PDF Cavalerul reginei de Alexandre Dumas carte de citit si descarcare gratuita

Capitolul XXXIX

BUCHETUL DE VIOLETE

 

Pacea, după cum era de prevăzut, nu putea sălăşlui multă vreme în lăcaşul atât de fericit care-i adăpostea pe Geneviève şi Maurice.

În vijeliile stârnite de vânt şi de fulger, cuibul hulubilor e zgâlţâit odată cu arborele care îi tăinuieşte.

Geneviève căzu dintr-o spaimă în alta: nu se mai temea pentru Maison-Rouge, dar tremura pentru Maurice.

Îşi cunoştea prea bine soţul şi nu se îndoia că, de vreme ce dispăruse, era salvat. Sigură de salvarea lui, tremura pentru ea însăşi.

Nu îndrăznea să-şi destănuiască suferinţa celui mai cutezător om al epocii aceleia, în care nimeni nu mai ştia ce-i frica, dar suferinţa i se citea în ochii înroşiţi şi pe buzele livide.

Într-o zi Maurice intră încetişor, fără ca Geneviève, afundată într-o adâncă visare, să-l fi auzit. Se opri în prag şi o văzu stând nemişcată, cu privirea fixă, cu braţele inerte, întinse pe genunchi, cu fruntea îngândurată şi capul plecat.

O privi o clipă cu o tristeţe amară, căci tot ceea ce se petrecea în inima tinerei femei i se dezvălui, de parcă i-ar fi citit până şi cel din urmă gând.

Atunci, făcând un pas către dânsa, îi spuse:

— Nu-ţi mai este dragă Franţa, Geneviève, recunoaşte şi mărturiseşte. Te fereşti şi de aerul pe care-l respiri, până şi de fereastră te apropii cu silă.

— Vai! răspunse Geneviève, ştiu prea bine că nu-ţi pot tăinui gândurile, Maurice. Ai ghicit.

— Totuşi, ce ţară frumoasă! exclamă tânărul. Viaţa are preţ astăzi şi e plină de evenimente. Zgomotoasele dezbateri publice, activitatea cluburilor, conspiraţiile fac să fie atât de dulci ceasurile petrecute între cei patru pereţi ai căminului. Dragostea e mai mare când te-ntorci acasă cu temerea de-a nu mai putea iubi a doua zi, pentru că a doua zi vei înceta poate să mai trăieşti!

Geneviève clătină din cap.

— Ingrată ţară! exclamă ea.

— Cum adică?

— Da, câte n-ai făcut pentru libertatea ei şi totuşi astăzi eşti pe jumătate suspect!

— Dar tu, scumpa mea Geneviève, răspunse Maurice, duşmancă înverşunată a acestei libertăţi, tu care ai făcut atâta împotriva ei, dormi liniştită şi apărată sub acoperişul unui republican. Iată, după cum vezi, că există o compensaţie.

— Da, spuse Geneviève, dar asta nu va dura multă vreme, căci ceea ce e nedrept nu poate dura.

— Ce vrei să spui?

— Vreau să spun că eu, adică aristocrata din mine, care visează pe ascuns înfrângerea partidului vostru şi prăbuşirea ideilor voastre, eu, care conspir până şi în casa ta pentru întoarcerea vechiului regim, eu, care odată recunoscută ca atare, te condamn la moarte şi la dezonoare, potrivit părerilor tale cel puţin eu, Maurice, n-am să rămân aici, ca un geniu rău al casei. Şi n-am să te târăsc după mine la eşafod.

Şi unde ai să te duci, Geneviève?

Unde am să mă duc? într-o zi, când vei fi plecat, am să mă duc să mă denunţ eu însămi, fără să spun de unde vin.

— Ah! oftă Maurice, rănit în adâncul sufletului, nerecunoştinţa s-a şi ivit.

— Nu, răspunse tânăra cuprinzându-l pe Maurice cu braţele pe după gât, nu, dragul meu, nu-i nerecunoştinţa, e dragoste gata de jertfă, ţi-o jur. N-am vrut ca fratele meu să fie prins şi ucis ca un rebel şi nu vreau ca iubitul meu să fie prins şi ucis ca un trădător.

— Ai să faci aşa ceva, Geneviève? exclamă Maurice.

— Tot atât de sigur cum ştiu că există un Dumnezeu în cer! răspunse tânăra. Dealtfel, nu teama mă chinuie, ci remuşcarea.

Şi-şi lăsă capul intr-o parte ca şi cum remuşcarea ar fi fost prea grea ca s-o poată îndura.

— Vai! Geneviève, exclamă Maurice.

— Înţelegi desigur ceea ce spun şi mai ales ceea ce simt, Maurice, urmă Geneviève, căci aceeaşi remuşcare te apasă şi pe tine... Ştii prea bine că m-am dăruit fără să am dreptul de-a dispune de mine; că m-ai avut fără să am dreptul de-a mă dărui.

— De-ajuns! spuse Maurice, de-ajuns!

Fruntea i se încreţi şi o hotărâre sumbră licări în ochii lui limpezi.

— Îţi voi arăta, Geneviève, urmă tânărul, că nu te iubesc decât pe tine. Îţi voi dovedi că nici un sacrificiu nu e mai presus de dragostea mea. Urăşti Franţa. Ei bine, fie, vom părăsi Franţa.

Geneviève îşi împreună mâinile şi se uită la iubitul ei cu o admiraţie plină de entuziasm.

— Nu mă amăgeşti, Maurice? grăi ea cu o voce stinsă.

— Când te-am dezamăgit? o întrebă Maurice. Poate în ziua când mi-am călcat onoarea ca să te câştig?

Geneviève îşi apropie buzele de buzele lui Maurice şi rămase, ca să zicem aşa, atârnată de gâtul iubitului ei.

— Da, tu ai dreptate, Maurice, spuse ea, de fapt eu m-am înşelat. Ceea ce simt nu e remuşcare, poate mai degrabă o înjosire sufletească. Dar tu cel puţin ai să mă înţelegi, te iubesc prea mult şi nu pot încerca alt sentiment decât spaima de-a te pierde. Să plecăm departe, iubitule; să mergem acolo unde nimeni nu ne va mai putea ajunge.

— Îţi mulţumesc! exclamă Maurice, în culmea bucuriei.

— Dar cum să fugim? întrebă Geneviève, cutremarându-se la asemenea gând înspăimântător. Astăzi nu poţi lesne scăpa de pumnalul asasinilor din 2 septembrie sau de securea călăilor din 21 ianuarie.

— Geneviève, spuse Maurice, Dumnezeu ne ocroteşte. Ascultă: binele pe care am voit să-l fac cu prilejul acelui 2 septembrie, de care vorbeai mai înainte, îmi va aduce răsplata astăzi. Doream din răsputeri să salvez un biet preot, care învăţase cu mine. M-am dus să-l găsesc pe Danton şi, la cererea lui, Comitetul Salvării Publice a semnat un permis de liberă trecere pentru nenorocitul acela şi pentru sora lui. Danton mi-a înmânat mie permisul. Dar sărmanul preot, în loc să vină să-l caute la mine, aşa cum îl sfătuisem, s-a dus să se ascundă la Mânăstirea carmeliţilor şi acolo şi-a găsit moartea.

Şi permisul? întrebă Geneviève.

— E tot la mine. Astăzi preţuieşte un milion. Dar face mai mult, Geneviève, permisul acesta înseamnă viaţa, înseamnă fericirea!

— O, Doamne-Dumnezeule! exclamă tânăra eroină, fii binecuvântat!

— Acum ascultă: n-am altă avere, după cum ştii, decât o bucată de pământ, pe care o administrează un slujitor bătrân al familiei, patriot cinstit, suflet leal în care ne putem încrede. El îmi va trimite veniturile unde voi vrea. În drum spre Boulogne, trecem pe la dânsul.

— Unde locuieşte?

— Lângă Abbeville.

— Când plecăm, Maurice?

— Peste un ceas.

— Nu trebuie să se ştie că plecăm.

— Nimeni n-are să ştie. Eu dau o fugă până la Lorin; el are o trăsurică fără cal, eu am un cal fără trăsură. După ce mă întorc, plecăm numaidecât. Tu rămâi aici, Geneviève, şi pregăteşte toate cele necesare pentru drum. Nu ne trebuie multe bagaje. O să cumpărăm tot ce ne lipseşte în Anglia. Mă duc să-l trimit pe Scaevola undeva, ca să-l îndepărtez. Lorin are să-i spună deseară despre plecarea noastră. Şi chiar în seara asta vom fi departe.

— Şi dacă ne arestează pe drum?

— Dar n-avem permisul cu noi? Mergem întâi la Hubert, aşa îl cheamă pe administrator. Hubert aparţine municipalităţii din Abbeville, şi de la Abbeville până la Boulogne ne va însoţi ca să ne păzească. La Boulogne cumpărăm sau închiriam o barcă. Dealtfel aş putea trece pe la comitet ca să obţin o misiune pentru Abbeville. Dar nu, fără vicleşuguri! Nu-i aşa, Geneviève? Să ne câştigăm fericirea, riscându-ne vieţile.

— Da, dragul meu, şi vom reuşi. Dar cum mai miroşi a parfum în dimineaţa asta, iubitule! spuse Geneviève, lipindu-şi faţa de pieptul lui Maurice.

— Aşa e, ai dreptate, cumpărasem un buchet de violete pentru tine, azi-dimineaţă, când am trecut prin faţă pe la Palais-Egalite; dar, intrând şi văzându-te atât de tristă, nu m-am mai gândit decât să te întreb despre pricinile tristeţii tale.

— Vai! dă-mi-l.

Geneviève aspiră mireasma buchetului cu un nesaţiu pe care parfumurile îl trezesc în mai toate firile sensibile. Dintr-o dată ochii i se umplură de lacrimi.

— Ce ai? o întrebă Maurice.

— Biata Héloïse! şopti Geneviève.

— A! da, oftă Maurice. Dar să ne gândim la noi, draga mea, şi să lăsăm morţii, din orice partid ar fi ei, să doarmă în mormântul pe care însuşi devotamentul lor l-a săpat. Adio! eu plec!

— Întoarce-te cât mai repede.

— În mai puţin de jumătate de ceas voi fi înapoi.

— Dar dacă Lorin nu-i acasă?

— Nu-i nimic. Servitorul lui mă cunoaşte. Pot lua de la el tot ce-mi place, chiar şi în lipsa lui, cum ar face şi el la mine.

Bine, bine!

Tu, Geneviève, pregăteşte tot, mărginindu-te, cum ţi-am spus, la strictul necesar; nu trebuie ca plecarea noastră să pară o mutare.

— Fii pe pace!

Tânărul făcu un pas spre uşă.

— Maurice! îl strigă Geneviève.

Se întoarse şi-şi văzu iubita cu braţele întinse spre el.

— La revedere! la revedere, draga mea, şi mult curaj! Într-o jumătate de ceas sunt înapoi.

Geneviève rămase singură, ocupată, cum am spus, cu pregătirile de plecare.

Pregătirile acelea le făcea într-un soi de febră. Cât timp mai stătea în Paris, avea impresia că e de două ori vinovată. Odată ieşită din Franţa, odată ajunsă în străinătate, îi părea că acea crimă a ei, mai curând a fatalităţii decât a ei, o va apăsa mai puţin.

Ajunsese chiar să spere că până la urmă singurătatea şi izolarea o vor face să uite de existenţa oricărui bărbat afară de Maurice.

Trebuia să fugă în Anglia, aşa conveniseră. Acolo ar avea o căsuţă, o vilă mică, izolată, ascunsă tuturor privirilor, îşi vor schimba numele şi din cele două nume ale lor vor face unul singur.

Acolo, ar angaja doi slujitori care să nu ştie absolut nimic din trecutul lor. Întâmplarea făcuse că şi Maurice şi Geneviève vorbeau englezeşte.

Nici unul nici celălalt nu lăsau nimic în Franţa după care să regrete, afară doar de mama aceea pe care o regretăm totdeauna, fie ea chiar vitregă, şi pe care o numim patrie.

Geneviève începuse aşadar să aşeze lucrurile de care nu se puteau lipsi în călătoria sau, mai curând, în fuga lor.

Simţea o nepusă plăcere să aleagă dintre toate lucrurile pe cele pentru care Maurice avea predilecţie: haina care îi venea mai bine pe talie, cravata care i se potrivea mai bine la faţă, cărţile pe care le răsfoise mai des. Termină de ales. Haine, lenjerie, cărţi stăteau grămadă pe scaune pe canapea, pe pian, aşteptând să fie rânduite în cufăr.

Deodată auzi cheia scrâşnind în broasca uşii.

— Se-ntoarce Scaevola, îşi zise ea. Să nu-l fi întâlnit oare Maurice?

Şi îşi văzu mai departe de treabă.

Uşile de la salon erau deschise. Geneviève îl auzi pe îndatoritor umblând în camera de-alături.

— Scaevola! chemă ea.

Un pas, ce se apropia, se auzi în camera vecină.

— Scaevola! repetă Geneviève, vino aici, te rog.

— Iată-mă! răspunse un glas.

La intonaţia şi inflexiunea vocii aceleia, Geneviève se întoarse brusc şi scoase un ţipăt puternic.

— Soţul meu! strigă ea.

— Chiar eu, spuse liniştit Dixmer.

În momentul intrării lui, Geneviève şedea pe un scaun cu braţele ridicate, căutând într-un sertar ceva de legat. Atunci simţi cum se învârte casa cu ea, întinse braţele şi se lăsă pe spate, dorind să se deschidă o prăpastie şi s-o înghită.

Dixmer o prinse în braţe şi o duse pe o canapea, unde se aşeză şi el. 

— Dar ce ai, draga mea? Ce se întâmplă? întrebă el. Prezenţa mea aici produce asupra dumitale un efect atât de neplăcut?

— Simt că mor! bâigui Geneviève, apăsându-şi ochii cu mâinile, ca să nu mai vadă cumplita arătare.

— Hm! făcu Dixmer, mă şi credeai mort, draga mea, şi-ţi fac impresia unei fantome?

Geneviève se uită în jur cu privirile rătăcite şi, zărind portretul lui Maurice, se lăsă să alunece de pe canapea, căzând în genunchi, de parc-ar fi cerut ajutor de la chipul acela neputincios şi nesimţitor care continua să surâdă.

Sărmana femeie înţelegea toate ameninţările pe care Dixmer le ascundea sub calmul lui prefăcut.

— Da, dragă copilă, continuă să spună tăbăcarul, chiar eu sunt. Poate mă credeai departe de Paris, dar nu, am rămas aici. A doua zi după ce am părăsit casa, m-am întors şi am văzut în locul ei un morman mare şi frumos de cenuşă. Am întrebat de dumneata, nimeni nu te văzuse. M-am apucat să te caut şi am trudit din greu ca să te găsesc. Mărturisesc că nu te credeam aici. Totuşi, am avut o bănuială, fiindcă, precum vezi, am venit. Dar principalul e că te văd şi mă vezi. Ce face Maurice? Într-adevăr, sunt sigur că ai suferit tare mult, dumneata, regalistă înfocată, fiind silită să trăieşti sub acelaşi acoperământ cu un republican fanatic.

— Doamne-Dumnezeule! şopti Geneviève, fie-ţi milă de mine!

— Totuşi, draga mea, urmă Dixmer privind în jurul său, mă mângâie faptul că eşti foarte bine instalată aici şi că nu pari a fi avut prea multe de îndurat din cauza surghiunului. Eu, de când ne-a ars casa şi am fost ruinaţi, am rătăcit la voia întâmplării, aciuindu-mă prin fundul pivniţelor, prin calele corăbiilor şi uneori chiar prin canalele ce se scurg în Sena.

— Domnule! exclamă Geneviève.

— Văd aici nişte fructe foarte frumoase. Eu a trebuit adesea să mă lipsesc de desert, fiind silit să mă lipsesc chiar şi de mâncare.

Geneviève îşi ascunse faţa în mâini, hohotind de plâns.

— Nu că mi-ar fi lipsit banii, urmă Dixmer. Slavă Domnului, am luat cu mine vreo treizeci de mii de franci de aur, ceea ce face azi vreo cinci sute de mii de franci. Dar e greu ca un cărbunar, un pescar sau un adunător de zdrenţe să scoată ludovici din buzunar şi să cumpere o bucată de brânză sau un salam! Ei da, doamnă, am adoptat pe rând cele trei costume. Astăzi, ca să mă deghizez mai bine, m-am costumat în patriot, chiar în unul extremist, în marsiliez. Graseiez şi înjur! Drace! Un proscris nu umblă prin Paris atât de uşor ca o femeie tânără şi frumoasă, şi n-am avut fericirea să cunosc o republicană înfocată care să mă fi putut ascunde de orice privire.

— Domnule, exclamă Geneviève, fie-ţi milă de mine! Doar vezi că sunt gata să mor!

— De îngrijorare, înţeleg. Ai fost tare îngrijorată de soarta mea. Dar linişteşte-te, iată, m-am întors şi nu ne vom mai despărţi, doamnă.

Ai să mă ucizi! exclamă Geneviève.

Dixmer o privi cu un surâs înspăimâtător.

— Să ucid o femeie nevinovată! Vai, doamnă, ce spui dumneata? Se vede că durerea pe care ai încercat-o din pricina lipsei mele te-a făcut să-ţi pierzi minţile!

— Domnule, exclamă Geneviève, mai bine ucide-mă decât să mă chinui cu ironii atât de crude. Nu, nu sunt nevinovată. Se cuvine să mor. Ucide-mă, domnule, ucide-mă.

— Aşadar recunoşti că meriţi moartea?

— Da.

— Şi că pentru a ispăşi nu ştiu ce crimă de care te învinuieşti vei îndura moartea fără să te plângi?

— Loveşte, domnule! N-am să scot nici un strigăt şi în loc să te blestem voi binecuvânta mâna care mă loveşte.

— Nu, doamnă, nu vreau să te lovesc. Totuşi vei muri, aşa cred. Numai că moartea dumitale, în loc să fie dezonorantă, aşa cum ai fi îndreptăţită să te temi, va fi glorioasă, pe aceeaşi treaptă cu cele mai frumoase morţi. Mulţumeşte-mi, doamnă, te voi pedepsi făcându-te nemuritoare.

— Domnule, ce ai de gând să faci?

— Voi urmări ţelul către care năzuiam când am fost întrerupţi în drumul nostru. În ceea ce te priveşte şi în ceea ce mă priveşte, vei fi vinovată, pentru cei mulţi însă vei muri ca o martiră.

— Ah! Doamne-Dumnezeule! Vorbindu-mi astfel, dumneata mă scoţi din minţi, încotro mă duci? Unde mă târăşti?

— Probabil la moarte.

— Lasă-mă atunci să-mi fac rugăciunea.

— Rugăciunea?

— Da.

— Către cine?

— Asta nu te priveşte! De vreme ce dumneata mă ucizi, mi-am plătit datoria şi plătind-o, nu-ţi mai datorez nimic.

— Ai dreptate, spuse Dixmer, retrăgându-se în camera de-alături. Te aştept. Şi ieşi din salon.

Geneviève îngenunche în faţa portretului, apăsându-şi puternic, cu amândouă mâinile, inima gata să i se sfarme.

— Maurice, şopti ea, iartă-mă. Nu mă aşteptam să fiu fericită, dar nădăjduiam să te pot face fericit. Maurice, te lipsesc de fericirea pentru care trăiai. Iartă-mă pentru moartea ta, iubitule!

Şi, tăind o şuviţă din părul ei lung, o înnodă în jurul buchetului de violete pe care îl aşeză lângă portret, iar portretul acela, insensibil ca orice tablou negrăitor, luă parcă o expresie dureroasă când o văzu plecând.

Cel puţin aşa i se păru Genevièvei, uitându-se la portret printre lacrimi.

— Eşti gata, doamnă? întrebă Dixmer.

— Atât de repede! şopti Geneviève.

— O! Faceţi tot ce-aveţi de făcut pe îndelete, doamnă!... răspunse Dixmer. Eu nu sunt grăbit! Dealtfel Maurice nu mai poate întârzia mult, şi aş fi încântat să-i pot mulţumi pentru ospitalitatea pe care ţi-a acordat-o.

Geneviève tresări de spaimă la gândul că iubitul ei s-ar putea întâlni cu soţul ei.

Se ridică de parc-ar fi fost împinsă de un resort.

— S-a terminat, domnule, spuse ea. Sunt gata!

Dixmer trecu înainte. Geneviève, tremurând din creştet până în tălpi, îl urmă, cu ochii pe jumătate închişi, cu capul răsturnat pe spate. Urcară într-un vehicul ce aştepta la uşă, în faţa casei. Trăsura porni.

Aşa cum spusese Geneviève, într-adevăr totul se terminase.

 

 

Capitolul XL

LA CÂRCIUMA PUŢUL LUI NOE

 

Omul îmbrăcat în carmaniolă, pe care l-am văzut măsurând în lung şi în lat sala paşilor pierduţi şi pe care, în timpul expediţiei arhitectului Giraud, generalul Hanriot şi bătrânul Richard, l-am auzit schimbând câteva cuvinte cu temnicerul rămas de pază la intrarea subteranei, patriotul acela furios cu cuşmă de urs şi cu mustaţă deasă, care-i declarase lui Simon că el a purtat capul principesei de Lamballe, în ziua următoare acelei seri atât de bogate în emoţii se găsea, către ceasurile şapte seara, la cârciuma Puţul lui Noe, situată, cum am mai spus, la colţul străzii Vieille-Draperie.

Se afla acolo la negustorul, sau mai curând la negustorita de vin, în fundul unei încăperi întunecoase şi afumate de fumul tutunului şi al lumânărilor, făcându-se că înghite pe nerăsuflate o porţie de peşte prăjit în unt încins.

Încăperea în care cina era aproape goală: nu mai rămăseseră decât doi ori trei clienţi, obişnuiţii localului, ce se bucurau de privilegiul pe care îl dobândiseră venind zilnic acolo.

Aproape toate mesele erau goale, dar trebuie s-o spunem spre cinstea cârciumii Puţul lui Noe, feţele de masă înroşite, sau mai curând vineţii, mărturiseau trecerea unui număr mulţumitor de clienţi ce plecaseră sătui.

Ultimii trei se făcuseră pe rând nevăzuţi, şi, către ceasurile opt fără un sfert, patriotul se afla singur.

Atunci depărtă cu un dezgust cât se poate de aristocratic felul de mâncare ordinar cu care păruse în urmă cu o clipă a se delecta, şi scoase din buzunar o tabletă de ciocolată de Spania, pe care o degustă încet, cu o expresie total diferită de cea pe care îl văzusem străduindu-se s-o dea mai înainte fizionomiei sale.

Din când în când, în timp ce ronţăia ciocolata de Spania şi pâinea neagră, arunca priviri neliniştite către uşa cu geamuri acoperite de o perdea în carouri albe şi roşii. Uneori ciulea urechea, întrerupându-şi cina modestă şi căzând pe gânduri, ceea ce trezi interesul patroanei localului, ce şedea la tejghea, destul de aproape de uşa asupra căreia patriotul nostru îşi aţintea ochii, făcând-o să se creadă, fără prea mare vanitate, obiectul preocupărilor sale.

În sfârşit, clopoţelul de la uşa de intrare sună într-un anumit fel care-l făcu pe omul nostru să tresară; începu din nou să mănânce peşte, fără ca patroana cârciumii să fi băgat de seamă că jumătate de porţie o aruncă unui câine, ce se uita înfometat la el, iar cealaltă jumătate — unei pisici care îşi încerca ghearele delicate, dar ascuţite, pe botul bietului câine.

Uşa cu perdeaua în carouri roşii şi albe se deschise şi intră un om îmbrăcat aproape la fel cu patriotul, cu deosebirea că purta o bonetă roşie în loc de una de blană. O verigă enormă cu chei atârna la cingătoarea omului aceluia, cingătoare de care mai era prinsă şi o sabie mare de infanterist cu teaca de aramă.

— Supa şi clondirul meu! strigă omul intrând în sala comună, fără să se atingă de boneta-i roşie şi mulţumindu-se să-i facă un semn cu capul patroanei localului.

Apoi, după ce scoase un suspin de oboseală, se duse să se aşeze la masa vecină celei la care cina patriotul nostru.

Stăpâna cârciumii, din interesul pe care-l purta nou-venitului, se sculă şi se duse personal să comande cele cerute de el.

Cei doi bărbaţi şedeau cu spatele unul la altul: primul privea strada, celălalt se uita spre fundul încăperii. Nici un cuvânt nu fu schimbat între cei doi bărbaţi cât timp stăpâna cârciumii era de faţă.

Abia când uşa se închise în urma ei şi când, în sfârşit, la pâlpâitul unei singure lumânări, suspendată la capătul unui fir de sârmă de o lungime calculată aproape ştiinţific, în aşa fel ca lumina să se împartă egal între cei doi oaspeţi, bărbatul cu bonetă de blană îşi dădu seama, datorită oglinzii aşezate în faţa lui, că încăperea era cu desăvârşire goală, el îi spuse tovarăşului său, fără să se întoarcă:

— Bună seara.

— Bună seara, domnule, îi răspunse nou-venitul.

— Ei, îl întrebă patriotul cu aceeaşi nepăsare prefăcută, cum stăm?

— S-a isprăvit.

— Ce s-a isprăvit?

— După cum ne-am înţeles, am avut discuţii cu taica Richard în privinţa serviciului. Eu m-am plâns că mi-a slăbit auzul, că am ameţeli şi mi-a venit rău chiar în încăperea grefei.

— Foarte bine. După aceea?

— După aceea taica Richard şi-a chemat nevasta şi nevastă-sa m-a frecat cu oţet la tâmple, drept care mi-am venit în fire.

— Şi pe urmă?

— Pe urmă, după cum ne-a fost înţelegerea, i-am spus că lipsa de aer îmi dă leşinuri, dat fiind că eu sunt temperament sanguin şi că slujba la Conciergerie, unde acuma se află patru sute de arestaţi, mă ucide.

— Ei ce-au spus.

— Maica Richard m-a plâns.

— Şi taica Richard?

— El m-a dat afară.

— Dar asta nu-i de-ajuns că te-au dat afară.

— Aşteptaţi puţin. Maica Richard, care e o femeie inimoasă, l-a ţinut de rău că n-are suflet deloc, mai cu seamă că eu am copii.

— Şi la asta el ce-a spus?

— A spus că ea are dreptate, dar că prima condiţie ca să fii temnicer e să locuieşti în închisoarea în care slujeşti; că Republica nu glumeşte şi că le taie capetele celor care au ameţeli în exerciţiul funcţiei lor.

Ei drace! făcu patriotul.

Şi are dreptate taica Richard. De când e acolo austriaca e un adevărat iad cu supravegherea: nici pe taică-tău nu-l mai scapi din ochi.

Patriotul dădu câinelui farfuria s-o lingă; pisica îl muşcă pe câine.

— Spune până la capăt, zise el fără să se întoarcă.

— În sfârşit, domnule, m-am apucat să gem, adică să-mi fie rău. Am cerut să fiu dus la infirmerie şi i-am încredinţat că mi-ar muri de foame copiii dacă îmi taie leafa.

— Şi taica Richard?

— Taica Richard mi-a răspuns că nu faci copii când eşti temnicer.

— Dar maica Richard ţinea cu dumneata, cred?

— Din fericire! I-a făcut o scenă lui bărbatu-său, învinuindu-l că e rău la suflet şi până la urmă taica Richard mi-a spus: „Ei bine, cetăţene Gracchus, înţelege-te cu unul din prietenii tăi, care să-ţi dea o parte din leafa ta; adă-mi-l ca înlocuitor, şi-ţi făgăduiesc să fac în aşa fel ca să fie primit." Drept care am plecat,

spunând: „S-a făcut, taică Richard, mă duc să-l caut." — Şi ai găsit pe cineva, dibaciule?

În clipa aceea patroana localului intră, aducând cetăţeanului Gracchus supa şi clondirul.

Aşa ceva nu era nici pe placul lui Gracchus, nici al patriotului, ei mai având, fără îndoială, câteva lucruri importante să-şi spună.

— Cetăţeană, spuse temnicerul, am primit o mică gratificaţie de la taica Richard, aşa că astăzi mi-aş îngădui un cotlet de porc cu castraveciori şi-o sticlă de vin de Bourgogne; trimite-ţi slujnica să-mi caute cotletele la măcelar, iar dumneata du-te să-mi aduci vinul de la pivniţă.

Patroana dădu numaidecât poruncile de rigoare. Slujnica ieşi pe uşa dinspre stradă, iar ea ieşi pe uşa de la pivniţă.

— Bine, spuse patriotul, eşti băiat deştept.

— Atât de inteligent încât îmi dau seama, cu toate făgăduinţele dumneavoastră frumoase, ce ne aşteaptă pe amândoi. Bănuiţi ce ne aşteaptă?

— Da, bineînţeles.

— Ne riscăm amândoi capetele.

— Nu te îngrijora de-al meu.

— Nu al dumneavoastră, domnule, îmi produce, trebuie să mărturisesc, îngrijorarea cea mare.

— Ci al tău.

— Da.

— Dar dacă-l socotesc la dublu decât preţuieşte...

— Ei! domnule, gâtul e un lucru foarte preţios.

— Nu al tău.

— Cum nu al meu?

— Cel puţin în clipa de faţă.

— Ce vreţi să spuneţi?

— Vreau să spun că gâtul tău nu face nici două parale, căci dacă aş fi, de exemplu, un agent al Comitetului Salvării Publice, mâine ai fi ghilotinat.

Temnicerul se întoarse cu o mişcare atât de bruscă, încât câinele prinse a

lătra la el. Era livid ca un mort.

— Nu te întoarce şi nu te-ngălbeni, spuse patriotul; termină-ţi supa; nu sunt agent provocator, amice. Bagă-mă la Conciergerie, pune-mă în locul tău, dă-mi cheile şi mâine îţi număr cinzeci de mii de lire de aur.

— E măcar adevărat?

— Ai o garanţie faimoasă: capul meu. Temnicerul stătu pe gânduri câteva clipe.

— Hai! spuse patriotul, care-l vedea în oglindă, hai, nu te gândi la rele. Dacă mă denunţi, ceea ce-ar însemna că ţi-ai făcut doar datoria, Republica n-are să-ţi dea nici un ban. Dacă însă mă serveşti, ceea ce ar însemna că nu ţi-ai făcut datoria, eu am să-ţi dau cele cinzeci de mii de lire, fiindcă în lumea asta e nedrept să faci ceva pe gratis.

— Ei, înţeleg, spuse temnicerul, n-am decât câştig şi folos dacă fac ceea ce-mi ceri; dar mă tem de urmări...

— Urmările!... ce ai te teme? Doar nu eu am să te denunţ, dimpotrivă.

— Fără îndoială.

— A doua zi după ce mă voi fi instalat, tu vii să dai o raită pe la Conciergerie; îţi număr douăzeci şi cinci de fişicuri, fiecare însemnând câte două mii de franci; cele douăzeci şi cinci de fişicuri se vor simţi bine în buzunarele tale. Odată cu banii îţi dau şi-un bilet de liberă trecere ca să poţi ieşi din Franţa; pleci, şi oriunde te vei duce, vei fi, dacă nu bogat, cel puţin liber şi de capul tău.

— Ei bine, s-a făcut, domnule, întâmplă-se ce s-o întâmpla. Eu sunt un biet calic, nu mă bag în politică. Franţa a mers bine totdeauna fără mine şi n-are să piară acuma din pricina mea. Dacă dumneavoastră aţi pus la cale ceva rău, cu atât mai rău pentru dumneavoastră.

— În tot cazul, răspunse patriotul, nu cred c-aş putea face mai rău decât se face în momentul de faţă.

— Dumneavoastră îmi veţi îngădui să nu judec eu politica Convenţiei Naţionale.

— Eşti un om minunat, plin de înţelepciune şi de nepăsare. Acum să vedem când mă duci la taica Richard.

— Chiar în seara asta dacă binevoiţi.

— Da, sigur. Şi cine sunt eu?

— Vărul meu Mardoche.

— Mardoche? Fie! Numele îmi place. Ce meserie?

— Pantalonar.

— De la pantalonar la tăbăcar nu-i decât o chestie de deprindere a mâinii.

— Sunteţi tăbăcar?

— Aş putea fi.

— Adevărat!

— La ce oră ne prezentăm acolo?

— Peste o jumătate de ceas, dacă binevoiţi.

— Atunci, la ceasurile nouă.

— Şi eu când primesc banii?

— Mâine.

— Sunteţi, aşadar, foarte bogat?

Am din ce trăi cu îndestulare.

Sunteţi un om al vechiului regim, nu-i aşa?

— Ce te priveşte?

— Să ai avere şi să-ţi dai averea pentru riscul de a fi ghilotinat, într-adevăr cei din vechiul regim trebuie să fie tare dobitoci!

— Ce vrei! revoluţionarii sunt atât de deştepţi, încât n-a mai rămas deşteptăciune şi pentru alţi.

— Sst! iată că vine vinul!

— Pe deseară, în faţa Conciergeriei.

— Da.

Patriotul îşi plăti consumaţia şi plecă.

Din uşă, fu auzit cum strigă cu vocea-i tunătoare:

— Haide odată, cetăţeană, cotletele cu castraveciori! vărul meu Gracchus moare de foame.

— Ce bun e Mardoche! spuse temnicerul, gustând din paharul are tocmai i-l umpluse cu vin de Bourgogne, pe care tocmai il umpluse cârciumăreasa, uitându-se la el cu drag.

 

 

Capitolul XLI

GREFIERUL MINISTERULUI DE RĂZBOI

 

Patriotul ieşise, dar nu se depărtase. Prin sticla geamurilor afumate îl pândea pe temnicer, ca să vadă dacă nu intră în legătură cu agenţii poliţiei republicane, una dintre cele mai bune din câte au existat vreodată, căci o jumătate din societate o spiona pe cealaltă, nu atât pentru gloria grandioasă a guvernului, cât pentru siguranţa propriilor capete.

Dar nici o suspiciune a patriotului nu s-a dovedit întemeiată; la ceasurile nouă fără câteva minute, temnicerul se ridică, o ciupi pe cârciumăreasă de bărbie, apoi ieşi.

Patriotul îl întâlni lângă Conciergerie şi amândoi intrară în în chisoare.

Chiar în seara aceea târgul se încheie: taica Richard îl acceptă pe temnicerul Mardoche ca înlocuitor al cetăţeanului Gracchus.

Cu două ceasuri înainte de încheierea înţelegerii, într-altă parte a închisorii se petrecea o scenă aparent neimportantă, care are totuşi o mare însemnătate pentru personajele principale ale povestirii de faţă.

Grefierul de la Conciergerie, ostenit după ziua lui de lucru, era gata să-şi închidă registrele şi să plece, când un bărbat, condus şi însoţit de cetăţeana Richard, se înfăţişă la biroul său.

— Cetăţene grefier, spuse însoţitoarea, iată pe confratele dumitale de la Ministerul de Război, care vine din partea cetăţeanului ministru ca să copieze câteva acte de puşcăriaşi militari.

— A! cetăţene, făcu grefierul, soseşti cam târziu, tocmai eram gata de plecare.

— Dragă confrate, iartă-mă, răspunse nou-sositul, dar avem atâtea treburi, încât deplasările noastre nu le putem face decât în clipele de răgaz şi clipele noastre de răgaz sunt doar cele în care ceilalţi mănâncă şi dorm.

— Dacă-i aşa, atunci zi, scumpe confrate, dar dă-i zor, căci, vezi şi dumneata, e ceasul cinci şi mi-e foame. Ai împuternicirile la dumneata?

— Iată-le, spuse grefierul de la Ministerul de Război, înfăţişând un portofoliu, pe care confratele său, cu toată graba lui, îl cercetă cu scrupuloasă atenţie.

— Ei! toate sunt în regulă, zise soţia lui Richard, doar le-a inspectat şi soţul meu.

— N-are a face, n-are a face, răspunse grefierul, continuându-şi cercetarea.

Grefierul Ministerului de Război aşteptă cu răbdare ca unul ce ştia că trebuie să treacă prin stricta îndeplinire a unor asemenea formalităţi.

— E în perfectă ordine, spuse grefierul de la Conciergerie, poţi începe când doreşti. Ai multe acte de copiat?

— O sută.

— Atunci e treabă de mai multe zile!

— De aceea, dragă confrate, vreau să înfiinţez la dumneata o mică instituţie, dacă-mi îngădui, bineînţeles.

— Cum intenţionezi s-o faci? întrebă grefierul de la Conciergerie.

— Asta am de gând să-ţi explic. Te invit să cinezi în seara asta cu mine. Ţi-e foame, după cum spuneai.

— Şi nu mă dezic.

— Ei bine, ai să-mi cunoşti soţia; e bucătăreasă bună; pe urmă ai să mă cunoşti pe mine; sunt băiat bun.

— Pe legea mea, chiar aşa îmi pari a fi. Totuşi, dragă confrate...

— Hai, primeşte fără nazuri stridiile pe care am să le cumpăr trecând prin Piaţa Châtelet, un pui de la grătargiul nostru şi două-trei feluri de mâncare, nişte fleacuri, pe care doamna Durand le reuşeşte la perfecţie.

— Mă farmeci şi mă ispiteşti, dragă confrate, răspunse grefierul de la Conciergerie, uluit de asemenea meniu, neobişnuit pentru un grefier plătit de tribunalul revoluţionar cu două livre în hârtia-monedă a acelor timpuri, care în realitate abia dacă valorau doi franci.

— Aşadar, primeşti?

— Primesc.

— În cazul acesta, lăsăm lucrul pe mâine; în seara asta, plecăm.

— Să plecăm.

— Eşti gata?

— Într-o clipă. Lasă-mă numai să dau de ştire gardienilor care o păzesc pe austriacă.

— Ce anume le dai de ştire?

— Că plec şi că nu mai e nimeni la grefă, ca atare, toate zgomotele devin pentru ei suspecte.

— A! foarte bine, minunată precauţie, pe legea mea!

— Înţelegi, nu-i aşa?

— De minune. Hai, du-te!

Grefierul de la Conciergerie se duse într-adevăr şi bătu în ferestruică; unul dintre paznici deschise, întrebând:

Cine bate?

Eu! grefierul. Află că plec. Seara bună, cetăţene Gilbert.

— Seara bună, cetăţene grefier.

Şi ferestruica se închise.

Grefierul de la Ministerul de Război cercetase toată scena cu cea mai mare atenţie, iar când uşa de la camera reginei se deschise, privirea lui pătrunsese repede până în fundul primului compartiment: îl văsuse pe străjerul Duchesne stând la masă şi ca atare se încredinţase că regina n-avea decât doi paznici.

Se-nţelege de la sine că la întoarcerea grefierului Conciergeriei, confratele său luase cea mai indiferentă expresie pe care-o putuse da fizionomiei sale.

Tocmai când ieşeau de la Conciergerie, doi oameni se pregăteau să intre.

Cei doi, care intrau, erau cetăţeanul Gracchus şi vărul său Mardoche.

Vărul Mardoche şi grefierul de la Ministerul de Război, zărindu-se, îşi înfundară pe ochi boneta de blană, celălalt pălăria cu boruri late, fiecare dintre ei cu un gest ce părea a izvorî din sentimente identice.

— Cine-s oamenii ăştia? întrebă grefierul de la Ministerul de Război.

— Nu cunosc decât pe unul dintre ei: un temnicer, îl cheamă Gracchus.

— A! făcu celălalt, cu o nepăsare prefăcută, aşadar temnicerii de la Conciergerie pot ieşi din închisoare?

— Au şi ei ziua lor de ieşire.

Investigaţia nu fu împinsă mai departe. Noii amici o luară pe Pont-au-Change. În colţul Pieţei Châtelet, grefierul de la Ministerul de Război, potrivit programului anunţat, cumpără un coş cu douăsprezece duzini de stridii; pe urmă o apucară pe cheiul Gevres.

Locuinţa grefierului de la Ministerul de Război era foarte modestă. Cetăţeanul Durand ocupa trei încăperi mici situate în Piaţa Grève, într-o casă fără portar. Fiecare locatar avea câte o cheie de la uşa dinspre alee şi se convenise că-şi vor da de ştire, când nu vor fi luat cheile cu ei, printr-una, două sau trei lovituri de ciocan, potrivit cu etajul locuit: persoana care aştepta pe cineva şi care recunoştea semnalul cobora şi deschidea uşa.

Cetăţeanul Durand avea cheia în buzunar, deci nu bătu.

Grefierul de la Palat o găsi pe soţia grefierului de la Ministerul de Război foarte pe placul său.

Era, într-adevăr, o femeie fermecătoare, a cărei expresie de adâncă tristeţe, întipărită pe întreaga-i fizionomie, trezea la prima vedere un interes puternic. Să nu uităm că tristeţea e unul dintre cele mai sigure mijloace de seducţie ale femeilor frumoase. Tristeţea îi atrage pe toţi bărbaţii, fără excepţie, chiar şi pe grefieri, căci, orice s-ar spune, grefierii sunt şi ei bărbaţi şi nu există nici un amor-propriu, oricât de feroce, şi nici un suflet sensibil care să nu nădăjduiască să mângâie o femeie frumoasă întristată şi să-i preschimbe rozele albe de pe tenul palid în nişte roze mai vesele, cum spunea cetăţeanul Durand.

Cei doi grefieri cinară cu multă poftă, doar doamna Durand nu guse nimic în gură.

Întrebările totuşi curgeau de la unul la celălalt.

Grefierul de la Ministerul de Război îl intreba pe confratele său, cu un interes neobişnuit în timpurile acelor drame cotidiene, care erau uzanţele, la Palat, zilele de judecată sau mijloacele de supraveghere şi pază.

Grefierul de la Palat, bucuros că e ascultat cu atâta atenţie, răspundea binevoitor, vorbind despre obiceiurile gardienilor, despre cele ale lui Fouquier-Tinville şi, în sfârşit, despre cele ale cetăţeanului Sanson, principalul actor al tragediei ce se juca în fiecare seară în Piaţa Revoluţiei.

Apoi, adresându-se colegului şi gazdei sale, cerea şi el informaţii cu privire la minister.

— O! răspunse Durand, eu sunt mai puţin informat decât dumneata, fiind doar secretar de grefier şi nu titularul postului. Fac însă slujba grefierului-şef. Ca funcţionar obscur, mă aleg cu truda, iar cei iluştri cu profitul; ăsta-i obiceiul tuturor birocraţilor, fie şi revoluţionari. Pământul şi cerul se vor schimba poate într-o zi, dar birourile nu se vor schimba nicicând.

— Ei bine, eu am să te ajut, cetăţene, spuse grefierul Palatului, încântat de vinul bun al gazdei şi mai cu seamă de ochii frumoşi ai doamnei Durand.

— A! mulţumesc, îi răspunse cel căruia i se făcuse asemenea ofertă dezinteresată. Orice schimbare a obiceiurilor şi a locurilor de muncă înseamnă o distracţie pentru un biet funcţionar, şi mai curând mă tem c-am să-mi văd lucrul terminat la Conciergerie decât c-am să-l văd tărăgănându-se, mai ales dacă voi putea s-o aduc în fiecare seară la grefă pe doamna Durand, care s-ar plictisi singură aici, acasă.

— Nu văd ce te-ar putea împiedica, spuse grefierul Palatului, încântat de plăcuta distracţie pe care i-o făgăduia confratele său.

— Ea are să-mi dicteze actele de eliberare ale arestaţilor, urmă cetăţeanul Durand; şi apoi, din când în când, dacă nu ţi-a părut cina din seara asta prea rea, vei veni să mai iei câte una la fel.

— Da, dar nu prea des, răspunse demn grefierul de la Palat, căci trebuie să-ţi mărturisesc că voi fi ţinut de rău dacă mă voi întoarce mai târziu ca de obicei într-o anume căsuţă din strada Petit-Musc.

— Ei bine, lasă că lucrurile se vor aranja de minune, zise Durand. Nu-i aşa, draga mea?

Doamna Durand, foarte palidă şi la fel de tristă, ridică ochii asupra soţului ei şi răspunse:

— Facă-se precum voieşti dumneata.

Bătură unsprezece ceasuri. Venise timpul să se despartă. Grefierul de la Palat se ridică şi îşi luă rămas bun de la noii săi prieteni, exprimându-şi toată plăcerea de care se bucurase făcând cunoştinţă cu ei şi cu cina lor.

Cetăţeanul Durand îşi conduse oaspetele până pe palier. Apoi, întorcându-se în cameră, spuse:

— Hai, Geneviève, culcă-te.

Tânăra, fără să răspundă, se sculă, luă o lampă şi trecu în camera din dreapta.

Durand, sau mai curând Dixmer, o privi ieşind, rămase o clipă pe gânduri, cu fruntea întunecată după plecarea ei; apoi trecu în camera sa, care se afla în partea opusă.