Prinsă la mijloc:
o poveste pentru copii şi părinţi
A fost odată ca niciodată o păpuşă foarte frumoasă care se numea Paula Priscila. Ea era o păpuşă unică, făcută din materiale deosebite pe care orice colecţionar de păpuşi ar fi fost încântat să o aibă – cu excepţia proprietarilor ei – i se părea Paulei. În consecinţă, biata păpuşă nu se gândea la ea ca şi cum ar fi fost specială. De fapt, se gândea la ea ca şi cum ar fi fost o păpuşă banală.
Într-o zi păpuşica Paula a ajuns la licitaţie. Ştiţi ce este aceea? S-ar putea să fi văzut licitaţii la TV unde mai mulţi oamni doresc acelaşi lucru şi fiecare dintre ei oferă bani până când cea mai mare ofertă este aceptată.
Paula nu prea înţelegea cum ajunsese în postura respectivă şi de mai multe ori s-a întrebat dacă făcuse ceva ca să ajungă acolo. Cumva, simţea că licitaţia nu era în regulă, dar Paula nu putea să facă nimic pentru a întrerupe ceea ce se întâmpla, şi nu se simţea prea bine nici din acest motiv.
Într-o parte a camerei era un bărbat care licita pentru păpuşica Paula. Părea să fie un bărbat drăguţ, cumsecade, care o dorea cu adevărat în casa sa cu el. În cealaltă parte a camerei era o femeie care deasemenea licita pentru Paula. Şi ea părea drăguţă şi cumsecade şi era la fel de hotărâtă să o ducă pe Paula la ea acasă. Pe măsură ce ficare îşi depunea oferta Paulei i se părea că îi aude pe fiecare zicând: “Haide şi locuieşte cu mine. Voi avea grijă de tine. Îţi voi oferi tot ceea ce ai nevoie. Te vreau în casa mea”. Dacă o păpuşă ar putea arăta tristă, atunci cu siguranţă biata Paula ar fi arătat foarte tristă... pentru că aşa se simţea. Nu-i plăcea să fie prinsă la mijloc, neştiind în ce casă să locuiască, simţind că nu prea are de ales, nedorind să facă alegerea respectivă, chiar dacă ar fi existat posibilitatea.
Pe măsură ce bărbatul licita pe o parte şi femeia pe cealaltă, păpuşica Dolly a început să se gândească la alternative. Ce dragut ar fi, a început să se gândească, dacă ar fi împreună şi aş putea locui cu amândoi. Dacă asta nu se va întâmpla poate aş putea locui o parte din timp cu unul dintre ei şi altă parte cu celălalt. Poate există posibilitatea ca amândoi să fie fericiţi.
Bărbatul a început să vorbească mai tare când licita. Femeia a devenit mai disperată. Păpuşica Paula a început să creadă ca ar fi mai bine dacă ar cădea de pe raftul pe care era expusă. Dacă ar fi fost crăpată sau spartă poate bătaia pe ea s-ar fi oprit. Apoi şi-a dat seama că dacă lucrul acesta s-ar fi întâmplat nimeni nu ar fi fost fericit, nici măcar ea însăşi.
Oare de ce bărbatul vorbea aşa de tare şi femeia era aşa de disperată, s-a întrebat. Era oare pentru că fiecare dintre ei o iubea aşa de tare încât gândeau ca ar fi putut fi fericiţi dacă ar fi fost unici posesori ai păpuşii? Pe măsură ce a început să se gândească la faptul că ei o iubesc şi o doresc, a început să se simtă mai bine. Nu conta cine câştiga şi nu conta cu cine urma să meargă să trăiască, exista ceva ce urma să rămână neschimbat. Atât bărbatul cât şi femeia licitau pentru că o doreau, pentru că era specială şi unică, pentru că era iubită şi preţuită.
Orice s-a întâmplat în camera de licitaţie în ziua aceea, sau în zilele dinainte sau în zilele care au urmat, păpuşa Paula ştia că era – şi că va rămâne întotdeauna – specială. Uneori uita, dar în acele momente era util să-şi amintească sieşi: S-ar putea să nu fie de acord unul cu celălalt, dar mă iubesc. Da, putea fi iubită şi preţuită, şi într-un anume fel se simţea mai bine dacă îşi amintea lucrul acesta. A simţit mândrie pentru că era Paula Priscila, şi s-a simţit confortabil pentru că era păpuşica Paula – dar, mai important, s-a gândit ea, era faptul că se simţea foarte bine în propria piele.