AnnaE
#0

AVENTURA I.
UN SCANDAL ÎN BOEMIA

I.

 

Pentru Sherlock Holmes, ea va fi întotdeauna FEMEIA. Rareori l-am auzit numind-o altfel. În ochii săi, ea le eclipsează şi le întrece pe toate reprezentantele sexului frumos. Nu este vorba de faptul că ar fi simţit vreo emoţie asemănătoare iubirii pentru Irene Adler. Toate emoţiile – iar aceea, în mod special – erau în opoziţie cu mintea sa rece, precisă, dar impresionant de echilibrată. Era, trebuie să spun, cea mai perfectă maşină de raţionare şi de observare care a existat vreodată, dar ca iubit, s-ar fi pus într-o poziţie falsă. Nu vorbea niciodată despre chestiuni de suflet, le înlocuia cu o glumă răutăcioasă şi cu un surâs dispreţuitor. Erau chestiuni admirabile pentru un observator – excelente pentru a acoperi motivele şi acţiunile bărbaţilor. Însă un argumentator antrenat ca el să admită asemenea intruziuni în propriul tempe­rament, delicat şi fin ajustat, ar fi însemnat să permită unui factor perturbator să arunce un văl de îndoială asupra tuturor rezultatelor minţii sale. Şi totuşi, pentru el exista o singură femeie, iar aceea era regretata Irene Adler, o amintire îndoielnică, discutabilă.

În ultima vreme, l-am văzut mai rar pe Holmes. Căsătoria mea a avut ca rezultat o îndepărtare a noastră. Fericirea mea totală şi interesul pentru familie, fireşti atunci când cineva se stabileşte la casa lui, au avut darul să-mi capteze întreaga atenţie, în timp ce Holmes, care evita orice formă de socializare, cu sufletul său bonom, a rămas în locuinţa noastră din strada Baker, îngropat printre cărţile sale vechi, oscilând săptămânal între cocaină şi propria ambiţie, între moleşeala drogului şi energia activă a firii sale aspre. Încă era, ca întotdeauna, captivat de studierea crimelor, folosindu-şi capacităţile extraordinare şi excepţionala putere de observaţie ca să urmărească indicii şi să rezolve cazurile misterioase pe care poliţia, nereuşind să le dea de capăt, le abandona. Din când în când, primeam veşti despre activităţile sale: fusese chemat la Odessa ca să elucideze crima din cazul Trepoff, clarificase tragedia fraţilor Atkinson de la Trincomalee şi, în sfârşit, îndeplinise cu multă delicateţe o misiune încredinţată de familia regală din Olanda.

În afara acestor semne ale activităţii sale, pe care oricum le împărtăşeam cu toţi ceilalţi cititori ai cotidienelor, ştiam foarte puţine despre fostul meu prieten şi camarad.

Într-o noapte – era 20 martie – mă întorceam dintr-o vizită la un pacient (căci reîncepusem să practic medicina), când drumul m-a dus pe strada Baker. Pe când treceam prin faţa uşii bine cunoscute, care va fi asociată mereu în mintea mea cu peţitul şi cu incidentele neplăcute din cazul Scarlet, am simţit nevoia să-l văd din nou pe Holmes şi să aflu cum îşi mai folosea extraordinarele sale puteri.

Odaia sa era puternic luminată şi, chiar în clipa în care am privit în sus, i-am văzut silueta întunecată trecând încoace şi-ncolo, dincolo de draperii. Se plimba prin încăpere cu pas vioi, preocupat, cu bărbia în piept şi mâinile împreunate la spate. Cum îi ştiam ca nimeni altul fiecare stare şi fiecare nărav, acea atitudine a lui îmi spunea multe. Începuse din nou să lucreze. Renunţase la iluziile create de droguri şi acum adulmeca mireasma unei noi provocări. Am apăsat butonul soneriei şi am fost condus în camera care, odată, fusese şi a mea.

Nu a fost prea entuziasmat. De altfel, rareori se întâmpla să fie; însă era bucuros, cred, să mă vadă. Fără prea multe cuvinte, dar privindu-mă cu blândeţe, mi-a făcut semn să mă aşez pe un fotoliu, mi-a întins cutia cu ţigări şi mi-a arătat chibriturile şi sticla cu sifon plasate pe un colţ al mesei. Apoi a rămas nemişcat în faţa focului, privindu-mă cu expresia lui introspectivă, unică.

— Îţi prieşte căsătoria, a remarcat. Cred, Watson, că te-ai îngrăşat cu vreo şapte livre şi jumătate de când nu te-am mai văzut.

— Cu şapte! am precizat.

— Într-adevăr, ar fi trebuit să mă gândesc ceva mai mult. O nimica toată, îmi imaginez, Watson. Şi ai reînceput să lucrezi, observ. Nu mi-ai spus că intenţionai să conduci un atelaj.

— Atunci, de unde ştii?

— Văd, deduc. Altminteri, cum aş putea şti, de exemplu, că de curând te-ai udat foarte tare şi că ai o menajeră nepricepută şi foarte neîndemânatică?

— Dragul meu Holmes – am spus eu –, e mult prea mult. Cu siguranţă că ai fi fost ars pe rug dacă ai fi trăit cu câteva secole în urmă. Este adevărat că am făcut joi o plimbare la ţară şi că m-am întors de acolo foarte murdar, însă de vreme ce mi-am schimbat hainele, nu-mi pot închipui cum de ai tras concluzia aceasta. Cât de­spre Mary Jane, menajera, este pur şi simplu incorijibilă; soţia mea a avertizat-o în repetate rânduri, dar cu toate acestea nu înţeleg cum de ţi-ai dat seama câte parale face.

A chicotit şi şi-a frecat palmele.

— O, mai simplu de atât nici că se poate, a spus. Ochii îmi spun că pielea de pe interiorul pantofului stâng prezintă şase zgârieturi aproape paralele. În mod evident, au fost făcute de o persoană neglijentă, care a râcâit marginile pentru a îndepărta pământul uscat. De aici, dubla mea deducţie că ai avut parte de vreme urâtă şi că ai în subordine un exemplar foarte nepriceput la curăţatul încălţărilor. Cât despre întoar­cerea ta la lucru, dacă un domn intră la mine în odaie mirosind a iod, cu un semn negru de nitrat de argint pe degetul mare de la mâna dreaptă şi cu o umflătură pe partea dreaptă a jobenului care arată unde şi-a dosit stetoscopul, ar trebui să fiu într-adevăr încet la minte dacă nu mi-aş da seama că este un practicant activ al medicinii.

Nu m-am putut abţine să nu râd de uşurinţa cu care explica procesul propriei deducţii.

— Când îţi aud argumentele – am remarcat eu –, lucrurile îmi par ridicol de simple şi mă gândesc că le-aş putea remarca şi eu cu aceeaşi uşurinţă; cu toate acestea, fiecare deducţie a ta mă derutează şi o înţeleg abia când mi-o explici. Şi totuşi, cred că ochii mei sunt la fel de buni ca ai tăi.

— Ai dreptate, a răspuns, aprinzându-şi o ţigară şi lăsându-se se cadă într-un fotoliu. Vezi, dar nu observi. Distincţia este clară. De exemplu, ai văzut treptele care duc din hol către această odaie?

— Deseori.

— Cât de des?

— De sute de ori.

— În cazul acesta, ţi-e uşor să-mi spui câte sunt, nu-i aşa?

— Câte sunt? Nu ştiu.

— Exact ce spuneam! Nu le-ai observat. Şi cu toate acestea, le-ai văzut. Asta am vrut să demonstrez. Acum, eu ştiu că sunt şaptesprezece trepte, deoarece am văzut, dar am şi observat. Apropo, din moment ce eşti interesat de aceste lucruri, şi din moment ce ai fost suficient de bun ca să-mi înregistrezi una sau două din experienţele mele mărunte, s-ar putea să te intereseze asta.

Mi-a aruncat o foaie de hârtie groasă, roz-fumurie, care stătuse până atunci pe masă.

— A venit cu ultima poştă, a spus el. Citeşte cu voce tare.

Scrisoarea nu era datată şi nu purta nicio semnătură sau adresă a expeditorului.

— Vă va căuta diseară, la opt fără un sfert – scria –, un domn care doreşte să vă consulte într-o problemă foarte gravă. Serviciile recente pe care le-aţi adus uneia dintre casele regale din Europa au arătat că sunteţi un om căruia i se pot încredinţa secrete de o importanţă majoră. Această recomandare în privinţa dumneavoastră am primit-o de la foarte multe persoane. Să fiţi în odaia dumneavoastră la ora stabilită şi să nu luaţi în nume de rău faptul că vizitatorul va purta o mască.

— Misterios, nimic de zis, am remarcat. Ce crezi că înseamnă?

— Nu am alte date deocamdată. Ar fi o greşeală capitală să trag concluzii înainte să am mai multe detalii. Persoanele superficiale încep să modifice faptele în aşa fel încât să se potrivească propriilor presupuneri, în loc să tragă concluzii pe baza teoriilor. Însă scrisoarea... Ce poţi deduce din ea?

Am examinat cu atenţie scrisul şi hârtia.

— Cel care a scris-o este, probabil, înstărit, am remarcat, străduindu-mă să imit raţionamentele companionului meu. O asemenea hârtie nu costă mai puţin de jumătate de coroană pachetul. Este deosebit de tare, rigidă.

— Deosebit – acesta este cuvântul potrivit, a spus Holmes. Nu este hârtie englezească. Ţine-o în lumină.

Am procedat întocmai şi am zărit mai multe litere imprimate în textura hârtiei: un „E“ şi un „g“, urmate de un „P“, un „G“ şi un „t“.

— Ce crezi că înseamnă? a întrebat Holmes.

— Este numele manufacturierului, fără îndoială; sau mai degrabă monograma sa.

— Nici pe departe. Literele „G“ şi „t“ vin de la „Gesellschaft“ – cuvântul german pentru „Companie“. Este prescurtare uzuală, similară termenului „Co.“ folosit de noi. Litera „P“, desigur, vine de la „Papier“. Cât despre grupul de litere „Eg“, hai să aruncăm o privire pe indexul denumirilor geografice.

A luat un volum maro gros de pe un raft.

— Eglow, Eglonitz... Iată-l: Egria. Se află într-o ţară vorbitoare de limba germană – în Boemia, nu departe de Carlsbad. „Cunoscut atât ca scenă a morţii lui Wallenstein, cât şi pentru numeroasele fabrici de sticlă şi de hârtie.“ Aşadar, dragul meu, ce înţelegi din asta?

Ochii i-au sclipit, în timp ce din ţigară ieşea triumfător un nor albăstrui.

— Hârtia a fost făcută în Boemia, am spus.

— Exact. Iar cel care a scris-o este neamţ. Ai observat probabil construcţia diferită a propoziţiei... „Această recomandare în privinţa dumneavoastră am primit-o de la toată lumea.“ Un francez sau un rus nu ar fi scris astfel. Doar un neamţ poate fi atât de necuviincios cu verbele. Mai rămâne, aşadar, să aflu ce doreşte acest neamţ care scrie pe o hârtie din Boemia şi preferă să poarte o mască în loc să-şi arate chipul. Aha, iată-l că vine, dacă nu mă înşel, aşa că ne va lămuri imediat dubiile.

În timp ce vorbea, s-a auzit un zgomot răsunător de copite şi roţi pe pavaj, urmate de zbârnâitul hotărât al soneriei de la intrare. Holmes a scos o fluierătură.

— O pereche, după cum sună, a spus. Da – a continuat, privind pe fereastră –, un cupeu drăguţ şi două exemplare arătoase. O sută cincizeci de guinee fiecare. Este vorba despre bani în acest caz, Watson, dacă nu cumva şi de altceva.

— Cred că-i mai bine să plec, Holmes.

— Nicidecum, doctore. Rămâi pe loc. Mă simt pierdut fără al meu Boswell. Pe urmă, se pare că avem ceva interesant aici. Ar fi păcat să pierzi asta.

— Dar clientul tău...

— Lasă-l pe el. S-ar putea să am nevoie de ajutorul tău, şi el la fel. Iată-l că vine. Stai în fotoliul tău, doctore, şi încordează-ţi atenţia.

Paşi grei şi apăsaţi s-au auzit pe scări, apoi pe hol, oprindu-se în cele din urmă în faţa uşii. A urmat o bătaie puternică şi hotărâtă.

— Intră! a spus Holmes.

Bărbatul care a intrat, cu pieptul şi membrele herculeene, nu părea să măsoare mai puţin de un metru nouăzeci. Veşmintele sale erau de o opulenţă care, în Anglia, este de obicei asimilată prostului gust. Benzi grele de astrahan erau cusute de-a lungul mânecilor şi pe pieptarele hainei la două rânduri, în timp ce pelerina albastru-închis aruncată peste umeri era căptuşită cu mătase de culoarea focului, fiind prinsă la gât cu o broşă cu un smarald. Încălţările îi ajungeau până la jumătatea gambei, fiind garnisite în partea de sus cu o blană maronie bogată şi completând astfel imaginea de opulenţă barbară pe care o sugera întreaga înfăţişare a bărbatului. Ţinea în mână o pălărie cu boruri largi, în vreme ce partea superioară a feţei, inclusiv obrajii, îi era acoperită cu o mască neagră de vrăjitor, pe care se pare că tocmai şi-o potrivise, căci îi observasem mâna ridicată când a intrat. Judecând după jumătatea descoperită a feţei, părea un om cu caracter puternic: avea buze groase, iar bărbia sa alungită, dreaptă, sugera tenacitate.

— Aţi primit scrisoarea mea? a întrebat el cu voce aspră şi cu un puternic accent german. V-am spus că voi veni.

Ne privea pe rând, neştiind cui să i se adreseze.

— Vă rog să luaţi un loc, a spus Holmes. Acesta este colegul şi prietenul meu, doctorul Watson, care din când în când este atât de amabil încât să mă asiste în rezolvarea cazurilor. Cu cine am onoarea?

— Puteţi să vă adresaţi cu apelativul „contele Von Kramm“, nobil din Boemia. Înţeleg că acest domn, prietenul dumneavoastră, este un om de onoare şi discret, căruia pot să-i încredinţez o chestiune de maximă importanţă. Dacă nu, aş prefera să purtăm discuţia noastră între patru ochi.

M-am ridicat să ies, însă Holmes m-a prins de încheietură şi m-a forţat să mă aşez înapoi.

— Ori amândoi, ori niciunul, a spus el. Puteţi spune în faţa acestui domn tot ceea ce mi-aţi spune mie.

Contele a ridicat din umerii săi laţi.

— Atunci ar trebui să încep – a spus el –, prin a cere amândurora să juraţi că veţi păstra tăcere absolută vreme de doi ani cu privire la subiect; la sfârşitul acestei pe­rioade, problema nu va mai prezenta importanţă. Nu există acum nimic mai important, o problemă de o asemenea greutate, care să influenţeze mai mult istoria Europei.

— Aveţi cuvântul meu, a spus Holmes.

— Şi al meu.

— Mă veţi scuza pentru această mască, a continuat ciudatul nostru vizitator. Persoana augustă care m-a angajat doreşte ca agentul său să vă fie necunoscut, şi trebuie să vă mărturisesc că titlul cu care m-am recomandat nu este chiar al meu.

— Ştiu asta, a spus Holmes sec.

— Împrejurările sunt foarte delicate, luându-se toate măsurile de precauţie pentru a împiedica un eventual scandal imens care ar compromite serios una dintre familiile regale ale Europei. Ca să vorbim deschis, această chestiune priveşte Casa regală de Ormstein, a regilor moştenitori din Boemia.

— Şi asta ştiu, a murmurat Holmes, aşezându-se într-un fotoliu şi închizând ochii.

Vizitatorul nostru a privit cu aparentă surprindere silueta lipsită de vlagă a bărbatului care fără îndoială îi fusese descris ca fiind unul dintre cei mai incisivi şi energici gânditori din Europa.

Holmes a întredeschis ochii şi l-a fixat cu un aer nerăbdător pe importantul său client.

— Dacă dumneavoastră, maiestate, aţi binevoi să vă prezentaţi cazul – a spus –, v-aş putea sfătui mai bine.

Bărbatul a sărit de pe scaun şi a început să străbată odaia în lung şi-n lat, cuprins de om stare de agitaţie aproape incontrolabilă. Apoi, cu un gest deznădăjduit, şi-a smuls masca de pe faţă şi a aruncat-o pe podea.

— Ai dreptate, a strigat. Eu sunt regele. De ce să încerc să ascund acest lucru?

— Chiar aşa, de ce? a murmurat Holmes. Ştiam, înainte ca maiestatea voastră să înceapă să vorbească, că în faţa mea se află însuşi Wilhelm Gottsreich Sigismond von Ormstein, Mare Duce de Cassel-Felstein şi rege ereditar de Boemia.

— Vă rog să înţelegeţi – a spus ciudatul nostru vizitator, aşezându-se din nou şi trecându-şi mâna peste fruntea sa înaltă şi albă – că nu sunt obişnuit să rezolv asemenea afaceri în nume personal. Şi totuşi, problema este atât de delicată, încât nu am putut avea încredere în nimeni. Am venit incognito de la Praga doar ca să vă cer o consultaţie.

— Atunci, vă rog, cereţi-mi-o, a spus Holmes, închizând din nou ochii.

— Pe scurt, faptele sunt următoarele: cu cinci ani în urmă, în timpul unei vizite îndelungate la Varşovia, am făcut cunoştinţă cu o bine cunoscută aventurieră, Irene Adler. Numele, fără îndoială, vă este cunoscut.

— Fii amabil şi caută numele în indexul meu, doctore, a murmurat Holmes fără să deschidă ochii.

Adoptase de mulţi ani un sistem de arhivare a datelor despre cazurile cu care venise în contact, astfel că era greu să găseşti un subiect sau persoană despre care să nu poată da informaţii. Acum, de exemplu, am găsit biografia lui Irene Adler făcută sandviş între cea a unui rabin evreu şi aceea a unui comandant de vas care scrisese o monografie despre peştii de mare adâncime.

— Lasă-mă să văd! a spus Holmes. Hm! Născută în New Jersey, în anul 1858. Contralto... hm! La Scala, hm! Primadonă a Operei Imperiale din Varşovia... da! Retrasă din activitatea artistică... aha! Locuieşte în Londra... chiar aşa! Din câte înţeleg, Maiestatea voastră s-a încurcat cu această tânără, i-aţi scris câteva scrisori compro­miţătoare, iar acum vă doriţi aceste scrisori înapoi.

— Exact. Dar cum...

— A existat o căsătorie secretă?

— Nu.

— Hârtii legale sau certificate?

— Niciunul.

— Atunci, nu reuşesc să înţeleg, maiestate. Dacă această tânără ar dori să folosească aceste scrisori pentru a vă şantaja, cum le poate dovedi autenticitatea?

— Sunt scrise de mână.

— Bleah! Un fals.

— Pe hârtia cu monograma mea.

— Furată.

— Sigiliul meu.

— Imitaţie.

— Fotografia mea.

— Cumpărată.

— Apărem amândoi în ea.

— Of, Doamne! Asta este foarte rău! Maiestatea voastră a comis într-adevăr o indiscreţie.

— Am fost nebun de legat.

— V-aţi compromis destul de serios.

— Eram doar prinţ moştenitor pe atunci. Eram tânăr. Acum am treizeci de ani.

— Fotografia trebuie recuperată.

— Am încercat, dar am dat greş.

— Maiestatea voastră trebuie să plătească. Va trebui s-o răscumpăraţi.

— Nu o vinde.

— Atunci, să fie furată.

— Au fost făcute cinci încercări. De două ori, spărgătorii plătiţi de mine i-au răscolit casa. O dată i-am făcut pierdut bagajul cu care călătorea. De două ori i s-a întins o cursă. Fără niciun rezultat.

— Nici urmă de scrisori?

— Absolut niciuna.

Holmes a râs.

— Este o problemă simpatică, a spus el.

— Însă una foarte serioasă pentru mine, a venit răspunsul încărcat de reproş al regelui.

— Foarte, într-adevăr. Şi ce intenţionează să facă cu fotografia?

— Să mă ruineze.

— Cum poate face asta?

— Urmează să mă căsătoresc.

— Aşa am auzit şi eu.

— Cu Clotilde Lothman von Saxe-Meningen, a doua fiică a regelui din Scandinavia. Probabil că sunteţi la curent cu principiile stricte ale familiei sale. Ea însăşi este delicateţea întruchipată. O umbră de îndoială asupra purtării mele va pune capăt acestei căsătorii.

— Şi Irene Adler?

— Ameninţă să le trimită fotografia. Şi o va face. Ştiu că o va face. Nu o cunoaşteţi, dar are o inimă de piatră. Este o femeie cu cel mai frumos chip din lume, însă are mintea celui mai decis bărbat. Ca să nu mă căsătoresc cu o altă femeie, ar merge oricât de departe.

— Sunteţi sigur că nu a trimis-o încă?

— Sunt sigur.

— Cum aşa?

— A spus că o va trimite în ziua în care va fi anunţată logodna. Ceea ce se va întâmpla lunea viitoare.

— Ah, în cazul acesta, mai avem încă trei zile, a spus Holmes căscând. Este un noroc, căci am doar una sau două chestiuni importante de care trebuie să mă mai ocup. Maiestatea voastră va rămâne la Londra deocamdată, nu-i aşa?

— Cu siguranţă. Mă veţi găsi la Langham, sub numele de contele Von Kramm.

— Vă voi trimite acolo o notă prin care vă voi anunţa progresele în acest caz.

— Vă rog, chiar. Aştept cu nerăbdare.

— Şi în privinţa banilor?

— Aveţi la dispoziţie un cec în alb.

— Chiar aşa?

— Credeţi-mă pe cuvânt, aş renunţa la una dintre provinciile regatului meu ca să obţin această fotografie.

— Cum procedăm cu cheltuielile?

Regele a scos de sub pelerină o geantă grea de piele de căprioară, depunând-o pe masă.

— Aici sunt trei sute de lire sterline în monede de aur şi şapte sute în bancnote, a spus.

Pe una din filele din carnetul său, Holmes a completat o chitanţă şi i-a dat-o.

— Şi adresa domnişoarei? a întrebat el.

— Este reşedinţa Briony, bulevardul Serpentine, St. John’s Wood.

Holmes a notat-o.

— Încă o întrebare, a spus el. Fotografia avea un format mare?

— Da.

— Atunci, noapte bună, Maiestate, şi trag speranţa că în curând vom avea veşti bune. Şi noapte bună, Watson, a adăugat, în timp ce roţile caleştii regale se auzeau îndepărtându-se. Dacă vei fi atât de amabil să treci pe aici mâine după-amiază, pe la ora trei, mi-ar plăcea să discutăm acest caz împreună.

 

II.

 

La ora trei fix, am ajuns în strada Baker, însă Holmes nu se întorsese încă. Menajera m-a informat că plecase de acasă pe la ora opt dimineaţa. M-am aşezat lângă foc, hotărât să-l aştept, oricât ar fi durat. Eram foarte curios să aflu cum decurgea ancheta în acest caz, care, deşi nu era atât de sumbru şi straniu precum cele două crime rezolvate anterior, avea un aer aparte, amplificat de starea exaltată a clientului lui Holmes.

Într-adevăr, pe lângă natura investigaţiei ce îl aştepta pe prietenul meu, felul său magistral de a înţelege situaţiile şi raţionamentul său incisiv mă fascinau, stimulându-mă să-i studiez sistemul de lucru şi să-i urmăresc metodele subtile şi rapide prin care descifra cele mai încurcate mistere. Eram atât de obişnuit cu succesul său invariabil, încât posibilitatea eşecului îmi ieşise cu totul din minte.

Se făcuse aproape ora patru când uşa s-a deschis şi în cameră a intrat un bărbat cu aspect de beţiv, bolnăvicios, cu favoriţi, roşu la faţă şi îmbrăcat ponosit. Obişnuit cu tehnicile uimitoare de deghizare ale prietenului meu, a trebuit să verific de trei ori până să fiu sigur că era chiar el. M-a salutat cu o înclinare scurtă din cap şi a dispărut în dormitor, de unde a revenit peste cinci minute îmbrăcat cu un costum de stofă respectabil, asemenea lui însuşi. Şi-a vârât mâinile în buzunare şi întinzându-şi picioa­rele până în apropierea focului din şemineu, s-a pus pe un râs sănătos vreme de câteva minute.

— Ei bine, într-adevăr! a strigat, apoi s-a înecat şi a început din nou să râdă, până când s-a văzut obligat să se întindă pe scaun, vlăguit şi neajutorat.

— Ce este?

— E mult prea nostim. Sunt sigur că nu ai putea ghici niciodată cum mi-am petrecut dimineaţa şi ce am făcut până la urmă.

— Nu-mi pot imagina. Presupun că ai supravegheat obiceiurile, sau poate casa domnişoarei Irene Adler.

— Exact, însă urmarea este destul de neobişnuită. Totuşi, îţi voi povesti. Am plecat de acasă azi-dimineaţă, puţin după opt, deghizat într-un grăjdar fără chef de muncă. Grăjdarii se ajută şi se înţeleg minunat între ei. Fii unul dintre ei şi vei afla tot ce e de aflat. Am ajuns destul de repede la reşedinţa Briony. Este o bijuterie de vilă cu două etaje, construită chiar la drum, având o grădină în spate. Uşa închisă cu o yală. O cameră mare de zi pe partea dreaptă, bine mobilată, cu ferestre până aproape de podea, cu acele stranii încuietori englezeşti pe care şi un copil le poate deschide.

Dincolo de ele nu era nimic demn de menţionat, cu excepţia faptului că la pasajul de trecere se putea ajunge de pe acoperişul depozitului. Am înconjurat casa şi am examinat-o îndeaproape, fără să observ însă nimic interesant.

Am trecut apoi pe stradă şi am descoperit, după cum mă aşteptam, mai multe grajduri înşirate până la zidul dinspre grădină. I-am ajutat pe grăjdari să-şi ţesale caii, primind în schimb două pence, un pahar de băutură plin pe jumătate, două porţii de tutun şi toate informaţiile de care am avut nevoie despre domnişoara Adler, ca să nu mai vorbesc despre ceilalţi locuitori ai cartierului, de care nu eram deloc interesat, dar ale căror biografii am fost obligat să le ascult.

— Şi despre Irene Adler? am întrebat.

— Ah, ea le-a sucit minţile tuturor bărbaţilor din zonă. Este cea mai drăgălaşă creatură de pe Pământ. Trăieşte retrasă, cântă în concerte, pleacă în fiecare zi la ora cinci şi revine la şapte fix, la cină. Rareori pleacă la alte ore, cu excepţia zilelor când are concert.

Are un singur vizitator, un bărbat, unul şi bun. Este brunet, arătos şi elegant, trece pe la ea zilnic, uneori de două ori pe zi. Este un anume domn Godfrey Norton, de la Şcoala de Avocatură. Acestea sunt avantajele de a avea un birjar pe post de confident. De acolo, din bulevardul Serpentine, l-au dus acasă de nenumărate ori şi ştiu totul despre el. După ce am ascultat tot ce au avut de spus, m-am plimbat din nou prin împrejurimile reşedinţei Briony, meditând la planul meu.

Acest Godfrey Norton este, evident, un element important al cazului nostru. Este avocat. Asta pare de rău augur. Care este relaţia dintre ei şi de ce o vizitează atât de des? Îi este clientă, prietenă sau amantă? Dacă este valabilă prima variantă, probabil că fotografia a ajuns în posesia lui. Dacă este ultima, e puţin probabil. De acest amă­nunt depinde dacă îmi voi continua munca la reşedinţa Briony sau îmi voi îndrepta atenţia asupra biroului acestui domn de la Şcoala de Avocatură. Era un amănunt important, care mi-a lărgit aria investigaţiei. Mă tem că te plictisesc cu aceste detalii, dar trebuie să afli cu ce situaţii mă confrunt, ca să poţi înţelege situaţia.

— Te urmăresc cu atenţie, i-am răspuns.

— Tocmai cugetam la această problemă, când la reşedinţa Briony a sosit o birjă, din care a coborât un domn. Era un bărbat extrem de prezentabil – păr negru, nas acvilin şi cu mustaţă... evident, bărbatul despre care auzisem atâtea mai devreme. Părea că se grăbeşte, a strigat la birjar să-l aştepte, apoi a trecut de menajera care i-a deschis uşa cu aerul unui bărbat care se simte ca acasă.

A rămas în casă circa o jumătate de oră, iar eu l-am putut zări pe fereastra camerei de zi cum se plimba agitat, vorbind cu aprindere şi gesticulând. Pe ea nu am văzut-o deloc. Apoi, bărbatul a ieşit, părând şi mai nervos ca înainte. Pe când se urca în birjă, a scos din buzunar un ceas de aur şi l-a privit cu o mină serioasă. „Mergi ca vântul – i-a strigat birjarului –, mai întâi la Gross & Hankey, pe strada Regent, apoi la biserica St. Monica de pe şoseaua Edgeware. Ai de la mine o jumătate de guinee dacă ajungi în douăzeci de minute!“

Au plecat, şi tocmai mă întrebam dacă ar trebui să-i urmăresc, când pe drum a apărut un landou luxos, al cărui vizitiu avea haina pe jumătate descheiată şi cravata desfăcută, în timp ce harnaşamentele atelajului atârnau neglijent. Nu a tras la intrare până când ea nu şi-a făcut apariţia în pragul uşii. Am zărit-o doar pentru câteva clipe, însă pot spune că este o femeie încântătoare, cu un chip pentru care orice bărbat şi-ar da viaţa.

„Biserica St. Monica, John – a strigat –, şi primeşti jumătate de sovereign[1] dacă ajungi în douăzeci de minute.“

Era o ocazie prea bună ca să o pierd, Watson. Tocmai mă gândeam dacă să rămân pe loc sau dacă să pornesc în urmărirea landoului, când o birjă a trecut pe stradă. Birjarul părea să practice un tarif dublu decât în mod normal, însă am urcat înainte să apuce să spună ceva. „Biserica St. Monica – i-am zis –, şi primeşti jumătate de sovereign dacă ajungi în douăzeci de minute.“ Era douăsprezece fără douăzeci şi cinci, şi era destul de limpede ce va urma.

Birja mea a mers foarte repede. Nu cred că am circulat vreodată cu o viteză mai mare, dar cu toate acestea ceilalţi ajunseseră înaintea noastră. Prima birjă şi landoul, cu caii înfierbântaţi, se aflau în faţa intrării când am ajuns. Am plătit şi m-am grăbit să intru în biserică. Nu era nici ţipenie, cu excepţia celor doi pe care îi urmărisem şi a unui preot cu anteriu, care părea să-i dojenească. Toţi trei stăteau în faţa altarului. Am mers pe un culoar lateral, ca orice alt trecător care intră să se reculeagă într-o biserică.

Deodată, spre surprinderea mea, cei trei s-au întors spre mine, iar Godfrey Norton s-a năpustit în fugă către mine.

„Slavă Domnului, a strigat. Ai picat la ţanc. Vino! Vino!“

— Şi ce a urmat? am întrebat.

— „Vino, omule, vino, doar trei minute, altminteri nu va fi legal“, a mai spus el. Am fost pur şi simplu târât spre altar şi, înainte să îmi dau seama ce se întâmplă, m-am trezit mormăind răspunsuri care îmi erau şoptite la ureche, depunând mărturie de­spre lucruri în privinţa cărora nu ştiam nimic şi, cu alte cuvinte, asistând la legalizarea căsătoriei lui Irene Adler, celibatară, cu Godfrey Norton, burlac. Totul s-a terminat foarte repede, după care am fost înconjurat de cei trei; domnul îmi mulţumea dintr-o parte, doamna din cealaltă, în timp ce preotul s-a plasat drept în faţa mea. A fost cea mai absurdă postură în care m-am aflat vreodată în viaţa mea, şi amintindu-mi acum întreaga tărăşenie, nu m-am putut abţine să râd în hohote. Se pare că s-a ivit o pro­blemă din cauza căreia preotul a refuzat categoric să oficieze căsătoria fără un martor, iar apariţia mea norocoasă i-a scutit pe însurăţei de situaţia stânjenitoare de ieşi în stradă în căutarea unui cavaler de onoare. Mireasa mi-a dat un sovereign, pe care intenţionez să-l port agăţat de lanţul de la ceas, în amintirea acestui moment.

— Ce turnură neaşteptată au luat lucrurile, am spus eu. Şi ce s-a mai întâmplat pe urmă?

— Ei bine, mi-am simţit planurile serios primejduite. Se părea că proaspătul cuplu urma să plece imediat, aşa că trebuia să iau repede măsuri. În faţa bisericii s-au despărţit, el întorcându-se la Şcoala de Avocatură, iar ea, acasă. „Ne vedem în parc, la cinci, ca de obicei“, a spus ea înainte de a pleca. Mai mult nu am auzit. Au plecat în direcţii diferite, iar eu am plecat să mă ocup de propriile aranjamente.

— Şi anume?

— Friptură rece de vită şi un pahar de bere, a răspuns, sunând din clopoţel. Am fost prea ocupat ca să mă gândesc la mâncare, iar diseară şi voi fi şi mai prins cu treburi. Apropo, doctore, am nevoie de ajutorul tău.

— Cu plăcere.

— Nu te deranjează să încalci legea?

— Deloc.

— Nici să fii în pericol de a fi arestat?

— Nu, dacă la mijloc este o cauză dreaptă.

— Ah, cauza este una excelentă!

— Atunci, sunt omul tău.

— Eram sigur că mă pot baza pe tine.

— Dar care ţi-e dorinţa?

— După ce domnişoara Turner va aduce tava, îţi voi explica. Acum – a spus el, întorcându-se înfometat către mâncarea simplă adusă de menajeră –, trebuie să vorbim în timp ce mănânc, căci nu am prea mult timp la dispoziţie. S-a făcut aproape ora cinci. Peste numai două ore trebuie să fim la locul acţiunii. Domnişoara Irene – sau mai degrabă doamna – se întoarce acasă la ora şapte. Trebuie să ajungem la reşedinţa Briony şi să ne întâlnim cu ea.

— Şi pe urmă?

— O laşi în seama mea. Am aranjat deja totul. Este un singur lucru asupra căruia trebuie să insist. Nu trebuie să intervii, orice s-ar întâmpla. Înţelegi?

— Voi sta deoparte.

— Nu faci nimic, orice ar fi. Probabil că se vor întâmpla mici neplăceri. Să nu te amesteci. Voi face în aşa fel încât să fiu invitat în casă. După patru sau cinci minute, se va deschide fereastra de la camera de zi. Va trebui să stai lângă acea fereastră deschisă.

— Da.

— Mă vei urmări, căci voi sta în aşa fel încât să mă vezi.

— Da.

— Iar când voi ridica mâna – uite, aşa –, vei arunca în cameră ce îţi voi da eu să arunci, şi în acelaşi timp vei striga că a izbucnit un incendiu. Mă urmăreşti?

— Pe de-a-ntregul.

— Nu-i nimic ieşit din comun, a spus el, scoţând din buzunar un obiect de forma unui trabuc. Este o fumigenă, cu câte un capac la ambele extremităţi, în aşa fel încât să se aprindă singură. Asta este sarcina ta. Când vei da alarma de incendiu, se va crea agitaţie, amplificată de numărul mare de oameni care-şi vor face apariţia. Atunci, te vei putea strecura către capătul străzii, iar eu te voi ajunge din urmă zece minute mai târziu. Sper că m-am făcut înţeles.

— Voi sta deoparte, voi veni lângă fereastră, te voi urmări şi la semnalul tău voi arunca acest obiect, apoi voi da alarma de incendiu şi te voi aştepta la capătul străzii.

— Exact.

— Te poţi bizui pe mine.

— Excelent. Cred că a venit momentul să mă pregătesc pentru noul meu rol.

A dispărut în dormitor şi s-a întors peste câteva minute costumat ca un preot amabil şi nătâng, nonconformist. Pălăria neagră cu boruri largi, pantalonii lăbărţaţi, cravata albă, zâmbetul înduioşător şi expresia de curiozitate prietenească şi binevoi­toare de pe chip erau atât de sugestive, încât doar domnul John Hare le-ar fi putut egala. Holmes nu-şi schimbase doar costumul. Mimica, felul de a se purta, chiar şi sufletul păreau să i se schimbe în funcţie de rolul pe care îl juca. Scena a pierdut un actor bun, la fel cum ştiinţa a pierdut un mare gânditor, atunci când Holmes s-a hotărât să se specializeze în investigarea crimelor.

Era ora şase şi un sfert când am plecat din strada Baker şi mai aveam încă zece minute la dispoziţie atunci când am ajuns pe bulevardul Serpentine. Se înserase, iar felinarele tocmai se aprindeau în timp ce ne plimbam prin faţa reşedinţei Briony, aşteptând sosirea locatarului. Casa era întocmai cum mi-o imaginasem din descrierea succintă a lui Sherlock Holmes, însă zona părea mai puţin retrasă decât mă aşteptam. Dimpotrivă, pentru o stradă micuţă dintr-un cartier tăcut, era foarte animată. Am zărit un grup de oameni îmbrăcaţi ponosit care fumau şi râdeau într-un ungher, un tocilar cu roata sa, doi ofiţeri care flirtau cu o dădacă şi câţiva tineri bine îmbrăcaţi care se plimbau cu trabucul în gură.

— Vezi tu – a spus Holmes în timp ce ne plimbam încoace şi încolo prin faţa casei –, această căsătorie simplifică lucrurile. Dintr-odată, fotografia a devenit o armă cu două tăişuri. Sunt şanse mari ca femeia să vream s-o ferească de ochii domnului Godfrey Norton, la fel cum clientul nostru nu doreşte să fie văzută de prinţesă. Acum, întrebarea este: unde dăm de fotografie?

— Într-adevăr, unde?

— Este puţin probabil să o poarte cu ea. Are format mare şi nu poate fi ascunsă în veşmintele unei femei. Ştie că regele are puterea să-i întindă o cursă şi s-o percheziţioneze. Au făcut deja două asemenea încercări. De unde deducem, nu-i aşa, că nu o ţine asupra sa.

— Atunci, unde?

— La bancherul sau la avocatul ei. Ambele posibilităţi sunt viabile. Însă nu înclin către niciuna dintre ele. Femeile sunt secretoase din fire şi le place să păstreze propriile secrete doar pentru ele. De ce ar încredinţa fotografia altei persoane? Ea poate fi foarte bine propriul său paznic, în vreme ce un om de afaceri ar putea-o folosi pentru a-şi crea, direct sau nu, influenţă. În plus, să nu uităm că s-a hotărât să se folosească de fotografie foarte repede, în doar câteva zile. Ar trebui, aşadar, s-o aibă la îndemână. Trebuie să fie în casă.

— Bine, dar i-au spart-o de două ori.

— Ei na! N-au ştiut unde să caute.

— Şi tu unde o vei căuta?

— Nu o voi căuta.

— Atunci, cum vei proceda?

— O voi face pe ea să-mi arate.

— Va refuza.

— Nu va putea face una ca asta. Dar aud uruitul roţilor. Este trăsura ei. Acum, urmează-mi instrucţiunile pas cu pas.

În clipa următoare, de după un cot al bulevardului s-a zărit licărul luminilor laterale ale unei trăsuri. Era un cupeu micuţ, care a tras chiar în faţa reşedinţei Briony. În timp ce oprea, unul dintre derbedeii strânşi în ungherul întunecos al străzii s-a repezit să deschidă uşa în speranţa că vă primi un bănuţ, însă a fost îmbrâncit de un altul, care se repezise spre trăsură cu aceeaşi intenţie. A izbucnit o ceartă aprigă, care a fost intensificată de apariţia a doi ofiţeri, care i-au luat partea unuia dintre cei doi pierde-vară, şi de tocilar, la fel de pornit să-i ia apărarea celuilalt. Au început să se îmbrâncească şi, o clipă mai târziu, doamna, care coborâse din trăsură, s-a regăsit în mijlocul unei cete de oameni furioşi ce se luptau, lovindu-se sălbatic cu pumnii şi bastoanele. Holmes s-a amestecat în mulţime ca să o protejeze pe femeie, însă nici n-a ajuns bine lângă ea, că a scos un strigăt şi a căzut la pământ, cu sângele şiroindu-i pe faţă. În clipa aceea, ofiţerii au făcut stânga-mprejur, îndepărtându-se spre unul din capetele bulevardului, iar cei doi pierde-vară au luat-o în cealaltă parte; între timp, câţiva trecători ceva mai bine îmbrăcaţi, care priviseră încăierarea fără să se amestece, s-au repezit să o ajute pe doamnă şi să-i dea primele îngrijiri rănitului. Irene Adler, după cum încă o numesc, urcase în grabă scările, oprindu-se în faţa uşii de la intrare, cu silueta sa superbă conturată de luminile din antreu.

— Este rănit, sărmanul domn? a întrebat, întorcându-se către cei de pe stradă.

— E mort, au strigat câteva voci.

— Nu, nu, este viu! a strigat un altul. Însă cu siguranţă va muri dacă nu este dus la spital.

— E un bărbat curajos, a intervenit o femeie. Tâlharii ar fi furat geanta şi ceasul doamnei dacă n-ar fi fost el. Era o bandă de hoţi, şi încă una dură. Ah, iată că respiră.

— Nu-l putem lăsa să zacă în stradă. Ne permiteţi să-l ducem înăuntru, coniţă?

— Bineînţeles. Să-l ducem în camera de zi. Am acolo o canapea confortabilă. Pe aici, vă rog!

Încet, cu pas solemn, Holmes a fost purtat pe braţe în reşedinţa Briony şi întins pe canapeaua din camera principală, în timp ce eu urmăream scena de la postul meu de lângă fereastră. Lămpile fuseseră aprinse, însă jaluzelele nu fuseseră trase, aşa că îl puteam vedea zăcând pe canapea. Nu ştiu să spun dacă în acel moment a fost cuprins de remuşcare pentru rolul pe care îl juca, dar ştiu că niciodată în viaţa mea nu m-am simţit mai ruşinat de mine însumi ca atunci când am văzut cu câtă graţie şi bunătate îl trata pe rănit frumoasa creatură împotriva căreia complotam. Şi totuşi, ar fi fost cea mai cumplită trădare faţă de Holmes să mă retrag atunci din misiunea pe care mi-o încredinţase. Mi-am împietrit inima şi am scos fumigena de sub manta. În definitiv, m-am gândit, nu exista pericolul s-o rănim. Pur şi simplu o împiedicam pe ea să ră­nească pe cineva.

Deodată, Holmes s-a ridicat de pe canapea şi l-am văzut gesticulând asemenea cuiva care simte nevoia de aer proaspăt. O menajeră s-a grăbit să deschidă fereastra. În clipa aceea, l-am văzut ridicându-şi mâna şi, la semnalul său, am aruncat fumigena în cameră, strigând: „Foc!“ N-am apucat să termin bine, că întreaga masă de spec­ta­tori, bine sau prost îmbrăcaţi – gentlemani, grăjdari şi servitoare – mi s-a alăturat, stri­gând cu toţii într-un glas: „Foc!“ Nori groşi de fum se rotit prin cameră, năvălind apoi afară, pe fereastră. Am apucat să mai văd în treacăt siluetele oamenilor care se agitau de colo-colo, şi să-l aud pe Holmes, care-i asigura că fusese o alarmă falsă. M-am strecurat prin mulţimea care continua să strige, croindu-mi drum spre capătul străzii; zece minute mai târziu, prietenul meu m-a apucat de braţ şi am plecat din acel loc.

A mers grăbit şi fără să scoată o vorbă vreme de câteva minute, până când am intrat pe una dintre străduţele liniştite care ne-a scos apoi la şoseaua Edgeware.

— Te-ai descurcat bine, doctore, mi-a spus. Nu putea ieşi mai bine de atât.

— Ai fotografia?

— Ştiu unde este.

— Şi cum ai aflat?

— Ea mi-a arătat, aşa cum ţi-am spus că va face.

— Nu prea înţeleg.

— Nu doresc să fac un mister din atâta lucru, a râs el. A fost foarte simplu. Ai observat, desigur, că toţi cei de pe stradă mi-au fost complici. Cu toţii au fost implicaţi în întâmplarea din această seară.

— Am ghicit asta.

— Când a izbucnit cearta, aveam puţină vopsea udă în palmă. M-am repezit în faţă, am căzut, mi-am frecat palma de obraz şi am devenit brusc un personaj demn de milă. E un truc vechi.

— Şi de asta mi-am dat seama.

— Apoi m-au dus înăuntru. S-a simţit obligată să mă primească. Ce altceva ar fi putut face? M-a dus în camera sa de zi, exact camera în care bănuiam că se află ce căutăm noi. S-a postat între camera de zi şi dormitor, iar eu eram hotărât să văd în care dintre cele două odăi păstra fotografia. M-au aşezat pe o canapea, iar eu am mimat că am nevoie de aer; au fost obligaţi să deschidă fereastra şi atunci ai avut ocazia să intervii.

— Şi cu ce te-a ajutat asta?

— A fost extrem de important. Când o femeie crede că îi ia foc casa, se repede din instinct să salveze lucrul cel mai de preţ. Este un impuls de nestăvilit, şi nu o dată am profitat de el. Mi-a fost de folos în cazul Darlington – scandalul legat de o sub­stituire – şi, de asemenea, în afacerea Arnsworth. O femeie căsătorită se repede să-şi salveze copilul; una necăsătorită, cutia cu bijuterii. Acum, îmi era limpede că doamna noastră nu avea nimic mai preţios în casă decât fotografia căutată de noi. Aşa că s-a grăbit s-o salveze.

Alarma de foc a fost dată admirabil. Fumul şi strigătele ar fi fost suficiente să zdruncine chiar şi o persoană cu nervi de oţel. Ea a reacţionat exact cum mă aşteptam. Fotografia se află într-o nişă din spatele unui panou glisant, chiar deasupra mânerului clopoţelului. A ajuns acolo într-o clipită şi am putut arunca o privire rapidă când a des­coperit pe jumătate ascunzătoarea. Când am strigat că era o alarmă falsă, a aco­perit-o la loc, a privit fumigena, a ieşit în grabă din cameră şi nu am mai apucat s-o văd. M-am ridicat şi, scuzându-mă, am părăsit casa. Am fost tentat să iau fotografia imediat, însă cum vizitiul intrase în cameră şi mă privea acum cu atenţie, am găsit de cuviinţă că e mai bine să aştept. O acţiune pripită ar fi putut strica totul.

— Şi acum? am întrebat.

— Căutarea noastră a ajuns la final. Voi merge acolo cu regele, dar, dacă do­reşti, poţi veni cu noi. Vom fi conduşi în camera de zi să o aşteptăm pe doamna, dar este posibil ca atunci când va sosi să nu ne găsească nici pe noi, nici fotografia. Maiestatea sa va fi peste măsură de mulţumit să o ţină din nou în mână.

— Şi când veţi merge acolo?

— La ora opt dimineaţa. Ea nu se va fi trezit, astfel că vom avea cale liberă. În plus, trebuie să acţionăm cât mai repede, căci această căsătorie ar putea însemna o schim­bare totală în viaţa şi în obiceiurile sale. Trebuie să-i telegrafiez fără întârziere regelui.

Am ajuns în strada Baker şi ne-am oprit în faţa intrării. Prietenul meu se sco­tocea prin buzunare după chei, când am auzit vocea unui trecător spunând:

— Noapte bună, domnule Sherlock Holmes.

În acel moment, se aflau câţiva oameni pe trotuar, însă salutul părea să vină dintr-o birjă care trecuse în viteză.

— Am mai auzit vocea asta, a spus Holmes, privind de-a lungul străzii slab luminate. Mă întreb cine naiba ar fi putut fi.

 

III.

 

În noaptea aceea am dormit în locuinţa din strada Baker; dimineaţa, în timp ce serveam micul dejun, cu cafea şi pâine prăjită, regele Boemiei s-a năpustit în încăpere.

— Chiar ai luat-o! a strigat, prinzându-l pe Sherlock Holmes pe după umeri şi privindu-l nerăbdător drept în ochi.

— Încă nu.

— Dar ai speranţe?

— Am speranţe.

— Atunci, vino. Sunt nerăbdător să mergem.

— Trebuie să comandăm o trăsură.

— Nu, cupeul meu ne aşteaptă.

— În cazul acesta, problema se simplifică.

Am coborât şi am pornit din nou spre reşedinţa Briony.

— Irene Adler s-a căsătorit, a spus Holmes.

— S-a căsătorit! Când?

— Ieri.

— Cu cine?

— Cu un avocat englez pe nume Norton.

— Dar nu-l iubeşte.

— Eu trag însă nădejde că da.

— De ce speri una ca asta?

— Pentru că astfel, Maiestatea voastră ar fi scutită pe de alte probleme viitoare. Dacă doamna îşi iubeşte soţul, n-o mai iubeşte pe Maiestatea voastră. Dacă nu vă mai iubeşte, nu are niciun motiv să mai stea în calea planului Maiestăţii voastre.

— Este adevărat. Şi totuşi... Ei bine! Mi-aş fi dorit ca trenul ei să oprească în gara mea! Ah, ce regină ar fi fost!

A căzut pe gânduri, iar tăcerea nu a fost întreruptă de nimeni până când am ajuns în bulevardul Serpentine.

Uşa reşedinţei Briony era deschisă, iar pe trepte stătea o femeie în vârstă, care părea să ne aştepte. Ne-a aruncat o privire sardonică în timp ce coboram din cupeu.

— Domnul Sherlock Holmes, presupun? a spus ea.

— Eu sunt domnul Holmes, a răspuns companionul meu, privind-o întrebător şi uşor neliniştit.

— Aha! Doamna mi-a spus că ar fi posibil să vii. A plecat azi-dimineaţă îm­preună cu soţul. Au luat trenul de 5.15 de la Charing Cross spre Continent.

—Poftim? a exclamat Sherlock Holmes, făcând un pas înapoi, alb la faţă de mâhnire. Vrei să spui că a plecat din Anglia?

— Şi nu se va mai întoarce niciodată.

— Şi documentele? a întrebat regele gâtuit. Ah, totul este pierdut!

— Vom vedea.

A trecut de servitor şi s-a năpustit spre camera de zi, urmat de rege şi de mine. Mobila era răvăşită, rafturile scoase şi sertarele deschise, de parcă doamna şi-ar fi strâns lucrurile în grabă înainte de a se face nevăzută. Holmes s-a repezit la mânerul clopoţelului, a smuls panoul şi, vârând mâna înăuntru, a scos o fotografie şi o scri­soare. Fotografia o înfăţişa pe Irene Adler, îmbrăcată în rochie de seară, iar scrisoarea era adresată „domnului Sherlock Holmes, confidenţial“. Prietenul meu a desigilat-o şi am citit-o toţi trei deodată. Era datată la miezul nopţii trecute şi spunea astfel:

 

„DRAGUL MEU DOMN SHERLOCK HOLMES,

Te-ai descurcat foarte bine. M-ai înşelat pe deplin. Înainte de alarma de in­cen­diu, nu am bănuit absolut nimic. Apoi, când mi-am dat seama că m-am dat de gol, am căzut pe gânduri. Fusesem avertizată asupra dumitale cu luni în urmă. Mi se spu­sese că dacă regele va angaja un detectiv, acela vei fi cu siguranţă dumneata. Am făcut rost chiar şi de adresa dumitale. Cu toate acestea, iată că ai făcut în aşa fel încât să-ţi dezvălui ceea ce nu doream să afli. Însă chiar şi atunci când m-au încercat îndoielile în privinţa dumitale, mi-a fost greu să gândesc de rău la adresa unui preot bătrân şi blând. Însă, vezi dumneata, pe vremuri am fost şi eu actriţă. Costumaţia băr­bătească nu reprezintă o necunoscută pentru mine şi profit adesea de libertatea de mişcare pe care mi-o oferă. L-am trimis pe John, vizitiul, să te supravegheze, iar eu am dat fuga la etaj, mi-am pus hainele de drum, cum le spun eu, şi am coborât exact în clipa în care te pregăteai să pleci.

Ei bine, te-am urmărit până în faţa casei, asigurându-mă astfel că eram într-adevăr obiectul interesului celebrului domn Sherlock Holmes. Apoi, destul de impru­dent, ţi-am urat noapte bună şi m-am îndreptat spre Şcoala de Avocatură ca să mă întâlnesc cu soţul meu.

Şi eu, şi el am considerat că soluţia cea mai bună ar fi să plecăm, având în ve­dere că suntem urmăriţi de un rival atât de puternic; prin urmare, mâine, când vei veni, vei găsi cuibul gol. Cât despre fotografie, clientul dumitale să fie pe pace. Iubesc şi sunt iubită de un om mai bun decât el. Regele poate face ce doreşte, fără nicio oprelişte din partea celei faţă de care a greşit atât de rău. Mai păstrez fotografia doar ca să mă ştiu în siguranţă, ferindu-mă astfel de viitoarele lui acţiuni. Las în schimb o fotografie pe care ar putea dori să o aibă. Rămân, dragă domnule Sherlock Holmes,

Cu sinceritate, a dumitale

IRENE NORTON, născută ADLER.“

 

— Ce femeie... ah, ce femeie! a strigat regele Boemiei după ce am citit toţi trei scrisoarea. Te-am avertizat că este foarte inteligentă şi hotărâtă, nu-i aşa? Acum înţelegi de ce spun întruna că ar fi fost o regină admirabilă? Mare păcat că nu era la nivelul meu, nu crezi?

— Din câte am văzut, doamna pare într-adevăr să fie la un alt nivel faţă de Maiestatea voastră, a spus Holmes cu răceală. Îmi pare rău că nu am fost în stare să rezolv problema aşa cum dorea Maiestatea voastră.

— Dimpotrivă, domnul meu – a strigat regele –, lucrurile s-au aranjat cum nu se poate mai bine. Ştiu că promisiunea sa este sfântă. Fotografia este acum mai în siguranţă decât dacă i-aş fi dat foc.

— Mă bucur că Maiestatea voastră are această convingere.

 

[1] Monedă britanică de aur în valoare de 20 de şilingi (n. tr.).

 

descarcati cartea de aici....

Attachments