PDF Cavalerul reginei de Alexandre Dumas carte de citit si descarcare gratuita

Capitolul XLVII

PREOT ŞI CĂLĂU

După ce părăsi incinta tribunalului, regina fusese transportată tot la Conciergerie.

Ajunsă în camera ei, a luat o foarfecă şi şi-a tăiat părul lung şi frumos, încă şi mai frumos din pricina lipsei de pudră, interzisă de un an de zile. Apoi l-a înfăşurat într-o hârtie, pe care a scris: A se împărţi între fiul şi fiica mea.

După aceea s-a aşezat sau mai curând s-a prăbuşit pe un scaun şi, zdrobită de oboseală, — interogatoriul durase optsprezece ceasuri — a adormit.

La ora şapte, zgomotul paravanului mutat din loc o trezi brusc: se întoarse şi văzu un bărbat care-i era cu desăvârşire necunoscut.

— Ce doriţi de la mine? întrebă ea.

Bărbatul se apropie de ea şi, salutând-o atât de politicos de parcă n-ar fi fost regină, îi spuse:

— Eu mă numesc Sanson.

Regina se înfioră puţin şi se ridică. Numele acela îi spunea mai mult decât o lungă cuvântare.

— Ai venit prea devreme, domnule, îi spuse ea. Nu ai putea să mai întârzii puţin?

— Nu, doamnă, răspunse Sanson; am primit ordin să vin.

După ce rosti cuvintele de mai sus, făcu un pas spre regină.

Şi prezenţa acelui om şi clipa ce sosise erau pe cât de limpezi, pe atât de cumplite.

— Ah! înţeleg, spuse arestata, ai venit să-mi tai părul.

— Este necesar, doamna, răspunse gâdele.

— Ştiam, domnule, zise regina, şi am dorit să te scutesc de asemenea sarcină. Părul meu e acolo, pe masă.

Sanson urmări mâna reginei în partea în care se îndrepta.

— Numai că, urmă ea, aş vrea să le fie dat copiilor mei, în seara aceasta.

— Doamnă, zise Sanson, asemenea sarcină nu mă priveşte pe mine.

— Totuşi, crezusem...

— Mie nu-mi aparţine, urmă călăul, decât ceea ce rămâne...de la persoane... haine, bijuterii, şi încă şi acelea numai dacă mi se dau formal; dacă nu, totul e dus la Salpêtriere şi aparţine sărmanilor din spitale. Un decret al Comitetului Salvării Publice a hotărât aşa.

— Dar totuşi, domnule, întrebă Maria-Antoaneta, stăruind, aş putea fi sigură că părul meu va fi dat copiilor mei?

Sanson rămase mut.

— Îmi iau eu sarcina să încerc, spuse Gilbert.

Arestata îi aruncă paznicului o privire plină de inexprimabilă recunoştinţă.

— Venisem acuma, spuse Sanson, ca să vă tai părul, dar de vreme ce operaţia asta s-a înfăptuit, aş putea, dacă doriţi, să vă las un moment singură. — Te rog, domnule, răspunse regina, căci am nevoie să mă reculeg şi să-mi fac rugăciunea.

Sanson se înclină şi ieşi.

Atunci regina rămase singură, fiindcă Gilbert îşi strecurase doar capul ca să rostească vorbele pe care le-am auzit.

În vreme ce condamnata îngenunchea pe un scaun mai scund decât celelalte, care-i slujea de scăunel de rugăciune, o scenă, nu mai puţin înfiorătoare decât cea pe care v-am povestit-o, se petrecea în casa parohială a bisericuţei Saint-Landry, în insula Cité.

Preotul parohiei abia se sculase. Bătrâna lui menajeră îi pregătea modesta gustare, când, deodată, cineva bătu cu putere în uşa casei parohiale.

Chiar la un preot din zilele noastre, o vizită neprevăzută vesteşte totdeuna un eveniment: botez, o căsătorie in extremis sau o spovedanie supremă. Dar în vremurile acelea, vizita unui străin putea prevesti ceva mai grav. De fapt, în vremurile acelea preotul nu mai era mandatarul lui Dumnezeu, el trebuia să dea socoteală oamenilor.

Totuşi, abatele Girard era din numărul celor care nu prea aveau de ce se teme, căci depusese jurământul pe Constituţie: în făptura sa conştiinţa şi probitatea vorbiseră mai tare decât amorul-propriu şi spiritul religios. Fără îndoială, abatele Girard admitea posibilitatea unui progres în guvernare şi-i părea rău că atâtea abuzuri se săvârşiseră în numele puterii divine. Păstrându-şi credinţa în Dumnezeu, încuviinţase totuşi să se înfrăţească cu regimul republican.

— Du-te de vezi, doamnă Jacinthe, cine-a venit să ne bată la poartă atât de dimineaţă, zise el. Dacă nu mi se cere cumva un ajutor grabnic, spune c-am fost chemat în dimineaţa asta la Conciergerie şi că sunt silit să plec îndată. 

Doamna Jacinthe se numise pe vremuri doamna Madeleine, dar încuviinţă să primească un nume de floare în schimbul vechiului nume, aşa cum abatele Girard încuviinţase titlul de cetăţean în locul celui de preot.

La îndemnul stăpânului ei, doamna Jacinthe se grăbi să coboare treptele grădiniţei în care dădea poarta de la intrare. Trase zăvoarele şi un tânăr tare palid şi tare neliniştit, dar cu o înfăţişare blândă şi cinstită, i se înfăţişă.

— Îl caut pe domnul abate Girard! spuse el.

Jacinthe îi cercetă straiele răvăşite, barba neîngrijită şi observă tremurul nervos al nou-venitului. Toate i se părură semne rău prevestitoare.

— Cetăţene, răspunse ea, aici nu există nici un domn, nici abate.

— Iertaţi-mă, doamnă, urmă tânărul, vreau să spun parohul bisericii Saint-Landry.

Jacinthe, în ciuda patriotismului de care era însufleţită, fu izbită de cuvântul doamnă, care nu i s-ar mai fi adresat nici măcar unei împărătese.

Totuşi îi spuse:

— Nu poate fi văzut, cetăţene; îşi spune rugăciunule din breviar.

— În cazul acesta am să aştept, răspunse tânărul.

— Dar, ripostă doamna Jacinthe, căreia stăruinţa străinului îi redeştepta gândurile rele pe care şi le făcuse dintru început, ai să aştepţi zadarnic, cetăţene, căci a fost chemat la Conciergerie unde are să plece în câteva clipe.

Tânărul se făcu alb ca varul, sau, mai curând, din palid cum era, deveni livid.

— Aşadar e-adevărat! spuse el în şoaptă.

Apoi, adăugă tare:

— Iată, doamnă, tocmai pricina care mă aduce la cetăţeanul Girard.

Şi vorbind întruna, intrase, închisese zăvoarele de la poartă, încetişor, ce e drept, dar sigur, şi cu toate protestele, ba chiar ameninţările doamnei Jacinthe, pătrunsese în casă, ajungând până în camera abatelui.

Acesta, văzându-l, scoase un uşor strigăt de surpriză.

— Să mă iertaţi, domnule paroh, spuse tânărul numaidecât, trebuie să vă aduc la cunoştinţă un lucru foarte grav. Îngăduiţi să rămânem singuri.

Bătrânul preot ştia din experienţă cum se exteriorizează marile suferinţe. Pe figura tânărului nostru citi o pasiune mistuitoare şi-n vocea lui febrilă desluşi o emoţie supremă.

— Lasă-ne singuri, doamnă Jacinthe, zise el.

Tânărul urmări din ochi cu nerăbdare menajera, care, obişnuită să ia parte la tainele stăpânului, întârzia să plece; apoi, după ce în sfârşit închise uşa în urma ei, necunoscutul începu să vorbească:

— Domnule paroh, mă veţi întreba de la început cine sunt. Am să v-o spun:

sunt un om proscris, sunt un om condamnat la moarte, care nu trăieşte decât datorită cutezanţei. Sunt Cavalerul de Maison-Rouge.

Abatele tresări de spaimă în fotoliul său mare.

— O! să nu vă temeţi de nimic, urmă cavalerul; nimeni nu m-a văzut intrând aici, şi chiar cei care m-ar fi văzut, nu m-ar fi recunoscut; m-am schimbat tare mult în ultimele două luni.

— Dar bine, ce doreşti dumneata, cetăţene? întrebă parohul.

— Vă duceţi în dimineaţa asta la Conciergerie, nu-i aşa?

— Da, am fost căutat de portar.

— Ştiţi de ce?

— Pentru vreun bolnav, pentru vreun muribund, sau pentru vreun condamnat, poate.

— Aţi ghicit, o fiinţă condamnată vă aşteaptă.

Bătrânul se uită la cavaler plin de uimire.

— Dar ştiţi cine e fiinţa aceea? întrebă Maison-Rouge.

— Nu, nu ştiu.

— Fiinţa aceea e regina.

Abatele lăsă să-i scape un strigt de durere.

— Regina? Doamne-Dumnezeule!

— Da, domnule abate, regina! Am căutat să aflu ce preot aveau să-i dea. Am aflat că v-au ales pe sfinţia-voastră şi-am venit într-un suflet.

— Şi ce vrei dumneata de la mine? întrebă preotul înspăimântat de cuvintele înfrigurate ale cavalerului.

— Vreau... ah! nu vreau, domnule abate, vin să vă implor, să vă rog, să mă prosternez.

— Pentru ce anume?

— Să mă luaţi cu domnia-voastră la majestatea-sa.

— O! dar dumneata eşti nebun! exclamă abatele. Dumneata îmi vrei pieirea şi-ţi vrei pieirea dumitale însuţi!

— Să nu vă temeţi de nimic.

— Biata femeie e condamnată şi s-a isprăvit cu ea!

— Ştiu, domnule abate. Nu ca s-o salvez vreau eu s-o văd, ci... Dar, ascultaţi-mă, văd că nu mă ascultaţi, părinte.

— Nu te ascult fiindcă-mi ceri un lucru cu neputinţă; nu te ascult fiindcă te comporţi ca un om dement, răspunse bătrânul; nu te ascult fiindcă vorbele dumitale mă înspăimântă.

— Părinte, liniştiţi-vă, continuă tânărul încercând să se liniştească el însuşi. Părinte, credeţi-mă, sunt cu mintea întreagă. Regina e pierdută, o ştiu, dar doresc să mă prosternez la picioarele ei, doar o clipă, şi asta-mi va salva viaţa; dacă n-o văd, mă omor, şi cum sfinţia-voastră va fi pricina disperării mele, îmi veţi fi ucis în acelaşi timp şi trupul, şi sufletul. 

— Fiule, fiule, spuse preotul, îmi ceri să-mi sacrific viaţa, gândeşte-te! Aşa bătrân cum sunt, existenţa mea e încă de trebuinţă multor nenorociţi; aşa bătrân cum sunt, să ies singur în calea morţii ar însemna să mă sinucid.

— Nu mă alungaţi, părinte, răspunse cavalerul. Doar aveţi nevoie de un ajutor, de un diacon; luaţi-mă pe mine, luaţi-mă cu sfinţia-voastră.

Preotul încercă să facă apel la tăria lui de caracter, care începuse să slăbească.

— Nu, zise el, nu, asta ar însemna să-mi calc datoria; am jurat pe Constituţie, am jurat din inimă, cu toată sinceritatea. Femeia condamnată e o regină vinovată. Primesc bucuros să mor, dacă moartea mea ar putea fi de folos aproapelui meu, dar nu accept să-mi nesocotesc datoria.

— Vă spun şi vă repet, vă jur că nu vreau s-o salvez pe regină; iată, jur pe sfinta evanghelie, pe sfânta cruce ce-o aveţi în faţă, că nu merg la Conciergerie ca s-o scap de la moarte.

— Atunci ce doreşti? întrbă bătrânul mişcat de accentul acela de disperare, care nu poate fi imitat.

— Ascultaţi, părinte, vorbi cavalerul, al cărui suflet voia parcă să ajungă pe buze, mi-a fost binefăcătoare şi are pentru mine un oarecare ataşament; să mă vadă în ultimul ei ceas va fi pentru ea, sunt sigur, o mângâiere.

— Asta e tot ce vrei? întrebă preotul, zdruncinat de accentul irezistibil al tânărului.

— E tot şi numai atât.

— Nu cumva urzeşti un complot ca să încerci s-o salvezi pe condamnată?

— Nici un complot. Sunt creştin, părinte, şi dacă în sufletul meu e o umbră de minciună, dacă nutresc nădejdea că ea va scăpa cu viaţă şi dacă mă strădui să fac cât de cât ceva în asemenea scop, să mă pedepsească Dumnezeu, condamnându-mă la focul cel veşnic.

— Nu-ţi pot făgădui nimic, îi spuse preotul, în mintea căruia se iveau primejdiile atât de mari şi de numeroase aduse de o asemenea imprudenţă.

— Luaţi aminte, părinte, exclamă cavalerul cu un accent de adâncă durere, v-am spus totul ca un fiu supus, n-am grăit decât sub îndemnul unor sentimente creştineşti, de milostenie. Nici o vorbă otrăvită şi nici o ameninţare nu s-a desprins de pe buzele mele şi totuşi capul îmi clocoteşte şi febra îmi arde sângele, disperarea îmi sfâşie inima şi sunt înarmat, părinte. Priviţi, am un pumnal la mine.

Şi tânărul scoase de la piept o spadă strălucitoare şi fină ce aruncă un licăr livid pe mâna lui tremurătoare.

Parohul se trase repede îndărăt.

— Să nu vă temeţi de nimic, spuse cavalerul cu un surâs trist. Alţii, ştiindu-vă atât de credincios cuvântului dat, v-ar fi smuls un jurământ în schimbul fricii sfinţiei-voastre. Nu, eu v-am implorat şi încă vă mai implor cu mâinile împreunate şi cu fruntea plecată: ajutaţi-mă s-o mai văd o singură clipă. Iată în schimb o garanţie pentru siguranţa voastră.

Scoase din buzunar un bilet şi-l înmână abatelui Girard, care îl desfăcu şi citi cele de mai jos:

„Eu, Rene, Cavaler de Maison-Rouge, declar, în numele lui Dumnezeu şi pe a mea cinste, că, prin ameninţare cu moartea, l-am silit pe venerabilul paroh de la Saint-Landry să mă ia cu el la Conciergerie, în ciuda împotrivirilor sale violente. Drept care semnez,

Maison-Rouge"

— Bine, fie, zise preotul. Dar mai jură-mi încă o dată că n-ai să comiţi imprudenţe. Nu-i destul ca viaţa mea să fie apărată, răspund şi de-a dumitale.

— O! să nu ne mai gândim la asta, spuse cavalerul: sunteţi de acord?

— N-am încotro, de vreme ce dumneata ţii cu tot dinadinsul. Ai să m-aştepţi jos şi când ea va intra în grefă, atunci ai s-o vezi...

Cavalerul apucă mâna bătrânului şi o sărută cu acelaşi respect şi cu acelaşi extaz cu care ar fi sărutat crucifixul.

— Vai! şopti cavalerul, cel puţin va muri ca o regină şi mâna călăului n-o va atinge.

Capitolul XLVIII

CĂRUŢA

De îndată ce căpătă încuviinţarea parohului de la Saint-Landry, Maison-Rouge se repezi într-o cămăruţă întredeschisă, pe care o recunoscu a fi odăiţa de toaletă a abatelui.

Acolo, într-o clipită, barba şi mustăţile-i căzură sub tăişul briciului şi-abia atunci putu să vadă şi el cât era de palid; era într-adevăr înfricoşător.

Se întoarse aparent liniştit; dealtfel, parcă uitase cu desăvârşire că la Conciergerie putea fi recunoscut, cu toate că nu mai avea barbă şi mustăţi.

Îl urmă pe abate pe care, în timpul celor câteva clipe cât eroul nostru lipsise, doi funcţionari veniseră să-l caute. Cavalerul era de nerecunoscut, fiind buhăit şi puhav din pricina febrei şi, cu îndrăzneala aceea care spulberă orice bănuială, intră prin poarta cu gratii ce da în curtea Palatului.

Era, ca şi abatele Girard, îmbrăcat în haine negre, veştmintele preoţeşti fiind interzise.

În incinta grefei dădură peste mai mult de cincizeci de inşi, slujitori ai închisorii, deputaţi, comisari, care aşteptau s-o vadă pe regină trecând, fie trimişi de alţii, fie veniţi din simplă curiozitate.

Inima cavalerului bătea atât de puternic când ajunse în faţa ghişeului de la intrarea în închisoare, încât nu mai auzi discuţiile abatelui cu paznicii şi cu temnicierul.

Dar un om, care ţinea în mâna o foarfecă şi o bucată de stofă tăiată de curând, se izbi de Maison-Rouge în prag.

Maison-Rouge se întoarse şi-l recunoscu pe călău.

— Ce cauţi aici, cetăţene? întrebă Sanson.

Cavalerul încercă să-şi potolească fiorii care fără voia lui îi treceau prin vine.

— Eu? întrebă el. Nu vezi, cetăţene Sanson, că îl însoţesc pe parohul de la Saint-Landry?

— A! bine, răspunse călăul.

Şi se aşeză deoparte, dând porunci ajutorului său. În timpul acela, Maison-Rouge pătrunse în incinta grefei, pe urmă din grefă trecu în încăperea în care se aflau cei doi paznici.

Bieţii oameni erau consternaţi: pe cât de mândră şi trufaşă fusese condamnata cu ceilalţi, pe atât de bună şi blândă fusese cu ei; păreau a fi mai curând slujitorii decât paznicii ei.

Dar, de-acolo de unde şedea, cavalerul n-o putea zări pe regină; paravanul era închis.

Paravanul se deschise ca să intre preotul, dar se închise la loc în urma lui. Când cavalerul intră, convorbirea începuse.

— Domnule, spunea regina cu glas strident şi distant, deoarece ai depus jurământ de credinţă Republicii, în numele căreia sunt trimisă la moarte, n-aş putea avea încredere în domnia-ta. Nu ne mai închinăm aceluiaşi Dumnezeu.

— Doamnă, răspunse abatele Girard, adânc mişcat de semeaţă ei profesiune de credinţă, o creştină care are să moară trebuie să moară fără ură în suflet şi nu trebuie să-l alunge pe Dumnezeu, sub orice formă i s-ar prezenta.

Maison-Rouge făcu un pas ca să întredeschidă paravanul, nădăjduind că regina, văzându-l şi aflând pricina care-l adusese, îşi va schimba şi hotărârea faţă de preot. Dar cei doi paznici se şi repeziră.

— Deoarece sunt diaconul parohului..., spuse Maison-Rouge.

— Dacă ea nu-l vrea pe preot, spuse Duchesne, n-are nevoie nici de diaconul lui.

— Poate că va primi, spuse cavalerul, ridicând vocea; e cu neputinţă să nu primească.

Dar Maria-Antoaneta era prea copleşită de sentimentele care o frământau, ca să audă şi să recunoască glasul cavalerului.

— Haide, domnule, urmă ea, adresându-se tot abatelui Girard, du-te şi lasă-mă. Deoarece trăim la ora aceasta în Franţa sub un regim de libertate, cer libertatea de-a muri după pofta mea.

Preotul încercă să stăruie.

— Lasă-mă, domnule, exclamă ea, ţi-am spus să mă laşi în pace.

Preotul vru să mai spună ceva.

— E dorinţa mea, adăugă regina cu un gest ca al Mariei Tereza.

Abatele Girard ieşi.

Maison-Rouge încercă să-şi strecoare privirea prin deschizătura paravanului, dar arestata şedea cu spatele spre el.

Ajutorul călăului se încrucişă cu preotul; intrase ţinând nişte frânghii în mână.

Cei doi paznici îl împinseră pe cavaler spre uşă, înainte ca el, deznădăjduit şi zăpăcit, să fi scos o vorbă sau să fi făcut o mişcare pentru a-şi înfăptui planul.

Se reîntâlni cu abatele Girard pe coridorul ce ducea la poarta cu ghişeu. De pe coridor fură amândoi împinşi până la grefă, unde vestea refuzului reginei de-a primi preotul se răspândise şi unde trufia austriacă a Mariei-Antoaneta era pentru unii pretext de invective şi ocări grosolane, iar pentru alţii motivul unei tainice admiraţii.

— Haideţi, spuse Richard preotului, întoarceţi-vă acasă, de vreme ce v-a alungat. N-are decât să moară cum pofteşte.

— Zău! făcu soţia lui Richard, să ştiţi că are dreptate, şi eu aş face la fel.

— Dar n-aţi avea dreptate, cetăţeană, spuse abatele.

— Taci, femeie! şopti temnicerul, holbându-se la ea. Ce te priveşte pe tine? Poftiţi, părinte, poftiţi.

— Nu, răspunse abatele Girard, am s-o însoţesc chiar fără voia ei; un cuvânt, de n-ar fi decât un cuvânt, dacă-l aude, are să-i amintească de îndatoririle sale; dealtfel Comuna mi-a dat o misiune... şi trebuie să dau ascultare Comunei.

— Fie, dar atunci descotoroseşte-te de paracliserul tău, spuse cu grosolănie adjutantul-major care comanda unitatea militară.

Era un vechi actor de la Comedia Franceză, pe nume Grammont.

Ochii cavalerului fulgerară de mânie, şi automat îşi vârî mâna în sân.

Abatele Girard ştia că sub vestă ţinea un pumnal. Cu o căutătură rugătoare îi opri gestul.

— Cruţă-mi viaţa, îi spuse el în şoaptă. Vezi bine că totul e pierdut, nu te pierde şi pe dumneata odată cu ea. Pe drum am să-i vorbesc despre dumneata, îţi jur, am să-i povestesc cât ai riscat ca s-o vezi pentru ultima oară.

Cuvintele preotului potoliră clocotul tânărului nostru erou; dealtfel, reacţia firească începuse să se producă; toată fiinţa lui era cuprinsă de-o slăbiciune ciudată. Bărbatul acesta, de o voinţă eroică, de o tărie miraculoasă, ajunsese la capătul puterilor şi al voinţei sale; plutea şovăitor, sau mai curând istovit, răpus, într-un soi de somnolenţă pe care ai fi putut-o lua drept prevestirea morţii.

— Da, spuse el, aşa trebuia să se întâmple: crucea pentru Iisus, eşafodul pentru ea; zeii şi regii beau până la fund paharul pe care li-l înmânează oamenii.

Rezultatul acestei meditaţii, plină de resemnare şi de inerţie, fu că tânărul se lăsă împins până la uşa exterioară, fără să se apere decât prin câte-un geamăt involuntar, fără să se-mpotrivească defel, ca Ofelia, sortită morţii, când se văzu luată şi împinsă de undele apei.

La porţile Conciergeriei şi pe lângă gratii se înghesuia o mulţime înspăimântătoare, dintr-acelea pe care e cu neputinţă să ţi le imaginezi dacă nu le-ai văzut măcar o dată în viaţă.

Nerăbdarea pusese stăpânire pe tot soiul de patimi, şi patimile acelea îşi strigau în gura mare păsurile care, împreunându-se, alcătuiau un soi de rumoare imensă şi prelungită, ca şi cum tot zgomotul întregii populaţii a Parisului s-ar fi concentrat în cartierul Palatului de justiţie.

În faţa mulţimii se instalase o armată întreagă, cu tunuri menite să protejeze serbarea şi să dea o certitudine celor veniţi să se desfete.

Zadarnic ai fi încercat să străpungi zidul de oameni, îngroşat puţin câte puţin de patrioţii suburbiilor, din clipa în care vestea condamnării se răspândise şi în afara Parisului.

Maison-Rouge, odată scos din Conciergerie, se află fireşte în faţa primului rând de soldaţi.

Soldaţii îl întrebară cine e.

El răspunse că e vicarul abatelui Girard, dar, ca unul ce jurase pe constituţie odată cu abatele său, fusese şi el refuzat de regină.

Soldaţii îl împinseră şi ei, până ce ajunse în primele rânduri ale gloatei.

Acolo fu silit să repete cele spuse soldaţilor.

Atunci, vocile se înălţară într-un strigăt:

— Acum s-a despărţit de ea... A văzut-o... Ce spunea?... Ce făcea?... Tot trufaşă e?... E abătută?... Plânge?...

Cavalerul răspunse tuturor întrebărilor cu o voce stinsă, blândă şi binevoitoare în acelaşi timp, ca şi cum vocea lui ar fi fost cea din urmă manifestare a vieţii ce parcă i se concentrase pe buze.

Răspunsul lui era adevărul curat şi simplu; numai că adevărul acela era un elogiu adus tăriei de caracter a Antoanetei, şi tot ce spunea el, cu simplitatea şi sinceritatea unui evanghelist, strecură chin şi remuşcare în multe suflete.

După ce vorbi de prinţul moştenitor, de principesă, apoi de regina detronată, de soţia fără soţ şi de mama fără copii, în sfârşit de femeia rămasă singură şi părăsită, fără nici un prieten, pe mâinile călăilor, multe frunţi păliră sub vălul tristeţii, multe lacrimi se iviră, furişate şi fierbinţi, în ochi ce doar cu o clipă înainte fuseseră însufleţiţi de ură.

Bătu ceasul unsprezece la orologiul Palatului şi pe dată rumoarea, încetă. Sute de mii de oameni numărau bătăile ceasului cărora le răspundeau bătăile inimii.

Apoi, după ce vibrarea ultimei bătăi a ornicului se stinse în văzduh, se auzi un zgomot mare îndărătul porţilor şi se văzu venind o căruţă dinspre cheiul Florilor, croindu-şi drum prin uriaşa gloată, pe urmă printre paznici, şi oprindu-se în sfârşit în faţa treptelor.

Îndată regina apăru sus, pe imensul peron. Toate pasiunile se concentrară în ochi, tuturor li se curmă răsuflarea.

Părul, tăiat scurt, îi albise în timpul captivităţii, iar nuanţa lui argintie accentua delicateţea palorii sidefii, care, în clipa supremă, dădea frumuseţii acelei fiice a cezarilor o trăsătură aproape celestă.

Purta o rochie albă şi mâinile-i erau legate la spate.

Când apăru sus pe scară, având în dreapta pe abatele Girard, ce o însoţea

în ciuda dorinţei ei, şi în stânga pe călău, amândoi îmbrăcaţi în negru, prin toată mulţimea străbătu un murmur, pe care doar Dumnezeu, care citeşte în adâncul sufletelor, l-ar fi putut înţelege şi sintetiza într-un adevăr.

Un om se strecură atunci între călău şi Maria-Antoaneta.

Era Grammont. Trecu astfel ca să-i arate abjecta căruţă.

Involuntar, regina se trase un pas înapoi.

— Urcă, îi spuse Grammont.

Toată lumea auzi cuvântul acela, căci emoţia făcuse să amuţească pe buzele spectatorilor orice şoaptă.

Atunci se văzu cum sângele urcă în obrajii reginei şi ajunge la rădăcina părului; apoi, aproape numaidecât, faţa-i recapătă paloarea aceea mortală.

Buzele învineţite se întredeschiseră.

— De ce eu sunt dusă în căruţă, spuse ea, când regele a mers la eşafod în trăsura lui?

Abatele Girard îi spuse în şoaptă câteva cuvinte. Fără îndoială, combătea acest ultim strigăt de orgoliu regal al condamnatei.

Regina tăcu şi se clătină.

Sanson întinse amândouă braţele s-o sprijine, dar ea se îndreptă înainte ca el s-o fi atins.

Coborî treptele, în vreme ce ajutorul călăului potrivea o scăriţă de lemn în spatele căruţei.

Regina urcă, abatele urcă şi el în urma ei.

Sanson îi puse pe amândoi să se aşeze.

Când căruţa începu a se hurduca, o mare mişcare se iscă în popor. Dar cum soldaţii nu puteau cunoaşte scopul acelui freamăt al mulţimii, îşi adunară toate puterile ca să îndepărteze gloata. Se făcu deci un mare spaţiu între căruţă şi primele rânduri.

În spaţiul acela se auzi un urlet lugubru.

Regina tresări şi se ridică în picioare, privind în jur.

Îşi văzu câinele, pierdut de două luni, câinele care nu putuse pătrunde cu ea în Conciergerie, care în ciuda huiduielilor, loviturilor şi ocărilor se repezea întruna spre căruţă. Dar într-o clipă bietul Black, sleit de puteri, slab, zdrobit, dispăru sub picioarele cailor.

Regina îl urmări din ochi. Nu putea vorbi, căci vocea îi era acoperită de zgomot; nu-l putea arăta cu degetul, căci mâinile-i erau legate. Dealtfel, chiar dacă l-ar fi putut arăta, chiar dacă ar fi putut fi auzită, rugămintea ei ar fi rămas zadarnică.

Dar, după ce-l pierduse o clipă din ochi, îl revăzu.

Se afla în braţele unui tânăr palid care, stând în picioare pe un tun, domina mulţimea. Parcă înălţat de o exaltare ce nu poate fi descrisă în cuvinte, tânărul făcea plecăciuni reginei şi îi arăta cerul.

Maria-Antoaneta îşi îndreptă şi ea privirea spre cer şi schiţă cu blândeţe un surâs.

Cavalerul de Maison-Rouge scoase un geamăt, de parcă surâsul acela i-ar fi făcut o rană în inimă şi, în timp ce căruţa coti înspre Pont-au-Change, el coborî în mulţime şi se făcu nevăzut.

Capitolul XLIX

EŞAFODUL

În Piaţa Revoluţiei, aşteptau doi bărbaţi, sprijiniţi de-un felinar.

Aşteptau, împreună cu mulţimea — din care o parte se dusese în Piaţa Palatului, o altă parte venise în Piaţa Revoluţiei şi restul, în tumult şi înghesuială, se răspândise pe drumul care lega cele două pieţe — aşteptau, spuneam, sosirea reginei la instrumentul de supliciu, care, tocit de ploaie şi de vânt, tocit de mâna călăului, tocit, groaznic lucru!, de contactul cu victimele, domina cu o trufie sinistră toate capetele de sub el, aşa cum o regină îşi domină poporul.

Cei doi bărbaţi, cu braţele încrucişate, cu buzele livide, cu sprâncenele încruntate, ce îşi vorbeau din când în când în şoaptă, erau, fireşte, Maurice şi Lorin. Pierduţi printre spectatori, dar ocupând locuri ce puteau fi invidiate de toţi, continuau în şoaptă o discuţie ce nu era dintre cele mai puţin interesante din câte şerpuiau în grupurile care, parcă electrizate, se frământau, precum o mare vie, de la Pont-au-Change până la Podul Revoluţiei.

Imaginea pe care v-am înfăţişat-o, cea a eşafodului dominând toate capetele, îi izbise pe amândoi.

— Priveşte, zicea Maurice, cum monstrul hidos îşi înalţă braţele roşii. Ai zice că ne cheamă şi că ne zâmbeşte din ferestruica lui, ce pare o gură înfiorătoare.

— Pe cuvânt, răspunse Lorin, eu nu fac parte din acea şcoală a poeziei care vede totul în roşu. Eu văd lucrurile în roz, şi chiar picioarele maşinii ăsteia hidoase aş cânta şi aş spune: Dum spiro, spero.

— Încă nădăjduieşti, când se ucid femeile?

— Ah, Maurice, fiu al Revoluţiei, nu-ţi renega mama. Rămâi mai departe patriotul bun şi leal. Maurice, cea care va să moară nu-i o femeie ca toate celelalte femei; cea care va să moară este geniul rău al Franţei.

— Nu după ea îmi pare rău, nu pe ea o plâng! exclamă Maurice.

— Da, înţeleg. E vorba de Geneviève.

— Ah! oftă Maurice, ştii tu, mă roade un gând care mă înnebuneşte: că Geneviève se află în mâinile furnizorilor ghilotinei, Hébert şi Fouquier-Tinville, în mâinile celor ce-au trimis-o aici pe sărmana Eloise şi care o trimit aici şi pe trufaşa Maria-Antoaneta.

— Ei bine! replică Lorin, vezi tu, pe mine tocmai asta mă face să sper. După ce mânia poporului se va fi hrănit din plin cu cei doi tirani, se va sătura cel puţin pentru o bucată de vreme, ca şarpele boa, căruia îi trebuie trei luni ca să mistuie ceea ce sfâşie. Atunci mânia aceasta nu va mai putea înghiţi pe nimeni şi, cum zic profeţii mahalalei, are să se teamă până şi de cele mai mici fărâme.

— Lorin, zise Maurice, eu sunt mai pozitiv decât tine şi-ţi voi spune în şoaptă ceea ce sunt gata să repet şi în gura mare: Lorin, eu o urăsc pe regina cea nouă, succesoarea austriecei, pe care are s-o distrugă. E o regină mohorâtă, tristă, a cărei purpură e ţesută din sângele vărsat zilnic şi al cărei prim-ministru e călăul Sanson.

— Ei, pe noi n-are să ne prindă!

— Nu ştiu, urmă Maurice, clătinând din cap. Doar vezi că n-avem altă ieşire decât să colindăm străzile, ca să nu ne aresteze la noi acasă!

— Putem pleca din Paris, nimic nu ne împiedică. Să nu ne plângem, aşadar. Unchiul meu ne aşteaptă la Saint-Omer; bani, paşapoarte, nimic nu ne lipseşte. Doar n-are să ne aresteze nici un jandarm, ce crezi? Stăm aici fiindcă vrem să stăm.

— Nu, ceea ce spui tu nu-i drept, dragă prietene, suflet devotat ce-mi eşti... Tu stai numai fiindcă eu vreau să stau.

— Şi tu vrei să stai ca s-o găseşti pe Geneviève. Ei bine, ce poate fi mai simplu, mai drept şi mai firesc? Crezi că-i în închisoare, ceea ce e aproape sigur. Vrei să veghezi asupra ei şi, pentru asta, nu trebuie să părăseşti Parisul.

Maurice scoase un suspin. Era evident că gândurile sale prinseseră a rătăci pe alte meleaguri.

— Îţi mai aduci aminte moartea lui Ludovic al XVI-lea? spuse el. Parcă mă văd, palid de emoţie şi de mândrie. Eram unul dintre şefii mulţimii în care mă ascund astăzi. Eram mai mare la picioarele eşafodului decât fusese vreodată în viaţa lui regele care îi urca treptele. Ce schimbare, Lorin! Şi când te gândeşti că n-au trecut decât nouă luni!

— Nouă luni de dragoste, Maurice!... O! dragoste, tu ai făcut să cadă Troia!

Maurice suspină. Gândurile-i hoinare apucară pe alt drum şi prinseră a cerceta alte orizonturi.

— Sărmanul Maison-Rouge, şopti el, ce zi tristă pentru el!

— Ehei! făcu Lorin, ştii tu ce mi se pare mie cel mai trist în revoluţii? Vrei să-ţi spun?

— Da.

— Că de multe ori ai drept duşmani oameni pe care i-ai dori prieteni, şi drept prieteni oameni pe care...

— Îmi vine greu să cred..., îl întrerupse Maurice.

— Ce?

— Că n-are să născocească vreun plan, fie el chiar nesăbuit, ca s-o salveze pe regină.

— Un om mai tare ca o sută de mii?

— Ţi-am spus doar: fie planul acela chiar nesăbuit... Eu unul ştiu că de-ar fi s-o salvez pe Geneviève...

Lorin încruntă sprâncenele.

— Ţi-o mai spun o dată, Maurice, ai apucat pe căi greşite. Nu, chiar dac-ar trebui s-o salvezi pe Geneviève, n-ai deveni un cetăţean periculos. Dar destul cu asta, suntem ascultaţi. Iată, capetele au prins a se undui. Uite, slujitorul cetăţeanului Sanson s-a ridicat de pe paner şi priveşte în depărtare. Soseşte austriaca.

Într-adevăr, un freamăt prelung şi din ce în ce mai puternic cuprinsese mulţimea, parcă spre a însoţi unduirea pe care o observase Lorin. Semăna cu o rafală dintr-acelea care încep şuierând şi sfârşesc mugind.

Maurice îşi înălţă statura impunătoare slujindu-se de stâlpii felinarului, şi privi înspre strada Saint-Honoré.

— Da, spuse el, cuprins de fiori, iat-o.

Într-adevăr, se zărea altă maşinărie, aproape la fel de hidoasă ca ghilotina: căruţa.

La dreapta şi la stânga străluceau armele escortei, în faţa ei, Grammont răspundea cu fluturări de sabie la strigătele câtorva fanatici.

Dar, pe măsură ce înainta căruţa, strigătele se stingeau sub privirea rece şi sumbră a condamnatei.

Nici o fizionomie n-a impus vreodată un respect mai adânc, niciodată Maria-Antoaneta n-a fost atât de plină de măreţie şi de maiestate, împinse trufia curajului ei până acolo încât trezi spaima celor de faţă.

Nepăsătoare la încurajările abatelui Girard, care o însoţise împotriva dorinţei ei, fruntea nu i se înclina nici la dreapta, nici la stânga; gândul viu din străfundul minţii sale părea neclintit, ca şi privirea; hurducăturile căruţei pe caldarâmul bolovănos îi scoteau şi mai mult în relief rigiditatea ţinutei: s-ar fi zis că-i o statuie de marmură purtată într-un car. Statuia regală avea însă privirea aprinsă şi părul îi flutura în vânt.

O tăcere, asemănătoare celei a deşertului, se lăsă brusc asupra celor trei sute de mii de oameni care asistau la o scenă pe care cerul o vedea pentru întâia oară sub bătaia soarelui.

Curând, din locul unde se aflau, Maurice şi Lorin auziră scârţâitul osiilor căruţei şi răsuflarea puternică a cailor.

Căruţa se opri la picioarele eşafodului.

Regina, care fără îndoială nu se gândise la clipa aceea, se trezi şi înţelese; îşi aruncă privirea semeaţă asupra mulţimii, şi acelaşi tânăr palid, pe care-l văzuse în picioare pe un tun, îi apăru din nou, în picioare pe o bornă.

De pe bornă îi făcu aceeaşi plecăciune plină de respect, pe care i-o adusese şi-n clipa ieşirii de la Conciergerie; pe urmă, sări numaidecât jos.

Mulţi oameni îl văzură şi, fiindcă era îmbrăcat în negru, se iscă zvonul că un preot ar fi aşteptat-o pe Maria-Antoaneta ca să-i acorde absolvirea păcatelor şi iertarea divină în clipa urcării pe eşafod. Dealtfel nimeni nu-l tulbură pe cavaler. Există în momentele supreme un respect suprem pentru unele lucruri.

Regina coborî cu băgare de seamă cele trei trepte ale scăriţei. Era susţinută de Sanson. Acesta, deşi îşi executa sarcina la care părea el însuşi condamnat, o înconjură până în ultimul moment cu cele mai prevenitoare atenţii.

În timp ce se îndrepta către treptele eşafodului, câţiva cai se cabrară, câţiva gardieni pedeştri şi câţiva soldaţi părură că se clatină şi-şi pierd echilibrul. Apoi se văzu un soi de umbră strecurându-se sub eşafod. Dar calmul se restabili într-o clipă: nimeni nu voia să-şi piardă locul într-un asemenea moment solemn, nimeni nu voia să piardă nici cel mai mic amănunt din marea dramă care avea să se săvârşescă: toţi ochii se îndreptară spre condamnată.

Regina ajunsese pe platforma eşafodului. Preotul îi vorbea întruna, un ajutor de călău o împingea uşor din spate, un altul îi dezlega fişiul care-i acoperea umerii.

Maria-Antoaneta simţi mâna netrebnică ce-i atinse gâtul şi, ferindu-se brusc, călcă fără voie pe piciorul lui Sanson, care, fără că ea să vadă, o lega de scândura fatală.

Sanson îşi trase piciorul.

— Iartă-mă, domnule, îi spuse regina, n-am făcut-o anume.

Fură cele din urmă cuvinte rostite de fiica de împăraţi, regina Franţei, văduva lui Ludovic al XVI-lea.

Sfertul de ceas după ora amiezii bătu la orologiul palatului Tuileries: odată cu el, Maria-Antoaneta se cufundă în eternitate.

Un strigăt teribil, un strigăt care însuma toate sentimentele, bucurie, spaimă, deznădejde, speranţă, triumf, ispăşire, acoperi ca un uragan un strigăt slab şi jalnic, care, în aceeaşi clipă, izbucni de sub eşafod.

Totuşi, aşa slab cum era, gardienii îl auziră şi făcură câţiva paşi înainte. Mulţimea, scăpând din strânsoare, se revărsă asemeni unui fluviu care rupe zăgazurile, răsturnă grilajul, împrăştie paznicii şi se izbi ca un flux de postamentul eşafodului, clătinându-l.

Fiecare voia să vadă de-aproape rămăşiţele regalităţii, pe care toţi o socoteau definitiv suprimată în Franţa.

Dar gardienii şi jandarmii căutau altceva, căutau umbra care se strecurase sub eşafod.

Doi jandarmi se întorseseră târând de guler un tânăr care ţinea în dreptul inimii o batistă pătată de sânge.

Tânărul era urmat de un câine mic, prepelicar, care urla jalnic.

— La moarte aristocratul! La moarte cu el! strigară câţiva bărbaţi din popor arătându-l pe tânăr. Şi-a muiat batista în sângele austriecei! La moarte cu el!

— Doamne-Dumnezeule! zise Maurice către Lorin, îl recunoşti? Spune, îl recunoşti?

— La moarte regalistul! repetară, urlând, furioşii. Luaţi-i batista pe care vrea s-o păstreze ca pe-o relicvă, smulgeţi-o, smulgeţi-o!

Un surâs orgolios se ivi pe buzele tânărului. Îşi desfăcu cămaşa, descoperindu-şi pieptul, şi lăsă să-i cadă batista.

— Domnilor, spuse el, sângele pe care-l vedeţi nu-i al reginei, e al meu. Lasaţi-mă să mor în pace!

Şi o rană adâncă, lucind în bătaia luminii, se văzu larg deschisă în dreptul inimii.

Mulţimea scoase un strigăt şi se dădu îndărăt.

Atunci tânărul se aplecă încetişor şi căzu în genunchi, cu privirile îndreptate spre eşafod, ca un martir ce priveşte spre altar.

— Maison-Rouge! şopti Lorin la urechea lui Maurice.

— Bun rămas! şopti tânărul, aplecându-şi capul cu un surâs supraomenesc. Bun rămas, sau mai curând, la bună vedere!

Şi-şi dădu ultima suflare în mijlocul gardienilor uluiţi.

— Iată ce se mai poate face, Lorin, spuse Maurice, înainte de-a ajunge cetăţean dăunător.

Căţelul se tot învârtea în jurul cadavrului, urlând năucit şi speriat.

— Ăsta-i Black, spuse un bărbat, ce ţinea un baston gros în mână. Vino aici, drăguţule!

Câinele se îndreptă spre cel care-l chema, dar, când ajunse la un pas de el, omul ridică bastonul şi-i crăpă capul, hohotind de râs.

— Blestematul! exclamă Maurice.

— Taci! şopti Lorin, oprindu-l, taci, altfel suntem pierduţi. Ăsta e Simon.

Capitolul L

DESCINDERE LA DOMICILIU

Lorin şi Maurice s-au întors la locuinţa primului dintre ei. Maurice, ca să nu-şi compromită prietenul, îşi luase un obicei să plece dis-de-dimineaţă şi să nu se mai întoarcă decât seara.

Urmărind evenimentele, asistând la transferul prizonierilor la Conciergerie, pândea zilnic transportarea Genevièvei, neputând şti în ce imobil fusese închisă.

Căci Lorin, după ce se dusese la Fouquier-Tinville, reuşise să-l convingă pe Maurice că primul său demers pe faţă îl va pierde şi că va fi sacrificat fără să-i fi putut aduce vreun ajutor Genevièvei, iar Maurice, care s-ar fi lăsat încarcerat numaidecât în speranţa de a-şi regăsi în sfârşit iubita, ajunsese să fie prudent din teama de-a nu fi despărţit pe veci de ea.

Aşadar, în fiecare dimineaţă se ducea de la Carmes la Port-Libre, de la Madelonnettes la Saint-Lazare, de la Force la Luxembourg şi se posta în faţa închisorilor la ieşirea căruţelor care duceau acuzaţii la tribunalul revoluţionar. De cum îşi arunca privirile asupra victimelor, alerga la altă închisoare.

Dar curând îşi dădu seama că nici zece oameni n-ar izbuti să supravegheze cele treizeci şi trei de închisori de care dispunea Parisul în epoca aceea, aşa că se mulţumi să meargă chiar la tribunal şi să aştepte apariţia Genevièvei.

Era, după cât se vede, un început de disperare, într-adevăr, ce speranţe îi mai rămâneau unui condamnat după arestare? Uneori, tribunalul, care-şi începea şedinţele la ora zece dimineaţa, proceda la condamnarea a douăzeci sau chiar treizeci de inşi până la ceasurile patru după-amiază; în asemenea caz, primul condamnat se mai bucura de viaţă preţ de şase ceasuri, dar ultimul, primind sentinţa la patru fără un sfert, cădea sub cuţit la patru şi jumătate.

A se resemna la gândul că Geneviève ar putea avea o asemenea soartă însemna a renunţa să se mai lupte cu destinul.

O! dac-ar fi ştiut dinainte de întemniţarea Genevièvei, cum ar mai fi dejucat Maurice justiţia umană, atât de orbită în epoca aceea! Cât de uşor şi de repede ar fi smuls-o pe Geneviève din închisoare. Nicicând evadările nu fuseseră mai lesnicioase ca atunci, şi totuşi s-ar putea spune că niciodată n-au fost atât de rare. Toată nobilimea, odată băgată în închisoare, se instala acolo ca într-un castel şi aştepta în tihnă să moară. A fugi ar fi fost totuna cu a te abate de la legile duelului. Până şi femeile roşeau de ruşine la gândul de a-şi recâştiga libertatea cu un asemenea preţ.

Dar Maurice nu şi-ar fi făcut atâtea scrupule. Să ucizi nişte câini, să corupi un temnicier, ce putea fi mai simplu! Geneviève nu purta un nume atât de ilustru încât să tragă atenţia lumii... Ea nu s-ar fi dezonorat fugind din închisoare şi dealtfel... chiar dacă s-ar fi dezonorat!

Oh! cu ce amărăciune se gândea la grădinile de la Port-Libre, peste porţile cărora era atât de uşor de sărit; la pereţii încăperilor de la Madelonnettes, atât de simplu de străpuns că să ajungi în stradă; la zidurile de la Luxembourg şi la coridoarele întunecoase de la Carmes în care un bărbat hotărât putea pătrunde atât de lesne forţând o fereastră!

Dar era oare Geneviève în vreuna din închisorile acestea?

Atunci, sfâşiat de îndoială şi zdrobit de îngrijorare, Maurice îl copleşea cu ocări pe Dixmer, îl ameninţa, îşi degusta mânia pe care o nutrea împotriva omului aceluia a cărui răzbunare laşă se ascundea sub masca devotamentului pentru cauza regalităţii.

„Am să-l găsesc până la urmă, gândea Maurice, căci dacă vrea s-o salveze pe sărmana lui soţie, are să se arate, iar dacă vrea s-o piardă, va căuta s-o acopere de insulte. Am să-l găsesc, nelegiuitul, şi-atunci va fi vai de el!"

În dimineaţa zilei în care se petreceau faptele pe care le vom povesti, Maurice plecase să-şi ia locul în incinta tribunalului revoluţionar. Lorin dormea.

Fu deşteptat de o gălăgie mare: auzi la uşa locuinţei sale voci de femei şi zgomot de paturi de puşcă.

Aruncă în jur o privire buimacă, de om surprins, dorind parcă să se încredinţeze că nici un obiect compromiţător nu e la vedere.

Patru militari de la secţie, doi jandarmi şi un comisar intrară în locuinţa lui.

Vizita lor era atât de semnificativă, încât Lorin se grăbi să se îmbrace.

— Mă arestaţi? întrebă el.

— Da, cetăţene Lorin.

— Dar de ce?

— Pentru că eşti suspect.

— A! e drept.

Comisarul mâzgăli câteva cuvinte în josul procesului-verbal de arestare.

— Unde ţi-e prietenul? întrebă el pe urmă.

— Care prieten?

— Cetăţeanul Maurice Lindey.

— La el acasă, probabil, răspunse Lorin.

— Nu-i adevărat, locuieşte aici.

— El? Haida-de! Căutaţi şi dacă-l găsiţi...

— Iată denunţul, spuse comisarul, e limpede.

Şi-i dădu lui Lorin o bucată de hârtie cu o scriere hidoasă şi o ortografie enigmatică, în denunţ se spunea că în fiecare dimineaţă cetăţeanul Lindey, suspect şi sortit arestării, era văzut ieşind de la cetăţeanul Lorin.

Denunţul era iscălit de Simon.

— Păi cârpaciul ăsta are să-şi piardă clienţii, spuse Lorin, dacă practică două meserii în acelaşi timp. Şi delator şi tălpuitor de ghete! E un adevărat cezar acest domn Simon...

Şi izbucni în râs.

— Cetăţeanul Maurice, spuse atunci comisarul, unde e cetăţeanul Maurice?

Te somăm să-l predai!

— V-am spus că nu-i aici!

Comisarul trecu în camera vecină, pe urmă urcă într-o odăiţă unde locuia îndatoritorul lui Lorin. În sfârşit intră şi într-o cameră scundă. Nici urmă de Maurice.

Dar, pe masa din sufragerie, o scrisoare scrisă de curând atrase atenţia comisarului. Era de la Maurice care o pusese la plecare, dis-de-dimineaţă, fără să-şi trezească prietenul, cu toate că dormeau împreună.

„Mă duc la tribunal. Ia masa fără mine, nu mă întorc decât deseară."

— Cetăţeni, spuse Lorin, oricât m-aş grăbi să vă dau ascultare, veţi înţelege că nu vă pot însoţi în cămaşă... Îngăduiţi-i îndatoritorului să mă îmbrace.

— Aristocratul! spuse o voce, are nevoie de ajutor că să-şi tragă pantalonii. — Ei! Doamne, da! răspunse Lorin, eu sunt la fel cu cetăţeanul Dagobert!

Aţi băgăt de seamă că n-am spus regele...

— Hai, dă-i drumul, spuse comisarul, dar grăbeşte-te.

Îndatoritorul coborî din cămăruţa lui şi veni să-şi ajute stăpânul să se îmbrace.

Scopul lui Lorin nu era de fapt acela de-a fi slujit de un valet. El voia ca nimic din cele petrecute să nu-i scape îndatoritorului, pentru ca la rândul sau îndatoritorul să-i spună lui Maurice tot ce se petrecuse.

— Acuma, domnilor... scuzaţi, cetăţenilor... acuma, cetăţenilor, sunt gata şi vă urmez. Dar îngăduiţi-mă, vă rog, să iau cu mine ultimul volum din Scrisori către Emilia de Demoustier, care abia a apărut şi încă nu l-am citit. Asta va alunga plictisul captivităţii mele.

— Captivitatea ta? spuse deodată Simon, ajuns şi el municipal, intrând urmat de patru membri ai secţiei. N-are să fie lungă; faci parte din procesul femeii care a vrut s-o facă scăpată pe austriacă. Ea e judecată astăzi... mâine te judecă pe tine după ce depui mărturia.

— Cizmarule, spuse Lorin pe un ton grav, ia seama că prea coşi repede tălpile la încălţări.

— Da, dar ce minunată tăietură de cuţit! răspunde Simon cu un rânjet hidos. Ai să vezi, ai să vezi, frumosule grenadir.

Lorin ridică din umeri.

— Ei, hai, nu plecăm? întrebă el. Vă aştept.

Şi cum unul câte unul se întorceau să coboare scara, Lorin îi trase municipalului Simon o lovitură de picior atât de puternică, încât acesta se rostogoli, urlând, din treaptă în treaptă de-a lungul scării lustruite, până jos.

Cei ce-l însoţeau nu-şi putură stăpâni râsul. Lorin îşi vârî mâinile în buzunare.

— În exerciţiul funcţiei mele! strigă Simon alb la faţă de mânie.

— Ei, drăcie! răspunse Lorin, nu suntem oare cu toţii în exerciţiul funcţiei? Îl urcară într-o trăsură şi comisarul îl duse la Palatul de justiţie.

Capitolul LI

LORIN

Dacă cititorul vrea să ne urmeze pentru a doua oară la tribunalul revoluţionar, avem să-l regăsim acolo pe Maurice, în acelaşi loc în care l-am văzut, numai că-l vom găsi mai palid şi mai neliniştit.

În clipa când ridicăm cortina lugubrei scene spre care ne mână evenimentele mai mult decât propria noastră plăcere, juraţii sunt în deliberare asupra unui proces pe care tocmai îl ascultaseră; doi acuzaţi îşi şi făcuseră toaleta, gătindu-se pentru eşafod cu o precauţie insolentă, — un mijloc prin care erau zeflemisiţi judecătorii în epoca aceea, şi acum stăteau de vorbă cu apărătorii lor, ale căror cuvinte neclare semănau cu cele ale unui medic deznădăjduit în privinţa stării bolnavului său.

Gloata din tribune se afla, în ziua aceea, într-o dispoziţie sumbră, o dispoziţie dintre cele ce aţâţă severitatea juraţilor; puşi sub directa supraveghere a tricotezelor şi mahalagiilor, juraţii se ţin mai tare, precum actorii care-şi dublează energia în faţă unui public prost dispus.

Începând de la ora zece de dimineaţă, cinci deţinuţi fuseseră gata preschimbaţi în cinci condamnaţi de către neînduplecaţii juraţi.

Cei doi, care se aflau atunci pe banca acuzaţilor, aşteptau, aşadar, acel da sau nu ce trebuia să-i redea vieţii sau să-i arunce în braţele morţii.

Gloata celor de faţă, pe care obişnuita tragedie cotidiană, ce devenise spectacolul ei favorit, o adusese într-o stare de cruzime sălbatică, gloata celor de faţă, spuneam, îi pregătea prin exclamaţii pentru clipa de pe urmă.

— Ia te uită la cel lung! zicea o tricoteză care, neavând bonetă, purta la coc o cocardă tricoloră, de un lat de palmă. Uite-te cât e de pierit! parc-ai zice c-a şi murit!

Condamnatul se uita cu un surâs plin de dispreţ la femeia care-l apostrofa. — Ce tot spui? făcu vecina celei dintâi. Uite-l că râde.

— Da, râde galben!

Un mahalagiu se uită la ceas.

— Cât e ceasul? îl întrebă cel ce-l întovărăşea.

— Unu fără zece. Durează de trei sferturi de ceas...

— Ca la Domfront, oraşul nenorocirii: soseşti la amiază, eşti spânzurat la unu.

— Şi cel mic, şi cel mic! striga altul din mulţime; ia te uită la el, cât are să fie de urât când va strănuta în sac!

— Ei! treaba se face la iuţeală, nici n-ai timp să-ţi dai seama.

— Ştii ceva? Să-i cerem capul de la domnul Sanson; doar avem dreptul să-l vedem.

— Ia te uită ce haină frumoasă are! Ce să zic, au şi săracii o plăcere când sunt scurtaţi eleganţii.

Într-adevăr, aşa cum spusese şi călăul reginei, sărmanii moşteneau hainele rămase de la fiecare victimă, îndată după execuţie toate hainele fiind duse la Salpâtriere spre a fi împărţite nevoiaşilor. Tot acolo fuseseră trimise şi veştmintele reginei ghilotinate.

Maurice asculta învolburarea cuvintelor fără să ia seama la ele. În clipe ca acelea, fiecare era stăpânit de cine ştie ce gând puternic care-l însingura. De câteva zile inima lui nu mai bătea decât în anumite clipe şi cu întretăieri. Din timp în timp, fie teama, fie speranţa îi întrerupeau parcă mersul vieţii, şi această necurmată oscilaţie nimicise sensibilitatea sufletului său, înlocuind-o cu un soi de nepăsare.

Juraţii intrară în şedinţă şi, cum era de aşteptat, preşedintele rosti condamnarea celor doi arestaţi.

Fură luaţi şi ieşiră cu un pas ferm: pe vremea aceea toată lumea murea frumos.

Vocea aprodului sună lugubru şi sinistru.

— Cetăţeanul acuzator public împotriva cetăţenei Geneviève Dixmer.

Maurice fu străbătut prin tot trupul de un fior şi un val de sudoare îi acoperi faţa.

Uşa mică prin care intrau acuzaţii se deschise şi Geneviève apăru.

Era îmbrăcată în alb, păru-i era pieptănat cu o fermecătoare cochetărie, căci şi-l etajase în bucle aranjate cu artă, în loc să-l taie, cum făceau multe dintre femei.

Fără îndoială, sărmana Geneviève voia să pară până-n ultima clipă frumoasă celui care s-ar fi putut s-o vadă.

Maurice o văzu pe Geneviève şi simţi că toate puterile pe care şi le strânsese pentru această împrejurare îl părăsesc dintr-o dată. Totuşi se aştepta la o atare lovitură, deoarece, de douăsprezece zile, nu scăpase nici o şedinţă şi de trei ori chiar numele Genevievei fusese rostit de acuzatorul public. Unele disperări sunt însă atât de intime şi atât de profunde, încât nimeni nu le poate sonda abisul.

Toţi cei care-o văzură ivindu-se pe femeia aceea, atât de frumoasă, atât de pură, atât de palidă, scoaseră câte un strigăt, unii de furie — în epoca aceea se găseau oameni care urau orice superioritate, fie ea a frumuseţii sau a banului, fie ea a geniului sau a originei —, alţii de admiraţie, câţiva de milă.

Nu încape îndoială că Geneviève recunoscu un strigăt între toate strigătele, o voce între toate vocile, căci se întoarse înspre Maurice, în vreme ce preşedintele răsfoia dosarul acuzatei, uitându-se din când în când la ea, pe furiş.

De la prima aruncătură de ochi, Geneviève îl văzu pe Maurice, cu toate că borurile pălăriei lui mari îi ascundeau chipul. Atunci se întoarse spre el, cu un surâs dulce, făcând un gest şi mai dulce încă: îşi apăsă mâinile cuprinse de tremur pe buze şi, încredinţându-şi sufletul suflului, înaripa sărutul acela pierdut, pe care un singur ins din mulţime avea dreptul să-l prindă.

O şoaptă străbătu toată sala, trezită de curiozitate. Geneviève, interpelată, se întoarse către judecători, dar se opri brusc din mişcarea ei şi ochii dilataţi se fixară, cu o inexprimabilă expresie de teroare, asupra unui punct din sală.

Zadarnic se înălţă Maurice în vârful picioarelor. Nu văzu nimic sau, poate, altceva cu mult mai important îi atrase atenţia asupra scenei, cu alte cuvinte asupra tribunalului.

Fouquier-Tinville începuse citirea actului de acuzaţie.

Actul susţinea că Geneviève Dixmer era soţia unui conspirator îndârjit, bănuit c-ar fi ajutat pe ex-Cavalerul de Maison-Rouge în tentativele succesive pe care acesta din urmă le făcuse pentru salvarea reginei.

Dealtfel, acuzata fusese surprinsă în genunchi în faţa reginei implorând-o să schimbe hainele cu ea şi oferindu-se să moară în locul ei. Asemenea fanatism stupid, spunea mai departe actul de acuzare, va merita fără îndoială elogiile contrarevoluţionarilor, dar astăzi, adăuga actul, fiecare cetăţean francez îşi datoreşte viaţa numai naţiunii, şi a şi-o sacrifica duşmanilor Franţei înseamnă a se face de două ori vinovat de trădare.

Geneviève, întrebată dacă recunoaşte că fusese surprinsă, aşa cum declaraseră gardienii Duchesne şi Gilbert, în genunchi în faţa reginei, implorând-o să schimbe hainele cu ea, răspunse simplu:

— Da!

— Atunci, spuse preşedintele, povesteşte-ne ce planuri îţi făcuseşi şi ce speranţe nutreai.

Geneviève zâmbi.

— O femeie poate nutri speranţe, răspunse ea, dar nu e în stare să facă un plan de felul celui căruia i-am căzut victimă.

— Atunci, cum de te aflai acolo?

— Mă aflam acolo fiindcă nu eram liberă, stăpână pe actele mele, ci eram împinsă.

— Cine te-a împins? întreabă acuzatorul public.

— Oameni care mă ameninţaseră cu moartea dacă nu m-aş fi supus.

Şi privirea întărâtată a tinerei acuzate rătăci iarăşi prin sală, fixându-se asupra unui punct invizibil pentru Maurice.

— Dar, ca să scapi de moartea de care erai ameninţată, înfruntai moartea care decurgea în chip firesc pentru dumneata dintr-o condamnare.

— Când am cedat presiunilor, eram cu cuţitul în piept, pe câtă vreme fierul ghilotinei era încă departe de capul meu. Am îngenuncheat în faţa ameninţării şi violenţei imediate.

— De ce n-ai strigat după ajutor? Oricare cetăţean integru te-ar fi apărat.

— Ah! domnule, răspunse Geneviève, cu atâta tristeţe şi dulceaţă în glas, încât inima lui Maurice se umflă de parcă să plesnească, nu mai aveam pe nimeni lângă mine.

Înduioşarea înlocui simpatia, după cum simpatia înlocuise curiozitatea. Multe capete se aplecară, unele ascuzându-şi lacrimile, altele lăsându-le să curgă în voie.

Maurice zări atunci în stânga lui un cap dârz, o figură împietrită.

Era Dixmer, în picioare, sumbru, implacabil, nepierzând din ochi nici pe Geneviève, nici tribunalul.

Tânărul nostru simţi sângele urcându-i-se la cap; mânia i se ridică din inimă în creier, umplându-i toată fiinţa de o nestăpânită dorinţă de răzbunare, îi aruncă lui Dixmer o căutătură plină de ură, atât de pătrunzătoare şi de puternică, încât acesta întoarse capul înspre duşmanul lui, de parcă ar fi fost atras de un fluid fierbinte.

Privirile lor se încrucişară ca două văpăi.

— Spune-ne numele instigatorilor dumitale, ceru preşedintele.

— Nu-i decât unul singur, domnule.

— Care?

— Soţul meu.

— Ştii unde se află?

— Da.

Spune-ne unde se ascunde.

El a putut fi ticălos faţă de mine, dar eu n-am să fiu laşă. Nu e de datoria mea să-i divulg ascunzătoarea, ci de datoria domniilor-voastre s-o descoperiţi.

Maurice se uită la Dixmer.

Dixmer nici nu se clinti. Un gând trecu prin capul tânărului, gândul de a-l denunţa, denunţându-se şi pe el însuşi; dar îl înlătură.

„Nu, îşi spuse el, nu trebuie să moară aşa."

— Prin urmare, refuzi să ne înlesneşti cercetările? întrebă preşedintele.

— Cred, domnule, că n-aş putea-o face, răspunse Geneviève, decât făcându-mă demnă de dispreţ în ochii altora, aşa cum s-a făcut el în ochii mei.

— Martori sunt? întreabă preşedintele.

— Este unul, răspunse aprodul.

— Cheamă martorul.

— Maximilien-Jean Lorin! ţipă aprodul.

— Lorin! exclamă Maurice. Vai, Doamne, oare ce s-a întâmplat?

Scena de mai sus s-a petrecut chiar în ziua arestării lui Lorin şi Maurice habar n-avea că Lorin fusese arestat.

— Lorin! şopti Geneviève uitându-se în jur cu o îndurerată îngrijorare.

— De ce nu răspunde martorul la apel? întrebă preşedintele.

— Cetăţene preşedinte, spuse Fouquier-Tinville, în urma unui denunţ recent, martorul a fost arestat la domiciliu; urmează să fie adus numaidecât.

Maurice tresări.

— Este un alt martor mai important, urmă Fouquier, dar acela n~a putut fi încă găsit.

Dixmer se întoarse spre Maurice, surâzând. Poate că acelaşi gând care străbătuse prin capul iubitului trecea acum prin capul soţului.

Geneviève se făcu albă ca varul şi se ghemui scoţând un geamăt.

În clipa aceea intră Lorin însoţit de doi paznici. După dânsul şi prin aceeaşi uşă se arătă şi Simon, care veni să se aşeze în sala tribunalului, ca unul dintre obişnuiţii locului.

— Numele şi prenumele dumitale? întrebă preşedintele.

— Maximilien-Jean Lorin.

— Ocupaţia dumitale?

— Om liber.

— N-ai să mai fii multă vreme, spuse Simon, arătându-i pumnul.

— Eşti rudă cu acuzata?

— Nu, dar am cinstea de-a face parte dintre prietenii ei.

— Ai ştiut că a conspirat pentru răpirea reginei din închisoare?

— Cum credeţi că aş fi ştiut?

— Poate că ţi-a încredinţat taina.

— Mie, membru al secţiei Termopile?... Haida-de!

— Totuşi ai fost văzut cu ea.

— Trebuie să fi fost văzut chiar adeseori.

— Ai cunoscut-o drept o aristocrată?

— Am cunoscut-o ca soţia unui meşter tăbăcar.

— În realitate, soţul ei nu exercita meseria sub care era ascuns.

A! asta n-o ştiu. Soţul ei nu face parte dintre prietenii mei.

Spune ce ştii despre soţ.

— A! Bucuros!... e un om rău şi primejdios...

— Domnule Lorin, interveni Geneviève, fie-ţi milă... 

Lorin urmă nepăsător:

— Care şi-a sacrificat soţia, sărmana, pe care o aveţi în faţa ochilor, nu spre a-şi satisface crezul său politic, ci ca să-şi potolească o ură personală. Pf! Îl pun aproape tot atât de jos ca şi pe Simon.

Dixmer se făcu livid. Simon voi să deschidă gura, dar cu un gest preşedintele îi impuse tăcerea.

— Se pare că ştii la perfecţie povestea cu pricina, cetăţene Lorin, spuse Fouquier-Tinville; ia povesteştene-o.

— Să-mi fie cu iertare, cetăţene Fouquier, răspunse Lorin, ridicându-se, dar am spus tot ce ştiam.

Salută şi se aşeză iarăşi jos.

— Cetăţene Lorin, urmă acuzatorul, e de datoria ta să lămureşti tribunalul.

— Să se lămurească cu cele pe care i le-am spus. Cât despre femeia de faţă, o mai repet o dată, n-a făcut altceva decât să se supună violenţei... Uitaţi-vă la ea, are ea aerul unei conspiratoare? A fost silită să facă ceea ce a făcut, asta-i tot!

— Crezi?

— Sunt sigur că-i aşa.

— În numele legii, spuse Fouquier, cer ca martorul Lorin să fie chemat în faţa tribunalului, ca învinuit de complicitate cu femeia aceasta.

Maurice scoase un geamăt. Geneviève îşi ascunse faţa în mâini. Simon exclamă în culmea bucuriei:

— Cetăţene acuzator, ai salvat patria!

Cât despre Lorin, fără să răspundă nimic, sări peste balustradă, ca să vină să se aşeze alături de Geneviève; îi luă mâna şi, sărutându-i-o respectuos, îi spuse cu un sânge rece care înfiora adunarea:

— Bine te-am găsit, cetăţeană. Ce mai faci?

După care se aşeză pe banca acuzaţilor.

Capitolul LII

URMARE LA CEL DINAINTE

Toată scena de mai înainte trecuse ca o fantasmagorie prin faţa ochilor lui Maurice, ce şedea sprijinit în sabia de care nu se despărţea. Vedea cum îi cad unul câte unul prietenii în prăpastia din care nu se mai întorc, şi imaginea aceea ucigătoare îl tulbura atât de puternic, încât se întreba pentru ce el, tovarăşul nefericiţilor acelora, se mai agăţa de marginea prăpastiei, de ce nu se lăsa dus de vârtejul care îl târa după ei.

Sărind peste balustradă, Lorin văzuse chipul sumbru şi batjocoritor al lui Dixmer.

După ce se aşeză lângă ea, aşa cum am spus, Geneviève se aplecă la urechea lui şi-i şopti:

Ştii că Maurice e acolo?