Povestea tânărului care construia castele
de Simona Spiridon
A fost odată ca niciodată, un tânar căruia îi plăcea să construiască. În visele lui palatele se ridicau semeţe, piatră peste piatră, creneluri lângă creneluri, lemnul se lega de piatră firesc, fierul şi drugile de stejar se îmbinau armonios, exact în locul potrivit.
Dar nu numai in vis construia ţăranul nostru, deşi imaginaţia lui o lua de multe ori înaintea mâinilor sale, el construia şi în realitate, construia case sătenilor, din lut, din paie, din stuf şi toate se pliau sub palmele sale de parcă ţăranul le îmblanzea cu mângâierea sa.
În curând ţăranul ajunse faimos în satul sau şi Contele acelui ţinut îl chema şi-i propuse să facă un castel şi o gradină alături, căci trebuie să vă spun că el se pricepea şi la grădini. Nimic mai mult nu-i făcea plăcere decât să-şi construiască planuri in umbra vreunui platan racoros sau sa fie mangaiat de parfumul patrunzator al unei iasomii atunci cand se lasa umbra serii.
Castelul contelui creştea şi crestea văzând cu ochii iar grădinile din jur prindeau contur … ronduri de lămâiţe, de azalee şi camelii se urcau sfioase pe ziduri de piatră, podeţe de lemn ţintuite în oţel treceau peste oglinzi limpezi de apă.
Contele era peste masură de încantat şi mândru şi se gândi să-şi cheme vecinii, duci şi ducese, baroni şi baronese şi chiar pe regele însuşi să-i viziteze castelul şi grădinile în floare.
Faima ţăranului constructor crescu şi el primi din ce în ce mai multe comenzi. Chiar regele însuşi în porunci să construiască un pavilion secret într-una din gradinile sale.
Acum ţăranul nostru nu mai prididea cu munca. E drept ca de atâta umblat printre nobili îşi schimbase el şi mersul şi haina, iar acum avea zeci de ajutoare ce ascultau de porunca lui. Dar în sufletul său ramasese acelaşi ţăran simplu şi naiv şi seara cand ajungea frânt de oboseala la nevastă şi cei şase copii ai săi, abia atunci putea şi el să-şi dezbrace haina împăratească primita de la rege şi să se joace descult şi în cămaşa ţărănească de noapte cu copiii săi.
Trebuie spus ca în ultimii ani fusese atât de ocupat încat nu prea avusese timp sa se ocupe de propria lui casă. Deşi umbla îmbracat în haine domnesti şi regele îl primea la curtea lui, casa lui rămăsese aceeaşi, de lut, cu acoperis de bârne şi stuf.
Nici bani nu-i prea dădeau nobilii ca de, faima şi onoarea de-a fi în slujba atator oameni de seama era considerată suficientă rasplată.
Şi uite aşa, ţăranul nostru ajuns mare constructor, trăia în aceeaşi casa de lut şi paie care, de atâtea ploi şi ierni trecute peste ea fără îngrijire, începuse să se aplece şi ploile să-i strapungă învelisul. E drept, copiii şi nevasta se mulţumeau de multe ori doar să-l aibă prin preajma, să apuce să schimbe câteva vorbe înainte de a fi prea obosit şi a adormi uneori îmbrăcat.
Se mulţumeau cu puţin căci fuseseră învăţaţi aşa deşi, din când în când, nevasta îl mai dojenea: că acoperişu-i spart, că plouă în casă, că peretele din spate se lasă...
El auzea ca prin somn şi mai tare se încrâncena să nu ia în seamă, avea prea multe pe cap:
grădina contelui Cutare, palatul ducelui Cutarică, pavilionul regelui- lucrări mareţe care-l însufleteau şi în care trăia ca şi cum el însuşi ar fi trăit în acele palate şi şi-ar fi purtat paşii seară de seară pe potecile acelor gradini înmiresmate de plante cu nume nemaiauzite.
El trăia acolo printre creaţiile sale şi tot mai putin acasă, în casa cu podea de lut bătătorit pe care copiii se jucau cu beţe şi pietricele albe din albia râului.
Cu toate astea, sufletul i se înnegura pe zi ce trece. Deşi se înconjura din ce în ce mai mult de ziduri frumoase şi făcea schitele unor grădini din ce în ce mai extravagante cu plante aduse din locuri exotice, ceva nu-i dădea pace şi nici el nu stia ce e.
Ceva îi stătea pe suflet ca o piatra în pantof şi somnul nu-i mai venea, oricât de obosit ar fi fost. Mâncarea tot mai des nu mai avea gust, planurile i se întunecau în minte, dimineaţa se trezea cu un gust amar în gură pe care nu reusea să-l spele cu nici o licoare binefăcătoare.
Până când....într-o dimineaţă, dupa ce cu greu se sculase din pat, îşi luase schiţele şi planurile şi pleca la muncă, când să iasă, în buza porţii dădu peste un buştean putred şi găunos ce-i stătea în cale. Prima oară nici nu-l observă, prea ocupat să se gandească la ce avea de facut, la minunile acelea de bolţi ce avea să le ridice.
Dar buşteanul părea că-i stătea în drum căci deşi vru sa sară peste el, trânti un picior drept în inima busteanului puturos şi-un nor de pulbere şi aripi de molii se ridicară în vazduh. Auuuuu … durerea ascutita îl săgetă până la inimă.
- La naiba, buştean afurisit, de unde ai aparut aşa, drept în calea mea?! Uuuuf, că tare mădoare ... Potolindu-şi durerea după un minut sau două, începu să se întrebe.
- Dar ce caută buşteanul ăsta în uşa casei mele ?
Se uită în jur şi ce văzu îi umplu ochii de lacrimi … nu de durere ci de tristeţe. Casa lui era o ruină, buşteanul ce căzuse plin de praf era chiar grinda de la acoperişul casei; peretele din spate se înclinase, topit de ploi pe jumătate şi fusese sprijinit de nevastă şi copii cu nişte crengi uscate … curtea era plină de buruieni şi prin ea mişunau porcii mistreţi veniţi din pădure. Lăstari de pomi sălbateci se iţeau prin stuful de la acoperişul casei sale … prin geamul spart al unei ferestre ieşea o găină ciufulită.
- Deci aşa arată casa mea … Oare unde Doamne m-au dus visele mele cu palate şi grădinirăcoroase?!
Aruncă planurile de castele şi de atunci se apucă să-şi reclădească casa cea atât de părăsită şi uitată pentru visele lui nebuneşti de mărire.
Şi de atunci casa lui a arătat poate nu fabulos, dar modestă şi curată şi mai ales caldă, primitoare şi luminoasă pentru orice suflet drag care îi trecea pragul.
Iar prinţii şi contii şi baronii l-au platit mai bine căci el a ştiut să-şi drămuiască talentul şi munca.
De atât de multe ori facem şi noi ca ţaranul care construia castele, punând visele şi nevoile altora mai presus de ale noastre … uitând de propria casa, de propriul suflet şi de propriile vise."