Două oale basm de Petre Crăciun
Nesuferită este sărăcia şi anevoie scapi de ea, când se ţine de tine ca un scai…
Cică trăia odată un flăcău sărac, aşa cum rareori au fost pe lume. Cât era ziua de mare, muncea pe la gospodarii mai înstăriţi, dar în zadar. Abia dacă aducea acasă o para chioară sau un pumn de mălai. Văzând că nu adună nici cât să-şi hrănească mama cea bătrână, îi veni gândul să plece în lume. Îşi luă ziua-bună de la mumă-sa şi pe-aici ţi-e drumul!
Merse ce merse, până când îi ieşi înainte o vrăjitoare.
- Bună ziua, mătuşico, zise el, neştiind cu cine stă de vorbă.
- Bună să-ţi fie inima, dar ce vânt te aduce prin locurile astea?
- Sărăcia m-a gonit de acasă. Caut vreun boier la care să intru slugă.
- De pomană îţi este truda. Pe aici nu prea a lăsat Dumnezeu oameni înstăriţi. Mai bine mergi la marginea satului unde se găseşte o casă veche, dărăpănată. Sapă la temelia dinspre miazănoapte şi vei da peste o oală de pământ. Bagă mâna în cenuşa ce se află înăuntru, spune nişte vorbe fermecate şi are să apară o zână. Ea îţi va îndeplini toate năzuinţele.
De unde să ştie tânărul cel sărac ce gânduri avea vrăjitoarea cea ticăloasă? Se duse la locul cu pricina, săpă la rădăcina zidului şi scoase la lumină o oală pântecoasă, plină ochi cu cenuşă. Băgă mâna în oală şi rosti vorbele fermecate:
Oală de sub casă,
Oală pântecoasă
Cu cenuşă plină,
Porunceşte-ndată
Zânei ca să vină!
Nici nu apucă să rostească vorbele care, vezi bine, erau cu adevărat fermecate, când, ce să vezi? În loc să apară zâna cea bună, flăcăul se preschimbă pe dată într-un măgar de mai mare frumuseţea. Se uită bietul de el jur-împrejur, doar-doar îşi va recunoaşte vechea înfăţişare, dar de unde! Era sărmanul măgar în toată legea: cu coadă, copite şi cu nişte urechi mari cât toate zilele.
Dacă văzu aşa, nu-l mai lăsă inima să meargă înaintea mamei sale şi plecă mai departe.
Făcu drum lung, lăsând în urmă toate aşezările omeneşti iar într-o seară ajunse la marginea unei păduri. Tocmai se pregătea să-şi caute un sălaş pentru noapte, când îi apăru înainte o tânără nespus de frumoasă, îmbrăcată în haine albe, strălucitoare.
- Ziua bună, zână frumoasă, grăi măgarul cu glas omenesc.
- Mulţumesc drumeţule, dar ce nenorocire te-a adus în ţinuturile astea încă neumblate de muritori?
- O vrăjitoare ticăloasă m-a preschimbat în măgar. Te rog, zână a pădurilor, redă-mi înfăţişarea cea veche şi te voi sluji cu credinţă toată viaţa!
- Călătorule, mie îmi stă în putere să te prefac în iepure dacă îndeplineşti o poruncă. Poate sora mea cea mare – Zâna apelor – are să te ajute mai cu folos.
- Îţi mulţumesc şi numai pentru atât. Decât măgar, mai bine iepure! Porunceşte ce trebuie să fac!
- Iată: înspre apus se găseşte grădina cea minunată a zânelor. În ajun, o turmă de măgari sălbatici a dat năvală, călcând cu copitele lor florile care nu se mai găsesc altundeva în lume. Du-te iute şi izgoneşte măgarii!
Flăcăul cel sărac, acum măgar urecheat, plecă de îndată şi nu peste multă vreme se afla în faţa grădinii. ,,Măi, da’ mulţi mai sunt, gândi el. Va trebui să le vin de hac printr-un vicleşug.
- Fraţilor, le zise, dacă nu daţi fuga în grădina ielelor, ajung alţii înaintea voastră şi e păcat de iarba grasă care se găseşte acolo!
Auzind aşa, măgarii dădură fuga, iar drumeţul se întoarse la Zâna pădurilor care îl prefăcu într-un iepuraş alb şi drăgălaş. Se bucură omul nostru cât se bucură, apoi plecă neîntârziat spre sălaşul Zânei apelor.
- Zână a apelor, milostiveşte-te şi redă-mi înfăţişarea pe care am avut-o până nu demult, că tare sunt necăjit.
- Nefericitule, eu pot să te prefac într-o pasăre dacă îmi îndeplineşti o poruncă.
- Porunceşte! Mai bine pasăre decât iepure.
- Ascultă! După ce ai izgonit măgarii din grădina zânelor, au venit în locul lor puzderie de iepuraşi. Dă fuga şi goneşte-i de acolo, că sunt mai răi decât lăcustele.
Se duse. Iepurii erau numeroşi, dar şi dorinţa flăcăului cel vrăjit de a redeveni om era mare. Se iscă o luptă în lege, care se curmă numai pe la apusul soarelui. Şi de data aceasta grădina fusese mântuită. Drept mulţumire, Zâna apelor îl transformă într-o pasăre şi îl sfătui să meargă mai departe la Zâna Zânelor.
- Dragul meu, îi spuse stăpâna tuturor zânelor când îl văzu, dacă ţii din tot sufletul să redevii om, atunci zboară până în al patrulea cer şi adu-mi un fulg din pana păsării albastre care trăieşte acolo!
Avea încotro? Zbură neîntrerupt până ce ajunse la primul cer. Ca să ajungă mai departe, datina era să găsească răspuns la o ghicitoare. Răspunse cum se cuvine, porţile se deschiseră şi intră în cel de-al doilea cer. Aici, să te ţii! Nu putea trece mai departe decât dacă îşi măsura puterile cu trei vulturi uriaşi şi îi răpunea pe toţi. Pe primul îl păcăli cum îl păcăli, pe al doilea îl găsi mai binevoitor, dar cu ultimul se luptă până la istovire. Cum-necum, trecu şi de cerul al doilea şi intră în cel de-al treilea. Stăpânul acelui cer era un uliu puternic şi răzbunător. Când prindea câte o pasăre rătăcitoare, o lua la palatul său punând-o să-i slujească câte o jumătate de an.
Uite aşa, mai zăbovi drumeţul nostru încă o jumătate de an. Când se împlini sorocul, poarta celui de-al patrulea cer era deschisă. Se înfăţişă înaintea păsării albastre şi o înduplecă prin cele mai fierbinţi rugăminţi să îi dea un fulg din pana ei. Luă nepreţuitul dar şi, cât ai clipi din ochi, ajunse în faţa Zânei Zânelor.
- Stăpână a tuturor zânelor, pofteşte-ţi fulgul şi redă-mi vechea înfăţişare pentru că mă usuc de dorul oamenilor muritori ca şi mine!
Zâna îi frecă aripile cu nişte apă fermecată, îi mai spuse nişte vorbe magice şi îl făcu om, parcă mai frumos decât fusese înainte.
- Întoarce-te sănătos, îi ură zâna la plecare, şi fereşte-te cum ştii mai bine de vrăjitoarea aceea, pentru că dacă te farmecă încă o dată, nu te poate scăpa nici o putere din lume.
Mulţumi zânei pentru bunătatea ei şi plecă spre casă. Tocmai când trecea prin locul în care se întâlnise cu vrăjitoarea, iată că dădu din nou peste ea.
- Ce cauţi prin aceste locuri, om bun? întrebă dânsa, arătând că uitase cu desăvârşire totul.
- Am plecat în lume, mătuşo, pentru a găsi de lucru la vreun boier.
- Nu mai umbla în van, ci du-te mai repede la marginea satului unde se găseşte o casă ruinată! Sapă la temelia dinspre miazăzi, căci vei da peste o oală fermecată.
Auzind flăcăul sfaturile aşa de bine cunoscute, ce-şi zise: ,,Lasă că te învăţ eu să mai farmeci oamenii, vrăjitoareo!”. Apoi spuse cu glas tare:
- Fă-ţi pomană şi hai cu mine, pentru că mi-s străin de locurile acestea şi mă tem să nu încurc drumul.
Vrând-nevrând, vrăjitoarea se duse. Ajunseră la casa cu pricina şi săpă băiatul până ce scoase din pământ o oală pântecoasă, întocmai ca cealaltă. O curăţă bine, până ce dădu de cenuşă, apoi se apropie mai tare cu oală cu tot de vrăjitoare. Uitându-se ţintă spre ea, ridică oala şi o răsturnă în capul babei, zicându-i:
- Pofteşte, ticăloaso, ia-ţi vraja înapoi!
Te-ai fi gândit că vrăjitoarea s-a preschimbat şi ea în măgar sau în cine ştie ce sălbăticiune. Când colo, ce să vezi? În loc de măgar, băiatul văzu înaintea lui o minunăţie de fată cum nu era alta pe faţa pământului. Frecându-se la ochi ca şi cum s-ar fi trezit după un somn îndelungat, fata cea frumoasă spuse:
- Vai, cât sunt de bucuroasă că s-a destrămat blestemul! Mulţumită ţie, mă pot întoarce în împărăţia tatălui meu care mă aşteaptă de mult amar de vreme.
Fata de împărat, ce fusese transformată cândva în vrăjitoare, îl luă cu sine pe flăcăul cel sărac şi amândoi se duseră înaintea craiului care nici că mai trăgea nădejde să-şi vadă vreodată copila teafără şi nevătămată.
Şi mai trecu ce mai trecu şi începură pregătirile de nuntă, întrucât cei doi tineri se plăcuseră de la început.
Iată cum scăpă omul nostru de sărăcie mulţumită celor două oale. Vorba ceea: Una îl făcuse măgar urechiat, Iar cealaltă împărat.
descarca povestea de aici....