AnnaE
#0

Necunoscuta din congelator de Rodica Ojog Brasoveanu 

 

 

Când Harald Bălăcescu, funcţionar superior la Ambasada Română din Statele Unite se întoarse în ţară, vara era deja bine instalată. Primul contact cu meleagul natal, după o absenţă de opt luni, îl făcea însă să strâmbe din nas. Taxiul nu avea aer condiţionat, iar termometrele, după cum îi anunţase echipajul, înainte de aterizare, arătau în Bucureşti 38 de grade la umbră. Cum nu era genul care să privească lucrurile cu uşurinţă, reflectă nemulţumit că atmosfera umedă, aproape sufocantă din maşină, constituia numai un avertisment şi un punct de pornire pentru toate necazurile care-l aşteptau. Fusese însă alegerea lui, şi-ar fi putut petrece concediul în Hawaii, Barbados sau, la mare vogă printre turiştii americani, Insula Paştelui. Plaiurile exotice însă nu-l mai fascinau. În primii ani (lucra la Washington din '91), cu o bucurie şi o curiozitate moderate îşi petrecuse vacanţele în zone de mare referinţă turistică, dar asta numai pentru că era păcat să rateze posibilităţi la care cei mai mulţi nici nu îndrăznesc să viseze. Îi plăcuse, înregistrase plusuri la ceea ce el numea capital de viaţă, imuabil şi nealterabil, dar fără a fi extaziat, mereu cu moderaţia care constituia dominanta personalităţii sale.

Se simţea mai obosit ca de obicei şi nu avea chef să schimbe meridianul şi hotelurile cu Kodakul de gât. Dar şi o moştenire neaşteptată contribuise la decizia lui de a-şi petrece concediul în România. Neaşteptată, deoarece n-avea familie, unicul frate murise de câţiva ani, iar de o verişoară depărtată nu mai ştia nimic de pe vremea când era student. O moştenire insolită, dar şi interesantă, printre bunuri figurând un imobil cu trei nivele la Mangalia.

Îşi privi ceasul, un Chopard de o mie cinci sute de dolari. Îi plăceau lucrurile de calitate; n-avea vicii costisitoare, trăia cumpătat, cu frână organică, iar în viaţa lui nu existau persoane dragi pentru care să-şi ajusteze bugetul.

Era şase, dar nici gând să se lase şi răcoarea o dată cu înserarea. Curentul din maşină nu făcea decât să clatine vag blocul compact de aer fierbinte. Încă nu intraseră în Bucureşti, îşi zise, înregistrând puzderia de construcţii noi care împânzea Băneasa.

Parcă nu erau atâtea acum opt luni, e evident că ceva începuse să se mişte...

Când, ajunşi la Casa Presei Libere, şoferul îi ceru precizări în legătură cu adresa, Harald începu să-şi facă planuri despre felul în care avea să-şi petreacă seara. Va aerisi întâi bine, va face un duş, va da drumul la aerul condiţionat. Să nu uite s-o sune pe Lucica, menajera, care avea grijă de gospodărie când el se afla în Bucureşti. În restul timpului, casa era zăvorâtă, deşi, cu inima îndoită, lăsase totuşi un rând de chei la Administraţie. Noroc că apartamentul se afla într-unul dintre blocurile ridicate în apropiere de fosta Casă a Poporului, pentru Ştabii regimului Ceauşescu. Nu semănau cu coşciugele comuniste din cartiere ca Titan sau Drumul Taberei, fuseseră folosite materiale de calitate, erau spaţioase, multe aveau terase şi se apropiau binişor de o decentă locuinţă mijlocie din Vest. În opt ani de când cumpărase apartamentul, Bălăcescu nu avusese nici un necaz legat de instalaţiile sanitare, de gaze sau electrice.

Locuia la etajul şase şi, când coborî din taxi, în vreme ce şoferul scotea valizele din portbagaj, îşi ridică instinctiv privirea. Totul părea în ordine.

Salută vag câţiva vecini care flecăreau în faţa intrării, ocoli o fetiţă cu funde roşii cocoţată pe o bicicletă prea înaltă pentru ea şi pătrunse în bloc.

Aer închis, fireşte, praf cât cuprinde — pe unde intră, domnule, când totul e zăvorât şi ferecat! — aromă de casă nelocuită, dar, în rest, toate aşa cum le lăsase. Abandonă valizele în vestibul, cu excepţia trusei de igienă imediată. N-avea chef să se ocupe acum de bagaje şi se gândi că pentru a reintra în atmosfera de acasă, după duş şi un ceas, două de odihnă, se va duce să mănânce ceva la vreun restaurant din apropiere.

Oricum, n-avea nimic în casă.

Se dezbrăcă din mers şi deschise ferestrele, apoi toate robinetele din baie şi bucătărie pentru a evacua apa infestată de rugina inerentă instalaţiilor îndelung nefolosite. Când se întoarse din bucătărie, încercă o surpriză neplăcută. În micul hol care o despărţea de camera de zi, se aflau frigiderul şi congelatorul. Iar congelatorul fusese uitat în priză. Cel puţin, aşa îşi închipui în primul moment, fără să înţeleagă totuşi cum de fusese posibil acest lucru. Harald era un pedant, prevăzător până la obsesie, controla maniacal orice încăpere pe care o părăsea: să fie ţigările bine stinse, lumina şi robinetele închise. Cât despre încuiatul uşii de la apartament, aici ori la Washington, se întorcea cel puţin o dată din drum, autoverificându-se.

Surprins şi supărat pe el însuşi — ca să vezi că niciodată nu poţi fi îndeajuns de prudent — deschise congelatorul. Se dădu un pas înapoi, îngrozit.

Un cap de femeie, retezat imediat sub bărbie, îl ţintuia cu găvanele goale ale ochilor scoşi.

*

Despre inspectorul Dinu Mănescu, colegii afirmau că ar fi un tip şic, adică băiat de comitet, dacă n-ar fi fost atât de distant, sec, uscat, politicos. Şi poate că cel mai mult îndepărta, ridicând în juru-i ziduri de gheaţă, această politeţe desăvârşită şi despre care presimţeai că nu are nimic de-a face cu respectul faţă de semeni, ţinând doar de o educaţie strictă şi privilegiată. Or, oamenii digeră cu greu superioritatea de castă şi, în prezenţa unor astfel de exemplare, se simt vag îngrijoraţi. Nelinişteşte ceea ce nu înţelegi, mai ales când intuieşti că acel ceva e de o clasă şi de o calitate la care nu ai acces.

Îl porecliseră Milord şi cel puţin în această privinţă nu puteau nimeri mai bine. Foarte înalt, excesiv de suplu, excesiv de blond —incredibil de blond în peisajul uman mioritic — ochi excesiv de albaştri, excesiv de bine şi de convenţional îmbrăcat, la volanul unui Chevrolet decapotabil sugera prototipul de aristocrat englez aşa cum dăinuie el în imaginaţia celor mai mulţi dintre noi. Pentru un regizor, abordând un eventual film cu faună din zonă, dacă nu i-ar fi fost frică de şabloane, Dinu Mănescu ar fi constituit o găselniţă extraordinară, greu de nimerit chiar printre distinşii Albionului.

— Ce caută ăsta în Poliţie, domnule?! se mirau colegii. Bani are, moacă are, succes la dame are! L-am văzut doar cu amazoane, ultima oară la Poiana Braşov. Trăsnet gagica! Semăna cu aia, Eva Hertzigova, ştia schi, nu jucărie, a lor era lumea! Seara au făcut senzaţie în bar. Mănescu în smoking, zâna, din creştet până-n tălpi, numai perle şi sclipiciuri! Doar dacă te uitai la ei şi ziceai că eşti în Beverly Hills!

— Chiar! Aşa cum arată şi cu păsăreştile pe care le ştie, mânca nori în diplomaţie.

Nu se ştiau prea multe despre el, mai exact spus, nimic în plus faţă de ceea ce ar fi dorit Mănescu să se ştie. Desigur, exista dosarul de la Personal, conţinând obişnuitele generalităţi de studii, stare civilă şi caracterizare profesională, simplă schemă, lipsită însă de amănuntele care dau carnalitate şi care individualizează. În aceeaşi ordine de idei, Dinu Mănescu, adevărat englez sub acest aspect, detesta familiarismul spontan şi firesc dintre colegi. Nu şi-ar fi divulgat niciodată necazurile de acasă — soacră, nevastă, frate, copii —, iar ca celibatar nu relata pe larg, luni dimineaţă, unde şi cu cine îşi petrecuse sfârşitul de săptămână.

Se ştia — inerent — că locuieşte princiar, undeva pe lângă Lacuri, şi vreo doi colegi prospectaseră, din curiozitate, zona, având prilejul să rămână cu gura căscată. Posesori de apartamente ieftine, de cartier — şi alea obţinute cu trudă şi cazne —, la vederea vilei elegante, a gardului din piatră de râu şi a peluzei bine îngrijite pe care zburda un câine distins, simţiră că li se taie respiraţia. Era departe de ceea ce se aşteptau să vadă, de ceea ce trăiau ei înşişi sau cunoştinţele lor.

Liniştea din jur, frumuseţea peisajului, te duceau cu gândul la un catalog cu locuinţe scumpe, pentru oameni foarte bogaţi. Completând priveliştea, un domn foarte în vârstă şi foarte gras, aşezat pe terasă într-un fotoliu de răchită, citea ziarul, trăgând dintr-un trabuc. Şi pentru ca tabloul să fie desăvârşit, de undeva, din spatele casei, apăru întâmplător şi Dinu, în slip, ud leoarcă, îmbrăcând din mers un halat de baie pufos.

— Bună dimineaţa, papa!

Cei doi colegi se făcură mici şi părăsiră pe furiş locul pândei, de parcă ar fi comis ceva ilegal. Apoi, la o bere — pentru perplexitatea momentului — comentară sufocaţi:

— Îţi dai seama, are şi piscină! Să nu-mi spui că-şi pune slipul când face duş! Zău dacă nu-ţi vine să plângi! S-o bagi în mă-sa de viaţă! Eu am deschis o sticlă de şampanie, când am reuşit să mă mut la trei camere cu două closete. Soacră-mea e constipată şi ţine baia ocupată cu orele, şi-am zis că mi-a pus Dumnezeu mâna în cap. Glasul gâlgâi de o invidie pe care inspectorul Panait nici nu încerca s-o disimuleze. Era un bărbat lung şi deşirat, cu ochi negri, încercănaţi, crispat din pricina unei digestii incomode. Continuă, de parcă din cauza piscinei lui Mănescu avea el necazuri acasă:

— Mă întreb a mia oară, de ce a intrat ăsta în Poliţie?! Cu salariul pe care-l ia de la noi, abia dacă-şi plăteşte grădinarul!

Celălalt, Miroiu, genul de persoană care nu ajunge niciodată în linia întâi, dar pe care nici nu-l interesează, simţind nevoia, la serviciu sau în viaţa particulară, să i se spună ce are de făcut, şi să aibă un protector, fiind de altfel un executant ideal, strecură intrigat.

— Nu ştiu dacă aţi observat, dar în trei ani de când am venit noi, n-a invitat pe nimeni acasă. Probabil, nu suntem de nasul lui.

Despre Milord se mai ştie că locuieşte cu taică-său, un avocat retras demult de la bară, om de peste optzeci de ani. Băiatul era fructul unei maturităţi încă roditoare şi al unei iubiri târzii. Despre mama lui Dinu, puţini se încumetau să vorbească în faţa bătrânului. Deşi trecuseră peste două decenii de la consumarea faptelor, rana încă nu se închisese.

La rândul lui, Dinu păstra maică-sii o amintire vagă. Când îi părăsise, el avea în jur de şapte ani. Trei detalii îi rămăseseră întipărite în minte: o coamă sălbatică de păr roşcat, parcă imposibil de stăpânit, o gură plină de dinţi mari şi strălucitori şi — ţinând de olfactiv — un parfum dulce, distins, ameţitor, învăluindu-i întotdeauna prezenţa. Milord avea să recunoască parfumul peste ani, într-unui din numeroasele dormitoare, ca fiind Arpège.

Referindu-se la el, un fost coleg de liceu şi facultate, îl definise mai bine decât îşi închipuia: "Mănescu e ca vântul. Poţi să-l desenezi, să-i faci portretul? Altfel, vorba lui Caragiale, băiat dulce, serviabil, îţi dă tot ce vrei, niciodată însă pe el însuşi." Femeile din viaţa lui erau de aceeaşi părere, doar că priveau situaţia cu mai puţin umor.

Un birou impersonal, dar Harald Bălăcescu nici nu se aşteptase la altceva.

Neaşteptată era doar persoana inspectorului principal care ţinea categoric de alt meleag şi de alt statut social. Observase şi aseară discrepanţa dintre, ideea care funcţionează curent despre "miliţioneri", şi imaginea oferită de Dinu Mănescu, dar era prea şocat de ceea ce se întâmpla în propria locuinţă, ca să-i acorde o mai mare importanţă. Acum, ceva mai calm, aprecie, expert şi pe îndelete, costumul Versace, pe care-l simţea răcoros, sugerându-i o piersică abia culeasă din copac, cu rouă încă pe ea. Asociaţiile lui Harald erau îndeobşte insolite, folosind termeni de comparaţie vizând regnuri distincte, altele decât ale subiectului în cauză. De pildă, o femeie foarte frumoasă căreia era dispus să-i acorde un calificativ maxim, se confunda în mintea lui cu un nor diafan plutind într-un lac de cer azuriu. Asta mai avea încă un sens, destul de încifrat, lui Bălăcescu plăcându-i apariţiile vaporoase, diafane, din familia îngeraşilor.

Singurul element din birou care amintea de gusturile aristocratice ale inspectorului principal era o scrumieră masivă de argint, încăpătoare, pe care, deşi fumător înrăit, el simţea nevoia s-o golească cu frecvenţa unui tic nervos.

— V-aţi gândit vreodată să intraţi în diplomaţie?

— Nu-i timpul pierdut, surâse incert Milord.

Observaţia nu-l surprindea, era o sugestie care i se servea frecvent. Parcurse rapid foaia de hârtie din faţa lui care conţinea câteva note referitoare la diplomat, apoi închise dosarul şi îşi rezemă bărbia în palme. Surâse, ca şi cum ar fi vrut să creeze o atmosferă îmbietoare, făcându-l pe celălalt să se simtă la îndemână. Harald îi admiră dantura strălucitoare, întrebându-se ce hibă ar putea ascunde inspectorul sub ambalajul acesta de perfecţiune.

— Relativ la declaraţia de aseară, mai am câteva amănunte... Aţi afirmat că, în lipsa dumneavoastră, oricât s-ar prelungi ea, nimeni nu poate intra în apartament...

— Cu excepţia administratorului căruia i-am lăsat totuşi un rând de chei, de teama vreunui accident gospodăresc. Ca să fiu sincer, nu există nimeni în viaţa mea, rude sau prieteni care să-mi prezinte încredere deplină.

— Destul de neobişnuit.

— Chiar incredibil, ştiu, dar asta e situaţia.

— Aţi fost vreodată căsătorit?

— De două ori, recunoscu vădit în silă diplomatul. Prima dată —o pripeală de tinereţe, chestiune de ambiţie; a doua oară, chestiune de superstiţie, e bine să ai o familie, să nu îmbătrâneşti singur etc.

Mănescu zâmbi din nou:

— Azi gândiţi altfel?

— Mai nuanţat. Sunt hotărât împotriva teoriei că oricât de rea e o căsătorie, e mai bună decât celibatul. Cum s-ar zice, câine, pisică — cotlet să fie. Trăgând linia, două eşecuri lamentabile care, din fericire, n-au lăsat dâre. Uneori, îmi vine să cred că n-am fost niciodată însurat.

— Ex-soţiile dumneavoastră împărtăşesc aceeaşi stare de spirit?

— Sunt convins, ne-am dezamăgit reciproc şi în egală măsură. Dacă vă gândiţi la o eventuală vendetă, apucaţi pe un drum greşit. De altfel, sunt douăzeci şi cinci de ani de la primul divorţ, aproape douăzeci de la al doilea. Nimeni nu aşteaptă atâta ca să se răzbune.

— În principiu, aveţi dreptate. Vă rog, totuşi, să-mi lăsaţi datele lor, pentru a le putea contacta.

Harald îi aruncă o privire de parcă ar fi avut de-a face cu un nebun:

— Abia dacă mai ţin minte cum le chema ca domnişoare! Credeţi că le-am urmărit itinerariul de existenţă? Habar n-am ce fac, unde stau, dacă s-au recăsătorit, dacă mai sunt în ţară, sau în viaţă!

Milord îl privi cu o curiozitate necamuflată: — Chiar pe nici una dintre ele n-aţi iubit-o?

Bălăcescu tresări. Adevărat, n-o iubise nici pe Mary, nici pe Margareta, dar cum de ghicise sclifositul ăsta, detectiv de Hollywood? Oare se lăsa chiar atât de lesne citit?

Inspectorul nu-l lăsă să-şi revină, punctând:

— Când ai iubit pe cineva, este imposibil să nu te intereseze evoluţia lui ulterioară despărţirii. În funcţie de structură, te bucuri de rateurile sau de izbânzile lui, dar totuşi îţi pasă.

Harald respiră adânc. Aşa era, îi păsa şi astăzi, însă nu de Mary sau de Margareta. Dar n-avea să-i povestească ăstuia tragedia vieţii lui, episodul care i-o marcase definitiv, făcând din el alt individ. Un individ complet străin, având în comun doar datele de stare civilă cu Harald Bălăcescu, cel de la douăzeci şi cinci de ani.

— Probabil nu vă înşelaţi, deşi nu văd legătura dintre viaţa mea sentimentală şi căpăţâna din congelatorul meu. Am certitudinea că nu aparţine vreuneia dintre fostele mele neveste. Totuşi, am să vă dau datele de care dispun. Despre a doua, ştiu ceva mai multe, pentru că despărţirea de ea m-a costat cariera. Presupun că tinerii din ziua de azi ignoră amănuntul că în regimul lui Ceauşescu, în calitate de divorţat, nu mai puteai ocupa anumite posturi, iar deplasările în Vest erau excluse. Am făcut tuşă de birou vreo cinci ani şi abia după '90 am fost trimis din nou în străinătate.

— Cunosc amănuntul, spuse Mănescu. Se pretinde că cine nu are prieteni, nu are de nici un fel, adică nici falşi prieteni, şi ăsta ar fi un avantaj...

— ...Care nu-l scuteşte însă de duşmani, schiţă o intenţie de râs diplomatul. Vin în întâmpinarea dumneavoastră şi vă spun că nu am nici un vrăjmaş.

— Eu nu aş fi chiar atât de sigur, mai ales în profesiunea dumneavoastră. Toţi avem duşmani, activi sau pasivi, declaraţi sau nu, periculoşi ori ba. Chiar şi vecinul, proprietar de Dacie pe care dumneavoastră îl sfidaţi circulând într-un Lexus, să zicem, sau care a transformat strada în atelier auto, ciocănind la ore imposibile sub ferestrele dumneavoastră, tot la capitolul duşmani se înscrie.

Harald dădu din mână:

— Mă gândeam la chestii serioase, la mize care să justifice o farsă sinistră. Farsă, în lipsă de alt termen. Ce şi-a închipuit autorul? Că îmi poate arunca o crimă în spinare? Ar fi un mare naiv, când eu pot dovedi oricând, doar arătând paşaportul, că am lipsit opt luni din ţară.

— Fără îndoială, admise Mănescu, dar mai există o ipoteză, a celor două ţinte lovite cu aceeaşi piatră. Criminalul a căutat un loc de depozitare — ideal congelatorul dintr-un apartament pustiu în cea mai mare parte a anului — şi, totodată, a ţinut să vă joace şi un renghi macabru.

Pe figura de capră distinsă — toate erbivorele par distinse —se aşternu o expresie de nedumerire:

— Hm, loc de depozitare... Varianta m-ar seduce, dar de ce numai capul?! Ce s-a întâmplat cu restul? În congelator încape şi un bou! Tranşat, desigur. Toţi cei care încearcă să scape de un cadavru ciopârţindu-l, procedează la fel. Împrăştie mădularele în toate colţurile oraşului, închipuindu-şi că astfel cadavrul nu va putea fi reconstituit şi identificat. Dumneavoastră v-a repartizat capul, elementul anatomic care, despărţit de ansamblu, impresionează cel mai puternic.

Harald ridică din umeri. Cedă, mai mult plictisit decât convins.

— Poate că aveţi dreptate. Problema e ce fac eu acum...

— Întâi, nu uitaţi să-mi lăsaţi datele fostelor dumneavoastră soţii, cele de care dispuneţi. Apoi, schimbaţi-vă neîntârziat yalele.

Un rânjet descoperi dinţii de femeie ai lui Harald, mărunţi şi ascuţiţi.

— Mă întreb de ce m-am mai căznit eu să instalez uşa metalică şi sistemul de alarmă?!

Milord surâse nevinovat.

— Nu ştiu. Încuietorile au fost inventate pentru oameni cinstiţi. Un spărgător calificat îţi deschide o uşă metalică în treizeci de secunde. Cât despre sistemele de alarmă, eficienţa lor e totuşi limitată, altfel n-ar mai exista bănci jefuite...

— Înseamnă că nu ne rămâne mare lucru de făcut!

— Ba da, să vă rugaţi lui Dumnezeu să nu cădeţi în zona de interes a vreunui specialist. Cu găinarii se mai poate discuta...

— Nu-i prea liniştitor ce-mi spuneţi.

Milord căzu de acord:

— Nu, nu-i deloc.

 

continuarea o descarcati de aici....

 

Attachments
Necunoscuta din congelator.docx 391.1 Kb . 641 Views