PDF Cavalerul reginei de Alexandre Dumas carte de citit si descarcare gratuita

Capitolul XXXVI

CETĂŢEANUL THEODORE

 

Noapte cuprinsese în vălu-i cenuşiu sala aceea imensă al cărei ecou sinistru n-avea alt rost decât să repete cuvintele înăcrite ale procurorilor sau vorbele de îndurare ale împricinaţilor.

În plin întuneric, dreaptă şi neclintită, câte o coloană albă părea că veghează în mijlocul sălii ca o fantomă protectoare a blestematului loc.

Singurele zgomote care se auzeau în întunecimea aceea erau ronţăitul şi goana înteţită a şobolanilor, care rodeau hârţoagele încuiate în gheretele scribilor, după ce mai întâi roseseră lemnul.

Uneori se desluşeau destul de clar zgomotele vreunui vehicul ce ajungea până la sanctuarul zeiţei Themis, purtătoarea balanţei justiţiei, cum ar spune un academician, precum şi nişte zornăituri de chei, ce păreau a ieşi de sub pământ. Dar toate acestea fremătau undeva departe, şi nimic nu scoate mai tare în relief opacitatea tăcerii ca un zgomot depărtat, după cum nimic nu scoate mai tare în relief întunecimea ca ivirea unei lumânări îndepărtate.

Cu siguranţă c-ar fi fost cuprins de-o spaimă ameţitoare cel care, la asemenea ceas, ar fi cutezat să se-avânte în vasta sală a Palatului, ale cărui ziduri erau încă roşii pe dinafară de sângele victimelor din septembrie, ale cărui scări văzuseră chiar în ziua aceea trecând douăzeci şi cinci de condamnaţi la moarte şi ale cărui lespezi nu erau despărţite de carcerile pline de schelete ale Conciergeriei decât de un strat gros de numai câteva picioare.

Totuşi, în puterea acelei nopţi înspăimântătoare, în inima acelei linişti aproape solemne, se auzi un scârţâit: uşa unei gherete de scrib se învârti pe balamalele-i zgomotoase, şi o umbră mai întunecată decât umbra nopţii se strecură cu băgare de seamă afară din gheretă.

Atunci, patriotul acela pătimaş, căruia în şoaptă i se spunea domnule, şi care se prezenta cu numele de Théodore, porni cu un pas uşor ce abia atingea lespezile pline de găuri şi de hopuri.

„Am numărat douăsprezece lespezi începând de la gheretă; ia să vedem, aici e capătul celei dintâi."

Şi, calculând întruna, căuta şi pipăia cu vârful piciorului fisura de la fiecare împreunare a dalelor, pe care trecerea timpului o adânceşte.

„Ia să vedem, şopti el, oprindu-se, mi-am luat toate măsurile de precauţie? Voi fi eu destul de tare şi va avea ea destul curaj? O! da, căci ştiu bine cât e de curajoasă. Dumnezeule! când îi voi spune Doamnă, sunteţi salvată!..." Stătu locului, ca zdrobit sub greutatea unei asemenea speranţe.

„Vai! exclamă el, plan plin de cutezanţă, nebunesc!, vor spune ceilalţi, afundându-se sub plăpumi sau mulţumindu-se să dea târcoale prin preajma Conciergeriei, îmbrăcaţi în haine de lacheu; dar asta numai fiindcă ei nu simt ce simt eu spre a cuteza; eu vreau să salvez nu numai regina, ci şi femeia, mai cu seamă femeia.

Acum la lucru, şi să recapitulăm.

Să scot lespedea e-un fleac; s-o las căscată, iată primejdia, căci poate veni o patrulă... Dar patrulele nu vin niciodată. Nu există nici o bănuială, căci nu am complici, şi pe urmă cât timp îmi trebuie, cu avântul meu pătimaş, ca să străbat culoarul întunecos? În trei minute ajung sub camera ei, în alte cinci minute ridic piatra de la temelia căminului; mă va auzi lucrând, dar are atâta tărie, încât să nu se sperie! Dimpotrivă, va înţelege că se apropie un liberator... E păzită de doi oameni. Fără doar şi poate, cei doi au să alerge...

Ei bine, la urma urmei, doi oameni, continuă să-şi spună patriotul, cu un surâs întunecat şi uitându-se rând pe rând la arma pe care o avea la centură şi la cea pe care o ţinea în mână, doi oameni înseamnă două focuri cu pistolul ăsta, sau două lovituri cu drugul ăsta de fier. Bieţii oameni... Eh! au murit mulţi alţii, mai puţin vinovaţi ca ăştia doi.

Hai, să-i dăm drumul."

Şi cetăţeanul Théodore apăsă cu hotărâre ranga de fier drept în locul unde se îmbinau cele două lespezi.

În aceeaşi clipă o lumină puternică alunecând pe deasupra lespezilor ca o dâră de aur şi un zgomot repetat de ecoul bolţii îl făcură pe conspirator să întoarcă numaidecât capul; dintr-un singur salt, se repezi să se pitească în gheretă.

Îndată după aceea, glasuri estompate de distanţă, estompate şi de emoţia pe care orice om o simte noaptea când se află într-un edificiu vast, îi ajunseră până la urechi.

Théodore se aplecă şi zări, printr-o crăpătură a gheretei, mai întâi un bărbat în haină militară a cărui sabie lungă zornăia pe lespezi, producând unul dintre zgomotele care-i ciuliră urechile; apoi un alt bărbat în nişte haine verzui, ţinând o linie într-o mână şi-un sul de hârtii subsuoară; apoi un al treilea, purtând o haină groasă de lână creaţă şi o scufa blănită; în sfârşit, un al patrulea, cu saboţi şi carmaniolă.

Poarta de fier, a Neguţătorilor de mărunţişuri, cum i se spune, scrâşni în balamalele-i sonore şi se izbi de lanţul de fier care o ţinea deschisă în timpul zilei. Cei patru bărbaţi intrară.

„O patrulă, şopti Théodore. Slavă Domnului! cu zece minute mai târziu aş fi fost pierdut."

Pe urmă, concentrându-şi atenţia, se trudi să recunoască oamenii care alcătuiau patrula.

Într-adevăr, pe trei dintre ei îi recunoscu.

Cel care mergea în frunte, purtând uniformă de general, era Santerre; omul cu haina groasă de lână creaţă şi cu scufia blănită era portarul Richard; insul cu saboţi şi carmaniolă era, se vede treaba, un temnicer. 

Dar nu-l mai văzuse niciodată pe bărbatul cu haine verzui, care ţinea o riglă într-o mână şi nişte hârtii sub braţ.

Cine putea fi omul acela şi ce căutau la ceasurile zece noaptea, în sala paşilor pierduţi, generalul Comunei, portarul paznic al Conciergeriei, un temnicer şi omul necunoscut?

Cetăţeanul Théodore se sprijini pe-un genunchi, ţinând într-o mână pistolul încărcat şi potrivindu-şi cu cealaltă boneta pe părul pe care întoarcerea grăbită i-l mişcase prea tare din loc ca să mai pară natural.

Până în clipa aceea, cei patru musafiri nocturni tăcuseră sau, cel puţin, vorbele pe care le rostiseră n-ajunseseră până la urechile conspiratorului decât ca un zgomot nedesluşit.

Dar, la zece paşi de ascunzătoare, Santerre vorbi şi vocea lui ajunse limpede până la urechea cetăţeanului Théodore.

— Iată, spuse el, suntem în sala paşilor pierduţi. Ţie, cetăţene arhitect, îţi revine sarcina de-a ne îndruma şi de-a te osteni să dovedeşti că descoperirea ta nu e o balivernă; căci, vezi tu, Revoluţia a pus la punct toate gogomăniile astea şi astăzi nu mai crede nimeni în subterane şi în duhuri. Tu ce spui, cetăţene Richard? adăugă Santerre, întorcându-se către omul cu scufia blănită şi cu haina de lână creaţă.

— EU n-am spus niciodată că n-ar fi vreo subterană pe sub Conciergerie, răspunse acesta. Dar iată-l şi pe Gracchus, e temnicer aici de zece ani şi, ca atare, cunoaşte Conciergeria aşa cum îşi cunoaşte buzunarul. Totuşi habar n-are de existenţa subteranei de care vorbeşte cetăţeanul Giraud. Cetăţeanul Giraud este însă arhitectul oraşului, el trebuie să ştie asta mai bine ca noi, doar e meseria lui.

Théodore se înfiora din creştet până-n tălpi la auzul cuvintelor de mai sus.

„Din fericire, şopti el, sala e mare şi, până să găsească ei ce caută, au să scormonească cel puţin două zile."

Dar arhitectul îşi desfăcu sulul mare de hârtie, îşi potrivi ochelarii şi se aşeză în genunchi în faţă planului pe care-l cercetă la lumina tremurătoare a felinarului pe care-l ţinea Gracchus.

— Mă tem, făcu Santerre în zeflemea, ca nu care cumva să fi visat cetăţeanul Giraud.

— Ai să vezi, cetăţene general, răspunse arhitectul, ai să vezi îndată dacă am visat. Aşteaptă, aşteaptă puţin.

— Vezi bine că aşteptăm, spuse Santerre.

— Prea bine, spuse arhitectul, încheind dialogul.

Apoi, calculând, continuă:

— Doisprezece şi cu patru fac şaisprezece şi cu opt douăzeci şi patru, care împărţit la şase fac patru; iată ăsta-i locul meu, iar dacă mă înşel c-un lat de palmă puteţi să spuneţi că sunt un ignorant.

Arhitectul rosti cuvintele de mai sus cu o siguranţă de sine care-l îngheţă de spaimă pe cetăţeanul Théodore.

Santerre se uita la plan cu un soi de respect; se vedea că îl admira cu atât mai tare cu cât nu înţelegea nimic.

— Urmăriţi cu atenţie ce am să vă spun.

— Unde să urmărim? întrebă Santerre.

— Pe planul ăsta pe care l-am ridicat, ei drăcie! Sânteţi gata? La treisprezece picioare depărtare de zid, o lespede mobilă; am însemnat-o cu litera A. O vedeţi?

— Bineînţeles că văd un A, spuse Santerre. Ce, crezi cumva că nu ştiu să citesc?

— Sub lespedea asta se află o scară, urmă arhitectul. Uitaţi-vă, am însemnat-o cu un B.

— B, repetă Santerre. Văd B-ul, dar nu văd scara. Şi generalul izbucni într-un râs zgomotos la gluma năstruşnică pe care-o făcuse.

— De îndată ce lespedea e ridicată şi sunteţi pe ultima treaptă, urmă arhitectul, socotiţi cincizeci de paşi de câte trei picioare şi uitaţi-vă în sus; vă veţi afla tocmai la grefă, unde e capătul subteranei ce trece pe sub celula în care e închisă regina.

— Văduva Capet, vrei să spui, cetăţene Giraud, ripostă Santerre, încruntând din sprâncene.

— Ei! da, văduva Capet.

— Spuseşi regina. 

— Deprindere veche. 

— Şi susţii aşadar că iese sub grefă? întrebă Richard.

— Nu numai că iese sub grefă, dar am să vă spun şi în ce parte anume a grefei: drept sub sobă.

— Da, e ciudat, zise Gracchus. Într-adevăr, de fiecare dată când îmi scapă o

buturugă în locul acela, piatra răsună.

— Dacă vom găsi ceea ce spui tu, cetăţene arhitect, arn să recunosc că geometria merită toate laudele.

— Ei bine, poţi recunoaşte de pe-acum, cetăţene Santerre, fiindcă am să te conduc la locul însemnat cu litera A.

Cetăţeanul Théodore îşi înfipse unghiile în carne.

— Întâi să văd, întâi să văd, se grăbi să spună Santerre; eu sunt ca sfântul Toma.

— A! spui ca sfântul Toma.

— Da, da, la fel cum ai spus şi tu regină, din deprindere. Dar nimeni n-o să mă acuze că am conspirat pentru sfântul Toma.

— Nici pe mine pentru regină.

Şi, după această replică, arhitectul luă rigla, calculă, numără câţiva stânjeni şi, oprindu-se, după ce se convinse că socotise toate distanţele, ciocăni o lespede.

Era exact aceeaşi lespede pe care o ciocănise şi cetăţeanul Théodore, în nepotolita-i mânie.

— Aici e, cetăţene general, spuse arhitectul.

— Chiar crezi, cetăţene Giraud?

Patriotul din gheretă, uitând unde se află, îşi trase cu toată puterea un pumn în coapsă, scoţând apoi un geamăt surd.

— Sunt sigur, răspunse Giraud. Şi expertiza voastră, coroborată cu raportul meu, va dovedi Convenţiei că nu m-am înşelat. Da, cetăţene general, continuă arhitectul cu emfază, lespedea asta deschide o subterană care se termină la grefă, trecând pe sub celula văduvei Capet. Să ridicăm lespedea şi coborâţi în subterană cu mine. Vă voi dovedi că doi bărbaţi, ba chiar unul singur, ar putea într-o noapte s-o răpească de aici, fără ca nimeni să fi bănuit măcar.

Vorbele arhitectului stârniră un murmur de spaimă şi de admiraţie totodată, care străbătu prin tot grupul şi se stinse în urechile cetăţeanului Théodore, preschimbat parcă într-o statuie.

— Iată primejdia care ne pândea, urmă Giraud. Ei bine, acuma, cu un simplu grilaj pe care-l aşez în culoarul subteran şi care-l va despărţi în două, înainte de-a ajunge în dreptul carcerei văduvei Capet, eu salvez patria.

— O! făcu Santerre, cetăţene Giraud, ai avut o idee sublimă.

— Înghiţi-te-ar iadul, idiot, de trei ori idiot! mormăi patriotul în culmea furiei.

— Acum ridică lespedea, spuse arhitectul cetăţeanului Gracchus, care, afară de felinar, ducea şi-o rangă de fier.

Cetăţenul Gracchus se puse pe lucru şi — într-o clipă — lespedea fu ridicată.

Atunci se ivi larg căscată subterana, cu scara ce se pierdea în adâncul ei şi un val de aer mucezit ţâşni, dens ca un abur.

— Încă o încercare eşuată! şopti cetăţeanul Théodore. Vai! cerul nu vrea s-o lase să scape, şi soarta ei e-o soartă blestemată!

 

 

Capitolul XXXVII

CETĂŢEANUL GRACCHUS

 

O clipă, grupul de trei bărbaţi rămase nemişcat în faţa deschizăturii subteranei, în timp ce temnicerul introducea în gaură felinarul care nu izbutea să lumineze adâncurile.

Arhitectul, triumfător, îi domina pe cei trei însoţitori prin toată grandoarea geniului său.

— Ei, ce mai aveţi de zis? întrebă el după câteva clipe.

— Pe legea mea, răspunse Santerre, iată subterana. Asta nu se poate contesta. Numai că rămâne de văzut unde duce.

— Da, repetă şi Richard, rămâne de văzut.

— Ei bine, coboară, cetăţene Richard, şi-ai să vezi singur dacă am avut dreptate.

— Avem ceva mai bun de făcut decât să intrăm pe-aici, spuse portarul. Să ne întoarcem cu tine şi cu generalul la Conciergerie. Acolo ai să ridici lespedea de la sobă şi o să vedem.

— Foarte bine! exclamă Santerre. Haidem!

— Dar ia seama, interveni arhitectul, lespedea rămasă aici deschisă poate da niscaiva idei vreunuia.

— Cine dracu să vină aici la ora asta? întrebă Santerre.

— Dealtmiteri, spuse Richard, sala e pustie şi dacă îl lăsăm pe Gracchus de pază e destul. Rămâi aici, cetăţene Gracchus, noi vom reveni prin partea cealaltă a subteranei.

— Fie, făcu Gracchus.

— Eşti înarmat? îl întrebă Santerre.

— Am sabia şi ştanga asta, cetăţene general.

— Minunat! Păzeşte bine. În zece minute suntem înapoi.

Şi toţi trei, după ce-au închis grilajul, trecură prin galeria Neguţătorilor de mărunţişuri, ca să ajungă la intrarea principală a închisorii Conciergerie.

Temnicerul îi privi cum se depărtau, îi urmări cu ochii câtă vreme putu să-i vadă şi-i ascultă cât timp putu să-i audă. Pe urmă, după ce toate se cufundară în tăcere, puse felinarul pe jos, se aşeză picioarele spânzurându-i deasupra adâncurilor subteranei şi învepu să viseze.

Temnicerii visează şi ei uneori, numai că nimeni nu se trudeşte să cerceteze şi să afle la ce visează ei.

Dintr-o dată, în timp ce se afla în toiul visărilor sale, simţi o mână lăsându-se grea pe umărul lui.

Se întoarse, văzu o făptură necunoscută şi voi să strige, dar în aceeaşi clipă un pistol i se lipi, rece ca gheaţa, de frunte.

Vocea i se opri în gât, braţele îi căzură inerte, ochii luară o expresie de adâncă implorare.

— Nici o vorbă, îi şopti nou-venitul, sau eşti mort.

— Ce doriţi, domnule? se bâlbâi temnicerul.

Chiar şi-n 1793 existau momente, aşa precum se vede, în care oamenii nu se mai tutuiau şi uitau să se cheme cetăţeni.

— Vreau, răspunse cetăţeanul Théodore, să mă laşi să intru înăuntru.

— Ce să faceţi?

— Ce-ţi pasă?

Temnicerul se uită cu cea mai profundă uimire la cel ce-i făcea asemenea cerere.

Totuşi, în adâncul privirii aceleia, interlocutorul său părea să observe o urmă de complicitate.

Lăsă arma în jos.

— Vrei să te îmbogăţeşti?

— Nu ştiu. Nimeni nu mi-a făcut niciodată vreo propunere în privinţa asta.

— Ei bine, iată că sunt eu primul.

— Vreţi să mă îmbogăţiţi?

— Da.

— Ce înţelegeţi dumneavoastră prin bogăţie?

— Cinzeci de mii lire de aur, spre exemplu , iar cinzeci de mii lire de aur astăzi fac un milion. Ei bine, îţi dau cinzeci de mii de lire.

— Ca să vă las să intraţi acolo?

— Da; cu condiţia să vii şi tu cu mine şi să mă ajuţi să fac ceea ce vreau eu.

— Dar ce să faceţi acolo? În cinci minute subterana va fi plină de soldaţi care au să vă aresteze.

Cetăţenul Théodore fu izbit de gravitatea acestor cuvinte.

— Poţi să-i împiedici pe soldaţi să coboare?

— Eu n-am nici un mijloc; nu-i cunosc; de prisos să caut vreunul.

Şi se vedea că temnicerul îşi concentra toată forţa de pătrundere a spiritului ca să găsească mijlocul care să valoreze cincizeci de mii de lire.

— Dar mâine, întrebă cetăţeanul Théodore, n-am putea intra?

— Da, fără îndoială, dar de-acuma până mâine se va pune grilaj de fier pe toată lăţimea subteranei şi, pentru mai multă siguranţă, s-a hotărât ca grilajul să fie din fier masiv, solid şi fără uşă.

— Atunci trebuie găsit altceva, spuse cetăţeanul Théodore.

— Da, trebuie găsit altceva, încuviinţă temnicerul. Să căutăm.

După cum se vede din felul împăciuitor în care se exprima cetăţeanul Gracchus, între el şi cetăţenul Théodore se închegase o alianţă.

— Treaba asta mă priveşte pe mine, spuse Théodore. Ce slujbă ai tu la Conciergerie?

— Sunt temnicer.

— Şi ce anume faci?

— Descui şi încui uşile.

— Dormi acolo?

— Da, domnule. 

— Mănânci tot acolo?

— Nu totdeauna. Am şi eu ceasurile mele de odihnă.

— Şi atunci ce faci?

— Mă bucur de ele.

— În ce fel?

— Făcându-i curte stăpânei cârciumii Puţul lui Noe care mi-a făgăduit că se mărită cu mine când am să am o mie şi cinci sute de franci.

— Unde e cârciuma Puţul lui Noe?

— Lângă strada Vieille-Draperie.

— Foarte bine,

— Sst, domnule!

Patriotul nostru ciuli urechea.

— A! a! făcu el.

— Auziţi?

— Da... paşi, paşi.

— Se întorc. Vedeţi aşadar că n-am fi avut timp. Acel n-am devenea din ce în ce mai concludent.

— Ai dreptate. Eşti băiat de treabă, cetăţene, şi îmi pari predestinat...

— A fi ce?

— A fi bogat cândva.

— Să v-audă Dumnezeu!

— Aşadar, crezi în Dumnezeu? — Uneori. Astăzi de exemplu...

— De exemplu ce?

— Aş crede bucuros.

— Păi, să crezi, spuse cetăţeanul Théodore, punând zece ludovici în mâna temnicerului.

— Drace! făcu acesta uitându-se la aur în lumina felinarului. E treabă serioasă, aşadar?

— Mai serioasă nici că se poate! 

— Ce trebuie să fac?

— Să fii mâine la Puţul lui Noe, am să-ţi spun ce-aştept de la tine. Cum te cheamă? 

— Gracchus.

— Ei bine, cetăţene Gracchus, până mâine fă în aşa fel ca să te dea afară portarul Richard.

— Să mă dea afară? Şi slujba mea?

— Vrei să rămâi temnicer cu cinzeci de mii de franci asupra ta?

— Nu, dar fiind temnicer şi sărac, sunt sigur că n-am să fiu ghilotinat.

— Sigur?

— Sigur sau aproape. Pe câtă vreme fiind liber şi bogat...

— Ai să-ţi ascunzi banii şi-n loc să curtezi pe stăpâna crâşmei Puţul lui Noe, ai să curtezi o tricoteză de la şedinţele Convenţiei Naţionale.

— Ei bine, s-a făcut.

— Pe mâine, la cârciumă.

— La ce oră?

— Pe la şase seara.

— Luaţi-vă zborul, repede, iată-i... Vă spun să vă luaţi zborul, fiindcă presupun că aţi coborât din înaltul bolţilor.

— Pe mâine, repetă Théodore, rupând-o la fugă. 

Într-adevăr, era şi timpul: zgomotul paşilor şi al vocilor se apropia. Se şi vedea în subterana întunecoasă sclipind lumina felinarelor.

Théodore alergă la uşa pe care i-o arătase scribul a cărei ghereta o ocupase, îi desprinse zăvorul cu cleştele, se duse de-a dreptul la fereastra indicată, o deschise, şi-şi dădu drumul în stradă, ajungând pe caldarâm.

Dar, înainte de-a fi părăsit sala paşilor pierduţi, mai apucă să audă întrebarea cetăţeanului Gracchus şi răspunsul pe care i-l dădu Richard:

— Cetăţeanul arhitect avea perfectă dreptate: subterana trece pe sub camera văduvei Capet. Era primejdie mare.

— Cred şi eu! răspunse Gracchus, pe deplin încredinţat că spune un mare adevăr.

Santerre îşi făcu apariţia în deschizătura scării.

— Şi muncitorii tăi, cetăţene arhitect? îl întrebă el pe Giraud.

— Înainte de-a se lumina de ziuă vor fi aici şi pe loc va fi pus şi grilajul, răspunse o voce care părea a ieşi din măruntaiele pământului.

— Şi tu vei fi salvat patria! spuse Santerre, jumătate în glumă, jumătate în serios.

— Nici nu-ţi închipui ce adevăr grăieşli, cetăţene general, şopti Gracchus.

 

 

Capitolul XXXVIII

COPILUL DE REGE

 

În timpul acesta, începuseră pregătirile în vederea procesului reginei, după cum s-a putut vedea din capitolul precedent.

Se prevedea că, prin sacrificarea acelui cap ilustru, ura populară ce mocnea de-atâta amar de vreme va fi în sfârşit potolită.

Mijloacele de-a face să cadă acel cap nu lipseau şi, totuşi, Fouquier-Tinville, acuzatorul înverşunat, luase hotărârea de-a nu trece cu vederea noile mijloace de acuzare pe care Simon făgăduise să i le pună la dispoziţie.

A doua zi după întâlnirea ce avu loc între acesta şi Simon în sala paşilor pierduţi, un zgomot de arme se produse şi-i făcu să tresară pe arestaţii care se mai aflau încă la Temple.

Arestaţii la care ne referim erau doamna Elisabeth, principesa şi copilul care, după ce i se spuse Majestate când era în faşă, nu mai era numit decât micul Ludovic Capet.

Generalul Hanriot, cu panaşul lui tricolor şi o sabie mare, intra, urmat de mai mulţi bărbaţi din gărzile naţionale, în turnul principal unde zăcea copilul de rege.

Alături de general mergea un grefier cu expresie grosolană şi răutăcioasă, ducând o trusă de scris, un sul de hârtie şi vânturând în rnână o pană peste măsură de lungă.

În spatele scribului venea acuzatorul public. L-am văzut, îl cunoaştem şi, ceva mai târziu, avem să dăm iarăşi peste omul acela sfrijit, galben şi nepăsător, ai cărui ochi sângeroşi îl băgau în sperieţi până şi pe crâncenul şi cumplitul Santerre, încătărămat în uniforma-i de război.

Câţiva bărbaţi din gărzile naţionale şi un locotenent îi urmau.

Simon, cu un surâs prefăcut, ţinându-şi într-o mână boneta de blană de pui de urs şi în cealaltă cureaua de cizmar, urcă în frunte spre a conduce comisia.

Ajunseră la o cameră destul de întunecată, spaţioasă şi goală, în fundul căreia se afla tânărul Ludovic, culcat pe pat, într-o stare de nemişcare desăvârşită.

Când l-am văzut pe sărmanul copil fugind de mânia dezlănţuită a lui Sirrion, mai avea în el un soi de vitalitate ce reacţiona împotriva purtării mârşave a cârpaciului de la Temple: fugea, striga, plângea; deci se temea, deci suferea, deci nădăjduia.

Acum, teama şi speranţa pieriseră. Fără îndoială că suferinţa era încă prezentă, dar deşi ea exista, copilul martir, pus să plătească într-un chip atât de crud greşelile părinţilor săi, o ascundea în străfundul inimii, învăluind-o sub aparenţa unei insensibilităţi depline.

Nu-şi ridică măcar capul când comisarii veniră către dânsul.

Aceştia, fără nici o altă introducere, luară scaune şi se aşezară: acuzatorul public la căpătâiul patului, Simon la picioare, grefierul lângă fereastră, cei din gărzile naţionale şi locotenentul — deoparte şi ceva mai în umbră.

Cei din asistenţă care se uitau la micul arestat cu oarecare interes, sau chiar cu oarecare curiozitate, băgară de seamă paloarea copilului, faptul că părea gras nefiind în realitate decât buhăit, precum şi moliciunea picioarelor, ale căror articulaţii începuseră să se umfle.

— Copilul ăsta e tare bolnav, spuse locotenentul cu un ton sigur la care Fouquier-Tinville, după ce se aşezase şi era gata să-şi înceapă interogatoriul, întoarse capul.

Micul Capet ridică ochii, căută în penumbră pe cel care rostise cuvintele acelea şi-l recunoscu pe tânărul care îl mai împiedicase o dată pe Simon să-l bată, în curtea închisorii Temple. O lumină blândă şi inteligentă luci în pupilele lui de un albastru-închis, dar asta fu totul.

— A, a! tu erai, cetăţene Lorin, spuse Simon, atrăgând astfel atenţia lui Fouquier-Tinville asupra prietenului lui Maurice.

— Eu în persoană, cetăţene Simon, răspunse Lorin cu imperturbabilu-i aplomb.

Şi cum Lorin, deşi gata oricând să facă faţă primejdiei, nu era omul care s-o caute fără rost, profită de împrejurare ca să-l salute pe Fouquier-Tinville, care-i răspunse cu un salut politicos.

— Ne-ai atras atenţia, cetăţene, spuse atunci acuzatorul public, că băiatul e bolnav. Eşti medic?

— Am studiat medicina, deşi nu sunt doctor.

— Ei bine, ce crezi că are?

— Ce simptome de boală? întrebă Lorin.

— Da.

— Ei bine, găsesc că obrajii şi ochii sunt umflaţi, mâinile palide şi slabe, genunchii tumefiaţi; şi dacă i-aş lua pulsul, aş constata, sigur, că are între optzeci şi cinci şi nouăzeci de bătăi pe minut.

Copilul păru nesimţitor la enumerarea simptomelor bolii sale.

— Şi cărui fapt îi poate ştiinţa atribui starea arestatului? întreba acuzatorul public.

Lorin îşi scarpină vârful nasului, şoptind:

 

Să vorbesc Philis vrea să mă facă,

Dar persoana mea are chef să tacă.

 

Apoi cu voce tare, răspunse:

— Pe cinstea mea, cetăţene, nu cunosc îndeajuns de bine regimul micului Capet, ca să-ţi pot răspunde... Totuşi...

Simon ciulea urechile şi râdea pe înfundate, văzându-şi duşmanul gata-gata să se compromită.

— Totuşi, urmă Lorin, cred că nu face destulă gimnastică.

— Aşa-i! sări cu vorba Simon, ticălosul nu mai vrea nici să meargă.

Copilul rămase nesimţitor la învinuirea cizmarului. Fouquier-Tinville se ridică, veni la Lorin şi vorbi cu el încet. Nimeni nu auzi cuvintele acuzatorului public, dar era evident că vorbele lui nu puteau fi decât un interogatoriu.

— O, crezi aşa ceva, cetăţene? E foarte grav pentru o mamă...

— În tot cazul, avem s-o ştim, spuse Fouquier; Simon pretinde că l-a auzit chiar pe el spunând-o şi şi-a luat sarcina să-l facă să mărturisească.

— Ar fi ceva hidos, spuse Lorin, dar, în sfârşit, e cu putinţă, austriaca nu-i lipsită de păcate; şi, pe drept sau pe nedrept, asta nu mă priveşte pe mine... din ea s-a făcut o Messalină, dar să nu te mulţumeşti cu atât şi să vrei să faci o Agrippină, mi se pare cam prea de tot, trebuie să mărturisesc.

— Iată ce ne-a fost raportat de Simon, spuse Fouquier impasibil.

— Nu mă îndoiesc că Simon a spus-o... sunt oameni pe care nici o acuzaţie nu-i înspăimântă, nici chiar acuzaţiile imposibile...

Dar nu găseşti oare, urmă Lorin uitându-se ţintă la Fouquier, nu găseşti oare, tu, care eşti un om inteligent şi drept, tu care, în sfârşit eşti puternic, că a cere unui copil asemenea amănunte în privinţa celei pe care natura îi porunceşte s-o respecte înseamnă a insulta însăşi umanitatea în persoana acelui copil?

Acuzatorul nici nu clipi; scoase din buzunar o notă şi i-o arăta lui Lorin.

— Convenţia îmi ordonă s-o informez, spuse el, restul nu mă priveşte; o informez.

— E drept, zise Lorin; şi trebuie să spun că dacă copilul acesta ar mărturisi...

Şi tânărul nostru clătină scârbit din cap.

— Dealtfel, urmă Fouquier, noi nu procedăm numai pe baza denunţului lui Simon; uite, acuzaţia e publică.

Şi Fouquier mai scoase un document din buzunar. Era un număr din gazeta cunoscută sub numele de Pere Duchesne, şi care, după cum se ştie, era redactată de Hébert.

Acuzaţia, într-adevăr, era formulată limpede ca lumina zilei.

— E scris, ba chiar tipărit, spuse Lorin; dar n-are a face, până ce nu aud asemenea învinuire ieşind din gura copilului, vreau să spun, ieşind de bunăvoie şi liber, fără ameninţări... ei bine...

— Ei bine, ce?...

— Ei bine, în ciuda lui Simon şi Hébert, eu m-aş îndoi, cum te îndoieşti tu însuţi.

Simon pândea cu nerăbdare încheierea convorbirii. Netrebnicul habar n-avea ce putere poate să aibă asupra omului inteligent privirea pe care o desluşeşte în mulţime; îi poate trezi o simpatie sau o ură spontană. Uneori e ca o putere care respinge, alteori ca o forţă ce atrage, făcând să se apropie gândirea, ba chiar persoana omului respectiv, de a celuilalt om descoperit în mulţime şi a cărui forţă o simte egală ori superioară.

Fouquier simţise forţa şi importanţa privirii lui Lorin şi voia să fie înţeles de un asemenea observator.

— Interogatoriul începe, spuse acuzatorul public; grefier, ia pana.

Grefierul tocmai scrisese preliminariile unui proces-verbal şi aştepta, ca şi Simon, Hanriot şi toţi ceilalţi, să se sfârşească discuţia dintre Fouquier-Tinville şi Lorin.

Numai copilul părea cu desăvârşire străin de scena al cărui actor principal era tocmai el, şi recăpătase privirea aceea ştearsă, iluminată doar o clipă de scânteierea unei supreme înţelegeri.

— Tăcere! porunci Hanriot, cetăţeanul Fouquier-Tinville începe să interogheze copilul.

— Capet, întrebă acuzatorul, tu ştii ce-a ajuns maică-ta?

Micul Ludovic, de la paloarea lui ca marmura, se făcu roşu ca focul. Dar nu răspunse.

— N-ai auzit, Capet? stărui acuzatorul.

Aceeaşi tăcere.

— Ei! aude el prea bine, zise Simon, dar e ca maimuţele, nu vrea să răspundă de frică să nu fie socotit drept bărbat şi să nu fie pus să muncească.

— Răspunde, Capet, interveni Hanriot, e comisia din partea Convenţiei, ea te întreabă şi tu eşti dator să dai ascultare legilor.

Copilul păli, dar nu răspunse.

Simon făcu un gest de furie. La firile de asemenea soi, brutale şi mărginite, furia e şi ea o beţie, însoţită de simptomele hidoase ale adevăratei beţii provocate de vin.

— Vrei să răspunzi, lupane? îl întrebă el, arătându-i pumnul.

— Taci, Simon, interveni Fouquier-Tinville, nu tu ai cuvântul. Replica de mai sus, cu care se obişnuise de la tribunalul revoluţionar, îi scăpă fără voie.

— Ai auzit, Simon, exclamă Lorin, nu tu ai cuvântul: e a doua oară că ţi se spune asta faţă de mine: prima oară ţi s-a spus când învinuiai pe fiica măicuţei Tison, pe care ai avut plăcerea s-o trimiţi la ghilotină.

Simon tăcu.

— Maică-ta te iubea, Capet? întrebă Fouquier.

Aceeaşi tăcere.

— Se spune că nu, urmă acuzatorul. 

Un soi de surâs vag se ivi pe buzele copilului.

— Dar când vă spun, urlă Simon, că mi-a spus mie că-l iubea prea tare!

— Vezi, Simon, partea proastă e că micul Capet, atât de flecar între patru ochi, devine aşa deodată mut în faţa lumii, spuse Lorin.

— Ei! de-am fi numai noi doi! exclamă Simon.

— Da, de-aţi fi numai voi doi, dar din nefericire nu sunteţi singuri. Ei! de eraţi singuri, viteazule Simon, preabunule patriot, ce bătaie zdravănă i-ai mai fi tras bietului copil, nu? Dar nu eşti singur şi nu îndrăzneşti, fiinţă infamă! în faţa noastră a celorlaţi, oameni cinstiţi, care ştim că oamenii din antichitate, după modelul cărora încercăm şi noi să ne luăm, respectau făpturile slabe, tu nu îndrăzneşti, căci nu eşti singur. Dar nici viteaz nu eşti, amice, când ai a te bate cu nişte copii de-o şchioapă.

— Eh!... oftă pe şoptite Sirnon, scrâşnind djn dinţi.

— Capet, reluă Fouquier, i-ai mărturisit tu nişte lucruri tainice lui Simon?

Căutătura copilului căpătă o expresie de ironie cu neputinţă de descris.

— În privinţa mamei tale? continuă acuzatorul.

O scânteriere de dispreţ i se desluşi în privire.

— Răspunde da sau nu, exclamă Hanriot.

— Răspunde da! urlă Simon ridicând cureaua asupra copilului.

Copilul fu cuprins de-un tremur, dar nu schiţă nici o mişcare ca să se ferească de lovitură.

Cei de faţă scoaseră un soi de strigăt de scârbă.

Lorin făcu mai mult: se repezi şi, mai înainte ca braţul lui Simon să cadă asupra copilului, îl apucă de încheietura mâinii.

— Ia dă-mi drumul! urlă Simon, roşu ca purpura de mânie.

— Ştii, spuse Fouquier, nu-i nici un rău în faptul că o mamă îşi iubeşte fiul; spune-ne în ce fel te iubea mama ta, Capet. Asta ar putea să-i fie de folos.

Micuţul arestat tresări la ideea că ar putea să-i fie de folos maică-sii.

— Mă iubea aşa cum o mamă îşi iubeşte feciorul, domnule, răspunse el; nu există două feluri în care mama îşi iubeşte copii; şi nici în care copiii îşi iubesc mama.

— Şi eu, şarpe mic, susţin că mi-ai spus că maică-ta...

— Vei fi visat aşa ceva, îl întrerupse liniştit Lorin. Cred că trebuie să ai deseori năluciri prin somn, Simon.

— Lorin, Lorin, scrâşni Simon.

— Ei da, Lorin, şi pe urmă? N-ai mijloace să-l baţi pe Lorin: el bate pe alţii când sunt răi la suflet; n-ai mijloace nici să-l denunţi, căci ceea ce a făcut, oprindu-ţi braţul să lovească, a făcut în faţa generalului Hanriot şi a cetăţeanului Fouquier-Tinville, care amândoi îl aprobă, şi vezi că ei nu sunt dintre cei cu sentimente patriotice dubioase! N-ai mijloace să-l trimiţi la ghilotină ca pe Héloïse Tison. E neplăcut, ba chiar te face să-ţi ieşi din fire, dar asta e şi n-ai ce face, bietul meu Simon!

— Mai târziu! mai târziu! izbucni cizmarul cu rânjetu-i de hienă.

— Da, dragă amice — răspunse Lorin — însă nădăjduiesc, cu ajutorul Fiinţei Supreme... a! te aşteptai să spun cu ajutorul lui Dumnezeu?... nădăjduiesc, ziceam, să te spintec mai înainte, cu ajutorul Fiinţei Supreme şi a săbiei mele; dar, ia dă-te la o parte, Simon, nu pot să văd din pricina ta.

— Tâlharule!

— Taci, nu pot s-aud din pricina ta.

Şi Lorin îl zdrobi pe Simon cu privirea.

Simon îşi încleştă palmele, cu ale căror crăpături negre se mândrea. Da, aşa cum spusese Lorin, trebuia să se mărginească doar la atât.

— Acum, odată ce a început să vorbească, spuse Hanriot, fără îndoială că va continua. Hai, treci mai departe, cetăţene Fouquier.