Viewing Single Post
AnnaE
#0

Răzbunarea sluţilor

Când Patrick — în acte Petru Sârbu — intrase în viaţa doamnei Clotilda Martinescu — avea deja experienţa, mentalitatea, statura fizică şi morală, într-un cuvânt, statutul gigolo-ului perfect al deceniului 90: înalt, atletic, impecabil în orice moment al zilei şi cu o figură bărbătească pe care numai un observator extrem de ager ar fi detectat primele semne, sensibile încă, ale unei dulcegării murdare ce-şi pune inevitabil amprenta pe chipul profesioniştilor. În totul, frumos de rupea inimi, simpatic şi veşnic binedispus. Avea douăzeci şi cinci de ani, iar Clotilda împlinise şaizeci în aceeaşi vară.

Trebuie insistat asupra anotimpului în care se cunoscuseră, căci în momentul în care femeia se simţi obligată să ia o hotărâre majoră privind viitorul lor comun, faptul că se cunoscuseră în anotimpul cald avusese o importanţă demnă de luat în seamă. Sezonul estival îndeobşte nu avantajează frumuseţile mature, chiar trecute. Căldura cere multă piele goală, interzice machiajul excesiv — adio fond de ten şi alte trucuri din zonă —, nimiceşte coafurile sofisticate, exclude căciula, adică peruca. Toamna avansată şi iarna, oh! e cu totul altceva! Ce nu poate ascunde un compleu, la care asortezi un fişiu, câte nu camuflează gulerul înfoiat al opulentei haine de blană! Machiajul rezistă la ger, chiar dacă dedesubt eşti vânătă; braţele se dezgolesc cel mult de la coate în jos, iar bijuteriile grele, fastuoase, prohibite vara, au un alt efect iarna.

"Or, îşi zicea Clotilda studiindu-se cu o privire necruţătoare în oglinda şi mai necruţătoare a budoarului, luminată de cinci becuri a două sute de waţi, dacă m-a plăcut aşa, material brut şi fără dichisuri, înseamnă că iarna m-ar putea găsi chiar drăguţă."

Martineasca nu era o femeie proastă şi ştia că nu face decât să gâfâie alergând după zglobia tinereţe, dar, pe de altă parte, avusese dintotdeauna capacitatea de a trăi total şi intens momentul. Nu mai puţin adevărat, în luarea unei decizii fundamentale, contribuise, tot fundamental, strategia de înaltă clasă abordată de Patrick.

Se căsătoriseră de cinci ani şi toată lumea era de acord că lucrurile merg de minune. Clotilda înflorea pe zi ce trece, avea suficient bun-simţ ca să nu facă dresură de circ cu Patrick şi să ocolească vacanţele pe litoral. De fiecare dată susţinea că marea o sperie şi o deprimă (de ce nu şi acum treizeci de ani, se întrebau contemporanele ei, când erai cea mai dezbrăcată femeie de pe plajă?), dar înainte de toate, nu-şi permitea să lipsească de la "afacere", chiar şi numai pentru câteva săptămâni. În fapt, era patroana unui laborator de cofetărie şi a Clopoţeilor, un restaurant aflat prin apropierea Vilei Mina Minovici. Era un local prosper, frecventat la prânz de turişti şi membri ai Corpului Diplomatic, iar seara de boema care locuia în zonă: actori, artişti plastici, cântăreţi, tinerii cheflii ai epocii de tranzit. Cei dintâi, străinii, apreciau autentica, nefalsificata merinde, "ca la mama acasă" — versiunea românească, boema — băuturile naturale, mai cu seamă galbena de Vâlcea şi clientela cu nume sonore, anecdotica legată de aceasta (cel puţin două-trei perle pe seară), personalul stilat şi de o politeţe cuceritoare. La Clopoţei, nu se auzise niciodată "ora închiderii, vă rugăm!", iar Clotilda Martinescu se dovedise, încă o dată, un negustor iscusit, introducând două sisteme care, dincolo de avantajele concrete, semnifică, în subteran, tradiţie şi stabilitate; o afacere serioasă, nu trei scânduri, câteva cuie şi becuri colorate, "hai să le umflăm ăstora banii, mâine om vedea ce-o mai fi!" Bref, la Clopoţei se putea mânca şi bea pe datorie, reiterând un procedeu antebelic. Şi tot astfel, Clotilda readusese în actualitate servitul la domiciliu. Clienţii, mai ales pensionarii foarte comozi, achitau un abonament contra căruia dejunul le sosea acasă în sufertaşe. Procedeul se bucurase de un asemenea succes, încât Clotilda se gândea să mai deschidă o locantă, bucătărie exclusiv destinată meselor la domiciliu. Ezita dintr-un singur motiv ţinând de judecata sănătoasă şi bunul-simţ care o însoţiseră fidel toată viaţa. Afaceri multe, oricât de mănoase, egal griji multe şi timp puţin. "Am bătut şaizeci de ani şi din cât am strâns, pot trăi confortabil împreună cu Băiatul încă douăzeci, că nici nu-mi doresc mai mulţi. Copii n-am, de nepoţi să aibă grijă cine i-a făcut, de ce să trudesc, visând ca robii la o zi liberă?"

În acelaşi sens o încuraja şi prietena ei de-o viaţă, Luiza Miclea, fostă cântăreaţă în corul Operei. Directă (cunoştinţele o calificau chiar dură) cum o ştia dintotdeauna, se exprimase pe şleau:

— Trebuie să fii nebună, soro, să tragi ca animalul! Cât mai ai de trăit? La vârsta noastră, te pasc toate alea, mai puţin SIDA. Pe tine şi aia că de, mai ai viaţă sexuală. Oricum, îi rămâne destul Băiatului, nici cât a visat. Bucură-te cât eşti pe picioare şi-ţi mai arde de tangouri!

În realitate, Luiza îl detesta pe Patrick şi era incapabilă să nu arunce "ţepe" ori de câte ori se ivea ocazia

— Ţine la mine, îl apăra Clotilda.

— Tine la banii tăi!

— Dacă nu te-aş cunoaşte, aş fi convinsă că eşti invidioasă.

— Iar eu sunt convinsă că ţi-ai pierdut minţile! E cu peste treizeci de ani mai tânăr, cum dracu'ţi închipui că te iubeşte?!

— Ce-mi pasă? Nu mai am anii la care să număr foile de plăcintă! Mă simt bine cu el? Mă face să mă simt iar tânără şi fermecătoare? E tandru, e atent, nu-mi iese din cuvânt? Ce pretenţii să mai am la şaizeci de ani? Câte femei de vârsta mea se mai bucură de o viaţă sentimentală, şi de ce vrei tu neapărat să-mi strici bucuria?

— Bucură-te, fata mea, dar fără angajamente!

— Patrick insistă să ne căsătorim.

— Hm, cred şi eu. Vezi, că până pune mâna pe tine e doar catifea şi parfum de tuberoze. Mi-e să nu ajungi la aoleu!

— Dacă acum sunt fericită, puţin îmi pasă dacă o să mă şi vaiet! Am văzut eu şi femei de treizeci de ani tânguindu-se.

Şi uite, se căsătoriseră de cinci ani, şi niciodată nu avusese cel mai mic motiv să regrete pasul făcut. O simţea însă pe Luiza stând pe coadă şi aşteptând în culise un deznodământ nefericit. Nu din răutate, nimeni nu-i era prieten mai devotat, ci din mărunta, omeneasca satisfacţie de a-i da peste nas: "Ţi-am zis eu?"

Era foarte adevărat şi că Luiza, din pricina unui lanţ de tragedii care-i marcaseră viaţa, nu era un interlocutor înviorător şi nici un profet optimist. Când se împliniră cinci ani de la căsătorie, Clotilda închise localul mai devreme şi dădu o petrecere doar pentru apropiaţi. Ciocnind cupa de şampanie cu Luiza, Clotilda se interesă cu ochi strălucitori:

— Ei, ce mai spune Pithia?

Luiza era prea bine crescută pentru a avansa observaţii maligne într-o asemenea zi şi izbuti să fie convingătoare:

— Ferice de tine, te felicit! Ai avut dreptate.

Clotilda o sărută recunoscătoare. Din toată adunarea, pe Luiza o simţea cea mai rezervată. În sufletul ei, cântăreaţa continua să rămână sceptică şi, din nefericire, se aştepta la ceva mult mai grav decât ar fi putut fi o despărţire: la o tragedie.

Celelalte cunoştinţe aveau puncte de vedere mai relaxate. Că Patrick o va părăsi la un moment dat e posibil, fiind în firea lucrurilor, dar nu şi tragic. Patrick e genul de bărbat peste care femeile dau năvală şi, mai devreme sau mai târziu, îşi va pierde capul după una dintre ele. E fatal, o ştie şi Clotilda care are un cap sănătos pe umeri. Cine se aşteaptă la inevitabil îl suportă altfel, mai calm şi mai înţelept, şi "nu m-aş mira dacă apucă să le năşească şi copiii. Cunosc un caz absolut similar..."

În ceea ce-l privea pe Patrick, în ciuda permanentei voioşii, a aerului deschis de băiat bun şi serviabil având un cuvânt şi un zâmbet fermecător pentru fiecare, trăsături ale indivizilor mulţumiţi de ei înşişi şi de viaţă, rămânea, în fond, un ermetic. După nişte ani consumaţi împreună, Clotilda nu ştia încă precis ce se petrece în capul lui. Dacă se petrecea ceva... Aparent, ducea existenţa unui motan superb care se îngrijeşte obsedant de toaleta lui, care se bucură de toate plăcerile vieţii, mai puţin de un trup fraged de femeie, iar toate acestea îi erau suficiente ca să se simtă pe deplin fericit. Da, Clotilda ştia ce spune, Băiatul avea extraordinara şansă de a fi un perpetuum mobile într-al nouălea cer, sfidând toate teoriile despre "fericirea de moment", cea non stop fiind imposibil de atins.

Uite însă că Patrick izbutea, fiece zi fiind prilej de bucurie. Dintâi, adora să se îngrijească de trupul lui, toată dimineaţa fiind ocupată cu exerciţii gimnastice de profesionist, la sală, bazin, saună, ring, jogging, surfing sau sky, fără pretenţia de a fi exhaustivi. După-amiază — siesta, seara — biliard sau un pocher, apoi cina prelungită la Clopoţei.

Clotilda, care fusese soţia unui avocat celebru, deosebit de energic, realiza că dacă ar fi fost tânără ar fi deranjat-o un program de parazit (etichetă a Luizei), dar în împrejurările date, situaţia îi convenea, ba chiar ea îi încuraja înclinaţiile de peşte trândav. Nu-i spunea direct "stai acasă, băieţel, dormi pe săturate, munca-i o năpastă, la ce să te înhami, dacă nu eşti obligat", dar nici nu-l împingea din spate — "du-te la oştire, pentru ţară mori" etc. Spre deosebire de alte femei care ar fi socotit că având o ocupaţie, aceasta i-ar fi abătut gândul de la alte femei, de la aventuri de orice fel, Clotilda ştia că, mai presus de toate, stă "economicul". Atâta vreme cât Patrick îşi păstra statutul de întreţinut şi nu avea un venit al lui, fiind astfel uşor de controlat şi stăpânit, rămânea la mâna ei.

Şi iar se părea că Băiatul nu-şi dorea nimic altceva decât să toarcă la soare, instalat în poale drăgăstoase, tandre şi calde, chiar dacă ofilite, exact ca ale Clotildei. Aceasta îl pusese la încercare, asmuţită de un drăcuşor pervers şi curios, sălăşluind în fiecare femeie. Dăduse un anunţ la ziar pentru postul de cofetar-şef al restaurantului. Se prezentaseră peste douăzeci de persoane, iar în competiţie rămăseseră doar două: o fătucă nostimă foc, la vreo douăzeci şi cinci de ani, o zgâtie drăcoasă, cu strungăreaţă şi câţiva pistrui pe năsucul cârn, având în tolbă un morman de diplome şi premii, şi un mustăcios de patruzeci de ani care lucrase în laboratorul Athénée Palace. Vezi, Doamne, aflată în încurcătură, Clotilda ceruse părerea lui Patrick. Aparent indiferentă, dar pândindu-i cu ochi de şoim şi inimă neliniştită reacţia, Clotilda avusese prilejul să răsufle uşurată. Fără a sta măcar pe gânduri, Patrick o sfătuise să-l angajeze pe mustăcios. "E un lucru binecunoscut că bărbaţii sunt cei mai mari maeştri în arta culinară: fraţii Capşa au făcut celebră cofetăria. Tinerele nemăritate sunt neserioase, nu ştii niciodată la ce să te aştepţi. Apoi, o experienţă şi o calificare la Athénée Palace nu înseamnă puţin lucru..." Ceva îi era limpede Clotildei: gândurile Băiatului nu stăteau la femei, nu căuta, nici măcar instinctiv, aventuri. Dacă totuşi se va întâmpla într-o bună zi ca inima să-i bată mai tare pentru vreo mândruţă, aceasta ţinea de o fatalitate pe care ea nu avea cum să o controleze.

În general, oamenii scormonesc atunci când intuiesc un mister sau simt ceva ce

se doreşte ascuns. Cu cât discreţia şi efortul subiectului de a-şi camufla intimitatea, de a-şi plasa existenţa într-un con de umbră e mai intens, cu atât curiozitatea celor din jur devine mai îndârjită. Contrar, cu cât dorim să fim mai "mediatizaţi", să se discute mai mult despre persoana şi faptele noastre, cu atât indiferenţa mahalalei devine mai pregnantă.

Se părea că Patrick nu are nimic de ascuns; îşi oferea viaţa pe tavă, tot ce făcea era la lumina zilei şi perfect avuabil, plana printre semeni, evenimente, anotimpuri cu dezinvoltura şi voioşia unui fluturaş. Astfel, după ce senzaţionalul căsătoriei dintre cei doi se topi — câteva săptămâni de stupoare, comentarii aprinse şi bârfă — cunoştinţele se obişnuiră cu noul statut de cuplu al perechii Clotilda-Patrick. Intrară în agenda obişnuitului, şi nimeni nu le mai acordase de-atunci vreo atenţie specială.

Chiar şi viaţa lui Patrick de dinainte părea clară ca lacrima. Era din Craiova şi cam de pe la cincisprezece ani, când deja datele viitorului magnific, cu un succes nimicitor la dame, se prefigurau în mod evident, avusese numai o singură preocupare: "întâlnirea cu un pont baban!" Tradus, asta însemna descoperirea şi cucerirea unei femei foarte bogate, dispusă să-i sponsorizeze un trai de playboy. Era singura, dar sine-qua-non condiţie pe care o punea viitoarei soţii, restul ca vârstă, look, prezenţă socială, instrucţiune fiindu-i absolut indiferente.

Cel puţin aşa pretindea Dragoş Mateiescu, alt superb, vedeta de la Teatrul Arlechino şi cel mai competent posibil biograf al lui Patrick. Încă din clasele primare fusese coleg şi prieten cu Patrick — pe atunci simplu, Petrică —, împărţiseră frăţeşte prima ţigară, pe la treisprezece, paisprezece ani cunoscuseră dragostea în acelaşi stabiliment, iar la cinşpe, amândoi îşi definitivaseră deja planurile de viitor. Dragoş avea să se facă actor, Petrică — rentier.

Dragoş râsese, dar Petrică îi explicase punctual ceea ce devenise deja filosofia lui de viaţă:

— N-am nici o vocaţie pentru o viaţă de sclav à la nea Fane Anonimul. À la taică-meu de pildă, care vrea să-mi vâre modelul lui pe gât. Adică să-mi prăpădesc cei mai frumoşi ani trăgând pentru o diplomă universitară, pe urmă, pe soare sau vijelie, să iobăgesc la un patron, pentru ca la patruzeci de ani să reuşesc să am o locuinţă modestă într-un cartier modest, o maşină mijlocie de la second hand, o nevastă de duzină, doi-trei mucoşi imposibili, burtă şi chelie.

— Munca, cea mai de seamă virtute a omului, nu-ţi spune nimic? scandă ironic Dragoş.

— Nici cât un rahat de muscă! Aristocraţii de odinioară, mă refer la ăia cu jabou şi pene de struţ la pălărie, considerau munca o ruşine, o umilinţă. Sunt întru totul de acord.

— Te mulţumeşte ideea să treci prin viaţă în paşi de dans, să nu laşi nimic în urma ta?

— Nu fi ridicol! Taică-meu ce lasă? Crezi că-l bagă în Larousse sau măcar pe Internet pentru că a semnat, vreme de patruzeci de ani, condica la fabrica aia a lui de cârnaţi şi conserve?

— Nu, hotărât, fusese de acord Dragoş, chestia-i cine te sponsorizează? Amicii tăi cu pene la pălărie de pe vremea muşchetarilor aveau o agoniseală ţeapănă, stăpâneau provincii întregi, comitate şi ducate. Trăiască Neagu de istorie!

— N-ai mai auzit de întreţinuţi? Dumnezeu mi-a dat fizic, menirea mea e să fericesc femeile, şi chiar asta am de gând să fac. Cu vocaţie şi aplicaţie! Chestiunea e să casc bine ochii la vistierie... Băi, Dragoşe, oameni de-alde noi au fost născuţi ca să aibă slugi, să obţină de la viaţă tot ce e mai bun, fără să mişte un deget. Tu ai damblaua cu teatrul. În fine, ţipă talentul în tine, altfel ai gândi la fel. — Cred că nu te înşeli.

La astfel de tirade, domnul Ioan Sârbu, zis şi cel Drept, tatăl lui Petrică, simţea literalmente că, de mânie, îşi pierde răsuflarea şi graiul. Era un individ cam fără haz, genul strică-chef, dar eminamente onest. Fără abatere credincios nevestei, merita, neîndoielnic o medalie "Pentru virtute şi credinţă", iar munca pe brânci, îndârjită, chiar cu jertfe putea constitui motto-ul lui de viaţă. Aşa fuseseră toţi în familia lui de profesori şi preoţi din Ardeal, şi se tot minuna cui s-o fi nimerit să-i semene Petrică! Se pare nevesti-sii, o femeie slăbuţă şi simpatică foc, care preda Limba Franceză la un liceu din Craiova. Era organic subţire, fără nici o oprelişte de ordin culinar, aparent de o mare fragilitate. Un atu pe care avea să-l speculeze toată viaţa, antrenându-se încă de pe vremea când era şcolăriţă. Privind-o, nimeni nu realiza că de fapt Fulguleţ, cum i se spunea în unanimitate Gabrielei Sârbu, nu fusese bolnavă în viaţa ei, impresia de debilitate alungând orice bănuială de "fraudă", impunând, din start şi spontan, o suită de menajamente. "Sărăcuţa de ea, e doar o gâzişoară acolo, ferească Dumnezeu de un vânt mai vrăjmaş, că o şi doboară!"

Se bucurase astfel de indulgenţa profesorilor, a familiei, şi nu exista alt păcălit mai mare decât bărbatu-său, austerul Ioan Sârbu. Fulguleţ avea extraordinarul talent de a da impresia că munceşte pe rupte, fără preget, până la epuizarea firicelului ei de putere, fără să facă, de fapt, ceva. Trucul cel mai utilizat erau migrenele frecvente, când rămânea ţintuită între pernele patului cu o compresă impresionantă pe frunte, care o făcea să semene cu un iepure. În realitate, nu suferise niciodată de dureri de cap, dar perseverând încă din anii de liceu, reuşise să inoculeze în mintea celor din jur această idee devenind astfel un fapt cert, evocat cu compătimire: "migrenele lui Fulguleţ". Când se întorcea de la serviciu, Ioan Sârbu găsea o femeie stoarsă de vlagă, dar care, totuşi, cu ultimele puteri, izbutise să fiarbă o oală cu spaghetti. Urmau reproşurile tandre — de ce mă superi, nu trebuia să te mişti din pat, ţi-am spus că prepar eu dejunul etc. —, iar Fulguleţ se lăsa dorlotată cu un aer de fecioară martiră. După ce bărbatu-său închidea cu infinite precauţiuni uşa, poruncindu-i să se odihnească, femeia scotea cartea de sub pernă, reluându-şi lectura cu un suspin de adâncă suferinţă. Era o cititoare împătimită, şi show-ul cu pricina constituia modalitatea cea mai sigură de a petrece o zi întreagă în pat, cu autorul preferat. În sinea ei, nu-l condamna pe Petru, băiatul de mic păşind a greieraş zglobiu şi trândav. La urma urmei, dintotdeauna existaseră oameni care trudesc şi oameni care consumă, dar o îngrijora nesiguranţa situaţiei lui. În România, structurile încă nu s-au aşezat, împrejurările nu sunt propice unor averi colosale, bine consolidate... avându-i pe ruşi în coastă, nu se ştie niciodată...

Când Petru, devenit între timp Patrick, se căsători cu Clotilda (mai bătrână decât ea însăşi cu peste zece ani), pe Fulguleţ n-o deranjă compromisul evident, târgul strident — beefsteack proaspăt, contra trai dulce pe banii moşnegei —, ci meschinăria mizei. Desigur că în parametrii epocii de tranzit, era o femeie bogată, dar nu într-atât să se sperie lumea. În sinea ei, lucru de mărturisit doar lui Petrică, îşi visa feciorul cazat într-una dintre ogrăzile occidentale prospere, cât mai departe de fostul bloc comunist. Doar acolo l-ar fi simţit în deplină siguranţă, bineînţeles în măsura în care ne putem dirija destinul. Presimţea că fiu-său ar fi făcut faţă în cercurile cele mai simandicoase. Cu ochii lui profund albaştri, veşnic înstelaţi, cu părul rebel, cu dantura de cinema şi râsul... era imposibil ca băiatul ăsta să râdă şi, oricât de cătrănit ai fi fost, să nu ţi se pară că viaţa e cel puţin acceptabilă. Pe urmă, cum cădeau hainele pe el... Ceva de vis! În smoking, sau costum de sky, surfing ori călărie se mişca la fel de graţios, de natural, încât puteai chiar să pariezi că s-a născut pe undeva prin perimetrul Buckingham-ului. Nu era nici prost, lega cu uşurinţă o conversaţie facilă, şi graţie unei certe vocaţii pentru limbile străine, "bavarda" cu şarm în franceză, engleză şi italiană. La toate, maică-sa mai adăuga şi distincţia căci, deşi emana prin toţi porii virilitate, n-avea aerul de mitocan sau brută al marilor masculi ai ecranului mondial, şi chiar gol puşcă, ai fi jurat că Patrick s-a născut cu stemă pe izmene.

Fulguleţ nu era chioară, ba chiar cunoştea mai bine decât bărbatu-său, care-şi dezaproba fiul şi îi urmărea evoluţia cu ochi severi, defectele băiatului; era neserios, superficial, vanitos, egoist şi, excluzând exerciţiile fizice, mai leneş decât un urs care hibernează. Puse însă în balanţă cu însuşirile fizice, considera că bilanţul în favoarea lui Patrick e totuşi super-pozitiv. De aceea, socotea că fiu-său s-a vândut prea ieftin, că baba n-avea suficientă respiraţie financiară pentru a fi proprietara unui exemplar ca fecioru-său, şi găsise cu cale, la vremea respectivă, să se opună căsătoriei. Deci nu auspiciile sub care se încheia ea (comercializarea propriului trup) o deranjau, ci pavilionul, mult prea modest — considera ea — sub care urma să navigheze Băiatul. Iar anii trec şi timpul nu se scurge în avantajul nimănui, mai ales când ţi-ai făcut o meserie din look! Visul lui Fulguleţ era ca Patrick să poată pleca singur într-o călătorie în străinătate, iar acolo să aibă acces la un anumit mediu şi să descopere pontul, marele pont al vieţii, să dea lovitura. Aici, cu Clotilda, conducea o Toyota, dincolo ar fi putut avea un Jeep Grand Cherokee, ar fi putut petrece revelioane de cinci mii de dolari tacâmul la Las Vegas, iar un eventual divorţ, conform clauzelor contractului de căsătorie, ar fi uşurat-o pe bătrâna sweet heart Dorothy, Kimberley sau Joan de câteva milioane bune din aceleaşi bancnote verzi. În definitiv, cât nu scosese zugravul, derbedeul acela vulgar şi fără clasă, de la bătrâna Liz Taylor?!...

Acestea însă nu puteau fi discutate cu Ioan Sârbu. Era limpede, ar fi înnebunit, închipuindu-şi că nevastă-sa a înnebunit! Erau cu totul pe altă lungime de undă ca gândire! Deunăzi chiar, venise acasă ciclamen, aprins de entuziasm, că i-a găsit lui Petrică o slujbă bună, sigură şi de viitor, la un notariat particular din Bucureşti. Fulguleţ îl compătimi în sinea ei: "iremediabil şi pe vecie idiot!" Şi anunţă cu glas tare o migrenă bruscă. "Şoarece de birou" era ultima ipostază în care şi l-ar fi închipuit pe Patrick. Îi spunea tot Patrick, căci izbutise, chiar şi în gând, să se dezobişnuiască să-l numească cu peizanul, mult prea valahul Petrică.

Dar nici Clotilda nu era o vacă, şi nici nu se născuse la ultimele alegeri. Aparent, se înţelegea foarte bine cu soacră-sa, dar o simţea nemulţumită şi potrivnică, şi asta nu din pricină că nu-i mai putea pune în poală nepoţei pentru care Fulguleţ să tricoteze ciorăpei grosuţi şi să prepare plăcintele gustoase. Clotilda, mereu şi negreşit lucidă, realiza că soacra arăta mai bine decît nora şi totodată intuia că ceea ce o nemulţumea pe Fulguleţ erau dimensiunile mizei; că ea, Clotilda, oferea prea puţin. Nimănui nu-i place să aibă vrăjmaşi în coastă, iar Fulguleţ era un duşman demn de luat în seamă dată fiind apropierea foarte mare dintre mamă şi fiu. Se simţeau excelent împreună şi se înţelegeau reciproc ca persoane putându-se scruta corect până în adâncul sufletului, iar anii de frondă subterană împotriva obtuzului Ioan Sârbu cel Drept îi făcuseră complici, apropiindu-i şi mai mult.

Clotilda sesiză din prima clipă influenţa specială pe care o exercita Fulguleţ asupra lui Patrick, dar mereu raţională îşi zisese că ar fi gândit la fel în locul ei, visând şi Luna de pe cer pentru fecioru-său. Totodată, deşi uneori o călca pe nervi, reuşea să manipuleze lucrurile de aşa manieră încât să nu se ajungă la un conflict de interese făţiş, fiind conştientă că puse faţă în faţă, maică-sa ar fi avut câştig de cauză. Iar după ce ai pierdut teren, e greu să-l mai recuperezi.

Punct câştigat, Patrick avea puseuri de personalitate când reuşea să se desprindă de sentinţele maică-sii, ca dovadă căsătoria cu Clotilda încheiată împotriva voinţei celei dintâi. În realitate, cu cinci ani în urmă, Patrick cedase unui moment de slăbiciune. Înregistrase câteva rateuri, n-avea un sfanţ în afară de ce-i mai dădea maică-sa pe ascuns, iar la orizont nu se întrevedea nici un pont. În zadar încercase Fulguleţ să-l facă să gândească optimist, să-i explice că doar traversează o perioadă mai proastă, că trebuie puţină răbdare etc.. Patrick nu rezistase tentaţiei unor avantaje imediate — o vacanţă la Paris şi un Ferrari, prima maşină oferită de Clotilda. Apoi, aceasta fusese îndeajuns de şmecheră ca să-l facă să înţeleagă că o verighetă nu o interesează defel. Refuzul de a legaliza o situaţie îl asmuţise pe Patrick şi se crezuse, la rândul lui, foarte dibaci atunci când izbutise, în sfârşit, s-o ducă la Primărie. În fond, Clotilda îl adusese unde voia ea, cu aerul că ea se lăsase convinsă. Obţinuse cu greu un atu preţios care, îşi zicea, îi va servi în discuţiile de mai târziu; nu eu am umblat după tine... Până atunci însă, cel puţin amândoi erau mulţumiţi: Clotilda pusese mâna pe Băiat, Patrick dobândise liniştea unei situaţii sigure.

Fulguleţ stătea însă ca pe ace, pândind obrazul lui Patrick — riduri, cearcăne, orice semn de îmbătrânire — mai abitir decât o făcuse cu propriul chip. Iar Ioan Sârbu se simţea profund deprimat. Considera lamentabilă poziţia lui Petrică, de-a dreptul umilitoare şi ruşinoasă, dar mai cu seamă lipsită de perspectivă. Cei de seama lui Sârbu se lăudau la o bere sau la vreo onomastică serbată la serviciu — numai câţi Mihai şi Mihaele! — cu performanţele progeniturilor, olimpiade, premii, burse în străinătate, business-uri şi alte alea, iar fecioru-său nu izbutise să-şi înfigă dinţii nici măcar într-o diplomă universitară! Ce să le zică? Că-i peştele unei babe? Că-şi prăpădeşte tinereţea şi bărbăţia între coapse sleite şi sterpe? Că, simbolic vorbind, îi cere babei bani de ţigări? Şi când baba moare — iar aici se afla pe aceeaşi lungime de undă cu nevastă-sa — ce te mai faci? Tinereţea s-a dus, iar tu ai rămas mofluz, cu un garderob de haine, poate şi o maşină! Şi cu o reputaţie jalnică! Iar Ioan Sârbu ştia din bătrâni că în principiu, orice se poate repara, reputaţia însă niciodată!

Schimbând doar formularea, mai brutală sau mai edulcorată, dar exprimând în esenţă aceeaşi idee, amândoi soţii gândeau identic. Baba trebuia părăsită, Patrick trebuia să-şi revizuiască viaţa, cercetând alte zări.

La rândul său, Patrick ştia că au dreptate, dar nu era dispus să dea jimbla caldă din mână pe recolta mănoasă de la anu'. Să prindă în primul rând o ocazie grasă şi, pe urmă, ştia el ce are de făcut. Deocamdată, se simţea bine lângă Mami sau Clo-Clo, care nu-l făcuse să simtă hăţurile nici măcar o singură dată în cinci ani.

Privite în general şi chiar şi de aproape, lucrurile păreau definitiv aşezate, intrate pe un făgaş de normalitate, de o monotonie pastelată. Clotilda se ruga în fiece zi lui Dumnezeu: "Numai de-ar dura..." Cel mai tare îi era teamă de imprevizibil, de lovitura despre care nu şti când şi de unde pleacă.

"Din umbră, destinul îşi ţese cu răbdare pânzele..." Cine a spus asta? Nici nu voia să-şi amintească.

Când se trezi cu Ioana la uşă, Fulguleţ avu o mişcare de recul. Detesta să fie deranjată şi, pentru ca rudele din provincie să nu-şi închipuie, aşa cum se întâmplă îndeobşte, că dacă au neamuri la Bucureşti, asta echivalează cu han şi ospătărie gratuite (contra o gâscă ori jumătate de miel, eventual o curcă) Fulguleţ desfiinţase sufrageria, iar în apartamentul de patru camere, rămăsese un singur pat, cel din dormitorul în care dormea cu Sârbu, lichidându-l chiar şi pe cel al lui Patrick, o dată mutat la Clotilda. Sugera astfel musafirilor nepoftiţi că nu are unde să-i cazeze şi, în lipsa sufrageriei, că ţine o casă închisă, mesele întinse pentru oaspeţi neîncadrându-se în stilul lor de viaţă. Se săturau cu ceva frugal, ţineau regim, nu erau gămani etc...

Ioana îi era nepoată ceva mai depărtată, adică Fulguleţ şi cu maică-sa fuseseră verişoare. Fuseseră, pentru că Lăcrămioara — şi chiar că toată viaţa-i fusese o lacrimă şi un suspin — murise de câteva luni după ce zăcuse ani de zile, ţintuită la pat de o boală cumplită.

Ioana Vlase, o tânără de douăzeci şi şapte de ani, părea mai înaltă decât era în realitate datorită trupului fibros şi a ţinutei foarte drepte. Ai fi putut-o lua drept atletă, sportivă de performanţă sau, în orice caz, profesoară de educaţie fizică. Avea unul din acele trupuri care pot îmbrăca orice, dar nu sexy: uscat şi fără graţie. Nici chipul nu era mai simpatic. O şatenă cu ochi albaştri, împlântaţi uşor oblic pe figura cam pătrăţoasă cu bărbie voluntară, scoşi în evidenţă de o pieptănătură foarte întinsă. Buzele fine şi subţiri denotau o sensibilitate bine ţinută în frâu. Cu altă expresie şi machiată adecvat, ar fi putut trece drept frumoasă. Aşa cum se prezenta însă acum, o intuiai aspră, hotărâtă şi lipsită de simţul umorului.

— Care-i situaţia ta exactă în momentul de faţă? se interesă Fulguleţ, după ce totuşi îi oferi, convenţională, o cafea.

"Totuşi", pentru că Fulguleţ se sustrăgea de obicei până şi de la această minimă mostră de amabilitate, pretinzând că, pentru moment, din pricina unor reparaţii, li se tăiaseră gazele. Nu că s-ar fi zgârcit la o linguriţă de cafea, ci dintr-o uriaşă rezervă de lene; procesul de producţie — ibric, zahăr, stai să nu dea în foc, ai grijă să nu se verse — o plictisea şi o obosea nespus.

Ioana îşi îndreptă poziţia pe scaun. "A ales scaunul, observă în sinea ei Fulguleţ, cel mai rigid şi incomod, când putea să se aşeze pe fotoliu." Ioana declară limpede:

— Nu vreau să cad pe capul nimănui, tanti... Am ceva rezerve, pentru că am vândut casa de la Slatina...

— Nu te-ai grăbit?

— Am prins un amator şi n-am mai stat pe gânduri. E un moment când afacerile imobiliare nu merg.

— Tocmai!

— N-am vrut să amân, răspunse scurt Ioana. Dacă ai luat o hotărâre, e bine s-o pui imediat în aplicare.

— De ce-ai plecat din Slatina?

— Nu-mi oferă nici o perspectivă.

— Gândeşte-te bine. Abandonezi o lume, toată viaţa ta de până acum, prietenii...

— N-am prieteni...

Fulguleţ o întrerupse:

— Asta nu-i o notă prea bună pentru tine.

— ...şi nici ce regreta din viaţa mea de până acum.

Mătuşă-sa o cântări din cap până în picioare, realizând dintr-un ochi motivele pentru care considera că fata-i profund antipatică. Era prea uscată, principii şi virtute în stilul quaqerilor, ţinuta prea strictă. Un costum sobru bleumarine, lipsit de orice artificiu frivol — eşarfă, batistă, broşă —, pantofi plaţi, nici urmă de machiaj, nici o podoabă, lănţişor ori inel, cât de mică. În prezenţa ei, numai cu o umbră de ruj pe buze şi câteva inele, te simţeai curvă sau cel puţin neserioasă. În general, avea capacitatea de a te face să nu te simţi în largul tău, de a-ţi torpila siguranţa de sine, şi Fulguleţ intui aici un atu pe care Ioana ştia să-l speculeze. De această primă impresie avea însă să-şi amintească ceva mai târziu.

— Ce ai de gând să faci la Bucureşti?

— Pentru moment, trebuie să-mi găsesc o slujbă, cât de modestă. Ba-nii de pe casă nu pot dura la infinit

— Eşti o fată raţională. Ce pregătire ai?

Ioana răspunse imperturbabilă:

— N-am studii superioare, mama n-a avut bani pentru meditatori şi taxe. Poate voi reuşi să termin ceva aici, la fără frecvenţă.

"Dacă ţi-ai pus-o în cap, gândi Fulguleţ, sunt sigură că vei izbuti." Spuse altceva:

— Totuşi, ce ştii să faci?

— După liceu, am urmat un curs de calculatoare şi mă descurc mulţumitor în engleză şi italiană. Pot lua startul însă şi ca femeie de serviciu.

— O! respinse de circumstanţă Fulguleţ, sunt sigură că nu va fi cazul...

Primul semn de mirare apăru pe chipul Ioanei, ridicându-i arcul sprâncenelor îndrăzneţe:

— De ce nu? Cum crezi că ne-am descurcat dintr-o pensie de urmaş? Mama a fost foarte bolnavă, ultimii zece ani nu putea mişca un deget. Trebuia însă bine hrănită, iar medicamentele costau.

— Chiar! Cum v-aţi descurcat?

— Am lucrat ca ambalatoare la o fabrică de dulciuri, iar după-amiezile şi sâmbăta munceam cu ziua pentru nişte familii de medici.

— O, îmi pare rău...

Sună atât de convenţional, atât de fals încât pe buzele fine ale Ioanei, se ivi un surâs sarcastic. Primul surâs, inventarie Fulguleţ, şi acesta zgârcit, realizând că încă nu ştia ce fel de dinţi are.

— N-a fost chiar atât de rău, rosti Ioana şi vorba... matale (nu ştia la ce persoană să i se adreseze) ne-am descurcat.

— Poţi să-mi spui şi tu Fulguleţ, ca toată lumea, admise generoasă.

— Mulţumesc. Te rog să mă înţelegi şi să mă crezi, nu vreau să cad pe capul nimănui. Am venit la tine pentru că eşti singura rudă pe care o mai am pe lumea asta şi singura cunoştinţă din Bucureşti...

— Ai ceva curaj!

— N-am ce pierde. Ce vă rog, pe tine şi pe nenea Ioan, este să mă ajutaţi să-mi găsesc o slujbă, cum am zis, cât de umilă. Poate ai prietene care au nevoie de o slujnică... Spăl, gătesc, bat covoare. Să scot de o bucată de pâine şi, pe urmă, văd eu.

— A, nu, sunt sigură că vom găsi ceva mai corespunzător.

— E greu cu atâţia şomeri, dar repet, nu mă dau în lături de la nici o muncă.

Fulguleţ se foi în fotoliu, simţindu-se în culpă.

— Pentru că insişti şi desigur doar pentru moment, ar fi ceva... Am o prietenă, doamna Luiza Miclea, o persoană extrem de distinsă de altfel, căreia i-ar trebui o menajeră. Casa nu-i greu de întreţinut, e singură, n-are animale, cred că v-aţi putea înţelege. În primul rând, are nevoie de o persoană de încredere. Apropo, tu unde ai tras?

— Am găsit prin Mica Publicitate o pensiune modestă, dar cât ar fi de ieftin, tot îmi revine prea scump. Pe urmă, pe mine mă interesează doar camera, nu şi masa, dar gazda nu închiriază altfel.

— Înţeleg, spuse Fulguleţ, câştigul iese totdeauna de la mâncare. Cred că te vei înţelege cu Luiza, ea ar avea şi unde să te cazeze... Da, cred că se poate rezolva, am să discut cu ea...

În sinea ei, Fulguleţ îşi spunea că ar fi putut-o găzdui şi la ei în camera de serviciu, căci de a lui Patrick nu se atingea socotind că, mai devreme sau mai târziu, tot o va părăsi pe babă şi va avea nevoie de un refugiu. Dar a o aduce pe Ioana în casă presupunea prea multă bătaie de cap, schimbări la care nu era dispusă. Nu poate să-ţi fie milă chiar de toţi câinii de pripas şi, în fond, relaţiile ei cu vară-sa, Lăcrămioara, fuseseră aproape inexistente. Nu se felicitau nici măcar la marile sărbători, de ce ar face sacrificii? Căci primirea Ioanei în spaţiul ei vital asta ar fi însemnat. Un om în plus în casă de care trebuie să ţii seama, acces la baie, bucătărie şi televizor, pentru că nu poţi să-i închizi uşa în nas o dată cu lăsarea serii, ce mai, un nou membru de familie. Or, socotea că Ioan şi Patrick îi sunt tocmai de-ajuns. Vârfuind dezavantajele, fata e şi profund antipatică, intuieşti în subteran o permanentă atitudine critică, de veşnică acuză, iar existenţa unei astfel de persoane în preajmă te face să nu te mai simţi bine la tine acasă, în casa ta.

— Îţi mulţumesc, Fulguleţ, eşti foarte drăguţă, ar fi straşnic dacă prietena ta ar fi de acord. Trebuie să ştii că eu sunt o persoană modestă, mă mulţumesc cu foarte puţin şi am învăţat să nu deranjez.

— Sunt sigură, scumpa mea.

— Altfel, ce mai face unchiul Ioan? Dar Petrică? Pe Petrică nu l-am mai văzut de la nunta verişoarei Măriuca. Ţin minte că avea un costumaş alb, cu papion roşu, şi era foarte mândru de pantalonii lui lungi...

Pe chipul lui Fulguleţ apăru un zâmbet luminos:

— Sunt vreo cincisprezece ani de atunci! Imaginează-ţi că a crescut şi că acum e deja băiat mare.

— S-a însurat? Are copii?

— Da, s-a însurat, şi după cum îi fugiră ochii pe de lături, Ioana înţelese că a atins un subiect care nu-i făcea plăcere.

Trecu cu naturaleţe peste moment, interesându-se convenţional despre soarta altor rude pe care nu le văzuse niciodată, dar pe care le ştia din poveştile maică-sii. Fulguleţ răspunse la fel de convenţional. Mirosea interesul pur formal al Ioanei şi, pe urmă, nu prea le avea cu familia, preocupările ei concentrându-se strict asupra lui Patrick. Ardelenii cap-pătrat ai lui Ioan, când nu o agasau, o plictiseau de moarte, iar ea însăşi provenea dintr-un neam pe cale de a se stinge. Fusese singurul copil, aşa fuseseră şi părinţii ei...

Apoi, dintr-o dată, se simţi neliniştită. Absolut nemotivat, aici în casa ei, între obiecte familiare, într-o dimineaţă banală de octombrie, stând de vorbă cu o persoană neînsemnată, o orfană venită de undeva din lume, care se întâmpla să-i fie rudă. Fulguleţ, în ciuda izmenelilor diurne când poza în fiinţă fragilă şi supersensibilă, era o puternică, o lucidă care nu cădea uşor pe spate, n-avea năzăriri şi nu se scula prost dispusă din pricina unor vise mai fistichii. Atunci, de unde această indispoziţie bruscă, această stare de anxietate? Se uită la Ioana, dar fata îşi coborî brusc privirea. Nu îndeajuns de repede. Apucase să surprindă în ochii de gheaţă albastră ai Ioanei o fixaţie, o determinare, un ţel de nezdruncinat. Vorbele îi scăpară necontrolat:

— În definitiv, ce vrei?

Abia şoptit, neinteligibil se interesă şi Ioana:

— Poftim?

— Nimic. Lasă-mi un număr de telefon unde te pot găsi.

Ioana păru încurcată:

— Doamnei Jeni, vreau să zic proprietăresei, nu-i prea place să ne folosim de telefon chiar dacă toţi contribuim la nota de plată. Prefer să te caut eu. Spune-mi doar când pot suna, fără să deranjez.

Indispoziţia lui Fulguleţ stărui şi după plecarea fetei. Avea un soi de presimţire tulbure, greu de formulat, că intervenise ceva nou, hotărâtor în viaţa ei. Că viaţa ei nu va mai semăna cu ceea ce fusese până acum. Un nor neguros părea că se apropie.

Fulguleţ avea însă resort şi, la o adică, dacă nu-i plăcea ceva, ştia să se supere chiar pe ea însăşi:

— Ce-s prostiile astea? Devii isterică! În fond, nu s-a întâmplat nimic!

Prepară o supă la plic pentru Ioan, decretă migrenă pe toată ziua şi se refugie în lumea lui Stephen King, autorul preferat de ultimă oră.

 

descarcati cartea de aici....

Attachments