Rodica Ojog-Braşoveanu
Nopţi albe pentru Minerva
1
Victima fusese găsită într-o râpă, la câţiva kilometri de orăşel. Şeful de post, un sergent major mustăcios cu aer de Poilu — nici măcar francezii n-ar fi putut inventa un exemplar mai clasic —, respira anevoie, privind morocănos cadavrul. Medicul Alexandru Morogan ştia că în fond e nedumerit şi consternat. Localitatea, o urbe măruntă împlântată la poalele muntelui, nu cunoştea evenimente mari, tragediile se consumau în parametri domestici şi biologici, isprăvind rar la tribunal şi cel mai adesea la cimitirul Buna Vestire din coasta târgului. Oamenii paşnici şi cazanieri se mulţumeau cu o existenţă domoală, cu ceasurile petrecute la televizor şi în frizeria lui Mişu Postolache unde croşetau bârfă subţire. Se simţeau înţelepţi, contemplând viaţa din spatele perdelelor dantelate, raţionali pentru că stingeau lumina la primul surâs al luceafărului şi pliveau duminica petece de grădină năpădite de iederă, glicină şi flori albastre de munte.
— E inginerul Trăilescu, rosti într-un târziu şeful de post.
Din pricina emoţiei, glasul răzbi gâjâit într-un tril ciudat, de parcă sunetele ar fi alunecat pe rulmenţi.
Morogan îşi ciupi uşor obrazul stâng. Un gest caracteristic când se simţea în încurcătură.
— Mda... aşa s-ar părea...
Vestonul cenuşiu cu dungi purpurii era de neconfundat, i-l adusese un văr care lucra în Siria şi stârnise invidia unanimă a cetăţenilor din oraş născuţi după Conferinţa de la Yalta.
Adăugă, cercetând chipul mutilat cu sălbăticie — ai fi zis că agresorul folosise o ghioagă —, trupul literalmente ciopârţit:
— Miroase a răzbunare...
Şeful de post ridică ochii nedumerit:
— Răzbunare... Răzbunare sau poate pur şi simplu sadism. Sergentul major rezemă trunchiul unui frasin. Decise greoi:
— Am să telefonez la Centru.
Trăilescu era inginer şef la uzina de avioane şi nu trebuia să fii un subtil, ţinând seama de figurile misterioase ale iniţiaţilor şi paza extraordinară, ca să intuieşti cam cu ce-şi omoară băieţii vremea pe acolo.
— Da, cred că aşa şi trebuie procedat, făcu medicul pe gânduri. Ai dreptate. Soarele suliţa frunzişul, tăind văzduhul cu foarfeci de aur.
2
— Auzi, Dobrescule? Ştii la ce m-am gândit?
Locotenentul se crispă. De câte ori Minerva avea idei, calcula reflex în ce măsură l-ar putea afecta direct. Îi zvârli o privire prudentă. Se uita la el încântată, aproape triumfătoare, şi fesul roşu — se spălase pe cap — balansa un canaf cât portocala.
— Îţi dau voie să ghiceşti de trei ori.
Locotenentul îşi înfipse unghiile în genunchi stăpânindu-şi oftatul. Pe tabla
neagră, din colţul odăii, rânjeau semne apocaliptice — trigonometrie? algebră? habar n-avea, şi nici nu tânjea să afle vreodată —, papagalul imperial Keops se fudulea bălăngănindu-şi ca o pendulă capul de jăratec. Spiridon, caniche-ul isteric al Minervei, i se căţărase pe genunchi şi-l trăgea de mânecă cerşind dezmierdări.
Încercând să câştige timp, locotenentul îi mângâie ciuful, apoi îl trase de coadă.
Maiorul Minerva Tutovan strâmbă din nas. Era lung, subţire, ţâşnind suliţă de sub bretonul lucios.
— Nu iese, te asigur. Ei, ce faci? Nu ghiceşti?
Locotenentul îşi muşcă buzele. N-avea să scape de întrebările, „ghicitorile" şi exerciţiile Minervei, nici la optzeci de ani. Îi fusese cândva profesoară de matematică — era poreclită Samuraiul — dar după o vreme Minerva abandonase învăţământul şi
Dobrescu obişnuia să afirme că cine vorbeşte de suplicii fără s-o fi cunoscut pe Minerva, e lipsit de simţul realităţii. Foştii ei elevi, cu excepţia celor ce concurau la premiul Nobel, puteau să fie incluşi fără verificări suplimentare în calendarele bisericeşti la rubrica mucenici şi dacă aveau coşmaruri, urlând în mijlocul nopţii „mamă, mi-e frică!", ei bine, pricina nu trebuia căutată prea departe. Cine avea să uite extemporalele fulger de 15 minute, întrebările „ajutătoare" pentru bun simţ matematic, ironiile sângeroase şi ochiul de lynx al Minervei la teze? Nu copia nimeni şi cel mai slab elev al ei putea candida la politehnică fluierând Dunărea Albastră.
Când, proaspăt absolvent al facultăţii de Drept, fusese repartizat sub ordinele maiorului Minerva Tutovan, Dobrescu rezemase zidul. Habar n-avusese că Samuraiul părăsise învăţământul şi, clipind năuc, îşi zise că, la urma urmelor, bunicu-său, un tip mistic, ştia ce spune: „Blestemul, ca şi boala, fătul meu, nu te leapădă până nu ostenesc"...
Da, asta era, un blestem! Pentru Minerva, locotenentul rămăsese tot elevul Dobrescu Vasile. Exerciţiile de algebră şi trigonometrie, problemele de geometrie fuseseră înlocuite cu altele, de intuiţie, perspicacitate şi bun simţ.
— Aştept, Dobrescule! La ce m-am gândit?
Locotenentul îşi frângea degetele frunzărind ipotezele cele mai năstruşnice. În fond, te puteai aştepta la orice din partea Minervei: să se angajeze zburătoare la circ, să-şi cumpere un cal pe care să-l cazeze în dormitor — puţin îi păsa de vecini sau deputatul de stradă — ori să întreprindă o expediţie în jungla Amazoanelor. Cu un an în urmă, îşi petrecuse concediul într-o cotigă trasă de o mârţoagă. Le închiriase de la un C.A.P. şi o însoţise mătuşă-sa Caliopi, o bătrână de şaptezeci de ani care în recreaţii făcea yoga şi studia limba persană, iar când era ocupată exaspera vecinii. Pretindea că îndeletnicirile respective îi stimulează ficatul şi, mai nou, îi asasina pe salariaţii TAROM-ului solicitând înscrierea la un curs de paraşutişti.
— Tot n-ai ghicit?
Maiorul Minerva Tutovan îşi pierduse răbdarea. Ochii negri şi rotunzi străluceau ca nişte faruri, colţurile buzelor zvâcneau pe obrazul de Pinocchio. Dobrescu îşi drese glasul.
— Nu... N-am ghicit...
— Ca de obicei... Oftă cu aerul omului deprins să îndure şi să ierte, apoi explodă:
Am de gând să-mi scriu memoriile.
Locotenentul, pălit cu leuca, căscă ochii şi se agăţă de braţele fotoliului.
„Asta ar fi culmea! După exerciţii şi paraexerciţii de algebră, geometrie, perspicacitate şi etc, başca rapoarte şi superrapoarte — cazuri tipice, atipice, clasice şi
suprarealiste — mă pune acum să-i fac şi compuneri..." Minerva îl măsură sâcâită:
— Te holbezi de parcă ai fi înghiţit un cartof fierbinte... Fii liniştit, băiete! Nu te pun să colaborezi... Cum ţi se pare ideea?
— Ăăă... Da... excelentă.
— Nu-i aşa?
Dobrescu se grăbi să aprobe dând energic din cap şi din mâini.
— Toate ideile dumneavoastră sunt excelente. Aveţi totdeauna dreptate, nu vă înşelaţi niciodată...
— Mai mult de trei ori pe zi! Stai jos, Dobrescule! Ţi-am cerut o părere, nu să faci gimnastică. Apropo...
O întrerupse telefonul. Trecu în dormitor şi locotenentul îşi prinse tâmplele fierbinţi în palme. Privea fără să vadă ciorapul portocaliu agăţat din rezoane estetice în ghimpii unui cactus bătrân. Alături, împopoţonat cu ciucuri şi şnururi de aur, ridica gâtul un cimpoi, cadoul inspectorului Stanley de la Scotland Yard, pe care Minerva îl ajutase în detectarea unei reţele de traficanţi de droguri. Minerva exersa din când în când — făcea parte din specia celor care-şi imaginează că nimic nu e imposibil, trebuie doar să te străduieşti puţin — scoţând din minţi un cartier întreg. Vreo două familii de la etaj abandonaseră o luptă inegală, făcând schimb de locuinţă în perioada în care Minerva se afla în concediu. Fericit peste măsură se simţea doar vecinul de la parter, un tip cu o concepţie foarte personală asupra existenţei. Îi aducea flori săptămânal asigurând-o recunoscător că nimic nu egalează în dulceaţă sunetele cimpoiului.
— Ai adormit?
Locotenentul tresări şi ţâşni reflex în picioare.
— Scuzaţi-mă... meditam.
— Hm, ai grijă să nu devină un tic nervos. Plecăm la P... Trăilescu, inginerul şef de la uzina de avioane, a fost asasinat.
3
Ideea de a-mi scrie memoriile mi-a venit în ziua când am împlinit patruzeci de ani. Da, am împlinit patruzeci de ani şi zece de când lucrez ca anchetator. Cred că am rezolvat mulţumitor circa treizeci de dosare — ca să fiu cinstită, în vreo opt sau nouă am avut noroc —, de altele prefer să nu-mi amintesc... Intenţionam „să-i dau cep" — expresia tânărului meu colaborator Dobrescu — în concediu. O fac cu câteva săptămâni înainte. Cunosc bine P., orăşelul spre care mă îndrept, iar mulţi dintre locuitorii săi îmi sunt prieteni. Gândul că-i voi revedea mă stimulează în mod ciudat. Îmi freamătă degetele, pur şi simplu am chef să scriu despre oamenii aceştia.
Cum n-am fost în viaţa mea formalistă, nu văd raţiunea pentru care m-aş împiedica acum de fleacuri. În consecinţă, puţin îmi pasă de cronologie, îi dau cu tifla. De ce trebuie să încep neapărat cu prima anchetă? Mă voi ocupa de cea mai năstruşnică...
Aşadar, în P. mi-am petrecut cu ani în urmă o convalescenţă destul de sinuoasă. Sunt o citadină înrăită, dar trei gripe asiatice contractate consecutiv şi întoarcerea mătuşii Caliopi din concediu m-au decis să-mi fac valiza şi să mă îndrept spre orăşelul de la poalele munţilor. Mi-aduc aminte că îndată ce am ajuns — ţinând seama de recomandările medicului „aer, aer, cât mai mult aer" — mi-am pus treningul, o pereche de sandale, mi-am luat pledul, o carte şi inima în dinţi, şi am intrat în grădina gazdei. O verişoară îmi spusese cândva că umbra nucului e cea mai dulce. N-a precizat însă cum poate fi şi identificat. În sfârşit, mi-am întins pătura sub pom. Afirmând că sunt o citadină, nu înseamnă că aş rămâne insensibilă în faţa unui peisaj frumos. Dar după ce-l admir vreme de cinci minute, am certitudinea că nu poate să-mi fi scăpat un singur amănunt, după care problema îşi pierde interesul. Stând deci sub nuc cale de vreo jumătate de oră, am tras câteva concluzii care mi-au servit ulterior în viaţă. Cine pretinde că pajiştea e un aşternut moale înşiră baliverne, iar cei ce cântă aerul înmiresmat sunt în tandem cu ăilalţi. În orice caz, nu i-am auzit pomenind despre viespi, furnici, tăuni şi urechelniţe, toate extrem de familiarizate cu anatomia corpului omenesc.
Orăşelul însă, curat, de un idilic particular, l-am îndrăgit din prima clipă. Mai toate casele sunt din cărămidă, au câte o mică verandă, acoperişuri cu olane argintii şi le lipsesc vecinii de la etajul întâi. Tufe de hortensii roz şi brumării — nicăieri n-am văzut hortensii atât de mari şi atât de frumoase — oferă umbră grea câinilor proprietate personală de lângă cerdac. În centru se află aşezate, jur împrejurul unei pieţe rotunde, cu un ceas la mijloc, clădirile cele mai importante: sfatul popular, biblioteca, noul supermagazin şi liceul Alexandru cel Bun. Orologiul, pretind prietenii mei, s-a oprit la 14 iulie 1950, orele 14 şi 31 exact, în momentul când medicul veterinar Caracaş a fost văzut înghiţind primul pahar cu apă din carieră.
În curtea liceului, edilii de altădată au ridicat o statuie în memoria primului director al colegiului, D.D. Teodorescu. Localnicii desemnează locurile în formulă succintă: vizavi de D.D.T., la dreapta lui D.D.T. sau în casa din stânga lui D.D.T.
În spatele liceului s-a ridicat acum câţiva ani un complex de blocuri pentru salariaţii uzinei de avioane care se află la câţiva kilometri de oraş. Arhitectul trebuie să fi fost un tip deştept. N-a construit zgârie-nori şi nici cazemate, clădirile încadrându-se perfect în peisaj.
Mai există un parc, mândria legitimă a cetăţenilor din P., unde primăvara au loc de obicei festivalurile brigăzilor artistice din judeţ, iar către vară, când iarba aşterne covor moale, festivaluri în doi.
Oamenii din P. au obiceiuri patriarhale. Preţuiesc lucrul de mână, serile petrecute la televizor ori la cenaclul literar, şi schimbul de opinii despre concetăţeni, care are loc la cooperativa Igiena, unde e responsabil Mişu Postolache. Clădirea n-are etaj, şi-i situată chiar în faţa pieţii. Înăuntru se află un perete plin de oglinzi, două scaune, o consolă enormă de marmură umplută cu pomezi, apă de colonie, cremă de ras, flacoane after shave. Canarii din colivii umplu frizeria de larmă. Lângă uşă atârnă cureaua pe care Mişu Postolache îşi ascute bricele şi o cutie albă de lemn cu emblema Crucii Roşii, întrebuinţată o singură dată, când coana preoteasă s-a decis să-şi extragă molarul la un om de meserie.
Fotografia înrămată a unui străbun, pieptănat cu cărare la mijloc şi mustaţă à la
Clemenceau, domină încăperea. Antrenorul echipei locale de fotbal, Vasile Dunăreanu — un tip extrem de preţios pentru localnici în momentele dificile când trebuie să dea un exemplu — pretinde că individul din fotografie ar fi Mussolini într-o variantă balcanică, dar toate lumea ştie că nu e decât una din răutăţile sale obişnuite.
Când am aflat că Mişu Postolache este amestecat în toată tevatura provocată de asasinarea lui Trăilescu, nu m-am putut împiedica să zâmbesc. E un om grozav de drăguţ, incapabil să treacă pe lângă o încurcătură fără să se vâre până la subţiori în ea. Hm, din nefericire, cunosc destui care-i seamănă...
Povestea începe deci într-o duminică, la începutul lunii iunie 1960... Am sosit în P. dimineaţa, pe un soare strălucitor. Strălucitor şi atât! Îmi scriu memoriile, nu fac poezie...
N-am găsit mare lucru în locuinţa lui Trăilescu. Cred în ceea ce se numeşte „psihologia interiorului" — Doamne, cât îl torturez pe Dobrescu în privinţa asta, punând uneori întrebări la care nici măcar eu nu am răspuns —, dar nu o dată am dat peste decoruri mute. E cazul inginerului şef de la uzina de avioane. În viaţa mea n-am văzut o casă mai lipsită de semnificaţie, un decor mai ermetic. M-am plimbat o oră prin cele două încăperi, am scotocit fiecare sertar, am răsfoit toate cărţile din bibliotecă — tehnică, săracă şi eterogenă — am încercat să-i „interpretez" obiectele şi mobila. Poate aparţine la fel de bine unui individ care trăieşte în provizorat — „azi, mâine mă mut, oi vedea după aia", unui înţelept — „mă mulţumesc cu strictul necesar" sau unui filosof:
„tot murim, nimeni nu ia nimic pe lumea ailaltă..."
Inventarul: un şifonier şi un birou, două fotolii, un divan şi o bibliotecă. Evident, aragazul şi frigiderul, două fotografii şi un stilet turcesc, amintire sau cadou întâmplător „made in Istanbul".
Echipa operativă de la judeţ n-a relevat nimic interesant. Procurorul, un tip cu bărbie de buldog, mă informează despre existenţa unei scrisori. A găsit-o pe biroul victimei. Ciudat, a fost scrisă de mână — tipul ori e inconştient ori se crede invulnerabil, mai apărat ca între zidurile unei fortăreţe — şi expediată prin poşta locală.
Rândurile sunt seci, dar pline de miez.
5 iunie 1960... Remember
Îmi fac iute socoteala că suntem în 7 şi mă întorc spre procuror:
— Aveţi idee ce s-a „aniversat" la 5 iunie?
Îşi strâmbă colţurile gurii, ridică din umeri.
— Habar n-am. Am sosit cu o oră înaintea dumneavoastră. Până acum am tras o singură concluzie care mi se pare certă. Întâmplător, sau atras într-o cursă, Trăilescu a plecat de bună voie de acasă.
— Poate nici n-a mai apucat să treacă pe aici.
— Foarte posibil. Vecinii nu semnalează vizita vreunui străin — e o aşezare în care oamenii observă dacă ţi-ai schimbat şireturile la pantofi sau ai trimis o ilustrată la Câmpulung unde toată lumea ştie că n-ai neamuri —, în casă n-a fost mişcat un singur obiect.
— Ce spune medicul legist?
— Victima a decedat acum două sau trei zile. Lovituri combinate — cuţit şi obiecte contondente care au declanşat un atac de cord. Avem de-a face probabil cu un sadic. O sugerează numărul loviturilor aplicate cadavrului şi figura stâlcită.
— E însurat?
— Da. Nevastă-sa însă-i la tratament la Vatra Dornei. Dispariţia ne-a semnalat-o conducerea uzinei.
Îl privesc. E plictisit, aproape de pensie şi practic nu mai are chef de nimic. Nu-i poţi reproşa ceva anume. Poate doar profesionalismul sec. Aş fi preferat mai puţină meserie şi mai mult elan, o anume bucurie de a trăi sau pe amândouă.
Procurorul îmi zâmbeşte trist. Are probabil o intuiţie ieşită din comun.
— Sunteţi încă tânără...
Tresar. Nu-mi place să mi se citească gândurile. Îi fac semn lui Dobrescu şi ieşim. Cafeneaua, adevărata cafenea a târgului, e cooperativa Igiena. Aici afli mai multe decât ai putea intui studiind zece dosare la o lampă de birou cu capişon metalic.
cartea o descarcati de aici.....