Viewing Single Post
AnnaE
#0

Nopți la Serampore de Mircea Eliade comentariu literar pentru bacalaureat

 

Mircea Eliade este un scriitor interbelic, nuvelist si romancier de marcă, o personalitate de tip enciclopedic a culturii române, care abordează domenii de activitate multiple; religie, istorie, lingvistică, antropologie, folclor, mitologie, literatură. Activitatea sa literarăse remarcă, în special, prin dezvoltarea fantasticului, categorie estetică modernă, pe care o fundamentează proza sa scurtă.

 

Nuvela este o specie a genului epic, în proză, cu un singur fir narativ, care prezintă un conflict puternic și personaje bine conturate, individulizate prin detalii semnificative și a căror importanță este accentuată.

Nuvela „Nopți la Serampore” se încadrează prozei scurte fantastice eliadești și apare în 1940, într-o plachetă, împreună cu „Secretul doctorului Honigberger”, ambele nuvele pornind de la experiența indiană a autorului. În nuvelă este abordată  temă de factură existențială prezentând experiența neobișnuită a ieșirii din traiectoria firească a timpului și spațiului, prin explorarea teritoriului sacru al Indiei.

Perspectiva narativă este subectivă, narațiunea se realizează la persoana întâi din punctul de vedee al unui narator implicat ca pesobaj în relatare; viziunea este, așadar, actorială, homodiegetică (naratorul omniprezent, care e parte a povestirii și care relatează povestea la persoana I singular).

 

Titlul nuvelei fantastice conține o refeire temporală, asupra unui timp mitic, al revelației, și una spațială, fixând acțiunea pe teritoriul sacru al Indiei.

Relațiile temporale și spațiale se manifestă pe două coordonate, reală, obiectivă și fantastică. Timpul are trei ipostaze: prezentul, din care omul matur relatează nostalgic întâmplarea stranie, trecutul apropiat, în care s-a petrecut evenimentul, trecutul îndepărtat, timp subiectiv în care au fost proiectați protagoniștii, care explorau misterele junglei indiene.

Spațiul este aparent acelși, teritoriul Indiei, țara exotică cu tradiție ancestrală; în esență, acest teritoriu se constituie ca un spațiu spiritual, rămas în memoria afectivă a autorului prin conotațiile sale mitice.

Subiectul nuvelei are la bază mai multe secvențe narative legate prin înlănțuire și inserție. Structural, nuvela are nouă capitole și trei părți; introducerea în universul amintirii, aventura inițiatică și căutarea unor explicații logice ale acesteia.

Incipitul textului se constituie ca o confesiune dominată de nostalgie a naratorului-personaj, omul matur, care a trăit experiența inițiatică a ieșirii din timp și spațiu, refăcând mitul eternei reîntoarceri: „Niciodată n-am să uit nopțile petrecute cu Bogdanof și Van Manen în împrejurimile Calcuttei, la Serampore și Titagarh”. Ea fixează, de asemenea, spațiul mitic, încărcat de sacralitate, lumea indiană, care exercită asupra europenilor o fascinație imposibil de explicat.

În expozițiune, naratorul prin intermediul memoriei esențiale, se întoarce în trecut la vremea când era „un foarte tânăr învățăcel”, cum însuși se autodefinește, amintindu-șu de prietenia sa cu alți doi europeni, Bogdanof, profesorul de persană, „un orientalist celebru” și olandezul van Manen, cel care ”adoră  lumea indiană”, fiind cercetător, bibliotecarul și secretarul „Societății asiatice din Bengal”, celibatar, dedicat afinității sale pentru „lucruri oculte”. Cei trei protagoniști aparțin unei elite intelectuale; deși naratorul este încă foarte tânăr, se remarcă prin capacitatea intelectuală de a susține o frumoasă prietenie cu oameni maturi, cu o bogată experiență de viață, ambii inițiați în tainele indiene.

Intriga nuvelei este reprezenttă de invitația făcută de Van Manen, „cel mai vorbăreț” și cel mai în vârstă dintre ei, de a merge la Serampore, acolo unde locuia un prieten de-al său, pe nume Budge.

Nuvela continuă printr-o proză descriptivă, prilej pentru a oferi amănunte în legătură cu așezarea exactă a localității spre care cei trei au pornit.

Ei ajung la reședința lui Budge, care le povestește despre Suren Bose, un profesor din Calcutta, inițiat în practicile tantrice secvență oferită cititorului prin procedeul inserției, o prefațare a fenomenelor stranii, la care cor lua parte protagoniștii. La miezul nopții, naratorul, Bogdanof și Van Manen pornesc spre Calcutta, într-o mașină condusă de șoferul lui Budge. Momentul este prielnic revelației sacre și debutează cu impresia ciudtă că s-au rătăcit, deși se pare că alt drum spre destinția lor nu există. „Un țipăt infiorător de femeie” constituit ca un indiciu al manifestării fantasticului, ca semnal auditov, tulbură incertitudinea pe care o trăia naratorul, adâncind-o și mai mult; sunetul este perceput și de ceilalți și se conturează ca o chemare disperată, așa că cei trei pornesc în căutarea celei care le cerea ajutorul. Naratorul dozează foarte bine amănuntele intruziunii în lumea fantasticului, ale cărui elemente sunt menite a tulbura liniștea obișnuită a pădurii în miez de noapte.

Dorința de a oferi ajutor unei ființe umane aflate în dificultate domină groaza resimțită de călători, iar rătăcirea lor disperată prin întuneric îi scoate din timpul real, proiectându-i în sacralitate și mit. Căutarea se soldează cu un eșec, căci, deși se afundă cu toții în junglă, nu găsesc nicio ființă umană. În schimb, naratorul este năpădit de o stare acută de oboseală, care îi conferă senzația că visează și că nu se poate trezi la realitate. Senzațiile lor sunt stranii, constituindu-se ca semne ale confruntării omului obișnuit cu inexplicabilul; „aveam necontenit senzația că visez și că nu mă pot trezi din vis”.

Bogdanof pune pe seama „halucinației” ceea ce auziseră și propune revenirea la realitatea de la care porniseră, mai ales că aveau cu toții impresia  ciudată că jungla are o influență negativă asupra lor. Neînțelegerea lumii insolite, paralelă cu cea familiară, îi conferă individului obișnuit senzația că se confundă în visare. Dispariția mașinii constituie momentul în care cei trei se află în incapacitatea de a oferi o explicație logică, cu toate că încearcă să o formuleze; șoferul plecase probabil să-i caute.

Aventura inițiatică este în plină derulare, dar cei trei sunt tentați să acționeze să acționeze conform regulilor realității pe care o cunosc și se hotărăsc să pornească pe jos înapoi la Serampore. Un alt semnal al sacrului de această dată vizual, tulbură echilibrul lor interior; zăresc acum „un felinar care se adâncea legănându-se în inima pădurii”. Lumina, simbol al vieții, reprezintă o tentație irezistibilă, „o necurată atracție” de a descoperi ce taină ascunde această apariție neobișnuită, pe care cei trei o urmează, pătrunzând din nou în spațiul magic al pădurii. Singuratatea în junglă, marcată de evenimente care doar se conturează, fără a se dezvălui, devine greu de suportat  și inspiră o teamă inexplicabilă. Rătăcind prin pădure - labirint al cunoașterii -, frica se mistuie, transformându-se din senin într-o senzație de familiaritate cu spațiul înconjurător.

Vraja luminii îi determină să o caute cu „o îndărătnicie oarbă”, până la marginea pădurii, zona liminală între sacru și profan, unde aceasta se metarmorfozează într-o „lumină tulbure”, care prinde contur, devenind „reflexul unei vetre cu jăratic” și totodată o a treia revelație a sacrului.

Simbolul ancestral al vetrei este interpretat conform explicației logice unde drumeții ar putea poposi peste noapte, sperând în aflarea unor gazde primitoare. Fără măcar să bănuiască ieșirea din timp sau spațiu, ei pătrund într-un teritoriu sacru al trecutului îndepărtat, reprezentat de „o cladire destul de ciudată, înconjurată cu un zid cenușiu de piatră”. Întâmpinați de un batrân cu o aparență neobișnuită, care pare trezit „dintr-un somn lung” si care nu este deloc surprins să-i vadă la o oră atât de înaintată rătăcind prin junglă, sunt conduși către stăpânul casei, Nilamvara Dasa, „un barbat între două vârste, cu o figură foarte palidă, cu privirile înțepenite”.

Senzațiile stranii năpădesc pe narator, resimțind ca pe un vis, ieșirea din timpul real: „aveam un sentiment ciudat că visul meu continuă și că nu izbutesc încă să mă trezesc. Focurile acelea părăsite, casa aceasta curios înconjurată de pădure din trei părți, bătrânul care parcă nu înțelegea ce-i spuneam (..) Parcă timpul rămăsese suspendat, și trăiam numai fragmentar, doar în anumite episoade”. Intuiția ieșirii din cotidian devine, pe măsura derulării evenimentelor, o certitudine imposibil de explicat pe cale rațională.

Apariția stăpânului casei determină confruntarea cu neobișnuitul, căci acesta vorbea și se comporta foarte ciudat: „Greutatea cu care se mișca, tresăririle acelea neînțelese care îi scuturau trupul la răstimpuri, ca prins de friguri, sticlirea nefirească din ochi, pumnii pe care îi păstra necontenit încleștați, toate astea începeau acum să ne atragă atenția. Felul lui de a ne privi era cu desăvârșire ciudat.