Capitolul 1
DOMNUL SHERLOCK HOLMES

Domnul Sherlock Holmes, care de obicei se trezea târziu dimineaţa, în afară de acele împrejurări destul de dese când veghea toată noaptea, era tocmai la gustarea de dimineaţă. Eu mă aflam pe covorul din faţa căminului şi ridicam bastonul pe care vizitatorul nostru din noaptea trecută îl uitase la plecare. Era o piesă frumoasă, din lemn masiv, cu mânerul în formă de bulb, unul din acelea cunoscute sub numele de „Panang lawyer”^[1]. Chiar sub bulb avea un inel mare, de argint, lat de doi centimetri şi ceva. Pe el era gravat: „Lui James Mortimer M.R.C.S.^[2], de la prietenii săi din S.C.C.” şi data „1884”. Era în totul unul din acele bastoane, pline de prestanţă, solide, de nădejde şi pe care obişnuiau să le poarte doar medicii de casă, de modă veche.

— Ei, bine, Watson, ce ai de zis despre el? Holmes şedea cu spatele la mine, iar eu nu făcusem nimic care să-i arate cu ce mă îndeletniceam.

— De unde ştii ce fac? Îmi vine să cred că ai ochi şi la ceafă.

— Am însă în faţa mea o cană de cafea strălucitoare pe o tavă de argint, îmi răspunse el. Dar, spune-mi, Watson, ce crezi despre bastonul vizitatorului nostru? Cum n-am avut norocul să dăm de el şi nu avem habar de scopul vizitei lui, această amintire lăsată din întâmplare devine importantă. Ia să te văd cum reconstituieşti tu omul, cercetând acest baston.

— Cred, – i-am răspuns eu, folosindu-mă cât mai mult de metodele colegului meu, – că doctorul Mortimer este un medic mai în vârstă, cu faimă, foarte respectat, deoarece cei ce-l cunosc i-au dăruit acest semn de preţuire.

— Bine, făcu Holmes. Minunat!

— Mai cred că sunt toate probabilităţile ca el să fie un medic de ţară, care îşi face o mare parte din vizitele la bolnavi, mergând pe jos.

— Cum aşa?

— Pentru că acest baston arătos este atât de tocit, încât cu greu mi-aş putea închipui un medic de oraş care să umble cu el. Capătul de jos, din fier masiv, e ros cu desăvârşire, deci e limpede că posesorul lui a umblat mult cu el.

— Perfect logic! făcu Holmes.

— Şi apoi mai e şi chestiunea cu prietenii din S.C.C. Aş înclina să cred că e vorba de vreo asociaţie de vânătoare, o asociaţie locală, pe ai cărei membri este cu putinţă să-i fi îngrijit cândva şi în schimb ea i-a dăruit o mică atenţie.

— Într-adevăr, Watson, te întreci pe tine însuţi, zise Holmes, împingându-şi scaunul îndărăt şi aprinzându-şi o ţigară. Mă văd silit să-ţi spun că în toate dările de seamă pe care ai binevoit să le faci în legătură cu micile mele succese, de obicei ţi-ai subapreciat propria ta iscusinţă. E cu putinţă să nu fii tu însuţi un izvor de lumină, dar eşti, de sigur, un îndrumător de lumină. Unii oameni, neavând geniu, au totuşi o putere vădită de a-l stimula.

— Mărturisesc, iubite coleg, că îţi sunt foarte îndatorat.

Niciodată până atunci nu-mi spusese astfel de vorbe şi trebuie să recunosc că mi-au făcut mare plăcere, pentru că adesea am fost necăjit de nepăsarea lui faţă de admiraţia ce i-o arătam şi de încercările pe care le făcusem ca să popularizez metodele lui de lucru. De asemenea mă mândream, gândindu-mă că-mi însuşisem atât de desăvârşit metoda lui, încât s-o pot aplica în aşa fel, încât să merit încuviinţarea lui. Îmi luă apoi bastonul din mână şi îl cercetă câteva clipe cu ochiul liber. După aceea, cu un aer de viu interes, puse jos ţigara şi, ducându-se cu bastonul la fereastră, începu iarăşi să se uite la el cu o lupă.

— Interesant, deşi prea puţin grăitor, zise el întorcându-se în colţul său preferat de pe canapea. Fără îndoială că bastonul ne oferă una sau două indicaţii. Ele ne slujesc ca bază pentru mai multe deducţii.

— Mi-a scăpat ceva? întrebai eu dându-mi oarecare importanţă. Cred că n-am pierdut din vedere nimic din care s-ar putea deduce ceva.

— Mă tem, dragul meu Watson, că cele mai multe dintre concluziile tale au fost greşite. Când ţi-am mărturisit că mă stimulezi, am înţeles prin aceasta, ca să fiu sincer, că dându-mi seama de greşelile tale, întâmplător mă îndrept eu spre adevăr. Nu zic că în această problemă greşeşti în întregime. Cu siguranţă că cel în cauză e medic de ţară şi merge mult pe jos.

— Atunci am avut dreptate.

— Numai în această privinţă.

— Dar asta este tot.

— Nu, nu dragul meu Watson, asta nu-i tot, în niciun caz nu e tot. Eu, de pildă, cred că un dar pentru un medic e mai firesc să vină din partea unui spital decât a unei asociaţii de vânătoare şi astfel când literele C.C. sunt puse după aceea a spitalului, atunci îţi vin în minte, în chip firesc, cuvintele Charing Cross.

— Poate că ai dreptate.

— Pe această cale sunt probabilităţi de a dezlega problema. Şi dacă pornim de la aceasta ca ipoteză de lucru, avem o bază nouă pe care să începem reconstituirea necunoscutului nostru vizitator.

— Bine, atunci, presupunând că S.C.C. înseamnă „Spitalul Charing Cross”, ce alte concluzii mai putem trage?

— Nu apare niciuna de la sine? Îmi cunoşti procedeele. Aplică-le!

— Nu-mi vine în minte decât concluzia evidentă că respectivul şi-a practicat profesia la oraş înainte de a fi plecat la ţară.

— Cred că ne-am putea aventura ceva mai departe. Priveşte lucrurile prin această prismă. În ce împrejurare ţi se pare cel mai probabil să se facă un astfel de dar? Cu ce prilej s-ar întruni prietenii ca să-i dea o mărturie a preţuirii lor? Fără îndoială, în clipa în care doctorul Mortimer s-a retras din serviciul spitalului cu scopul de a începe să profeseze pe cont propriu. Ştim că e vorba de un dar şi bănuim că el a fost făcut cu prilejul trecerii de la un spital de oraş la profesarea meseriei la ţară. Înseamnă oare a împinge presupunerile prea departe, spunând că darul a fost făcut cu prilejul acestei schimbări?

— Desigur, lucrul pare cu putinţă.

— Acum ai să-ţi dai seama că el nu putea să facă parte din conducerea spitalului, pentru că numai un om care şi-a făcut un renume la Londra putea să deţină un asemenea post şi un astfel de om nu s-ar înfunda la ţară. Atunci ce era omul cu pricina? Dacă lucra la spital şi totuşi nu făcea parte din conducere, nu putea fi decât un intern la chirurgie sau la serviciul medical, ceva mai mult decât un doctorand. Şi a părăsit spitalul acum cinci ani – data se vede pe baston. Aşadar, dragul meu Watson, medicul tău de casă, solemn, un om între două vârste, se spulberă şi apare un tânăr sub treizeci de ani, simpatic, modest şi distrat, care e stăpânul unui câine de care e foarte legat şi pe care, în linii mari, ţi l-aş descrie ca fiind mai mare decât un terrier^[3] şi mai mic decât un mastiff^[4].

Începui să râd neîncrezător, în timp ce Sherlock Holmes, rezemându-se pe canapea, trimitea spre tavan rotocoale de fum.

— În privinţa ultimelor ipoteze, îmi lipsesc mijloacele de control, – spusei eu, – dar cel puţin nu este greu să găsesc câteva date asupra vârstei şi carierei lui.

Scosei anuarul medical din raftul meu cel mic, cu cărţi de medicină, şi începui să-i caut numele. Erau mai mulţi Mortimeri, dar numai unul putea fi vizitatorul nostru. Citii cu glas tare datele privitoare la el:

— „Mortimer James, M.R.C.S, 1882, Grimpen, Dartmoor (Devon). Medic internist la spitalul Charing Cross, din 1882 până în 1884. A obţinut premiul „Jackson” pentru o lucrare de patologie comparată, intitulată: „Este oare boala un atavism?” Membru corespondent al Societăţii suedeze de patologie. Autor al volumului „Câteva ciudăţenii ale atavismului (Lancet, 1882)”. „Progresăm noi oare? (Gazeta Psihologică, Martie, 1883)”. Medic titular al parohiilor din Grimpen, Thorsley şi High Barow.”

— Niciun cuvânt despre acea asociaţie locală de vânătoare, Watson, – îmi spune Holmes cu un surâs ironic, – dar e un medic de ţară, după cum ai remarcat tu cu atâta pătrundere. Cred că deducţiile mele sunt pe deplin justificate. Cât despre calificative, am spus, dacă memoria nu mă înşală, simpatic, modest şi distrat. Din experienţă ştiu că în lumea aceasta numai un om simpatic primeşte dovezi de prietenie, numai un om modest îşi părăseşte cariera la Londra, pentru ca să plece la ţară, şi numai unul distrat îşi lasă bastonul în loc de carte de vizită după ce te-a aşteptat o oră la tine acasă.

— Şi câinele?

— Avea obiceiul să-i ducă bastonul stăpânului, ţinându-se după el. Fiind un baston greu, câinele îl ţinea strâns de la mijloc şi urmele dinţilor lui se văd foarte clar. După cum arată spaţiul dintre aceste urme, înclin să cred că falca câinelui e prea mare pentru un terrier şi nu îndeajuns de mare pentru un mastiff. Ar fi putut să fie… da, pe legea mea e un spaniel^[5] cu păr cârlionţat.

Se ridicase şi umbla în sus şi în jos prin cameră, în timp ce vorbea. Se opri, apoi lângă fereastră. Glasul lui suna atât de convingător, încât îmi îndreptai privirea spre el cu uimire.

— Dragul meu prieten, cum e oare cu putinţă să fii atât de sigur de asta?

— Pentru simplul motiv că îl văd pe acest câine chiar pe pragul uşii noastre şi, iată, acum că sună stăpânul. Te rog nu pleca, Watson. Îţi este coleg şi prezenţa ta îmi poate fi de folos. Acum e clipa dramatică a destinului, Watson, clipa în care auzi un pas pe scară, cineva intră chiar în viaţa ta şi nu ştiu dacă e spre binele sau spre răul tău. Ce i-ar putea cere doctorul Mortimer, un om de ştiinţă, lui Sherlock Holmes, un specialist în criminologie?… Intră!

Apariţia vizitatorului nostru fu pentru mine o surpriză, căci mă aşteptam să văd tipul clasic al medicului de ţară. Era însă un bărbat foarte înalt, subţire, cu un nas mare şi adus ca un cioc, care ieşea dintre doi ochi cenuşii şi pătrunzători, foarte apropiaţi, strălucind viu de după ochelarii cu ramă de aur. Era îmbrăcat după moda medicilor, dar destul de neîngrijit. Şi aceasta pentru că redingota îi era decolorată, iar pantalonii roşi. Deşi tânăr, spatele lui lung începuse să se încovoaie, şi mergea cu capul împins înainte, cu un aer binevoitor. Cum intră, privirea îi căzu asupra bastonului pe care Holmes îl ţinea în mână şi se repezi spre el, exclamând de fericire:

— Sunt nespus de bucuros! Nu eram sigur dacă l-am lăsat aici sau la biroul naval. Pentru nimic în lume n-aş vrea să pierd acest baston.

— Un dar, de bună seamă? spuse Holmes.

— Da, domnule.

— De la spitalul Charing Cross?

— De la vreo doi prieteni de acolo, cu prilejul căsătoriei mele.

— Ei, fir-ar să fie! Nu-i bine! exclamă Holmes, clătinând din cap.

Doctorul Mortimer clipi prin ochelari, cu o uşoară uimire:

— De ce nu-i bine?

— Doar pentru că ne cam stricaţi socoteala micilor noastre deducţii. Căsătoria dumneavoastră spuneţi?

— Da, domnule. M-am căsătorit şi aşa am părăsit spitalul şi cu el toate nădejdile de a ajunge medic consultant. Trebuia să-mi făuresc şi eu un cămin.

— Aşa, aşa! La urma urmei nu ne-am înşelat chiar atât de mult, spuse Holmes. Şi acum, doctore James Mortimer…

— Nu sunt doctor, domnule, ci doar un mic membru al Colegiului regal de chirurgie.

— Şi, bineînţeles, un om cu o minte clară.

— Un amator în ştiinţă, domnule Holmes, un om care culege scoici de pe ţărmurile marelui şi necunoscutului ocean… Presupun că mă adresez domnului Sherlock Holmes şi nu…

— Nu. Dânsul e prietenul meu, doctorul Watson.

— Mă bucur de cunoştinţă, domnule. Am auzit de numele dumneavoastră atât de des pomenit în legătură cu acela al prietenului dumneavoastră. Mă interesează foarte mult persoana dumneavoastră, domnule Holmes. Nici nu mă aşteptam să aveţi un craniu atât de dolicocefalic şi o dezvoltare supraorbitală atât de pronunţată. Mi-aţi îngădui să palpez craniul dumneavoastră de-a lungul sudurii parietale? Un mulaj al craniului dumneavoastră, domnule Holmes, până când piesa originală va fi disponibilă, ar fi o adevărată podoabă în orice muzeu antropologic. Nu v-am pus gând rău, dar mărturisesc că tare jinduiesc după craniul dumneavoastră.

Sherlock Holmes îi făcu semn ciudatului nostru vizitator să ia loc pe scaun.

— Văd că sunteţi tot atât de preocupat de activitatea dumneavoastră, pe cât sunt şi eu de a mea, spuse el. Observ, după degetul arătător, că vă răsuciţi singur ţigările. Nu vă sfiiţi şi aprindeţi una.

Omul scoase tutunul şi foiţa şi şi-o răsuci cu o surprinzătoare îndemânare. Avea degete lungi, nervoase şi la fel de suple şi neastâmpărate ca antenele unei insecte.

Holmes era tăcut, dar scurtele lui priviri fulgerătoare îmi arătau cât de mult îl interesa ciudatul nostru oaspete.

— Presupun, domnule, – spuse el în sfârşit – că nu numai ca să-mi examinaţi craniul mi-aţi făcut cinstea de a mă căuta aci noaptea trecută şi astăzi iarăşi.

— Nu, domnule, nu, deşi sunt fericit că am avut prilejul să fac şi acest lucru. Am venit la dumneavoastră, domnule Holmes, pentru că recunosc că sunt un om fără simţ practic şi pentru că în mod neaşteptat am fost pus în faţa unei probleme cât se poate de serioase şi neobişnuite. Aşadar, recunoscând că sunteţi al doilea dintre cei mai iscusiţi specialişti din Europa…

— Într-adevăr, domnule! Aş putea să aflu de la dumneavoastră cine are cinstea să fie primul? întrebă Holmes cu asprime.

— Atenţia oricărui om cu o minte riguros ştiinţifică este atrasă de opera domnului Bertillon.

— Atunci n-ar fi fost mai bine să-l consultaţi pe el?

— Am spus, domnule, că pentru un om cu o minte riguros ştiinţifică. Dar toată lumea ştie că sunteţi singurul om cu spirit practic în aceste probleme. Aş vrea să cred, domnule, că dintr-o neînţelegere, nu am…

— O clipă, îl întrerupse Holmes. Cred, Doctore Mortimer, că ar fi mai înţelept să-mi spuneţi deschis ce fel de problemă anume este aceea în care îmi cereţi ajutorul.

CAPITOLUL II
BLESTEMUL FAMILIEI BASKERVILLE

— Am în buzunar un manuscris, spuse doctorul James Mortimer.

— L-am zărit de cum aţi intrat în odaie, îi răspunse Holmes.

— E un manuscris vechi.

— De la începutul secolului al XVIII-lea, dacă nu e cumva fals.

— Cum de ştiţi asta, domnule?

— În timp ce vorbeaţi, am putut să văd o fâşie de vreo cinci centimetri din acest document. N-ar fi un expert prea strălucit acela care n-ar fi în stare să indice data unui document cu aproximaţie cam de o decadă. Aţi citit poate mica mea monografie, pe care am scris-o cu privire la acest subiect. Documentul dumneavoastră îl plasez în anul 1730.

— Data lui exactă este 1742. Doctorul Mortimer îl scoase din buzunarul de la piept: Acest document de familie mi-a fost încredinţat de sir Charles Baskerville, a cărui năprasnică şi tragică moarte de acum vreo trei luni a produs vâlvă în Devonshire. Pot să afirm că i-am fost prieten apropiat şi medic curant. Avea o minte clară, domnule, era un om dibaci, cu spirit practic şi la fel de lipsit de fantezie ca şi mine. Totuşi a luat acest document foarte în serios şi se pregătise sufleteşte pentru un deznodământ de care de altfel a şi avut parte până la urmă.

Holmes întinse mâna după manuscris şi îl desfăcu pe genunchi.

— Ai să observi, Watson, că litera s e scrisă când lung, când scurt. E una din cele câteva indicaţii care mi-au îngăduit să-i precizez data.

Îmi aruncai privirea, peste umărul lui Holmes, la hârtia îngălbenită şi la scrisul ce abia mai putea fi citit. În partea de sus era scris „Castelul Baskerviue”, iar mai jos, în cifre mari şi scrise neîndemânatic, „1742”.

— Pare să fie o relatare a vreunui fapt.

— Da, este relatarea unei anumite legende care circula în familia Baskerville.

— Dar cred că vreţi să mă consultaţi în privinţa vreunei probleme mai de actualitate şi mai practică.

— Este cât se poate de actuală. Cel mai real şi mai urgent caz pe care trebuie să-l lămuriţi până în douăzeci şi patru de ore. Dar manuscrisul e scurt şi în strânsă legătură cu această afacere. Cu voia dumneavoastră am să vi-l citesc.

Holmes se cufundă în scaun, îşi împreună degetele şi închise ochii, cu un aer de resemnare. Doctorul Mortimer întoarse manuscrisul spre lumină şi cu glasul lui răguşit citi tare următoarea şi ciudata relatare dintr-o lume de altădată:

— Despre originea câinelui din Baskerville au mai fost multe versiuni; totuşi, fiindcă descind în linie directă din Hugo Baskerville şi fiindcă am aflat întâmplarea de la tatăl meu, care şi el o ştia la rându-i de la părintele său, am aşternut-o pe hârtie cu credinţa nestrămutată că s-a întâmplat aievea, precum este arătată aci mai jos. Şi aş vrea să credeţi, fiii mei, că aceeaşi justiţie care pedepseşte păcatul îl poate cu multă înduplecare şi ierta, şi că nu există blestem cât de apăsător care să nu poată fi desfăcut prin rugăciune şi pocăinţă. Să învăţaţi apoi din această istorisire să nu vă temeţi de roadele trecutului şi mai de grabă să fiţi prevăzători în viitor, ca să nu se dezlănţuie asupră-ne, spre pieirea noastră, iarăşi acele patimi netrebnice, din pricina cărora familia noastră a suferit atât de cumplit… Aflaţi apoi că pe vremea Marii Răscoale (pentru a cărei povestire vă povăţuiesc foarte călduros să citiţi tratatul învăţatului Clarendon) această cetăţuie din Baskerville era în stăpânirea unuia cu numele de Hugo, despre care n-ar fi păcat a spune că era cel mai sălbatic, mai păgân şi mai necredincios dintre oameni. La drept vorbind „vecinii i-ar fi trecut cu vederea aceste păcate ştiind că prin partea locului n-au avut de-a face nicicând cu sfinţi, dar numele său ajunsese de pomină prin toată partea de apus, din pricina unor destrăbălări şi a firii lui sălbatice. S-a întâmplat ca acest Hugo să îndrăgească (dacă sub un nume atât de luminos poate de fapt sălăşlui o patimă atât de întunecată) pe fiica unui yeoman^[6] ce avea pământ în vecinătatea domeniului Baskerville. Dar tânăra fecioară fiind sfioasă şi cuminte i se ferea mereu din cale, căci se temea de numele acesta blestemat. Aşa că odată, de sfântul Mihail, s-a întâmplat ca acest Hugo, cu cinci sau şase dintre tovarăşii lui de petrecere şi dezmăţ, să se năpustească pe furiş în fermă şi s-o răpească pe fată, tatăl şi fraţii ei fiind plecaţi de acasă, lucru pe care el îl ştia prea bine. După ce au adus-o în castel, fecioara a fost închisă într-o încăpere de sus, în vreme ce Hugo cu prietenii lui s-au pus pe o orgie grozavă, precum le era obiceiul de fiecare noapte. Atunci sărmana fată păru că şi-a pierdut minţile la auzul cântecelor, strigătelor şi grozavelor înjurături ce răzbeau de jos până la ea, căci se zice că Hugo Baskerville când era ameţit de vin rostea vorbe ce ar fi putut să piardă pe oricare alt om ce le-ar fi grăit. Şi aşa, sub puterea spaimei sale, fata a înfăptuit ceea ce ar fi putut înspăimânta şi pe cel mai curajos şi îndrăzneţ bărbat, căci, slujindu-se de viţa ce acoperea peretele dinspre miazăzi, pe care îl mai acoperă şi azi, ea a coborât de la fereastra de sub streaşină şi s-a îndreptat spre casă, trecând printre mlaştini – fiind cale de trei leghe între castel şi casa tatălui ei.

Ceva mai târziu, Hugo s-a întâmplat să-şi părăsească oaspeţii, ca să ducă prizonierei lui mâncare şi băutură şi, de va fi cu putinţă, alte lucruri mai rele, dar a găsit colivia goală şi pasărea fugită. Atunci, după cât se pare, a arătat ca unul ce era posedat de diavol, căci, repezindu-se pe scară în sala de ospăţ, a sărit pe masa cea mare pe care zburau potire şi talgere şi a urlat în gura mare, de faţă cu toţi tovarăşii lui de chef, că e gata să-şi dăruiască satanei şi trup şi suflet, numai să poată pune iarăşi mâna pe fată. Şi în vreme ce chefliii înmărmuriseră de furia lui, unul mai deşucheat, sau poate mai băut decât ceilalţi, a strigat să se asmută câinii pe urma ei. Drept care Hugo a ieşit în goană din casă, strigând la slugi să-i înşeueze iapa şi să-i slobozească haita, dându-le câinilor o batistă de-a fetei, şi aşa i-a asmuţit pe urmele ei, pornind cu larmă mare pe lumina lunii, peste locurile mlăştinoase.

Şi iată că o bucată de vreme chefliii au stat gură-cască, neputând pricepe tot ce se petrecuse. Dar pe dată cugetul lor îndobitocit a înţeles ce faptă urma să se petreacă pe acele locuri şi atunci s-a stârnit mare învălmăşeală, unii strigând după pistoale şi cai, alţii după câte o sticlă de vin. Într-un răstimp nebunilor le-a mai venit mintea la cap, şi cu toţii, treisprezece la număr, au încălecat şi au pornit în urmărire. Deasupra lor luna strălucea limpede, iar ei călăreau umăr la umăr în galop, luând calea pe care fata ar fi trebuit s-o apuce, dacă ar fi fost să ajungă acasă.

Şi au mers ei cale de o milă-două, până ce au trecut pe lângă un păstor de noapte ce se afla pe locurile mlăştinoase şi au strigat să-l întrebe de nu văzuse pe cei ce goneau. Şi omul, după cum spune legenda, era atât de înnebunit de spaimă, că abia de putea vorbi, dar în cele din urmă le-a spus că văzuse într-adevăr pe nefericita fecioară cu câinii pe urmele ei.

„Dar am văzut mai mult decât atât, – le-a spus el, – căci Hugo Baskerville a trecut pe lângă mine pe iapa lui neagră, iar după el alerga ca o umbră un câine, ce părea ieşit din străfundul iadului şi pe care, ferească sfântul, n-aş vrea să-l văd după mine.”

Atunci cavalerii cei beţi l-au hulit pe păstor şi au pornit-o mai departe călare. Dar deodată sângele le-a îngheţat în vine, căci s-a auzit un tropot de galop peste locurile mlăştinoase şi iapa cea neagră, toată parcă muiată în spumă albă, trecu pe lângă ei cu frâul atârnând şi cu şaua goală. Atunci chefliii au dat pinteni cailor ce mergeau vârâţi unul într-altul, căci o mare spaimă îi cuprinsese; totuşi au mers mai departe peste locul mlăştinos, cu toate că fiecare bucuros şi-ar fi întors calul, dacă ar fi fost singur.

Călărind încet au dat în sfârşit peste câini. Aceştia, deşi renumiţi prin curaj, stăteau strânşi grămadă unul într-altul şi scheunau şi chelălăiau pe marginea unei râpe de pe locurile acestea, unii ferindu-se la o parte, iar alţii rânjind şi cu ochii ţintă la râpa îngustă din faţa lor.

Când ceata de oameni a oprit caii, era – după cum vă puteţi închipui – mai dezmeticită decât la plecare. Cei mai mulţi n-ar mai fi făcut un pas înainte pentru nimic în lume. Dar trei dintre ei, cei mai îndrăzneţi sau poate cei mai băuţi, coborâră cu caii în râpă. Şi iată că râpa se deschidea lăsând un loc larg în care se aflau doi bolovani mari ce se mai văd încă şi astăzi, din aceia ce fuseseră aşezaţi în vechime de cine ştie ce triburi. Luna strălucea puternic asupra pajiştii, iar în mijloc zăcea nefericita fecioară, pe locul unde căzuse moartă de spaimă şi oboseală. Dar celor trei cavaleri cutezători nu li s-a făcut părul măciucă văzând trupul ei şi nici când l-au văzut pe al lui Hugo Baskerville care zăcea lângă ea, ci fiindcă se afla acolo o dihanie îngrozitoare, ce sta peste Hugo sfâşiindu-i gâtul, o fiară mare şi neagră ce parcă era un câine, dar un câine mai mare decât a văzut vreodată ochi de muritor. Şi cum priveau ei aşa, dihania îi smulse beregata lui Hugo Baskerville, apoi întoarse spre ei ochii ei de foc şi botul din care îi curgeau bale. Cei trei au scos strigăte de groază şi au pornit-o în galop peste locurile mlăştinoase urlând, să-şi apere scumpa lor viaţă. Se spune că unul din ei a murit chiar în noaptea aceea, din pricina celor văzute, iar ceilalţi doi au rămas neoameni în tot restul zilelor.

Aşa e povestea cu ivirea câinelui, fiii mei, despre care se spune că ne torturează neamul cu atâta furie, de la acea vreme. Am aşternut-o pe hârtie, pentru că ceea ce e limpede ştiut e mai puţin de temut decât ceea ce e doar bănuit. Nu se poate tăgădui că mulţi din familia noastră n-au avut o moarte bună, ci dimpotrivă năprasnică, sângeroasă şi misterioasă. Totuşi să nădăjduim îndurare de la bunătatea fără margini a Celui de sus, care nu va pedepsi de-a pururi pe nevinovat dincolo de a treia şi a patra spiţă, după cum ne înfricoşează Sfânta Scriptură. Şi numai în paza Celui de sus vă las, fiii mei, şi vă dau sfat vouă, ca măsură de pază, să vă feriţi de a trece peste câmpia pustie în acele ceasuri ale întunericului, când puterile răului stau de veghe.

(De la Hugo Baskerville pentru fiii lui Rodger şi John cu legământ că nu vor destăinui nimic surorii lor Elisabeth).

După ce doctorul Mortimer isprăvi de citit ciudata povestire, îşi ridică ochelarii pe frunte şi îl privi ţintă pe Sherlock Holmes. Acesta căscă şi aruncă mucul de ţigară în foc, întrebând:

— Ei bine?

— Nu-l găsiţi interesant?

— Pentru un amator de poveşti.

Doctorul Mortimer scoase atunci din buzunar un ziar împăturit.

— Acum, domnule Holmes, să vă dăm date ceva mai recente. Am aici ziarul Devon Country Chronicle din 14 iunie anul acesta. O scurtă dare de seamă a celor descoperite cu prilejul morţii lui sir Charles Baskerville, ce s-a întâmplat cu câteva zile mai înainte de această dată.

Prietenul meu se aplecă puţin înainte, devenind dintr-o dată atent. Vizitatorul nostru îşi lăsă din nou ochelarii pe nas şi începu:

— Recenta moarte neaşteptată a lui sir Charles Baskerville, care fusese propus să devină candidatul probabil al liberalilor în Mid Devon, la alegerile viitoare, a stârnit un val de tristeţe în întregul ţinut. Cu toate că, de fapt, sir Charles se stabilise de puţină vreme la castelul Baskerville, felul lui binevoitor şi dărnicia lui fără margini îi atrăsese dragostea şi respectul tuturor celor ce veneau în contact cu el. În aceste zile ale aşa-zişilor „nouveaux riches”^[7] este îmbucurător să descoperi un caz în care vlăstarul unei vechi familii din ţinutul nostru, care a cunoscut zile grele, să fie în stare să se ridice singur, să îşi refacă avutul şi să-l aducă cu sine spre a reînvia faima trecută a strămoşilor. După cum bine se ştie, sir Charles a câştigat sume mari de bani în afacerile din Africa de Sud. Mai înţelept decât cei ce împing lucrurile până ce roata norocului se întoarce împotriva lor, el a făcut avere şi s-a întors cu ea în Anglia. Se stabilise doar de doi ani la castelul Baskerville şi toată lumea vorbeşte de marile lui planuri de reconstrucţii şi îmbunătăţiri curmate acum de moartea sa. Neavând copii, şi-a manifestat dorinţa ca întreg ţinutul să tragă foloase de pe urma averii lui, chiar în timpul vieţii, şi mulţi vor fi având motive personale să deplângă sfârşitul său timpuriu. Donaţiile sale generoase, pentru opere de binefacere în localitate şi în întregul ţinut, au fost relatate adesea în coloanele ziarului nostru.

Nu se poate spune că împrejurările în care şi-a găsit moartea sir Charles au fost în întregime lămurite de anchetă, dar s-a făcut cel puţin atât cât trebuia ca să se spulbere acele zvonuri ce au apărut alimentate de superstiţia ce dăinuie în acest ţinut. Nu avem niciun motiv să bănuim că ar fi vorba de o dramă sau să ne închipuim că moartea a avut alte cauze decât cele naturale. Sir Charles era văduv şi un om cu destule ciudăţenii. Deşi considerabil de bogat, avea gusturi modeste, iar ca personal de casă, la castelul Baskerville se afla o pereche cu numele de Barrymore, soţul slujindu-i de fecior, iar soţia de menajeră. Mărturia lor, laolaltă cu cea a mai multor prieteni, tinde să dovedească că, de la o vreme, sănătatea lui sir Charles se zdruncinase şi indica în special o oarecare afecţiune cardiacă, ce se manifesta prin schimbarea culorii feţii, gâfâieli şi accese acute de depresiune nervoasă. Doctorul James Mortimer, prietenul şi medicul de casă al decedatului, a depus mărturie în acelaşi sens.

Lucrurile sunt simple. Sir Charles Baskerville avea obiceiul ca în fiecare seară înainte de culcare să facă o plimbare pe vestita alee de tisă a castelului Baskerville. Din mărturia soţilor Barrymore reiese că avea acest obicei. În ziua de 4 iunie, sir Charles a anunţat că a doua zi are de gând să plece la Londra şi i-a poruncit lui Barrymore să-i pregătească bagajul. În seara aceea a ieşit ca de obicei să-şi facă plimbarea sa nocturnă, în timpul căreia îi plăcea să fumeze o ţigară de foi. Şi nu s-a mai întors. La ora douăsprezece, Barrymore, găsind uşa de la intrare încă deschisă, a fost cuprins de nelinişte şi, aprinzând un felinar, a plecat să-şi caute stăpânul. Fusese o zi umedă şi urmele lui sir Charles se imprimaseră uşor pe cărare. Pe la jumătatea drumului se află o poartă ce dă spre locurile mlăştinoase. Sunt indicaţii că sir Charles a zăbovit puţin acolo. Apoi a plecat mai departe, căci abia la capătul aleii a fost descoperit trupul său. Un lucru ce n-a fost lămurit este declaraţia lui Barrymore că urma paşilor stăpânului său îşi schimbă forma din clipa în care a trecut poarta dinspre locurile mlăştinoase, că de acolo înainte pare să fi mers în vârful picioarelor. Un oarecare Murphy – un ţigan geambaş – se afla pe locul mlăştinos la acea oră şi nu la mare distanţă, dar se pare că era, după propria lui mărturie, în ultimul hal de beţie. El declară că a auzit strigăte, dar că îi este cu neputinţă să îşi dea seama din ce parte veneau. Nicio urmă de violenţă nu s-a descoperit pe trupul lui sir Charles, şi cu toate că raportul medicului legist stabileşte o contractare facială aproape de necrezut – era atât de puternică, încât la început doctorul Mortimer a refuzat să creadă că în faţa sa se afla cadavrul prietenului şi pacientului său – totuşi s-a dat explicaţia că ar fi fost un simptom ce apare în cazuri de dyspnee sau de deces provocat de istovire cardiacă. Explicaţia aceasta a fost menţinută după autopsie, care a stabilit o maladie de lungă durată, şi judecătorul de instrucţie s-a pronunţat de acord cu constatarea medicală. E bine că lucrurile stau astfel, deoarece, de bună seamă, e de cea mai mare importanţă ca moştenitorul lui sir Charles să se stabilească la castel şi să continue opera de binefacere întreruptă în chip atât de dramatic. Dacă prozaica constatare a judelui instructor n-ar fi pus capăt până la urmă poveştilor romantice ce se şopteau în legătură cu acest caz, ar fi fost greu de găsit un locatar pentru castelul Baskerville. Se ştie că cel mai apropiat moştenitor este domnul Henry Baskerville – în ipoteza că mai este în viaţă – fiul fratelui mai mic al lui sir Charles Baskerville. După ultimele informaţii, tânărul s-ar afla în America şi se fac demersuri pentru a i se aduce la cunoştinţă că este moştenitorul unei atât de mari averi”.

Doctorul Mortimer împături ziarul şi îl vârî în buzunar.

— Acestea sunt datele cunoscute în legătură cu moartea lui sir Charles Baskerville, domnule Holmes.

— Vă mulţumesc, – îi răspunse Sherlock Holmes, – că mi-aţi atras atenţia asupra unui caz care fără îndoială prezintă aspecte interesante. La data decesului am luat cunoştinţă de unele comentarii din ziare, dar am fost peste măsură de prins de acel banal caz de la Vatican, şi în grija mea de a mulţumi pe sfântul părinte, am pierdut din vedere câteva cazuri interesante din Anglia. Spuneaţi că acest articol conţine toate datele cunoscute?

— Da.

— Atunci să-mi arătaţi, vă rog, şi pe cele necunoscute.

Spunând acestea, Holmes se lăsă pe spate, îşi împreună degetele, arborând cea mai nepăsătoare şi oficială expresie.

— În acest caz, – răspunse Mortimer, începând să dea semne de mare nelinişte, – am să vă spun ceea ce n-am destăinuit nimănui. Am trecut sub tăcere acest lucru la ancheta judecătorului de instrucţie, din pricină că un om de ştiinţă se fereşte să se pună în situaţia notorie de a-şi însuşi o superstiţie populară. Şi mai am încă un motiv: castelul Baskerville va rămâne cu siguranţă părăsit, cum scrie şi în gazetă, dacă se mai întâmplă ceva ce s-ar adăuga la reputaţia sa, şi aşa înspăimântătoare. Din aceste două cauze, am crezut că sunt îndreptăţit să spun ceva mai puţin decât ceea ce ştiu, mai cu seamă că nimic bun nu poate ieşi din aceasta; cu dumneavoastră, însă, n-am niciun motiv să nu fiu cu totul sincer.

Pe întinsul acestor locuri mlăştinoase, puţinele aşezări omeneşti sunt foarte răzleţe, iar vecinii sunt mai tot timpul împreună. De aceea, sir Charles şi cu mine ne vedeam deseori. Cu excepţia domnilor Frankland, de pe domeniul Lafter, şi a naturalistului Stapleton, în cuprinsul multor mile nu găseşti niciun om mai răsărit. Sir Charles ducea o viaţă retrasă, însă boala sa mi-a dat prilejul să mă apropii de el, iar preocupările noastre asemănătoare în domeniul ştiinţei au făcut ca această apropiere să dăinuie. Adusese din Africa de Sud o mulţime de noutăţi ştiinţifice şi am petrecut împreună multe seri fermecătoare, discutând anatomia comparată a boşimanilor şi hotentoţilor.

În lunile din urmă îmi dădusem seama tot mai limpede că sistemul nervos al lui sir Charles se zdruncinase cu totul. Povestea pe care v-am citit-o îl obseda din cale afară până într-atâta, încât, deşi obişnuia să se plimbe în cuprinsul parcului său, nimic nu l-ar fi putut îndupleca să iasă noaptea pe câmpie. Oricât de necrezut vi s-ar părea, domnule Holmes, era sincer încredinţat că o soartă cumplită îi pândeşte familia şi, bineînţeles, tot ce ştia despre soarta străbunilor lui nu era de natură să-l îmbărbăteze. Era obsedat neîncetat de prezenţa unor stafii şi de multe ori m-a întrebat dacă noaptea, în cursele mele profesionale, n-am văzut cumva vreo arătare ciudată sau n-am auzit vreun lătrat de câine. Această întrebare din urmă mi-a pus-o de nenumărate ori şi de fiecare dată cu glas tremurător şi emoţionat.

Îmi aduc bine aminte că într-o seară – cu vreo trei săptămâni înainte de nefericita întâmplare – m-am dus cu trăsura la el, să-l văd. L-am găsit, pe pragul uşii de la intrare. Am coborât din cabrioletă şi, aflându-mă în faţa lui, i-am văzut privirea aţintită peste umărul meu, urmărind ceva dincolo de mine, cu o expresie de cumplită groază. M-am uitat degrabă în jur, cercetător, şi abia am avut timpul să zăresc ceva ce am crezut că putea să fie un viţel mare şi negru ce trecea pe la capătul drumului. Sir Charles era atât de speriat şi de agitat, încât m-am văzut nevoit să mă duc până la locul pe unde trecuse dihania şi să cercetez împrejurimile. Cu toate acestea, animalul dispăruse, iar întâmplarea părea că îi pricinuise o impresie dezastruoasă lui sir Charles. Am rămas cu el toată seara, şi cu acest prilej, tălmăcind emoţia pe care nu şi-o putuse stăpâni, mi-a dat în păstrare documentul pe care vi l-am citit. Subliniez acest mic episod, deoarece el capătă întrucâtva importanţă în faţa deznodământului tragic ce a urmat, dar în clipa aceea eram încredinţat că nu are nicio însemnătate şi că îngrijorarea prietenului meu era neîndreptăţită.

După sfatul meu, sir Charles se hotărâse să plece la Londra. Ştiam că suferă de inimă, iar spaima neîncetată în care trăia, oricât de absurdă ar fi fost pricina ei, este sigur însă că avea o înrâurire serioasă asupra sănătăţii lui. Am socotit că mai multe luni de stat la oraş ar fi făcut din sir Charles un om nou. De altfel şi domnul Stapleton, un prieten de-al amândurora, care era şi el foarte îngrijorat de starea sănătăţii lui sir Charles, a fost de aceeaşi părere cu mine. În ultima clipă s-a produs însă groaznica nenorocire.

În noaptea când a murit sir Charles, Barrymore, feciorul care de altfel a şi găsit trupul stăpânului său, a trimis călare după mine pe Perkins, vizitiul, şi, cum se întâmplase să am de lucru până târziu, am putut să ajung la castelul Baskerville la o oră după deznodământ. Am cercetat şi am căutat să înlănţui toate faptele ce au fost arătate la anchetă. Am cercetat urmele de pe aleea tiselor, locul de la poartă dinspre locurile mlăştinoase, unde părea că se oprise să aştepte, am observat cum se schimbau urmele de paşi din acel punct mai departe, am văzut că pe nisipul fin nu mai era nicio urmă de paşi afară de cei ai lui Barrymore şi, în sfârşit, am analizat în amănunt cadavrul de care nu se atinsese nimeni până la sosirea mea. Sir Charles zăcea cu faţa la pământ, cu braţele desfăcute şi cu degetele înfipte adânc în pământ, iar trăsăturile convulsionate vădeau o emoţie atât de puternică, încât aş fi fost în stare să jur că nu era el. Nu am constatat nicio vătămare trupească, de niciun fel. Dar la anchetă, Barrymore a depus o mărturie inexactă. A declarat că pe pământ, în jurul cadavrului, nu a văzut nicio urmă. Dar eu le-am văzut… Mai departe, la mică distanţă, încă proaspete şi vizibile.

— Urme de paşi?

— Urme de paşi.

— De bărbat sau de femeie?

Doctorul Mortimer avu o căutătură stranie privindu-ne şi, cu glas scăzut, răspunse mai mult în şoaptă:

— Domnule Holmes, erau urmele unui câine uriaş.

 

descarcati direct de aici....