Texte pentru dictare
„ Odată, un ţăran se duse la vecinul său, ca să-l roage a-i împrumuta calul.
Gospodarul refuză să i-l dea. Spuse că-i pare rău, dar că megieşul său n-are noroc, căci dobitocul se află la treabă, sus, în munte.
Vecinul era gata să plece, când deodată auzi dinspre grajd nechezatul calului.
- Vezi că am noroc, zise megieşul. A venit calul! şi aşteptă să i-l dea.
- Îmi pare rău, dar a nechezat câinele.”
(A nechezat câinele- Victor Sivetidis)
„ – Ştefănel dragă, ce ai?
- Mai nimic, mamă: mă doare capul.
Doamna Bals se aşeză pe marginea patului începând să alinte, îngrijorată, fruntea lui Ştefănel.
- Slavă Domnului! N-ai căldură! Ce-ai făcut după – amiază? De ce n-ai venit la Sonia?
- Cum? N- a spus Nuni că mă durea capul?
- Ba da, dar am crezut că-s vorbe! Tu unde-ai fost?
- Am citit în livadă.
(Cel din urmă basm- Ionel Teodoreanu)
„ – Bunicule, mai ţii minte pe băiatul de lângă noi, da la circ, din seara reprezentaţiei de adio?
- Ei? Ce-i cu dânsul?
- Grozav l-a mai amărât pe el tot ce s-a întâmplat atunci cu Fram! …
- Mi-a părut şi mie… Asta-i tot?
- Mai este ceva cu dânsul.
- Ce anume?
- Grozav îi mai place să citească istorii despre urşii albi şi despre călătoriile la poli…”
(Fram, ursul polar- Cezar Petrescu)
„ Pe cloşca cu puii cei mai mari n-o puteau suferii copiii: după ce se sătura, începea să râcâie cu labele în mâncare, împrăştiind-o până departe.
- În ciudă că puii n-o mai ascultă! zise fetiţa
- Ar trebui să-i lase, că de-acum sunt mari.
- Da, însă cine îi mai dă ei de mâncare de asta?
Copiii rămaseră lângă cloşcă, până isprăvi, şi puii începură să se împrăştie. Priviră apoi cerul: nimic! Gol!
- De-acum nu mai vine!
- Nu!
( Tâlharul- Ion Agârbiceanu)
„ – Gata, a spus bunicul. De-acum s-a zis cu iarna. O mai răbufni ea şi si-o mai cerca ea puterile, dar spor n-are să mai aibă.
- Ce bine îmi pare!
- Păi, a mai spus bunicul, uitându-se lung pe geam, ar cam fi vremea să vedem ce ne fac trandafirii pe care i-am îngropat astă iarnă. Socot că ar fi vremea să-i scoatem la lumină!
- Uite, vezi, i-au dat mugurii,
(Când se trezesc florile – Eugen Jianu)
„ Dintr-o săritură a fost cu laba deasupra lui.
Bietul şoricuţ n-avusese vreme nici să treacă dincolo de sobă. Îl apăsă puţin cu unghiile, apoi, repede îl ia între labele dinainte, îl strânge, de drag ce-i, îl răsuceşte în aer şi-l lasă ameţit pe podele. Şi-l priveşte, gândind: Caşcaval ţi-a trebuit? Poftim caşcaval! Doamne! ce bun o să-mi pară mie după ce te-oi crănţăni!”
(Când stăpânul nu-i acasă- Emil Gârleanu)