Amurg violet de George Bacovia comentariu literar pentru bacalaureat
Date despre autor si operă
George Bacovia este cel mai însemnat simbolist al literaturii române, aparținând perioadei interbelice. Originalitatea sa constă în impunerea unui nou univers de inspirație, târgul de provincie claustrant și în intesitatea obsesivă cu care trăiește spaima de moarte și de dezintegrare a naturii. Volumele sale de versuri, „Plumb”, „Scântei galbene”, „Cu voi”, „Comedii în fond”, „Ștanțe burgheze”, reprezintă variațiuni pe aceeași temă a obsesiei.
Fiecare anotimp prezentat de autor este un rezultat al propriei sale imaginații; natura aduce permanent cu sine semnele trecerii către moarte. Toamna, perioadă a anului predilect bacoviană este dominată de o ploaie continuă, egală, monotonă și parcă ancorată în veșnicie. „Infernul acvatic” pe care îl creează tinde să inunde întreg universul. Semnele peisajului autumnal se identifică pregnant cu semnele morții: iarba este de „plumb”, florile cunt „carbonizate”, parcul - „devastat”, iar anotimpul „cântă funerar....din instrumente jalnice de lemn”.
Apariție. Temă
Poezia „Amurg violet” apare în volumul de debut intitulat „Plumb”, publicat în 1916. Ea se axează, aparent, pe tema naturii, anume prezentarea unui moment al zilei, amurgul. În esență, poezia exprimă concepția despre lume și viață a autorului, prezentând, mai degrabă, un peisaj interior.
Semnificația titlului
Titlul repetat simetric, la începutul fiecărei strofe, este o metaforă simbol. „Amurgul”, în sens propriu, este semiîntunericul, care se lasă după apusul soarelui și ține până la venirea nopții (înserarea crepusculul). În sens figurat, acest cuvânt marchează o stare de incertitudine, de așteptare halucinatorie, un timp propice instalarii duratei imaginare; el anticipeaza vârsta bătrâneții, sfârșitul iminent al existenței. Culoare „violet”, ultima din spectrul solar, prezentă în titlu și repetată obsesiv în poezie (laitmotiv), completează ideea de moarte, de apropiere inevitabilă a ei.
Structură și semnificații
Textul este alcătuit din trei catrene, construite pe baza simetriei, care subliniază repetabilitatea destinului. Fiecare strofă începe cu versul „Amurg de toamnă violet...”, o fixare impersonală a momentului din zi și a anotimpului, și se sfârșește cu versul „Orașul tot e violet”, ceea ce simbolizează că această culoare a cuprins întreg cadrul „orașul” - un mediu claustrant, lipsit de perspectivă.
Prima strofă este dominată de imaginea „plopilor”, elemente ale naturii terestre, care sunt personificați („apar în siluete”). Ei sunt numiți metaforic „apostoli în odăjdii violete”, misionari creștini în veșminte bisericești, care oficiază un ritual (acela al înmormântării).
De la general (cadrul de ansamblu, „orașul violet”) se trece la particular.
În strofa a doua, este prezentată „mulțimea” ca fiind „o lume leneșă, cochetă”, atinsă parcă de semnele morții, căci „ pare violetă”/
În ultima strofă, verbul de persoana întâi „văd” (marcă gramaticală a prezenței eului liric în text), interiorizează discursul, proiectându-l într-o lume a halucinației. Din „turn” (un punct stabil de referință, dar și un loc al izolării, o axă cdare leagă cerul de pământ), ochiul imaginației are vedenia apariției „voievozilor cu plete”, „strabunilor”, care formează o atmosferă halucinantă, dominată de culoarea violet. Din perspectiva eului liric, oarecum detașat în fața iminentei morți, planul interior, al subconștientului, se confundă cu cel exterior șu totul pare astfel cuprins de fiorul morții.
Violetul este o culoare intensă care amplifică starea obsesivă; astfel totul este dominat de această nuanță a crepusculului: „odăjdiile” apostolilor, orașul, mulțimea, străbunii. Moartea cuprinde atât pe verticală, cât și pe orizontală, întregul univers, aflat în pragul sfârșitului; imaginea creată vestește o iminentă apocalipsă sub semnul căreia stă atât trecutul („voievozii”, „străbunii”), cât și prezentul („lumea leneșă, cochetă”).
Atmosfera poetică este specific simbolistă, fiind susținută de o formă adecvată (laitmotivele „amurg”, „violet”, care sunt și metafore-simbol, prezența refrenului, puterea de sugestie a cuvintelor, cromatica obsesivă”. Ideea de amurg este completată cu aceea de toamnă, anotimp predilect bacovian, ambele sugerând prăbușirea, sfârșitul.
Concluzie
Universul liric bacovian este alcătuit din peisaje interioare dominate de obsesia morții de pesimism și de imagini halucinante care converg către un iminent sfâșit.
Versuri Amurg violet de George Bacovia
Amurg de toamnă violet ...
Doi plopi, în fund, apar în siluete
Apostoli în odăjdii violete
Orasul e tot violet.
Amurg de toamnă violet ...
Pe drum e-o lume lenesă, cochetă;
Multimea toată pare violetă,
Orasul tot e violet.
Amurg de toamnă violet ...
Din turn, pe câmp, văd voievozi cu plete;
Străbunii trec în pâlcuri violete,
Orasul tot e violet.