Viewing Single Post
AnnaE
#0

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga comentariu literar

           

Simplitatea expresivă a acestui text, considerat unanim a fi arta poetică a lui Blaga şi, mai mult chiar, intuiţia generatoare a întregului său sistem filozofic, se impune de la prima lectură. Ceea ce se reţine numaidecât este refuzul paradoxal al cunoaşterii şi voinţa de conservare a tainelor, din iubire pentru ele. Ideea se valorifică plastic printr-o comparaţie dezvoltată în maniera mai generală din Poemele luminii, în fruntea cărora e aşezată în chip semnificativ.

           

Elementul care declanşează emoţia lirică e tocmai această idee. În Pietre pentru templul meu, volum publicat concomitent cu cel deja pomenit, citim următoarele: “Câteodată datoria noastră în faţa unui mister nu e să-l lămurim, ci să-l adâncim aşa de mult, încât să-l prefacem într-un mister şi mai mare.”  Identitatea acestei afirmaţii cu semnificaţia poeziei dovedeşte limpede obsesia autorului, care exprimă o credinţă adâncă şi o atitudine cu implicaţii dintre cele mai importante.

           

Legătura între poezia şi filozofia viitorului autor al Trilogiei cunoaşterii este indiscutabilă. Poetul însuşi o recunoaşte într-un interviu din 1935, cel puţin pentru perioada care ne interesează aici: “La începutul creaţiei mele literare planul poetic şi cel filozofic interferau, însă pe măsură ce am înaintat în viaţă ele s-au diferenţiat încet, încet, şi tot mai mult”. Pe de altă parte, în acelaşi an, 1935, referindu-se mai precis la intuiţia din Eu nu strivesc corola…, Blaga mărturisea într-un articol că din ea, fără să bănuiască măcar, s-a dezvoltat mai târziu “ideea despre dogmă ca metodă creatoare. Acea atitudine metafizică a fost însă punctul de plecare, matca din care s-a născut roiul multiplu articulat al sistemului meu epistemologic”.

           

Pentru a stabili mai exact sensul relaţiei dintre poezie şi filozofie la Blaga, trebuie neapărat subliniat că opera gânditorului este produsul, desigur amplificat şi expus discursiv, al unor intuiţii lirice iniţiale şi nu invers, cum o presupune operaţia destul de răspândită de a interpreta poezia prin prisma conceptelor din Trilogie. Iată din ce cauză construcţiile teoretice ale lui Blaga se caracterizează prin frumuseţe şi armonie interioară, adică prin virtuţi estetice, dincolo de orice valoare de adevăr, în vreme ce poezia e intuiţie lirică de cea mai pură speţă şi de cea mai bună calitate.

 

Din considerente ca acestea, Eu nu strivesc corola… reprezintă o realitate de sine stătătoare, care nu trebuie privită şi judecată dintr-o perspectivă exterioară, întrucât ea nu este punctul de ajungere sau de concretizare plastică a unei idei filozofice, ci, dimpotrivă, punctul de plecare al acesteia din urmă.

           

Textul se organizează în două mari secvenţe aflate într-o opoziţie elementară: de la negaţie la afirmaţie. Poetul nu spulberă tainele, ci, dimpotrivă, le potenţează. Fiecare secvenţă conţine la rândul ei două momente care în prima se află în antiteză, iar în a doua se asociază prin comparaţie. Iată prima secvenţă cu cele două momente ale ei:

(I)“Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

şi nu ucid cu mintea tainele ce le-ntâlnesc

în calea mea

în flori, în ochi, pe buze ori morminte”

(II)“Lumina altora

sugrumă vraja nepătrunsului ascuns

în adâncimi de întuneric”.

           

În această parte trebuie constate, înainte de orice, câteva lucruri mai însemnate. Risipirea tainelor apare poetului ca o acţiune de nepermisă şi crudă violare a “corolei de minuni a lumii”, de vreme ce verbele folosite sunt “nu strivesc”, “nu ucid” şi “sugrumă”. În al doilea rând, misterul este  întâlnit “în flori, în ochi, pe buze ori morminte”. Prezenţa lui face parte dintre “minunile lumii” şi e asociată cu ideea de vrajă. Impresia generală a aceea a unei ordini a lumii care nu trebuie compromisă printr-o intervenţie violentă, întrucât ea coincidea cu viaţa însăşi.

            A doua secvenţă a poeziei e la fel de simplă:

(I)“dar eu,

eu cu lumina mea sporesc a lumii taină -”

(II)“şi-ntocmai cum razele ei albe

nu micşorează, ci tremurătoare

măreşte şi mai tare taina nopţii”

(I)“aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare,

cu largi fiori de sfânt mister,

şi tot ce-i ne-nţeles

se schimbă-n înţelesuri şi mai mari

sub ochii mei -

căci eu iubesc

şi flori şi ochi şi buze şi morminte”.

           

E evident că prin comparaţie nu dobândim propriu-zis o semnificaţie nouă, ci doar o explicaţie suplimentară de acela al metaforelor pe care Blaga le numeşte plasticizante, diferenţiindu-le  de cele revelatorii. Graniţa rămâne totuşi labilă şi comparaţia cunoaşterii cu lumina lunii poate fi interpretată şi ca un spor de semnificaţii, fie ele şi secundare.

           

Nu se poate contesta că poezia în genere şi mai cu seamă poezia modernă lucrează mai degrabă cu obscurităţi decât cu limpezimi. Faptul ca atare ţine desigur de dialectica expresiei tinzând necontenit spre originalitate, dar nu mai puţin de calitatea sondajului liric. Funcţia reflexivă a limbajului poetic se hipertrofiază în dauna celei tranzitive, generând dificultăţi de înţelegere din ce în ce mai mari. Fără să exprime direct acest proces dramatic, poezia lui Blaga este totuşi o verigă din lanţul desfăşurării lui.

           

Dar în vreme ce mulţi dintre poeţii secolului nostru şi-au orientat eforturile de inovaţie spre domeniul expresiei, autorul Laudei somnului a răsturnat întreaga viziune a lirismului, investigând prin mit zone ale realităţii şi ale spiritualităţii noastre etnice pe care până la el nici măcar nu le-a întrevăzut cineva. Astfel încât aportul decisiv al lui Blaga la dezvoltarea poeziei româneşti constă nu într-o anumită superioritate expresivă sau imagistică, ci în descoperirea şi exploatarea unui întreg nou continent al lirismului. Eu nu strivesc corola de minuni a lumii este doar poarta prin care se intră în acest continent. Rostul acestei mici poezii e acela al unui simplu, dar extrem de semnificativ moto la întreaga operă a lui Lucian Blaga.