Un stilet cu şampanie de Rodica Ojog-Braşoveanu
Capitolul 1
Un calendar de masă arăta 31 decembrie 197... Maiorul Minerva Tutovan rupse instinctiv fila. Se aflau în dimineaţa zilei de 1 ianuarie, iar lângă rafturile bibliotecii zăcea cadavrul inginerului Dan Manu, cu un cuţit înfipt între omoplaţi.
După toate aparenţele, criminalul acţionase prin surprindere, nelăsând timp victimei, un bărbat tânăr şi robust, să opună vreo rezistenţă. În odaie nu existau urme de luptă, dar, fireşte, nu trebuia omisă posibilitatea ca acestea să fi fost înlăturate ulterior.
"Un tip perseverent până la încăpăţânare", observă Minerva privindu-i bărbia puternică. Descoperi într-un sertar o fotografie recentă de familie. Ochii inginerului cercetau înfrigurat chipul femeii. Cora Manu semăna cu un înger cu plete de argint, firav, trist şi puţin speriat.
"Original în orice caz... Să fii îndrăgostit de nevastă-ta după paisprezece ani de căsnicie, e ceva!"
În timp ce medicul legist îşi aranja instrumentele, Minerva încercă — exerciţiul o stimula nespus — să reconstituie personalitatea inginerului inventariind obiectele din încăpere. O bibliotecă exclusivă, doar cărţi de specialitate, câteva romane de Huxley şi un manual de conversaţie în limba germană, o masă de lucru, un divan, covoare bune, tablouri remarcabile. Străbătuse toată casa, o vilă cu paisprezece încăperi, şi constatase că soţii Manu nu au un dormitor comun. Faţă de felul în care arăta soţia inginerului, amănuntul i se păru notabil. Într-o cutie de lemn, găsi un pumn de mărunţiş. Cele mai multe monede erau de zece şi cincisprezece bani. Asemenea puşculiţe ţin în general bătrânii. Când ies pentru târguieli, nu uită să-şi umple buzunarele cu metal. Îi sperie acei "şi şaptezeci şi cinci sau optzeci şi cinci de bani" la care casieriţele n-au de obicei rest. Atunci răsfiră tacticos banii exacţi cu satisfacţia de a le fi jucat un renghi. Cei din spate bombăne exasperaţi şi când le vine rândul procedează la fel.
Hârtiile de pe birou erau aşezate milimetric, creioanele ascuţite impecabil.
Minerva recapitulă: "încăpăţânat, îndrăgostit, ordonat şi în nici un caz risipitor".
— Vă interesează, presupun — declară medicul cu convingerea că face un banc grozav — ora la care s-a comis crima.
— Da' de unde, mă aşteptam să-mi spuneţi ce credea despre farfuriile zburătoare.
— După autopsie. Deocamdată, cert e că victima a decedat între orele douăzeci şi trei treizeci şi unu dimineaţa.
— O crimă de revelion, rosti Minerva pe gânduri.
— Oricum, aveţi de-a face cu un asasin original. — Sunt o norocoasă.
Se retrase lângă uşă, încercând să nu stingherească activitatea echipei operative. Oamenii îşi vedeau de treburi cam ţepeni. Maiorul Minerva Tutovan făcea parte dintre anchetatorii care nu pun mare preţ pe somnul şi pingelele subalternilor.
— Am nevoie de cât mai multe fotografii cu cuţitul în plan detaliu. După ce
isprăviţi aici, ridicaţi urmele din camera Corei Manu. Cora Manu este soţia victimei, băieţi, femeia blondă din hol pe care aţi măsurat-o din toate unghiurile, cu un interes strict profesional, nu mă îndoiesc. Camera se află pe stânga. Îmi fac mari speranţe că o să daţi de ea, chiar dacă azi-noapte a fost revelionul. Insistaţi asupra ferestrei. A fost forţată.
Un ofiţer tânăr, care cerceta pereţii cu lupa, îşi reprimă un chicotit. Minerva arboră ceea ce alţii ar fi trebuit să-şi închipuie că era un surâs dulce.
— Îmi plac colaboratorii veseli. Voi face tot posibilul să lucrăm cât mai des de aci înainte.
Tânărul se îndoi brusc, de parcă ar fi primit un pumn în plex.
Procurorul dispuse transportarea cadavrului la Institutul Medico-Legal. Schimbă câteva impresii cu Minerva şi părăsi casa inginerului Manu o dată cu echipa operativă.
Minerva răsfoi câteva numere dintr-o revistă tehnică străină descoperite în biblioteca inginerului. Avu sentimentul incert că ceva nu e în regulă şi le puse deoparte.
Locotenentul Dobrescu urcă oftând scările. Pleoapele umflate de nesomn se închideau peste ochii albaştri. Abia se întorsese de la revelion când îl sunase Minerva. Se uită la ea cu un sentiment de invidie. Avea o înfăţişare proaspătă şi părea încântată. Ai fi zis că-şi dorise din tot sufletul să-i pice pe cap o crimă chiar în dimineaţa zilei de 1 ianuarie. Dacă ar fi îndrăznit s-o întrebe cum a petrecut revelionul, i-ar fi povestit probabil că s-a simţit admirabil în compania papagalului Keops şi a căţelului Spiridon, rezolvând integrale şi ecuaţii de gradul 17 sau 117 — Dobrescu nu ştia exact şi nimic nu-i era mai indiferent pe lume. Fiind sărbătoare, adăugase aşa, de la ea, şi câteva probleme subtile de geometrie în spaţiu.
— Scandează ce-ai făcut, concret, tare şi cu dicţie!
— M-am dus întâi la colegii de birou ai lui Manu. Unul e la Sinaia, celălalt la maică-sa, la Bacău. Am avut mai mult noroc cu Predescu, şeful serviciului personal.
— N-ar putea spune şi el acelaşi lucru, râse Minerva.
— Ce să discutăm! S-a uitat la mine ca la o fantomă. Când mi-a deschis, ţinea în mână lingura. Nefericitul era la ciorba de potroace. Alături musafirii, sau ce-or fi fost, chiuiau, un magnetofon urla şi un ţânc de vreo cinci ani a început să mă sorcovească. Mi-a urat un an bun, cu un şef duios, ce-a auzit şi el de la taică-său... Nu ştia că eu personal nu mai am ce să-mi doresc. Mi-a fost destul de greu să-l fac să priceapă de ce nu dorm la ora aia.
Ochii Minervei luceau. Se amuza straşnic închipuindu-şi scena. Locotenentul, speriat să nu adoarmă pe scaun, se ridică.
— În sfârşit, datele inginerului sunt următoarele: are cinci invenţii importante la activ, în domeniul militar, a absolvit electronica în '55, a stat trei ani la specializare în Anglia, are patruzeci şi patru de ani, s-a însurat de paişpe, se împlinesc zece de când a fost angajat prin transfer.
— ...Şi optâşpe de când i-a trimis tanti Aglaia salutări din Slănicul Moldovei, îl întrerupse Minerva. Mă interesează ce fel de individ era, Dobrescule!
— Prezenta un complex interesant de calităţi şi defecte. Reproduc textual caracterizarea lui Predescu: dur, chiar brutal, încăpăţânat, sarcastic cu colegii şi ranchiunos. Nu se bucura de simpatie în rândul salariaţilor. În schimb, extrem de capabil, fecund în idei, de o cinste ce nu poate fi pusă la îndoială. În ultima vreme, sesizase un soi de detaşare în atitudinea inginerului. Manifesta oarecare indiferenţă pentru activitatea institutului. Predescu presupune că lucra intens acasă, în ciuda avertismentelor repetate.
— Era prima chestie pe care trebuia să mi-o spui, băiete! Minerva sări de pe scaun şi începu să măsoare agitată încăperea. Lucra acasă... O să ne uităm mai atent prin hârtiile lui. Hm, cunosc genul! "Am nevoie de linişte... la birou urlă telefoanele, toţi năucii deschid uşa să-ţi comunice punctul lor de vedere în legătură cu reflexele lui Răducanu, sau ce bine arată Mimi de la secretariat după divorţ. Te cheamă dom' director, daţi bani pentru Pepsi că a venit o delegaţie... Aşa, stau acasă, mă închid în odaie, beau o cafea, papuci, pijama, nevastă-mea umblă pe vârfuri, iar soacră-mea în capot cu flori îşi face o mască cu gălbenuş de ou."
Dobrescu se aşeză iar. Nu-i trecea prin minte ce căuta în toată harababura asta masca cu gălbenuş de ou, dar era prea obosit ca să mai încerce să ghicească. Minerva îl măsură din cap până-n picioare.
— Te clatini ca o barză chioară! Du-te şi fă nani, băieţaş.
Locotenentul tresări. Se dezmetici atât de brusc, încât se simţi săgetat de o durere ascuţită în ceafă.
— Nu e cazul.
— Te aştept exact la patru şi jumătate tot aici. A! Ce se aude cu ceilalţi locatari?
Dobrescu făcea eforturi să ţină ochii deschişi.
— Pe Toni Contaş, socrul lui Manu, l-am prins în ultima clipă. Pleca într-o excursie la Predeal. În sfârşit, mi-a spus că ia primul tren. Geologul Mihai Şerbănescu e în avion acum. Preciză privindu-şi ceasul: Cursa de douăsprezece.
— Am făcut o socoteală, Dobrescule, ştii câţi inşi locuiesc în hurdubaia asta?
Nouă, claie peste grămadă.
— Sunt paişpe odăi.
— Ei şi? Eu cred că le place vânzoleala. Cei mai mulţi dintre ei aveau posibilitatea să se mute sau să-şi cumpere un apartament, dar n-ar mai fi fost vesel. De, gusturi! La fel de bine îţi poţi petrece toată viaţa într-un camping... Ce faci, băiete?
Locotenentul adormise pe scaun. Minerva îi trecu zâmbind mâna prin păr. "Tot copil a rămas!"
— Nu mi-aş fi închipuit pentru nimic în lume că mă voi mai întoarce vreodată.
Şi, culmea, abia au trecut treizeci de ore de când am plecat definitiv.
Mihai Şerbănescu se prăbuşise în fotoliul inginerului — Minerva decisese ca ancheta să se consume în camera victimei — şi privea tulburat obiectele din jur. Era înalt, suplu, cu o expresie francă.
"Tipul de intelectual cu succes la cucoane, fără să facă prea mult caz de asta..."
Locotenentul Dobrescu lua conştiincios note. Gândul că dormise un ceas şi jumătate sub privirile Minervei îl trezise complet. Maiorul Tutovan îşi ridică sprâncenele care se pierdeau sub bretonul aspru şi gros.
— Ce înseamnă definitiv?
— Sunt geolog.
— Înţeleg, o profesiune nomadă.
— Aproximativ. Am fost transferat începând cu 1 ianuarie în T., unde s-a deschis un şantier.
— Sunteţi rudă cu familia Manu?
— Nu, am alte păcate... Acum doi ani i-am fost recomandat lui Jack Moraru, unchiul inginerului. Căutam o locuinţă provizorie şi notarul s-a oferit să-mi închirieze o cameră. Mi-au plăcut grădiniţa, zorelele căţărate pe zidăria casei, până în balcon. Vara, vila are o înfăţişare romantică. În cartier i se spune căsuţa albastră sau căsuţa cu zorele... Am acceptat fără să mai stau pe gânduri, deşi...
— Deşi chiria era substanţială... Jack Moraru, dacă reţin bine, e un tip în vârstă, pleşuv?
— Aveţi memorie.
— Nu mi-a făcut impresia că ar mulge vaca fără să-i rupă ugerul.
Mihai Şerbănescu zâmbi.
— Aşa e.
— L-aţi cunoscut bine pe Manu? Disting, evident, între un bună ziua şi ce mai faci de circumstanţă şi o cunoştinţă aprofundată, în care se schimbă lovituri de pumni şi ameninţări cu tribunalul.
Geologul se uită o clipă în ochii mari ai Minervei, parcă surprins de întrebare.
Avu un gest vag cu mâna în care ţinea ţigara.
— Manu dorea să fie lăsat în pace. În cercurile de specialitate se discută, mă rog, se discuta, despre el, cu multă risipă de elogii. Un inginer foarte talentat, căpos, dar integru, o minte avântată.
— Mă interesează opinia dumneavoastră.
— Lăsând la o parte aspectul profesional, a fost un bărbat dificil. Există un gen... Când pleca de-acasă, toată lumea respira uşurată, fără un motiv anume. Se enerva repede, din nimic, şi nu avea simţul umorului.
Minerva începu să râdă.
— O observaţie interesantă.
— Nu întâmplătoare. Oamenii care nu ştiu, nu pot să râdă, au o optică specială şi aptitudinea incomodă de a descoperi tot ce e mai rău într-un individ. Caută defecte cu lumânarea şi nu le iartă.
— S-ar putea să aveţi dreptate. Obişnuia să lucreze acasă?
— Probabil.
— Ce anume? — N-am idee.
— Spuneţi-mi sincer, v-a surprins cu adevărat moartea inginerului?
Chipul lui Şerbănescu se întunecă. Nu răspunse imediat. Dădea impresia că-şi caută cuvintele.
— Dacă m-a surprins... Şi da, şi nu. Niciodată nu eşti îndeajuns de bine pregătit să primeşti un dezastru, deşi, teoretic, îl aşteptai poate. Mai intervine şi autocenzura: mi se năzare, exagerez, am nervii obosiţi... În sensul acesta m-a surprins. Pe de altă parte, evenimentele din săptămâna trecută, întreaga atmosferă din casă prevesteau nenorocirea.
— Adică?
— În seara de Ajun, pe 24 decembrie, montam bradul în hol. Uşa de la camera Venerei Contaş, sora vitregă a doamnei Manu, era întredeschisă. Aveam sentimentul neplăcut că ne pândeşte.
— De ce ar fi făcut-o?
— Habar n-am! Pe lângă ursuzenia ei, dispoziţia cotidiană a inginerului părea dea dreptul înviorătoare. Într-un fel, Dan Manu şi Venera semănau, nu riscai să mori de râs când erai cu ei la o petrecere. Toni Contaş, tatăl Corei, rămăsese cu gândul la amicii de la Capşa, Jack bătea câmpii ca de obicei, pianista plutea în nori... Adăugaţi tensiunea, neliniştea de care vă vorbeam şi o să aveţi imaginea Ajunului.
— Ceilalţi nu remarcaseră nimic?
— N-aş putea să vă spun. Când vor, toţi pot deveni ermetici, cu excepţia Georgetei Penciu.
Minerva îşi încruntă sprâncenele fine.
— N-am reţinut, cine-i persoana?
— Verişoara lui Dan Manu şi mama teribilului Titel. Agăţam toate fleacurile acelea strălucitoare în pom şi nu-mi puteam reprima o senzaţie de nelinişte. Mă simţeam exact ca un şoarece care se ştie privit prin gaura cheii de o pisică...
*
Venera Contaş urmări un timp agitaţia din hol, apoi continuă să scrie:
Alaltăieri am împlinit patruzeci şi şapte de ani. Fireşte, Cora a uitat să mă felicite. Spun fireşte, pentru că pe Cora n-a interesat-o niciodată nimeni. Este atât de convingătoare în indiferenţa ei, încât uneori am sentimentul că se ignoră şi pe ea. Mai mult m-a surprins Toni... Mă obişnuisem cu cele câteva garoafe ori fire de liliac, cu zâmbetul lui discret-amabil, cu sărutarea ştearsă pe tâmplă, cu privirea lui particulară care se asigură mereu: "Noi doi am rămas aceiaşi prieteni buni, Venera, nu-i aşa?"
Ce ciudat mi se pare să gândesc despre Toni că a îmbătrânit! Nu i-am spus niciodată tată, nu i-a spus nici Cora, fiica lui, dar tinereţea, vârsta nu stă în apelative. Cred că în adâncul sufletului, s-a simţit toată viaţa liceanul fermecător din 1920. Ce departe suntem de el! Eu, Cora, ceilalţi...
Alaltăieri am împlinit patruzeci şi şapte de ani. O noapte de veghe la lumina albastră a lămpii, cu amintiri, cu acel plin de nostalgie "acum treizeci de ani", cu fotografii răsfirate pe pernă. Un set semnificativ din care lipsesc biberonul, nudul bucălat, gânguritul. Toate au rămas acolo, la orfelinatul din strada Lycurg, în casa aceea roşie, cu acoperiş turtit, înconjurată de mesteceni. Când Toni m-a înfiat, ningea...
Mă gândeam şi aveam sentimentul că-mi fac testamentul. Bacalaureatul, licenţa, primul an în învăţământ... Sunt scundă, ştearsă, plinuţă încă de pe-atunci. Taiorul cade ţeapăn, violetele — neaşteptată cochetărie — ţipă pe reverul jachetei. În ochi nu se citeşte nimic. Nici măcar eu nu pot desluşi un atom, un grăunte din fericirea aceea covârşitoare...
Venera Contaş ridică ochii din caiet. Zări poalele bradului montat în hol, o bucată din rochia argintie a Corei, un glob enorm roşu. Inginerul Manu stătea pe canapea cu capul întors.
Venera îl văzu şi-şi muşcă buzele. Şopti mocnit, fără să-şi descleşteze fălcile: — Am să-l ucid!
Ajungea până la ea mirosul de vanilie, scorţişoară şi rom, aroma specială de seară de Crăciun. Cu un zâmbet răutăcios înghesuit în colţul buzelor, Venera îşi imagină chipul transpirat al Georgetei în faţa cuptorului încins. Şi-a legat desigur cârlionţii cu un tulpan, îşi îndoaie oftând trupul gros, smulge un pai din mătură şi încearcă dacă sunt copţi cozonacii. Cu pana de gâscă muiată în albuş, le dă lustru. Georgeta trăieşte clipe de real triumf. De trei zile se agită, mestecă, frământă, transpiră, piuliţa nu tace.
Venera stinse lumina şi se rezemă de uşor. Putea pândi comod prin crăpătura uşii ce se petrece în hol.
Cozonacii Georgetei sunt vestiţi. Înalţi, pufoşi, "bine lucraţi", rămân proaspeţi două săptămâni. Isprăvise înainte de război o şcoală de menaj. Când profesoarele vroiau să trântească o elevă apelau la cozonaci. Un subiect detestat, alături de dulceaţă şi tortul Saint-Honoré.
"Hm..." Venera clătină capul. "Povesteşte-i azi unui şcolar că pe maică-sa au picat-o la examen prin '30 sau '35, pentru că nu i-a ieşit suficient de involtă panglica de zahăr la un tort Saint-Honoré!"
Rochia argintie a Corei îi flutură dinaintea ochilor.
— Poftim?
Era frumoasă. "Atât de constant şi egal frumoasă", gândi Venera, "încât nu ţi-o mai poţi închipui altfel."
Mihai Şerbănescu zâmbi. Se clătină pe scaun gata să cadă. Avea o siluetă suplă
— siluetele acelea care par elegante orice ai pune pe ele —, ochi negri vioi, o frunte lată. Obrazul se îngusta brusc spre bărbia bine rasă, aproape albastră.
— Ţi-am cerut steaua. De cinci minute ţi-o cer.
— Scuză-mă.
Cora scotoci în cutiile lungi înşirate pe masă. Unele jucării aveau peste patruzeci de ani. Venera le ştia bine: steluţele albe, care-i plăceau cel mai mult, piticii încărcaţi cu saci plini de daruri, naşterea Domnului din carton suflat cu praf de beteală. Când arhitectul Contaş o înfiase, Cora încă nu se născuse...
— Magnific! se extazie zgomotos Jack Moraru bătând din palme.
Chipul Venerei se întunecă. După Dan, cel mai mult îl ura pe unchiu-său. Unchiul lui Dan, fireşte. "Avar, canalie şi lipsit de demnitate. Aceeaşi familie..."
Şi se întreba a suta, poate a mia oară, de ce se căsătorise Cora cu Dan.
Jack Moraru ocoli pomul, călcând stângaci printre hârtiile împrăştiate. Purta un halat vechi, croit larg ca o giubea. Pe chipul palid, sprâncenele stufoase păreau lipite. Craniul pleşuv, fără un singur fir de păr, se guguia spre creştet ca un ou. Colegii mai tineri de la Notariat îi spuneau Yul Bryner.
Ciupi galant bărbia Corei.
— Ce gust are fetiţa asta! Tot ce face e desăvârşit.
— Nu fac nimic, Jack, murmură, dându-l uşor dar ferm la o parte.
Notarul o măsură puţin deconcertat şi se îndreptă nehotărât spre pian. O femeie în vârstă, verişoara lui Dan, îşi plimba degetele pe claviatură. Venera Contaş n-o vedea, dar şi-o putea lesne închipui, îmbrăcată ca de obicei sumar, în chimonou transparent ori în vreun furou.
"O aiurită cumsecade. Cea mai cumsecade din neamul lor."
Când întoarse capul spre notar, i se văzu profilul şters, lipsit de fermitate.
Şuviţele rare, prost vopsite, spânzurau într-un pieptene. Jack îi puse mâna pe umăr. — Ţii minte, Elenuţo?
— Ţin! râse femeia şi atacă primele măsuri din Stiele Nacht. În fiecare an mă întrebi acelaşi lucru. Şi pe mine şi pe Geta. Crăciunul de la nenea Ianache... Devii monoton, Jack!
Îşi înfipse brusc degetele în claviatură, apăsă puternic pedala şi transpuse îndrăcit melodia pe jazz. Cânta cu umerii, cu mâinile, cu tot trupul. Taburetul de catifea roşie gemea.
Venera Contaş surâse. O nebună... Elena era o pianistă fină, interpretă desăvârşită a lui Mozart, Schumann, Chopin. Rar de tot, ca să nu-şi strice mâna, tapa — alt termen de-al lui Jack — melodii de jazz sau blues-uri, reminiscenţă a unei scurte şi viforoase idile din timpul războiului cu un aviator american. Notarul exclamă consternat:
— Elena! Pentru numele lui Dumnezeu! E o blasfemie!!
Îşi astupă ostentativ urechile. Geologul Mihai Şerbănescu râdea încântat. Toni Contaş surâse şters. Îl asculta cu jumătate de ureche pe ginere-său, Dan Manu, fredonând în minte melodia.
Dan îi surprinse zâmbetul. Acelaşi zâmbet îndepărtat, lipsit de consistenţă ca al Corei. Un zâmbet care te scoate din sărite, nu poţi pătrunde dincolo de el. Când cineva zâmbeşte aşa, te poţi aştepta la orice sau nu ştii la ce să te aştepţi. Îşi ridică privirea spre Cora. Pe chipul delicat şi transparent, ochii parcă veşnic înlăcrimaţi erau nefiresc de mari. Pletele argintii, foarte lungi, îi dădeau un aer de fantomă. "Fum şi argint", observase cândva geologul, iar Venera Contaş reţinuse expresia. O definiţie perfectă a Corei. "Când o priveşti, sentimentul de imaterial nu te părăseşte. Gândul se formulează singur: astfel de făpturi nu îmbătrânesc niciodată."
"Deşi mă întreb — Venera îşi sprijini bărbia de canat — dacă impresia nu-i falsă, construită din recuzite. Oare fardată la fel ca toate femeile, fără buclele astea de strigoi, fără sticla de whisky în poşetă, îmbrăcată în rochii normale, râzând mai des şi mai sănătos, ar părea la fel de diafană? Deşi nu ăsta-i cuvântul... La fel de... celestă? Pe lângă ea, ceilalţi părem vulgari şi barbari, zămisliţi dintr-o plămadă grosolană."
Venera Contaş se rătăci în păienjenişul de gânduri. De-afară venea zvon de clopoţei, glasuri subţirele de colindători. Vocea lui Dan Manu izbucni dintr-o dată:
— Ce naiba vrei?
Venera se cutremură. Îl privi apăsat, cu ură densă. Unchiu-său îl trăgea insistent de mânecă.
— Ai lăsat lumina aprinsă la voi în odaie.
— Şi ce-ţi pasă?
Sprâncenele stufoase ale notarului se ridicară spre guguiul din creştet. Ţipă sufocat:
— Ai înnebunit?! În fiecare lună... sute de lei! În ritmul ăsta...
— Ne ruinăm, zâmbi arhitectul Toni Contaş. Eşti teribil, Jack! Nici în seara de Crăciun nu ierţi carnetul de socoteli.
Notarul teroriza toată casa cu economii de o meschinărie ilară. După moartea nevesti-sii, închiriase una din camere — de fapt subînchiriase, proprietar era nepotusău, Dan — lui Şerbănescu. Îl urmărea pe geolog pas cu pas, îl pândea în baie, bucătărie, în odaia lui, notând în fiecare noapte la ce oră stinge lumina.
Jack se enervă.
— Şi pentru că fredonăm Steaua sus răsare îţi închipui că nu mai funcţionează contorul? N-am nimic împotrivă să faceţi pe generoşii, numai că chestia asta mă costă şi pe mine! Nevastă-ta stă patru ceasuri în baie şi în vremea asta televizorul merge, radioul urlă, toată casa zbiară de lumină. Cine se uită la ferestre, crede că-i tractir!
— Eşti vulgar, Jack, spuse Elena. Cred că mai degrabă s-ar gândi la balamuc cineva care ar avea şansa să te surprindă ţinând discursuri în faţa oglinzii.
— Ei, uite, Eleno, la asta nu mă aşteptam din partea ta! Tu care, nu-i aşa, eşti o artistă, ar trebui să înţelegi. Se întoarse spre Dan Manu: Du-te, domnule, şi stinge lumina aia, că mi se face rău!
Tatăl Corei interveni împăciuitor:
— Fii cuminte, Jack. Am să plătesc eu ce depăşeşte. Hai, cântă-ne O, brad frumos.
"Da", reflectă Venera, "ăsta-i Toni... Generos, gata să aplaneze orice conflict, ducând imediat mâna la buzunar. Iar ceilalţi profită oribil. În fond, ce căutăm noi în casa asta? Eu, Cora, Toni?" — O, brad frumos...
Fără nici un fel de tranziţie, Jack Moraru ridicase mâna spre tavan, cântând neaşteptat de tare. Ţinea ochii închişi şi bărbia înfiptă în piept. Elena îl ignora, improviza cu nerv pe tema Cavaleriei Rusticane. Notarul urla, încercând s-o acopere.
Geologul Mihai Şerbănescu râdea cu lacrimi. Jack deschise ochii.
— Ai căpiat, Eleno?
— Dar mâna aia de ce-o ţii agăţată?
Un tânăr în dangarezi şi vindiac îl măsura sarcastic. Moraru, nedumerit, lăsă braţul să-i cadă. Întoarse spatele femeii de la pian.
— Eşti complet anormală!
Elena îi scoase limba şi trecu la un dixie-land. Întrebă mecanic, fără interes:
— Vii din oraş?
— Nu, din lună! De unde naiba vrei să vin?
Titel Penciu se aşeză pe un scaun, azvârlindu-şi picioarele spre mijlocul odăii. — Unde-i madam Georgeta? N-a mai isprăvit de gâdilat cozonacii ăia?
Îşi rostogolea ochii mici prin încăpere. Scăpărau o veselie nemotivată, o veselie permanentă, ca şi cum toate determinările din spaţiul finit şi infinit n-ar fi încetat o singură clipă să-l amuze. Nasul subţire şi coroiat adulmeca.
Venera Contaş îşi întoarse ochii. Îi făcea silă să-l privească. Era fiul Georgetei, cealaltă verişoară a lui Dan. Îl ocolea pe cât posibil, nu-şi amintea să-i fi adresat zece cuvinte în ultimii ani. În fiecare vară dădea examen de admitere la Politehnică. Maicăsa îl subvenţiona gras, restul îl completa din învârteli.
"O jivină mică şi periculoasă. Şase examene până acum, tot atâtea rânduri de lacrimi, acatiste şi liturghii plătite de Georgeta."
Lângă pian, Jack Moraru cânta plin de sentiment:
— Domn, domn să-nălţăm! Şi-am plecat la vânătoare...
Titel surprinse privirea geologului şi zâmbi.
— O dete pe naţionale...
Nările Venerei Contaş palpitară. Din bucătărie apăruse Georgeta, trupeşă şi congestionată, purtând o tipsie de aramă cu cozonăcei fierbinţi abia scoşi din cuptor.
— Idiotul cela unde-i?
— Care din ei? întrebă Elena.
Pentru Georgeta, toţi erau idioţi. Idiotul cel de sus — Dan, fiindcă stătea cu nevastă-sa la etaj, cel bătrân — Jack, idiotul cela al meu — Titel. Uneori uita să precizeze şi pianista îşi făcuse un tic întrebând constant, deşi n-o interesa, la cine se referă.
— Ura, bambina! se strâmbă tânărul.
— Cum vorbeşti tu cu mă-ta, măi...
Obrajii Georgetei se umflară. Nu se putea decide asupra epitetului.
Notarul abandonă brusc colinda şi se repezi la tavă. Ridică un cozonac în lumină răsucindu-l pe toate părţile şi exclamă pe tonul său caracteristic, plin de emfază, totdeauna cu câteva accente mai sus decât era necesar şi totdeauna disproporţionat faţă de ceea ce îi stârnea eventual admiraţia:
— Minunat! Sublim! De-să-vâr-şit!!
Georgeta se hotărî în sfârşit:
— ...idiotule!
— Getuţo dragă, îmi pare rău...
— Stai blând, unchiule, de data asta eu sunt ăla, spuse amuzat Titel. Cucoana-i în urmă cu însămânţările. Se răsuci spre geolog: Bine, frate, nişte daruri, ceva, nu agăţaţi în pom?
Venera Contaş surprinse zâmbetul Corei. Titel o amuza. Cândva îi explicase: "Un flecuşteţ cu haz."
*
Manu avu dintr-o dată impresia că nu mai dispune de el. Un sentiment absurd care-i provoca o nelinişte vecină cu panica. Se simţea "personaj". Personaj într-un spectacol regizat de altcineva. Totul părea învăţat pe dinafară: replicile, invectivele, cântecele Elenei. Un circ cu marionete boite strident. "În ce scop? Şi cine trage sforile? Dacă i-aş povesti cuiva m-ar crede neurastenic. Sunt cardiac, nu nebun! În situaţii din astea dreptatea vine totdeauna prea târziu: uite, nefericitul, ştia el ceva... Numai că între timp, nefericitul a crăpat. Dar ce dracu' se întâmplă?"
Venera îl fixa cu o satisfacţie ciudată. După atâţia ani, o crispa încă trupul disproporţionat, cu picioare de pitic şi tors atletic în care ghiceai o putere neobişnuită, capul masiv fără gât, înşurubat direct între umeri. Şi lui Toni îi repugna. N-o spunea desluşit — era prea discret, prea bine educat ca să-şi judece ginerele — dar Venera ştia că-i provoacă oroare. Îi repugna fizic, îi repugna să-l vadă alături de Cora, pereche. Arhitectul fusese toată viaţa îndrăgostit de frumos, priveliştea chiar de-o clipă a frumosului, un colţ de stradă, o floare, o femeie zărită întâmplător îi umpluse mereu inima de bucurie.
Dan îşi slăbi nodul cravatei.
"Simt că oamenii şoptesc în spatele meu, iar eu izbutesc să surprind doar şuşotitul, nu şi ce spun. Şi simt tot timpul o privire. O privire care-mi arde ceafa..." Se răsuci instinctiv. Uşa de la odaia Venerei se închidea fără zgomot!
— Eu ţin de şase! şopti Titel.
Privea înfrigurat coridorul fără lumină. Ceilalţi zăboveau încă în hol, cu câte un păhărel de coniac în mână.
Notarul se strecură în odaia inginerului. Avea sub braţ o cutie de carton plată, încinsă cu un elastic. Se apropie de pat fără să aprindă lumina. Dincolo de fereastră, curgea o noapte albă, cu fulgi mari de zăpadă.
Dădu perna la o parte, apoi deschise cu multe precauţii cutia. Un şarpe încolăcit ridică capul. Jack îl răsturnă în aşternut. Puse deasupra perna, cuvertura şi părăsi grăbit încăperea.
*
Jack auzea vag glasul Minervei şi al geologului, dar îi era imposibil să distingă ce-şi spun.
"Ciudat... în mod obişnuit, individa are o voce de cimpoi, chiar mi-a atras atenţia..."
Se întoarse în camera lui încercând să se liniştească. Geologul era un slab observator, circul se desfăşurase sub nasul lui şi nu sesizase nimic. "Femeia aceasta absurdă îşi pierde timpul cu un gogoman." Mihai Şerbănescu îşi privi ceasul şi începu să-l întoarcă.
— Vă spuneţi probabil că bat câmpii, că insist asupra unor amănunte lipsite de importanţă. N-am excelat niciodată ca narator...
— Dimpotrivă, zâmbi Minerva. Încerc să reconstitui tot ce s-a întâmplat între 24 şi 31 decembrie, iar dumneavoastră aţi izbutit să mă introduceţi în atmosferă. Vă rog chiar să nu vă schimbaţi stilul. Ador poezia...
— Perfect. În aceeaşi noapte, s-a petrecut un incident ieşit din comun, l-aş zice sinistru, dar mi-e teamă de exagerări. Inginerul Manu se culcase... *
Dan îşi vârî palma asudată sub pătură. Zgomotele casei încetaseră. Dormeau toţi: Geta, prăbuşită de oboseală, Titel, Jack... Mai zăboveau probabil în odăile lor geologul — chiriaşul lui Jack — acum în vacanţă, ca şi Venera, poate Toni savurând ultimul succes al librăriilor pariziene procurat de amicii de la Capşa. Elena, desigur, care scotocea în sertare după vreun fleac: o panglică, o bretea, o floare pentru pălăriile ei imposibile.
În odaia de alături, Cora stinsese lumina. Dormeau separat încă de la începutul căsătoriei. "E mai civilizat, dragul meu. Eu nu-ţi aud sforăitul, tu nu eşti obligat să-mi suporţi bigudiurile şi masca de cold-cream." Cora...
Inginerul închise ochii. În nări îi stăruia mirosul de portocale, vanilie, brad proaspăt. "Poate că mă înşel... poate că mi se năzare. În fond..."
Simţi o mişcare uşoară, străină, în aşternut. Crăpă încet pleoapele. "Da, mi se năzare..."
Mişcarea se repetă. Degete reci, umede, îi prinseră încheietura. Inima, nod de plumb, i se opri în loc. Privea mut, cu ochii ieşiţi din orbite, şarpele care îi aluneca pe braţ.
Năvăliseră cu toţii în odaia inginerului dezbrăcaţi, ori în cămăşi de noapte, aşa cum apucaseră. Titel desculţ, Elena doar cu o jumătate de laţe puse pe papiote, Jack Moraru cu pantalonii în mână.
Mihai Şerbănescu se apropie de Manu.
— Nu te mişca!
Dan, livid, cutremurat de greaţă, sprijinea zidul. Degetele geologului înaintau încet. Apucă reptila de la rădăcina capului şi dispăru pe scări.
Cora se agăţă de braţul arhitectului. Tremura în cămaşa subţire, i se auzea clănţănitul dinţilor. Jack privea holbat în urma geologului. Ca totdeauna în situaţii critice, sugeră aiurea:
— Trebuie să-i chemăm pe ăia de la deparazitare.
Toni Contaş atinse umărul inginerului.
— Hai, Dănuţ, calmează-te. Să-ţi aduc adrenalina.
Dan, incapabil să scoată un cuvânt, se lăsă aşezat pe fotoliu. Georgeta îşi scuipa piepţii cămăşii.
— Cruce în sân, cruce în sân!
Făcu acelaşi oficiu Corei, apoi lui fiu-său. Titel Penciu îşi regăsi umorul.
— Mută stropitoarea, madam!
— Taci, idiotule! Se răsuci spre ceilalţi: Ce-aţi rămas momâie?! Băietul trebuie descântat de deochi. Îi galbăn ca şofranul. Titel, pune mâna, adă ulcica cu apă sfinţită!
Îi sub Sfântul Ierarh Neculai.
— Cum arată gagiul?
— Cânt ţi-oi lichi una, ţi-aduci tu aminte!
Elena nu-şi dezlipea ochii de pe chipul inginerului. — Te-a muşcat?
— E inadmisibil! comentă notarul. In-ad-mi-si-bil!
Titel observă sarcastic:
— Hopa! S-a trezit eroul în oncle Jack. Adineauri... Îi cântări izmenele lungi, peticite la genunchi. Schimbă-ţi scutecele, flăcău!
— Măgarule!
— Dănuţ... Hai, încearcă să bei! O să te linişteşti imediat.
Cora îngenunchease lângă inginer. Bărbatul surâse trist, îi strânse doar degetele fără să spună nimic.
— Ce cloceşti, idiotule! ţipă ascuţit Georgeta. Ai adus ulcica? O interpelă pe Elena: Simţi, fa, cum miroase a pucioasă? Am să-l chem mâine pe părintele Vasile să facă o sfeştanie.
Pianista bombăni sâcâită:
— Prostii! Cheamă mai bine un specialist să astupe găurile.
— O idee admirabilă, decretă Jack Moraru.
Titel Penciu suflă în urechea Elenei:
— Eşti convinsă, tanti, că şarpele s-a strecurat aici din proprie iniţiativă? Ceilalţi îl priviră iute.
continuarea o descarcati de aici.....