PARTEA ÎNTÎI

 

I. Deschidere inedită

1

Dintr-un colţ al cabinetului, maiorul Medoiu urmărea cu o vizibilă încordare lăuntrică fiece mişcare a medicului de gardă. Acesta, un bărbat parcă prea tînăr pentru profesiunea lui Esculap, cu o mustaţă stufoasă şi neagră ce nu izbutea să-l arate mai vîrstnic, se aplecă peste ofiţerul întins pe canapeaua acoperită cu un cearşaf alb şi-i descheie vestonul, cămaşa, descoperindu-i pieptul muşchiulos şi năpădit de smocuri de păr auriu. Îi puse stetoscopul în dreptul inimii, îi ascultă bătăile. Puţin mai tîrziu, se îndreptă din mijloc, uitîndu-se dezorientat la Medoiu. Maiorul, din pricina încordării, părea gata să se repeadă asupra lui. Medicul însă îşi văzu mai departe de pacient. După ce-i luă pulsul, murmură ca pentru sine:

— Hm! Ciudat!... Foarte ciudat!

— Ce-i ciudat, domnule doctor? izbucni Medoiu, nemaiputînd să-şi stăpînească nervii.

Doctorul îi răspunse numai după ce mai ridică o dată pleoapele ofiţerului ce zăcea fără cunoştinţă:

— Zic ciudat, pentru că un asemenea caz n-am mai întîlnit pînă azi. Nu glumesc cînd afirm că e mort şi totuşi trăieşte.

Zîmbi hîtru şi mustaţa i se duse într-o parte.

— Moarte clinică? întrebă Medoiu în şoaptă, ca şi cum i-ar fi fost teamă să nu fie auzit de cel în cauză.

— A, nu! E căzut într-o stare letargică... Provocată, probabil, de o substanţă chimică. Mai putea fi provocată şi pe cale hipnotică.

— Baţi cîmpii, doctore! se înfurie Medoiu.

— Îmi sînteţi superior în grad şi puteţi să credeţi orice, îl înfruntă doctorul cu o linişte şi siguranţă care-l determinară pe maior să-şi regrete izbucnirea. Mort nu e şi nici nu cred că o să moară... anumite reflexe răspund, altele nu... Să nu vă faceţi griji, se va trezi singur. Îl lăsaţi la noi?

— Necesită vreo intervenţie?

— Trebuie să-l ţinem sub observaţie, preciză doctorul, privindu-şi din nou pacientul ca pe o curiozitate muzeistică.

Maiorul se întoarse cu gîndul la misiunea lui Doinaş şi la incredibila stratagemă a nemţilor. „Ce s-o fi petrecut acolo, în vila aia? se întrebă el disperat, fără să-şi desprindă ochii de la străinul ce i se substituise lui Doinaş. De ce au avut nemţii nevoie de toată tevatura asta, că doar tratativele le erau favorabile? Ce s-a petrecut între Doinaş şi Brauner?”

În căutarea unor răspunsuri, maiorul se apropie de necunoscutul întins pe canapea şi-i cercetă cu luare-aminte faţa cadaverică: substituitul nu semăna deloc cu Doinaş. Chipul „mortului” avea trăsături frumoase, plăcute. Însă părul blond, moale şi rar, pieptănat peste cap, îl îndepărta din capul locului de imaginea lui „B-39”.

„Ce fel de substituire o mai fi şi asta? De ce, mama dracului, au avut nevoie de ea? Să mi-l ia pe Doinaş şi să-mi lase în loc un agent de-al lor în uniformă românească? Doar de noi depinde operaţiunea solicitată de Gehlen!”

Medoiu îi aruncă tînărului în halat alb o căutătură scurtă şi aspră, după care se apucă să pipăie, cu buricele degetelor, buzunarele străinului pîndind totodată, cu teamă, somnul neobişnuit de adînc al căpitanului — nu cumva să facă ochi şi să-l surprindă scotocindu-i uniforma. Scoase la lumină, pe rînd, o batistă, un pieptene, o tabacheră cu ţigări bulgăreşti, leva în bancnote de o sută. În buzunarul de la căptuşeala vestonului dădu peste un portvizit; găsi în el o legitimaţie ce atesta că necunoscutul întins pe canapea ca pe o năsălie se numea Tudose C. Mitai şi făcea parte din efectivele armatei române. O fotografie îl înfăţişa în uniformă de căpitan. Din portvizit, maiorul mai scoase un plic şi mare-i fu mirarea cînd constată că-i era lui adresat — „Domnului maior Constantin Medoiu. Personal.” Se răsuci şi întîlni privirile calme ale doctorului.

— Doriţi să vă las singur? nu ezită acesta să-l întrebe.

— Nu, nu, se apără maiorul părînd că i-ar fi frică să rămînă singur cu un mort-viu.

Deschise plicul şi dădu peste o scrisoare bătută la maşină, în româneşte. Citi pe loc, cu respiraţia tăiată:

 

Stimate domnule Maior Medoiu,

Vă rog să binevoiţi a primi şi accepta respectuoasele noastre scuze pentru ceea ce veţi socoti a fi, pe bună dreptate, un incident penibil. Împrejurările, dar mai ales caracterul delicat al viitoarei noastre colaborări, m-au împins către o manevră, ştiu, supărătoare, dacă nu chiar jignitoare. Sper însă să manifestaţi, în continuare, faţă de mine o camaraderească înţelegere şi indulgenţă. În momentul în care mesagerul meu, a cărui stare cataleptică nu trebuie să vă alarmeze, va fi din nou apt să vorbească, veţi lua cunoştinţă de punctul nostru de vedere care, nutresc speranţa, vă va da depline satisfacţii.

Vă asigur de înalta mea stimă şi consideraţie,

Lt.-col. R. Gehlen

 

Ridicîndu-şi ochii de pe scrisoare, Medoiu se lovi iar de medicul de gardă şi, fără voie, se încruntă de parcă acesta ar fi jucat un rol ascuns în tot ce se petrecuse şi se mai petrecea încă în acea noapte. Mai citi o dată scrisoarea, după care îi aruncă mesagerului lui Gehlen o căutătură rea, furioasă, şi-l înjură printre dinţi: „Dormi, 'tu-s...! În timp ce noi stăm ca pe jăratec.” Apoi îl linişti pe doctor, prevenindu-l:

— Nu-i un caz... Aşa ne asigură scrisoarea. O să se trezească... Nu mi se spune peste cît timp, dar îşi va reveni.

Ieşi deschizînd nervos uşa şi locotenentul Nica sări în picioare, ca împins de un resort.

— Îl iei de aici şi-l duci la cabinetul de la Mesteme, îi ordonă maiorul fără să-şi ascundă supărarea. O să-şi facă somnul la noi, auzi? Iar tu să nu te mişti de lîngă el pînă ce nu mă întorc. Nimeni să nu-şi bage nasul în cabinet! Ai înţeles?

— 'nţeles, domnule maior!

— Eu plec.

Se împiedică din nou de figura de adolescent întîrziat a medicului şi-i mulţumi scrîşnit. Nu departe de poarta spitalului îl aştepta „Ford”-ul. Se aruncă furios lîngă şofer şi-l întrebă:

— Mă, tu mai ţii minte unde ai fost cu locotenentul Nica?

— Da, să trăiţi! răspunse şoferul. Pe Aviator Zorileanu.

— Ei, acolo să mă duci şi pe mine!

— La vilă?

— La vilă...

Maiorul Medoiu îşi simţea nervozitatea că pe o a doua temperatură a organismului, provocată parcă de un corp străin, stare de care nici unul dintre cei prezenţi nu era vinovat, nici măcar curierul lui Gehlen. Nu încerca să se calmeze. Ştia, din capul locului, că nu va izbuti. Îşi aprinse o ţigară şi, în timp ce automobilul gonea în noapte, retrăi intens cele petrecute în ultimele două ceasuri. Nu pricepea, oricît s-ar fi frămîntat, sensul răpirii lui Doinaş... căci răpire se numea acest act deliberat, întreprins de agenţii lui Gehlen. În ce scop l-au făcut? Ce i-a împins? Doar tratativele pe tema Operaţiunii doctor Ring intraseră pe făgaşul dorit de ei şi, în acest scop, Doinaş fusese împuternicit să comunice, odată cu consimţămîntul Biroului 2, şi condiţiile în care, „căpitanul Robert Iamandi” ar urma să acţioneze la Lisabona în sprijinul conspiratorilor germani... La ora asta, Doinaş trebuia să fie de mult „acasă” şi să-i raporteze rezultatele acestui prim contact din preliminariile operaţiunii.

Hm! Ciudată stratagemă! îşi spunea Medoiu, stăpînit de aceeaşi stare de febrilă nervozitate. Ce l-o fi determinat pe Gehlen s-o iniţieze? Neîncrederea în noi? Să fi scăpat Doinaş o vorbă nu prea bine cumpănită?”

Printre multe altele, convorbirile de lucru cu „B-39” luaseră în consideraţie şi ipoteza unei eventuale răpiri. Dar şi-o imaginaseră ceva mai tîrziu, avînd loc în Portugalia sau pe teritoriul altui stat şi nicidecum pe cel al României. Înaintînd anevoie prin hăţişul întrebărilor, maiorului i se păru că începe să descopere cauza excesivei sale iritări.

Şoferul îl smulse însă din strînsoarea gîndurilor.

— Am intrat pe Aviator Zorileanu. Unde să opresc?

— Chiar la poarta vilei.

Strada, ca dealtfel întregul Bucureşti, era prăbuşită în întuneric. Medoiu o scrută fără succes, deşi automobilul îşi micşorase viteza.

— Am ajuns, îl anunţă omul de la volan şi frînă.

Medoiu coborî, şi cît timp cercetă vila, nu se depărtă de portiera „Ford”-ului. În noapte, clădirea cu un etaj, fără nici un licăr de lumină la ferestre, părea părăsită. Numai în momentul acela maiorul înţelese gratuitatea acţiunii sale. Mai mult ca sigur că reprezentantul sau reprezentanţii lui Gehlen părăsiseră de mult vila, luîndu-l şi pe Doinaş cu ei. Iar dacă mai erau în casă, nu-i vor deschide. Se îndreptă totuşi spre poartă; nefiind zăvorită, intră. O potecă din dale îl conduse spre o scară de piatră, urcă patru trepte şi se pomeni la uşa imobilului. Ca să poată citi numele locatarului înscris deasupra soneriei, îşi scoase bricheta. La pîlpîirea flacărei, desluşi: „Dr. Richard Steltzer. Consilier al Legaţiei Germane în România”.

„Ah, iată pe ce «teritoriu» s-a produs răpirea lui Doinaş!”, îşi spuse maiorul, surprins de constatare. Personalitatea consilierului lui von Killinger îi era cunoscută, ceea ce nu-l determină să bată în retragere. Sună. Aşa cum se aştepta, nimeni nu veni să-i deschidă. Mai apăsă pe buton de cîteva ori... Vila era şi ea... „moartă”. Nu mai avea nici un rost să stăruie. Se întoarse la maşină, înciudat acum pentru modul cum îşi risipise timpul.

— La Mesteme! ordonă Medoiu, căutîndu-şi tabachera.

Prin parbrizul maşinii, mai scrută o dată strada devenită de vreo doi ani un soi de proprietate a diplomaţilor germani. Şi, pe cînd trăgea cu sete din ţigară, se apropie iar de cauza reală a enervării sale.

2

La sediul Marelui Stat Major, maiorul Medoiu trecu mai întîi pe la cabinetul medical amenajat în subsolul clădirii. Deşi moţăia pe un scaun, lîngă uşă, locotenentul Nica îi auzi paşii, se ridică, îndreptîndu-şi ţinuta.

— Ce face? întrebă maiorul, arătînd cu capul în direcţia uşii.

— Doarme dus... poţi să tai şi lemne pe el...

Totuşi maiorul deschise uşa, dar nu intră, îşi virî numai capul: în cabinet, la lumina unei lămpi de birou, doctorul Mihăilă citea o carte. În dreapta sa, agentul F.H.O.-ului zăcea în aceeaşi poziţie ca şi în camera de gardă a Spitalului militar: cu faţa în sus, cu braţele întinse de-a lungul trupului, rigid ca un cadavru. „Doarme!... Fără să-i pese de nimic... 'tu-i...”, îl înjură Medoiu în gînd.

— Intraţi, domnule maior! îl pofti doctorul, ridicîndu-se.

Medoiu rămase mai departe în uşă.

— Puteţi să-mi explicaţi prin ce-i cazul ăsta ieşit din comun?

— Cît timp nu ştim prin ce mijloace a fost adus în stare cataleptică, nu greşim socotindu-l un caz ieşit din comun, răspunse doctorul în şoaptă. Vreau să vă cer permisiunea să-l mut în camera cealaltă, am dincolo două paturi disponibile.

În semiobscuritatea cabinetului, neamţul părea că păşise de mult în lumea umbrelor. Şi nu-i trecuse nimănui prin minte să-i aşeze frumuşel mîinile pe piept...

— Două paturi?... Foarte bine — încuviinţă maiorul, o să mai bag pe cineva... să-l supravegheze... Dumneata cînd te schimbi?

— Abia mîine seara, la orele 20.

— Doctore, discreţie totală, îi preveni Medoiu şi se întoarse spre Nica. Ai auzit şi dumneata?

— Da, să trăiţi!

— Îl trimit pe Petre să te schimbe, mai zise si închise uşa.

 

Nici în biroul său nu-şi regăsi maiorul Medoiu calmul pe care, în împrejurări mult mai grele, izbutea să şi-l impună. Se întorcea mereu la cele cerute de Gehlen în scrisoarea găsită asupra neamţului: să aibă răbdare, să aştepte clipa redeşteptării la viaţă a curierului. Or, tocmai aşteptarea asta îl exaspera... Cum aşa, să-i fie răpit Radu Doinaş, iar el să stea în expectativă, cu braţele încrucişate?

Începu să umble iritat prin cabinet, trăgînd cu năduf din ţigară, întrebîndu-se cu revoltă: „Unde puteau să-l ducă? Şi cum de-au îndrăznit?”

În uşă se ivi ofiţerul de serviciu.

— Îmi permiteţi, domnule maior? Vă raportez că de pe aerodromurile controlate de noi n-a decolat nici un avion. În schimb, punctul de supraveghere al aerodromului de la Otopeni ne informează că între orele 23 şi 24 au decolat trei avioane de transport tip „Junkers”... zboruri neanunţate. Un zbor spre Varşovia... altul spre Budapesta... cel de-al treilea spre Sofia. Vă mai raportez că am transmis ordinul adresat punctelor de frontieră.

Ofiţerul de serviciu tăcu, rămînînd mai departe în poziţie regulamentară. Medoiu îi mulţumi şi se reaşeză la birou, copleşit de gînduri. Puţin mai tîrziu, căută scrisoarea lui Gehlen, o reciti, deşi o ştia de-acum pe de rost: Împrejurările, dar mai ales caracterul delicat al viitoarei noastre colaborări, m-au împins către o manevră, ştiu, supărătoare, dacă nu chiar jignitoare...

Manevra nu era altceva decît un act de răpire şi încă unul săvîrşit pe teritoriul ţării, iar victima un ofiţer al armatei române. „Paştele şi grijania...! se pomeni Medoiu înjurînd, de astă-dată cu glas tare. Operează ca la ei acasă!” Mai gîndi că oricare dintre avioanele care decolaseră între orele 23 şi 24 de la Otopeni puteau să aparţină răpitorilor.

Oboseala îl împinse în singurul fotoliu din cabinet, se simţi cuprins de moleşeală şi îşi spuse că tare i-ar fi prins bine dacă cineva s-ar fi îndurat să-i scoată cizmele. Căscă şi adormi brusc, soldăţeştc. Puţin mai tîrziu, avu chiar un vis. Se făcea că Luiza Văitoianu se furişase în birou, ca o umbră. În prima clipă se indignase: agenta „B-40” încălcase cu insolenţă consemnul conspirativ. Cum de îndrăznise? Stabilise doar ca loc de întîlnire sediul Poliţiei şi nu al Mesteme-ului! Supărarea se transformase însă repede în fericire şi, ridicîndu-se să-i dea onorul, descoperi jenat că-i lipseşte chipiul. Luiza, înţelegătoare, îl invită să-şi reia locul în fotoliu, explicîndu-i că nu intrase decît să-l întrebe ce să-i pregătească de mîncare. „Ce-ai zice, dragule, de o tocană cu mămăliguţă?” Întrebarea îl înduioşă. Cînd apucase Luiza să-i afle preferinţele? Tocmai întinsese braţele să-i cuprindă mijlocul şi s-o tragă drăgăstos la piept, cînd constată nedumerit că nu „Nebuna din Sărindar” îi pusese întrebarea, ci maică-sa, îmbrăcată toată în negru, ca în ziua în care îşi îngropase bărbatul. „Unde e Luiza? Ce-ai făcut cu ea?” se nelinişti Medoiu. „E dincolo, răspunse bătrîna. Mi-a zis să-ţi gătesc eu, că-ţi place mai mult mîncarea mea.” „Mamă, de ce te amesteci mereu în viaţa mea intimă?” îi reproşă el bătrînei şi se repezi dincolo s-o împace pe Luiza. Nimeri într-o tranşee adîncă, deasupra cu un cer de plumb, foarte jos. Luiza dispăruse şi Medoiu porni s-o caute... Plouase... tranşeea era băltită... aluneca şi, de fiecare dată, cădea în noroi pe acelaşi genunchi, cel drept. Auzi, deodată, un rîs sarcastic... îl recunoscu, era al ziaristei. „Nu-i singură... Iarăşi şi-a călcat cuvîntul... Mi-a promis doar!” Rîsul femeii deveni frivol şi el continuă cu disperare s-o caute. Istovit, se lipi de o uşă umedă. „Poate-i mai bine să n-o deschid, şovăi Medoiu cu mîna pe clanţă. Mi-am spus de atîtea ori să nu mă încred în fidelitatea ei!” Împinse uşa cu furia răzbunării. Încremeni speriat... în bordeiul acela de pe linia frontului se văzu pe sine. La lumina pîlpîitoare a opaiţului, se hîrjonea, pe un „pat” de paie, cu Luiza, încercînd să şi-o supună. În zburdălnicia ei echivocă, femeia cînd se lipea de el, cînd, cu mişcări feline, îi scăpa, hohotind aţîţător. Medoiu înregistra cu durere şi ruşine eşecurile, iar cînd „Nebuna” dădu într-un rîs batjocoritor, se trezi din somn năduşit şi cu un gust amar în gură. Privi buimac în jur; îşi aminti de vis, se ridică tulburat din fotoliu. Simţi că se sufocă, stinse lumina şi deschise larg fereastra. Dinspre Cişmigiu, răcoarea nopţii de toamnă năvăli în încăpere, învăluindu-l ca o binecuvîntare. Îşi aprinse o ţigară, apoi îşi afundă privirile în oceanul de întuneric în care plutea, noapte de noapte, Bucureştiul. Luiza Văitoianu. „agenta B-40”, i se furişa rareori în vise, dar mereu în acelaşi mod; îl ademenea, îl încuraja, iar el, asemenea unui neiniţiat, se lăsa atras în joc, trăind intens apropierea clipei cînd, în fine, avea să-i destăinuiască cît de mult o iubea... Pe neaşteptate însă, atitudinea Luizei se modifica, se retrăgea nemulţumită din braţele lui, strigîndu-i: „M-am lămurit şi cu tine... eşti la fel ca ceilalţi!...” Se trezea atunci din vis, bucuros totuşi că eşecul se consumase într-o lume fără martori. „Mi-e tare dor de ea!” Medoiu recunoscu în sinea sa că aştepta cu nerăbdare să se întoarcă cu bine din misiunea în care tot el o expediase.

Mai aprinse o ţigară. Tutunul şi răcoarea îi făceau bine. Nopţile deveniseră mai lungi, mai obositoare, prevestind apropierea iernii. Deîndată îi apărură în faţa ochilor tranşeele Stalingradului, puternicile ciocane de foc ale artileriei ruseşti, care, în ultima vreme, se declanşau odată cu ivirea zorilor. Peste puţin timp îi vor parveni sintezele informative şi va căuta, în primul rînd, rubrica Pierderi. Numărul morţilor, al răniţilor şi dispăruţilor fără urmă creştea de la o zi la alta, confirmînd apropierea unui dezastru atît de previzibil pe harta operaţiunilor. Încă nu era prea tîrziu pentru a se salva flancurile frontului, dar führerul respingea cu încăpăţînare singura soluţie realistă — retragerea. „Într-o zi — îşi spunea Medoiu cu gîndul la Stalingrad —, şi ziua asta nu e prea departe, mareşalul va trebui să-i mulţumească lui Şteflea pentru cutezanţa de a nu-i fi executat întru totul ordinele... Ce s-ar fi întîmplat acum, dincolo de Don, dacă Şteflea n-ar fi «măsluit cărţile» şi ar fi pus la dispoziţia neamţului tot ce a pretins — mai toată armata română?”

Din vîrful unui plop, o pasăre de nopte ţîşni luîndu-şi zborul, şi fîlfîitul aripilor îl sperie pe Medoiu întocmai ca în anii copilăriei. Închise cu părere de rău fereastra, trase draperiile de camuflaj şi aprinse lumina. Brusc se trezi chinuit de aceleaşi întrebări: „Unde l-o fi dus pe Doinaş? Să-l fi scos din ţară? De ce acest efort cînd cheia misiunii de la Lisabona se afla în mîinile noastre?”

3

Spre seară, unul din cele patru telefoane sună o singură dată şi scurt. Fără a-şi ridica ochii de pe documentul ce-l citea, maiorul Medoiu întinse maşinal mîna şi ridică receptorul.

— Am onoarea, domnule maior... Vă deranjează căpitan doctor Mihăilă...

Maiorul se lumină dintr-o dată la faţă şi-şi trase de pe nas ochelarii, ca şi cum fără ei i-ar fi venit mai uşor să vorbească la telefon. Zise:

— Vă ascult, domnule doctor.

— Vă raportez că „mortu”-i pe picioare, bine mersi... Îmi cere să-i fac urgent o injecţie cu glucoză...

— Păpică nu cere?

— Nu... Apă şi glucoză... asta-i tot ce pofteşte...

— În ce limbă v-aţi înţeles? se interesă maiorul.

— Vorbeşte curent româneşte.

— După injecţie, expediaţi-mi-l sus, cu locotenentul Nica! Vă mulţumesc şi vă reamintesc: discreţie totală.

Rămase un timp gînditor, cu privirile în gol: nu şi-l imagina pe mesagerul lui Gehlen în picioare, mişcîndu-se, revenindu-şi. Mai mult ca sigur, şi-a controlat portvizitul. Dispariţia plicului trebuie să-l fi bucurat şi să-i fi redat încrederea în continuarea cu succes a misiunii...

Îi era clar acum că Gehlen sau Brauner a recurs la această stratagemă pentru a cîştiga timp şi a bloca încă din start orice iniţiativă de căutare a lui Doinaş. „Să-l fi cărat peste hotare? Da' de ce?”

Simţind că se va enerva din nou, reluă cercetarea unor rapoarte şi telegrame expediate de ataşaţii militari de peste hotare; mai toate semnalau ecourile bătăliei din răsărit, comentau rezistenţa armatei roşii, iar, ca urmare firească a acesteia, prevedeau intensificarea activităţilor clandestine ale partizanilor comunişti din Grecia, Bulgaria şi Iugoslavia.

După o primă lectură a documentelor, se întoarse la raportul ataşatului militar de la Ankara: una dintre informaţii merita să fie exploatată, bineînţeles, dacă, în conexiune cu alte informaţii, va rezulta această necesitate.

 

„În seara zilei de 20.10.42, fiind invitat la un cocteil oferit de d-na Monique Pucheu, soţia ataşatului militar al guvernului de la Vichy, mi s-a oferit prilejul de a sta de vorbă cu dl. Henri Léger, ataşatul militar al Elveţiei. Acesta m-a întrebat, fără ocol, care va fi poziţia d-lui mareşal Antonescu şi a guvernului său, dacă Hitler nu va cuceri Stalingradul şi ruşii îi vor condamna trupele la o nouă iarnă rusească. Vor manifesta şi pe mai departe încredere în capacitatea militară a aliatului german? După cîte mi-am dat seama, pe dl. Henri Léger nu-l interesau prea mult răspunsurile mele, ci dorea să-mi comunice, ca unui vechi amic ce-i sînt, că s-a întors de curînd de la Berna. Acolo s-a întîlnit cu un ziarist elveţian, acreditat la Berlin, care se bucură de trecere în cercurile conducătoare naziste. De la acest ziarist, dl. Léger a aflat că Himmler şi R.S.H.A.-ul menţin un contact permanent cu legionarii din Germania şi n-au renunţat la planul lor de a-i aduce la putere.”

 

Medoiu, cu acelaşi gest devenit reflex, îşi scoase ochelarii şi-i abandonă neglijent pe birou. Se gîndi la cocteilurile acelea şi le compară cu mici pieţe de desfacere guvernate de principiul trocului: — Eu îţi dau informaţia asta, tu ce-mi dai în schimb? Desigur, se vindeau şi se cumpărau mai ales informaţii „toxice”. Altele meritau însă a fi exploatate cu răbdare şi inteligenţă... Cu inteligenţă şi răbdare îşi dovedeau valoarea.

Cumpăni îndelung informaţia din Berna — via Ankara — şi ajunse la concluzia că numai după înapoierea Luizei Văitoianu din Germania va fi în măsură s-o evalueze cu adevărat şi să ia măsurile ce se impuneau. În rest, era de aşteptat o reacţie violentă a mareşalului. Mai zilele trecute, şeful Marelui Stat Major în persoană îi sugerase conţinutul unei scrisori ce urma s-o adreseze führerului, în care să-şi exprime nemulţumirea pentru modul cum erau conduse operaţiunile de dincolo de Don, precum şi pentru atitudinea jignitoare a comandamentelor germane faţă de trupele române. Dar, după cum aflase chiar şi de la generalul Şteflea, deşi pe front se adevereau, cuvînt cu cuvînt, previziunile înscrise în memoriul lui Iacobici, mareşalul era încă departe de o hotărîre antigermană.

Maiorul Medoiu nu subestimă totuşi valoarea informaţiei de la Ankara şi notă în josul paginii: „A se remite o copie S.S.I.-ului”. „Poate că vulpoiul de Cristescu, socoti el, ştie în chestiunea asta ceva mai mult decît mine”.

Se ridică, adună în grabă dosarele de pe birou şi le închise în seif, intenţionînd apoi să-l cheme la telefon pe Cristescu. Apăru însă ofiţerul de serviciu şi-l informă că locotenentul Nica, însoţit de un domn căpitan, se prezentase la raport.

— Lasă-i să aştepte cinci minute...

În realitate, era nerăbdător să se întîlnească cu mesagerul lui Gehlen, să-i audă, în sfîrşit, explicaţiile. Îşi făcu de lucru la fereastră, o deschise, o acoperi imediat cu storul de camuflaj. Cercetă încăperea ca pe o scenă pe care harul şi viclenia a doi actori aveau un cuvînt greu de spus. Se reinstală la birou şi împinse la vedere scrisoarea lui Gehlen, actele false ale „oaspetelui”. Apoi aşteaptă mohorît să se scurgă restul minutelor. Cînd auzi uşa deschizîndu-se, intră imediat în rol.

Cei doi ofiţeri, la fel de înalţi şi de chipeşi, se opriră la doi paşi de birou, în poziţie de drepţi. Medoiu îl măsură pe neamţ cu priviri reci, duşmănoase, şi trase o primă concluzie: Gehlen îşi alesese cu pricepere mesagerul.

— Dumneata, locotenent Nica, poţi să te retragi!

Ofiţerul execută un „la dreapta” ca pe cîmpul de instrucţie şi se îndreptă cu pas rigid spre uşă. Străinul însă înţelese că trebuie să rămînă mai departe nemişcat, pînă la comanda, „pe loc repaus”. Medoiu nu-şi îmbună privirile: dorea ca neamţul să-i reţină fără echivoc atitudinea glacială. Mai lăsă apoi ca şi tăcerea îngrămădită pe „scenă” să-i sublinieze adversitatea. În cele din urmă, i se adresă maliţios, ca unui oaspete nedorit:

— Vă permit să vă recomandaţi.

— Sînt căpitanul Lantz Bruno, din Grupul operativ Balcani, de sub comanda directă a domnului locotenent colonel Gehlen.

Limba românească perfectă în care-i răspunsese „musafirul” iscă cea de-a doua întrebare a lui Medoiu:

— Originar din România?

— Nu, domnule maior... Doar bunicii şi părinţii s-au născut la Sibiu. Am învăţat româneşte de mic, în casa părintească... Apoi am urmat cursurile Universităţii din Cluj.

„Dacă a studiat la Cluj, îşi spuse Medoiu, fiind totuşi născut în Germania, trebuie să fi intrat de mult în atenţia S.S.I.-ului.”

— Sînteţi în uniforma armatei române... Cu ce drept?

Cuvintele răsunară aşa cum voise: grele, acuzatoare, subliniindu-i nemulţumirea.

— Execut un ordin, se explică Lantz, în cadrul unei misiuni de care dumneavoastră aveţi cunoştinţă. Curînd, după ce vă voi transmite mesajul verbal al comandantului meu, avînd răspunsul şi permisiunea dumneavoastră, mă voi retrage şi voi părăsi imediat teritoriul României, în uniforma Wehrmacht-ului.

Maiorul Medoiu îl asculta încruntat, cu ochii aţintiţi pe actele celui ce îşi spunea Bruno Lantz. „Au intuit supărarea mea... au intuit-o şi l-au pregătit pe dumnealui în acest sens.” Îşi ridică fruntea, aşa încît Lantz să-i reţină încruntarea.

— Unde se află în momentul de faţă ofiţerul meu, căpitanul Robert Iamandi?

Se ridică furios de la birou şi după ce descrise prin încăpere un semicerc, se opri, gata parcă să-şi ia în pumni interlocutorul.

Căpitanul Lantz rămăsese respectuos, în poziţia de drepţi, şi nu părea îngrijorat de furia maiorului român.

— La ora aceasta, domnul căpitan Robert Iamandi, însoţit de domnul maior Brauner, se află în Bulgaria, la 45 kilometri de Sofia, într-o vilă specială.

— Cum aţi îndrăznit? şuieră Medoiu, mînios, printre dinţi. Cum aţi îndrăznit ca, la adăpostul unei misiuni care nici măcar n-a fost definitivată, să vă introduceţi în ţară, în uniforma armatei mele, să-mi răpiţi un ofiţer?!...

Furia „jucată” a maiorului Medoiu se metamorfoză, fără voia sa, într-una reală, înroşindu-i pomeţii obrajilor. Ştia însă că nu-i era îngăduit să cadă pradă nervilor, „manevră” astfel ca să-şi recapete stăpînirea de sine. Se întoarse la birou şi, reaşezîndu-se, îşi apropie documentele.

— Cu permisiunea dumneavoastră, o să vă răspund, vorbi neamţul cu o linişte interioară proprie agenţilor dotaţi cu o voinţă puternică.

Maiorul îl străfulgeră din nou cu o privire duşmănoasă, adresîndu-i-se în gînd: “O să te ţin în picioare de o să te ia toţi dracii! Smirnă să-mi stai! Să rămîi şi tu cu o amintire «frumoasă».”

— Vă ascult...

— Domnul locotenent-colonel Reinhard Gehlen, comandantul meu direct, m-a împuternicit ca, în numele său, să vă rog respectuos să-i acceptaţi scuzele. Domnia-sa recunoaşte că a comis faţă de Biroul 2 al armatei române şi faţă de dumneavoastră personal un act ireverenţios. Vă mai roagă ca, în aprecierea acestui act de necuviinţă, să aveţi în vedere particularităţile misiunii mixte în pregătire. Comandantul meu vă mai transmite că măsura sa, care, pe bună dreptate, v-a supărat atît de mult, a fost concepută şi aplicată numai din dorinţa de a menaja Biroul 2, de a asigura misiunii o securitate deplină.

Căpitanul Lantz vorbise fără poticniri, cu o voce egală, foarte controlată, aidoma unui diplomat versat.

— Ce mai aveţi să-mi transmiteţi? întrebă Medoiu, fără a se lăsa însă ademenit de tonul împăciuitor al celuilalt.

— La vila situată la 45 kilometri de Sofia, maiorul Brauner, gazda domnului căpitan Robert Iamandi, îi face ofiţerului dumneavoastră o instruire foarte minuţioasă, în vederea îndeplinirii misiunii în pregătire...

Medoiu interveni scurt şi violent:

— Dumneavoastră, domnule căpitan, ce ştiţi despre această misiune?

„Ăsta poate să stea nemişcat ore în şir, îşi spuse maiorul. E născut parcă să stea drepţii.”

— Doar atît, răspunse Bruno Lantz fără să şovăie, că-i vorba de o misiune în Turcia, numită Faro-43.

Maiorul Medoiu îşi întoarse ochii la mesajul lui Gehlen şi se prefăcu că-l citeşte de la distanţă. De fapt, urmărea să cîştige timp. Răspunsul lui Lantz îi dezvăluise că instruirea lui fusese făcută cu scopul evident de a-şi „intoxica” adversarii, în cazul că ar fi căzut în vreo capcană a englezilor sau a ruşilor, căci operaţiunea în pregătire avea un alt indicativ şi urma să fie executată nu în Turcia, ci în Portugalia. Dacă socotea răspunsul lui Lantz ca fiind satisfăcător, atunci, implicit, se cuvenea să accepte şi ideea că răpirea lui Doinaş reprezenta, într-adevăr, o măsură germană menită să asigure viitoarei operaţiuni o securitate deplină. „În fond, cel care risca, gîndea maiorul, iniţiind, peste capul comandanţilor şi al conducătorilor nazişti, misiuni secrete de contactare a inamicului din Vest, era Gehlen. Iar el este un prea bun profesionist ca să-şi permită să fie superficial.”

Îşi întoarse brusc capul spre Lantz, vorbindu-i repezit:

— Am impresia că partea cea mai importantă a mesajului încă nu mi-ai transmis-o.

— Nu greşiţi. Domnul colonel vă roagă ca în ziua în care omul dumneavoastră de la Ankara va fi gata să-l primească pe domnul căpitan Robert Iamandi, să binevoiţi a expedia la Sofia o ilustrată. Textul n-are nici o importanţă, ci doar semnătura — Clara.

— Clara?! se miră Medoiu.

— Da... Adresa este următoarea : Sofia, Cutia poştală 301, domnului Iorgu Veselinov.

Maiorul luă un creion dintr-un pahar ce străjuia pe birou un dosar voluminos şi deschise o agendă. Îngînă:

— Sofia... Cutia poştală 301... Şi în timp ce scria, pe chipul maiorului se aşternu un surîs, la început neutru, apoi zeflemitor. Clara, ai spus... Şi dacă ilustrata mea se pierde... se rătăceşte?

— Vă rog să-mi permiteţi să continui. O ilustrată, da, aveţi dreptate, se mai poate rătăci, dar două din trei ar fi mai dificil.

Medoiu nu respinse explicaţia, dar ceru să i se precizeze:

— Cum şi în ce mod domnul Iorgu Veselinov îmi va confirma că a primit ilustrata expediată de Clara?

— În această chestiune domnul locotenent-colonel Gehlen vă roagă pe dumneavoastră să binevoiţi a stabili modalitatea.

— Îi mulţumesc! izbucni maiorul ironic, îi mulţumesc pentru nobila sa generozitate! Mai întîi mă înghesuie cît poate şi pe urmă mă îndeamnă să mă mişc firesc, după bunul său plac. Tonul îi era acum sever şi autoritar: Te rog să-i transmiţi comandantului dumitale profunda mea indignare... Ne-a solicitat o colaborare delicată pentru ambele părţi, nu l-am refuzat, deşi nouă, la ora actuală, numai misiunea asta nu ne lipsea. În consecinţă, tocmai pentru că am fost implicaţi într-o asemenea misiune, partea germană are obligaţia, înainte de orice, să discute cu noi toate detaliile viitoarei acţiuni, să ne dăm acordul, nu să fim puşi în faţa unui fapt împlinit, aşa cum s-a întîmplat aseară. Şefii dumitale să ia aminte că, din momentul acesta, partea română face răspunzătoare partea germană pentru orice surpriză neplăcută ce se va ivi pe calea realizării misiunii. Ai înţeles? ridică Medoiu glasul şi-l scrută pe solul F.H.O.-ului de jos în sus, ameninţător.

— Am înţeles!

„Am să-l ţin mai departe în picioare, îşi spuse Medoiu şi îşi aprinse o ţigară. Aşa, de-al dracului, n-am să-i ofer şi lui una... Să mă ţină minte.”

— Iorgu Veselinov?!... izbucni iar, ironic. Sofia?!... Ilustrate?! Cum să subscriu la asemenea procedee puerile? Ce facem, ne jucăm de-a spionajul? Dacă omul de la Ankara, pe care căpitanul Robert Iamandi urmează să-l contacteze nu pentru nevoile noastre, ci ale voastre, propune anumite condiţii materiale şi tehnice, parole, locuri de întîlnire şi aşa mai departe?! Iar în cazul ăsta numai eu pot să-mi instruiesc ofiţerul, şi cum să-l instruiesc dacă mi l-aţi răpit?

Ţigara din care trăgea cu lăcomie nu-l ajuta să-şi stăpânească nervii, furia năvălea slobodă în toată făptura sa şubrezită de nopţile nedormite, ca o viitură ce-i măcina barajele. Făcu un efort să nu sară de pe scaun şi să se repeadă la mesagerul lui Gehlen.

Neamţul nu-l lăsă fără răspuns: Domnule maior, după ce o să ne indicaţi modul cum Iorgu Veselinov va confirma primirea ilustratei de la Clara, va avea loc o întîlnire de lucru între maiorul Brauner şi dumneavoastră.

— Poftim! bătu Medoiu cu pumnul în birou şi se ridică în picioare. După ce mi-aţi răpit un ofiţer, acum îmi programaţi şi întîlniri de lucru?! Se opri la cîţiva paşi de Lantz. Şi, mă rog, unde mi-aţi programat întîlnirea? În Elveţia, în Turcia sau poate în Spania? Şi cine ar urma să mi-o organizeze? Nu cumva dumneata?

I se uită în ochi cu o căutătură batjocoritoare.

— Nu greşiţi, domnule maior, mie mi-ar reveni această responsabilitate, vorbi respectuos căpitanul Bruno Lantz, păstrînd acelaşi calm imperturbabil. Acum, că mă cunoaşteţi, poate mă veţi accepta mai uşor ca ofiţer de legătură între Angerburg şi Bucureşti.

— Să te accept? Pe cine? Pe dumneata? îl luă Medoiu la rost. Pe dumneata, domnule, te-aş reţine cu plăcere într-un arest şi te-aş declara ostatec, condiţionîndu-ţi eliberarea de cea a căpitanului Robert Iamandi.

— Regret, domnule maior, că misiunea pe care nu eu mi-am ales-o, ci mi-a fost ordonată direct de comandantul meu, ca oricărui soldat, v-a indispus într-atît. Oricum, sînt aici, deci sînt al dumneavoastră, puteţi dispune de persoana mea cum veţi crede de cuviinţă.

Răspunsul lui Lantz răsunase demn, milităreşte, iar Medoiu, obişnuit să analizeze cu o riguroasă obiectivitate situaţiile operaţionale ale războiului din umbră, nu putu să nu remarce personalitatea trimisului lui Gehlen. Totuşi nu renunţă la ideea de a-l ţine în aceeaşi poziţie rigidă, regulamentară. „Dacă au cutezat să mi-l trimită în uniforma armatei noastre, gîndea maiorul, ceva mai potolit decît înainte, atunci să mi se supună, să-mi simtă gradul.

— Cu ce intenţionezi să te înapoiezi la Angerburg?

— Cu avionul.

— Care va decola de unde?

— Nu de pe teritoriul României, preciză diplomatic Lantz.

— Îţi amintesc că eşti în uniforma armatei române... Unde intenţionezi s-o schimbi cu cea a Wehrmachtului?

— Încă pe teritoriul României.

— Nu ţi-am pus întrebările de florile mărului... Vocea maiorului era şi pe mai departe severă şi neprietenoasă, deşi mînia îi trecuse de-a binelea. După ce mi l-aţi răpit pe căpitanul Robert Iamandi, sînt interesat să-ţi asigur securitatea.

— Vă mulţumesc, domnule maior. În privinţa securităţii mele, vă mărturisesc că s-au luat toate măsurile posibile, mergîndu-se pînă la capsula cu cianură de potasiu. Am jurat că nu voi ezita s-o folosesc.

Maiorul Medoiu se convinsese mai demult de fanatismul unor agenţi nazişti, de aceea îl înfioră gîndul că la o adică, lui  Lantz i-ar fi trecut prin cap ca printr-un gest imperceptibil, să strivească între dinţi capsula cu cianură. Simţi deodată nevoia să-l descoasă.

— De aici, încotro ai de gînd s-o iei? Noi te-am luat de pe targa unei ambulanţe. Cumva, tot cu targa trebuie să te transportăm la vila domnului consilier de legaţie Steltzer?

— Am ieşit într-adevăr dintr-o vilă, dar nu ştiu a cui e... V-aş ruga să mă ajutaţi să ajung cu o maşină la „Cercul militar”.

— La „Cercul militar”?! se miră sincer Medoiu.

— Da, de acolo urmează să dispar...

— Nu ţi-e teamă că voi fi tentat să-ţi iau urma?

— Contez pe cuvîntul dumneavoastră de onoare că nu mă veţi supraveghea.

— Şi eu m-am bizuit pe cuvîntul de onoare al şefilor dumitale. Cunoşti Bucureştiul?

— Ca-n palmă! nu se codi Lantz să recunoască.

Medoiu făcu din nou cîţiva paşi prin încăpere, trecu apoi la birou, rămase însă în picioare. Îi vorbi, de astădată, calm, dar la fel de glacial, dîndu-i de înţeles că mai era încă supărat:

— Deci îţi datorez un răspuns. Cum şefii dumitale m-au luat prin surprindere, am nevoie de un timp de gîndire, aşa că o să mai aştepţi cît o să fie necesar

— Am să aştept, domnule maior, se învoi neamţul.

— Doreşti să serveşti cina?

— Nu, mulţumesc.

Medoiu apăsă pe un buton şi locotenentul Nica deschise uşa.

— Ordonaţi, domnule maior!

— Condu-l pe domnul căpitan acolo de unde l-ai adus. Şi ţine-i de urît... Cînd o să am nevoie de el, te sun...

— 'nţeles!

Bruno Lantz îşi puse pe cap chipiul, salută aidoma unui ofiţer român şi părăsi cabinetul.

Un timp maiorul Medoiu nu fu în stare să se concentreze, trăind senzaţia că toate gîndurile îşi luaseră brusc zborul. Se aşeză ostenit şi îşi lăsă capul în mîini. Zăcu aşa, plutind parcă în gol, pînă ce, într-un tîrziu, ţîrîitul unuia dintre telefoane îi smulse o tresărire. Recunoscu imediat, în receptor, glasul mereu plin de voioşie al bunului său camarad şi prieten, şeful S.S.I.-ului.

— Sînt eu, Jenică... Salve! Ce-i cu tine? Te pomeneşti că ţi-am stricat somnul? Ei, ce se aude, ai vreo noutate?

Maiorul avu certitudinea că datorită telefonului îşi recăpătase dintr-o dată şi capacitatea de lucru.

— Am... Nu pleci nicăieri? Ceva mai încolo, s-ar putea să am nevoie de tine.

— Mă găseşti la datorie. Am ordin de la domnul mareşal să nu mă dezlipesc de lîngă telefon. Din zece în zece minute mă sună şi mă întreabă dacă sînt la curent cu mişcările lui Maniu, Brătianu, ce mai întreprind comuniştii... Ai zice că problemele interne îl chinuiesc mai rău decît cele de dincolo de Don... Te aştept, frăţioare! Salve!

Interesul şeful S.S.I.-ului pentru destinul misiunii lui Robert Iamandi, aflat totuşi în fază incipientă, era îndreptăţit. Spionul de la Lisabona îi aparţinea, se implicase şi el în această încă obscură acţiune propusă de cei de la Angerburg. De altfel, fără aportul său, operaţiunea ar fi fost imposibil de conceput şi executat.

„În fond, se întrebă Medoiu măsurând acum încăperea în lung şi-n lat, ce-ar fi de luminat în povestea asta?”

Îşi scoase tabachera cu mişcări încete şi se puse iar pe fumat, fiind convins că fără ajutorul tutunului ar fi fost ca un om mort. Ţigara îi descătuşa, ca prin minune, baierele gîndirii.

„Răpirea lui Doinaş! Ai prevăzut-o doar, începu el să reanalizeze situaţia. Ce-i drept, nu în faza asta preliminară... Te aşteptai ca Doinaş să se întoarcă cu răspunsul lui Gehlen, dacă acceptă sau nu condiţiile Biroului 2? Şi uite că nu s-a mai întors... Te-ai enervat peste măsură. De ce?”

După alţi cîţiva paşi prin birou, după alte cîteva fumuri de ţigară trase în piept, îşi răspunse: „Pentru că nu actul în sine al răpirii m-a scos din sărite, ci subtextul său. Pur şi simplu, Gehlen ţine să mă avertizeze: «Medoiule, ai grijă, să nu încerci să mă tragi pe sfoară! Vezi, sînt în stare de orice... Pot oricînd să acţionez în ţara ta ca la mine acasă!»” Plimbîndu-se încoace şi încolo cu ţigara lipită de colţul gurii, Medoiu recunoscu că avertismentul lui Gehlen nu era lipsit de temei. Şi el, şi şeful S.S.I.-ului se pregăteau să-l tragă pe sfoară.

„Atunci de ce te mai consumi atît că şeful unui puternic serviciu de spionaj îţi intuieşte intenţia şi-şi ia, din timp, măsurile de rigoare?”, se întrebă maiorul. Se pomeni, pe nesimţite, în postura lui Gehlen, analizînd debutul „partidei”. Aşadar, Gehlen nu mai aşteptase „tragerea la sorţi” şi, considerînd că „albele” îi aparţin din oficiu, îşi asumase responsabilitatea „deschiderii”; îl răpise pe Doinaş.

„Te-ai cam pripit, domnule Gehlen, impunîndu-mi «deschiderea» asta, i se adresă Medoiu, în gînd, „aliatului” de la Angerburg. Ţi-ai complicat inutil viitoarele «mişcări». N-ar fi fost mai logic să fi aşteptat, mai întîi, să punem la punct datele operaţiunii? Nu te-ai gîndit ce reacţii poate să trezească în rîndurile noastre răpirea lui Doinaş?”

Strivi mucul de ţigară în scrumiera de pe birou şi, înainte de a aprinde alta, ridică storul de la fereastră.

Aerul rece de toamnă năvăli în încăpere cu miros de frunze moarte.

„Aşadar, domnule Gehlen, prin răpirea lui Doinaş vrei să-mi impui jocul dumitale, reluă Medoiu „dialogul” mut cu şeful F.H.O.-ului, care, speriat de perspectiva războiului din răsărit, devenise subit conspirator antihitlerist. Adică de aici pînă aici am acţionat eu. Acum acţionezi dumneata, dar de aici şi pînă acolo! Nu, stimabile, te înşeli, voi acţiona aşa cum cer interesele ţării mele. Şi nu cum vrei mătăluţă! E clar?” Trăi intens iluzia că, pus în faţa unei asemenea replici categorice, lui Gehlen nu-i mai rămînea altceva de făcut decît să se retragă umil din biroul său în întunericul serii. Stăpînit de un sentiment de uşurare, închise fereastra, se duse la telefon şi vorbi cu şeful S.S.I.-ului.

— Ascultă, Jenică, ajută-mă să rezolv o problemă, spuse Medoiu direct. Am nevoie de cîţiva băieţi buni pentru un filaj, care, în teren, se poate dovedi a fi complex şi subtil, dar şi foarte simplu.

— Mă, Costică, eu n-am în subordine decît băieţi buni, îl zeflemisi Eugen Cristescu cu glasul său calm şi sigur pe rosturile sale. Fii însă drăguţ şi explică-mi despre ce-i vorba.

— Neamţul meu îmi cere să-i dau un om, să-l conducă pînă la, „Cercul militar” şi să-l lase acolo.

— Aşa cum e, îmbrăcat în uniforma noastră?

— Exact... Să-l lase la „Cerc”, în voie... că de acolo se descurcă el...

— Să se ducă-n...! Lasă-l...

— Uite însă că eu nu vreau să-l las în Bucureşti chiar de capul lui...

— Asta-i altceva...

— Păi d-aia am nevoie de băieţii tăi... Barem să aflu cum a ieşit din ţară, dacă nu ştiu cum a intrat. Nu sînt prea convins că l-au transportat pe Iamandi în Bulgaria.

— Stai, bre, că povestea cu Bulgaria abia acum o aud.

— Cum, mă, nu ţi-am spus? rîse Medoiu în silă. Na, că m-am ramolit! Se grăbi să-l pună la curent cu tot ce aflase de la Lantz şi conchise: Cum să cred că l-au cărat la 45 de kilometri de Sofia?

— Măi, Costică, mă Constantine! Nu că aş vrea să te dezamăgesc, dar îţi amintesc că în activitatea noastră orice e posibil... E posibil, de pildă, ca într-o bună zi să afli că nevasta... aia cu care te bagi sub plapumă în fiece noapte... e o agentă a unei puteri străine.

— Jenică dragă, sînt burlac, îşi permise Medoiu să se lungească la vorbă. Iar tu mai ai timp să divorţezi.

Cristescu izbucni într-un rîs sănătos şi, după ce se potoli, reluă discuţia:

— Auzi, Costică, un băiat de-al meu, plantat la un punct de frontieră cu Bulgaria, mi-a semnalat că în cursul nopţii, cam în jurul orei două, au trecut pe celălalt mal trei maşini germane.

Medoiu manifestă interes pentru informaţie:

— Cu civili, cu militari?

— Amestecaţi! Iamandi al tău era în uniformă?

— În uniformă... Căpitan!

— Nu era nici un militar de-al nostru printre ei... Altceva i s-a părut băiatului meu suspect: într-una din maşini se afla un civil... în stare euforică. Se hlizea întruna fără să scoată o vorbă. Chestia asta îţi spune ceva?

— A reţinut vreun semnalment?

— Din păcate, nu... iar nemţii, avînd liberă trecere, au şters-o repede.

— Ce mă sfătuieşti?

— S-o laşi baltă! Nu te mai frămînta... Chiar dacă ţi l-au umflat pe Iamandi, fără noi n-au ce să facă cu el. Cheia operaţiunii e în mîna noastră.

Auzindu-l oftînd ca o muiere neajutorată, şeful S.S.I.-ului izbucni iarăşi în rîs:

— Şi mai dă-l pe Lantz ăsta în... mă-sii! Ducă-se, învîrtindu-se!

— Mă, Jenică, îmi dai nişte băieţi buni? se încăpăţînă maiorul să-şi susţină cererea.

— Pentru ce, Medoiule, pentru ce, doar ca să-i ia urma?

— Vezi că pricepi?

— Chiar crezi că Gehlen ţi-a trimis pe cap un tîmpit care nu bănuieşte că tu o să încerci să-l pui sub urmărire?

— De asta ţi-am şi cerut nişte băieţi de ispravă. Maşina noastră l-ar duce, aşa cum m-a rugat, pînă la „Cercul militar”. Acolo, după ce va coborî, va întreprinde ceva... Deci ar fi indicat ca echipa de filaj să-l ia în primire de la „Cerc”.

— Dar dacă neamţului tău îi vine pe drum ideea să coboare să zicem, la „Naţional”?

— Ai dreptate, se dădu Medoiu bătut, la ce nu mă pricep, nu mă pricep, ce mai!

— Ascultă-mă pe mine, Costică, din povestea asta cu filajul n-o să iasă nimic. Da' dacă tu insişti...

— Insist..., se învioră maiorul, că undeva tot o să-i ducă pe băieţi!... Poate la casa cuiva sau poate la poarta unei unităţi.

— Bine... Să văd ce pot să fac. Pînă atunci, mai trage de timp. Salut!

Medoiu puse receptorul în furcă şi dintr-o dată, tăcerea se prăvăli peste el ca o lespede de vată, trezindu-i în suflet ciudata senzaţie că aluneca într-un vid luminos. Închise ochii şi se lăsă purtat pe aripile tăcerii: „Doamne, ce bine e! îşi spuse. Şi fă, Doamne, să ţină clipa cît mai mult!”. Printr-un gest involuntar, răsturnă paharul cu creioane de pe birou, trezind un roi de sunete stridente şi ascuţite. Se regăsi indispus de propria-i stîngăcie. „Ce dracu, nu l-am răsturnat de cînd mă ştiu, şi acum..., se mustră el în gînd. Barem să mai fi plutit aşa, fără aripi, un minut-două!” Îşi aprinse o ţigară şi, trecînd iar să analizeze situaţia, îşi aminti de cele convenite cu şeful S.S.I.-ului: „Fii sincer şi recunoaşte că Jenică are dreptate. Ia mai dă-l încolo de neamţ... Lasă-l să plece, că fără noi şi Iamandi n-are cum să se descurce. Hai, fii cinstit şi recunoaşte că nu soarta lui Doinaş te preocupă atît de intens... că-i în ţară, că-i în Bulgaria... «Culoarul» lui Brauner şi Lantz te interesează. Pe unde au intrat în ţară, pe unde au ieşit, dacă au ieşit... Cum va ajunge Lantz din nou la ai lui? Blestemaţii, intră şi ies din casa noastră după bunul lor plac!”

Prin norii de fum de ţigară îl revăzu pe Lantz în uniforma armatei române, drept şi semeţ, ca un adevărat militar de carieră. „Cine ştie de cînd trăieşte dumnealui printre noi!... De cînd ne poartă uniforma... Nu m-ar mira să aflu că-i un obişnuit al restaurantului de la «Cercul militar»... Salutat de chelneri cu respect”. Şi iar simţi nevoia primară de a-l pedepsi pe Lantz pentru neobrăzare; apoi pe Brauner care avusese tupeul să i-l trimită pe Lantz în uniformă românească. După ce îşi mai aprinse o ţigară, recunoscu cît de puerile îi erau frămîntările. „Ce, parcă tu nu-ţi trimiţi ofiţerii, se luă el la rost, în uniforma lor, prusacă, să-i spioneze?”

Se duse la uşă, o deschise şi-i ceru ofiţerului de serviciu să i-l aducă pe Lantz.

4

De data asta, maiorul Medoiu se purtă cu solul lui Gehlen ceva mai prietenos, îl invită să ia loc, se interesă dacă se mai resimte după starea cataleptică în care căzuse, îi atrase atenţia că n-ar dori să fie înţeles greşit.

— Ca să fiu drept, domnule căpitan Lantz, sănătatea şi siguranţa dumitale pe teritoriul ţării mele mă interesează numai în măsura în care sînt legate de securitatea ofiţerului meu răpit de voi...

— Vă mulţumesc pentru sinceritate... şi vă informez că mă simt excelent.

— Domnule căpitan, datorez şefilor dumitale două răspunsuri. Primul: Iorgu Veselinov va confirma primirea ilustratelor Clara în modul următor: va arunca în cutia poştală a Legaţiei române de la Sofia o scrisoare de ameninţare adresată maiorului Vasile Teodorescu, ataşat militar. Maiorul meu va primi ordin să-mi raporteze urgent apariţia unei astfel de scrisori. Ai reţinut?

— Cuvînt cu cuvînt, îl asigură Lantz.

— Atrag atenţia, cu acest prilej, atît domnului locotenent-colonel Gehlen, cît şi domnului maior Brauner, că la Ankara, contraspionajul inamic este foarte puternic. De aceea avertizez cu toată seriozitatea să nu se întreprindă nimic, în cadrul misiunii Faro, fără acordul nostru. Este foarte important să reţii cu exactitate răspunsul meu.

Lantz privi ţintă în ochii maiorului şi rosti apăsat:

— Vă rog să nu vă îndoiţi de capacitatea memoriei mele... Dacă aş fi fost lipsit de ea, nu m-aş fi aflat acum aici.

— Asta aşa e, îi dădu Medoiu dreptate. Eu însă, în calitatea ce o am, cunosc mai bine memoria căpitanului Iamandi decît pe cea a căpitanului Lantz. În concluzie, repet: partea germană să nu întreprindă nimic pînă ce eu nu voi pregăti bine terenul. Orice abatere de la acest avertisment poate să aducă prejudicii ireparabile ambelor servicii. După ce voi încheia la Ankara pregătirea terenului, voi publica în pagina a patra a ziarului „Timpul” un reportaj semnat de T. Valerian, în al cărui titlu se vor întîlni trei cuvinte: senzaţionala, ştiinţifică, soartă. Acestea vor însemna că pregătirile în vederea trecerii la îndeplinirea misiunii Faro s-au încheiat.

Maiorul schiţă o mişcare cu mîna, să-şi apropie tabachera şi bricheta.

— Fumezi?

— Nu, nu, vă mulţumesc!

— E de datoria mea să te întreb din nou, vorbi Medoiu după ce îşi aprinse ţigara, dacă ai reţinut ce-am spus mai înainte... căci n-am terminat.

Ultimele cuvinte le rostise cu o satisfacţie bine ascunsă. „M-aţi fiert voi cu Doinaş, acum mi-a venit mie rîndul să vă fierb... O să-mi jucaţi cum o să vă cînt...”

Urmărind să-l convingă pe maiorul român că memoria sa nu trebuie pusă sub semnul îndoielii, Lantz, fără să i se ceară, repetă cuvînt cu cuvînt tot ce i se spusese.

— Recunosc, ai o memorie de excepţie, îl flată Medoiu. La exact trei zile de la apariţia reportajului, cineva din partea serviciului vostru să telefoneze în Bucureşti la numărul 1 02 36... 1 02 36...

— 1 02 36! repetă Lantz. La ce oră?

— Începînd de la şapte dimineaţa şi pînă la şapte seara. O femeie va răspunde în germană: „Marlene  la aparat”, după care omul vostru îi va cere legătura cu locotenentul Schwartz. Marlene va răspunde: „E plecat la Sofia şi vă roagă să-l căutaţi la «Grand Hotel Sofia».” Din momentul acela, trimisul meu îl va aştepta pe al vostru, timp de cinci zile, la cafeneaua hotelului, între orele 17.30 şi 18.30. Va fi îmbrăcat civil. Semn de recunoaştere — pe masă revista Signal. Parolele vor fi spuse în germană: „Pot lua loc la masa dumneavoastră.” „Dacă nu vă deranjează că am guturai, vă rog.” Acest om al nostru va comunica unde şi pe ce căi se poate ajunge la celălalt ofiţer al meu, împuternicit să intre în contact cu maiorul Brauner şi nu cu altcineva... Ai înţeles?

Lantz, cu memoria sa de elefant, repetă fără greş cuvintele maiorului.

— Asta ar fi tot, domnule Lantz.

— Domnule maior, vă rog să-mi permiteţi să cer cîteva explicaţii. Voi fi, cu siguranţă, întrebat de ce aţi ales ca loc de întîlnire tot Bulgaria? Îmi cunosc şefii. Domnul locotenent-colonel Gehlen este partizanul mobilităţii în etapele de pregătire a unei operaţii. Dacă, de pildă, domnul căpitan Iamandi se află acum în Bulgaria, comandantul meu ar prefera ca etapa următoare să se desfăşoare, eventual, pe teritoriul altei ţări.

„Ah, iată-te şi diplomat, domnule Lantz! exclamă Medoiu în sinea sa. Ia stai, să-ţi arăt eu ţie diplomaţie!” Strivi cu o mînie bine jucată mucul ţigării, se ridică nervos în picioare şi înjunghind cu privirile sale musafirul care se ridicase şi el în picioare, vorbi sentenţios:

— Nu mă interesează stilul şefilor dumitale... Domnul locotenent-colonel Gehlen şi-a permis prea multe în numele acestui stil. Răpindu-l pe căpitanul Iamandi, m-a pus în faţa unui fapt împlinit. Şi-a mai permis să calce, fără jenă, cel mai elementar protocol, trimiţîndu-te pe dumneata, căpitan, să intri în tratative cu mine într-o chestiune majoră, ce ţine de nivelul ambelor conduceri. Aşa că domnia-sa să binevoiască să mai ţină seamă şi de stilul meu operaţional.

Dacă ar fi continuat, prin fraza următoare l-ar fi concediat prea repede pe mesagerul lui Gehlen, de aceea maiorul tăcu pentru a determina replica lui Lantz. Acesta vorbi calm şi respectuos:

— Desigur, în chestiunea abordată de dumneavoastră, nu sînt eu cel mai în măsură să emit o opinie...

— Nu mă interesează opiniile dumitale, i-o reteză maiorul Medoiu, dornic să-şi umilească interlocutorul. E de ajuns că am acceptat să stau de vorbă, în biroul meu, cu un străin care a îndrăznit să mi se înfăţişeze în uniforma armatei ţării mele. Am terminat, domnule căpitan. Sper să transmiţi întocmai mesajul meu. Acum ceasul e opt şi un sfert... Cînd vrei să pleci?

— Chiar acum, dacă e posibil...

— „Topolino”-ul meu îţi stă la dispoziţie, cu locotenentul Nica la volan.

Maiorul apăsă pe buton. În uşă apăru Nica.

— Ordonaţi, domnule maior!

— Iei maşina mea şi-l conduci pe domnul căpitan oriunde doreşte.

— Am înţeles!

Medoiu îşi întoarse privirile severe către Lantz.

— Poţi pleca, domnule căpitan. Şi ia aminte: pentru orice încurcătură ce-ar rezulta din transmiterea greşită a răspunsului meu, te fac răspunzător.

Maiorul se aştepta ca măcar în clipa aceea să remarce vreo schimbare în expresia impasibilă a agentului neamţ; ascultase doar vorbele grele, jignitoare. Lantz însă nici măcar nu roşise: îl învredniciseră Dumnezeu şi instructorii cu o excelentă stăpînire de sine. Neamţul pocni din călcîie, îşi înclină maşinal capul, salutînd ofiţereşte, şi ieşi băţos din birou.

 

descarcati cartea de aici......