era municipal la Temple când cu garoafa roşie.
— Precizează! precizează! zise Fouquier, surâzându-i lui Simon.
Apoi îi întinse mâna şi-i întoarse spatele cu o grabă deloc măgulitoare pentru cârpaci.
— Ce naiba vrei să precizez? Au fost ghilotinaţi alţii care au făcut mai puţin.
— Răbdare, îi răspunse Fouquier liniştit. Nu se pot face toate deodată.
Şi intră cu pas grăbit, trecând prin uşiţa cu vizetă.
Simon îl căută cu ochii pe cetăţeanul Théodore, ca să aibă cu cine schimba
o vorbă care să-l aline. Nu-l mai văzu în sală.
Dar tocmai când Simon ieşea pe poarta dinspre sud, Théodore se arătă din nou în colţul unei gherete de scribi. Cel ce ocupa ghereta îl însoţea.
— La ce oră se închid porţile zăbrelite? îl întrebă Théodore.
— La cinci.
— Şi pe urmă ce se face aici?
— Nimic. Sala rămâne goală până a doua zi.
— Nici patrulări, nici musafiri?
— Nu, domnule, gheretele noastre se încuie cu cheia.
Cuvântul domnule îi încruntă sprâncenele lui Théodore, care se uită numaidecât cu suspiciune jur-împrejur.
— Cleştele şi pistoalele sunt în gheretă? întrebă el.
— Da, sub covor.
— Întoarce-te la noi... A, fiindcă veni vorba, mai arată-mi o dată camera tribunalului a cărei fereastră n-are gratii şi care dă asupra unei curţi din apropierea Pieţei Dauphine.
— În stânga, cea dintre stâlpi, sub felinar.
— Bine. Du-te şi ţine caii în locul convenit!
— Ei! Noroc, domnule, noroc!... Bizuiţi-vă pe mine.
— Iată momentul potrivit... nimenea nu se uită... deschide-mi ghereta!
— S-a făcut, domnule. Am să mă rog pentru dumneavoastră.
— Nu pentru mine trebuie să te rogi! Cu bine.
Şi cetăţeanul Théodore, după ce aruncă o privire plină de înţeles, se strecură cu atâta dibăcie sub micul acoperământ al gheretei, încât pieri de parc-ar fi fost umbra scribului care încuia uşa.
Onorabilul scrib scoase cheia din broască, luă un teanc de hârtii sub braţ şi ieşi din sala cea mare cu puţinii funcţionari care, la bătaia ceasurilor cinci, ieşeau din grefe precum ariergarda unor albine întârziate.