CUCERIREA DACIEI DE CĂTRE ROMANI
Civilizaţia dacică
Perioada sec. I î.Hr. – 106 d.Hr., finalizată cu cucerirea Daciei de către romani este perioada celei mai înalte manifestări, pe un întreit tărâm, a capacităţii creatoare a poporului geto-dac. Pe plan economico-material este perioada formării unei civilizaţii de tip oppidan; pe plan spiritual ea este marcată de însuşirea scrisului şi de existenţa a numeroase cunoştinţe ştiinţifice; pe plan politic, este vremea organizării celei mai înalte la care a ajuns societatea dacică, statul lui Burebista şi Decebal.
sursa foto:DCnews
Se cuvine subliniată unitatea profundă a civilizaţiei dacice. Complexul din Munţii Orăştiei este un fenomen singular, dar cercetările au dovedit că elementele care-l compun se regăsesc, pe scară mai redusă, în alte zone. Descoperirile reflectă existenţa unui sistem de apărare vast şi complex, care justifică, pentru intervalul cronologic post Burebista, continuarea existenţei statului dac transilvănean, care avea să unească din nou, pe vremea lui Decebal, majoritatea triburilor geto-dacice din celelalte regiuni ale ţării. Unitatea politică realizată pe tot spaţiul dacic în anumite momente este dovedită de sistemul de cetăţi şi fortificaţii, unitar pe întreg cuprinsul Daciei.
Unitatea profundă de cultură materială a civilizaţiei dacice este dovedită şi de construcţiile civile sau sacre, precum şi de inventarele aşezărilor dacice. Această unitate nu a însemnat însă uniformizare sau identitate absolută. Cultura şi civilizaţia dacică au fost profund originale. Această originalitate nu exclude ci dimpotrivă, implică acceptarea unor influenţe din afară. Dar dacii nu s-au mulţumit doar cu preluarea unor elemente de cultură materială şi spirituală de la alte popoare; ei le-au adoptat, le-au transformat şi le-au îmbogăţit, topindu-le în creaţiile lor tradiţionale şi formând o civilizaţie profund originală.
Desfăşurarea civilizaţiei geto-dacice în sec. I î.Hr. – I d.Hr. pe cele patru nivele: economic, social, politic şi cultural-spiritual permite cristalizarea a cel puţin două concluzii privitor la existenţa daco-geţilor în perioada statului dac:
- Civilizaţia oppidană dacică constituie faza clasică (în raport cu cele anterioare) a culturii materiale şi spirituale a poporului geto-dac, reprezentând ceea ce epoca lui Pericles fusese pentru Atena antică sau principatul lui Augustus pentru Roma.
- Poziţia civilizaţiei daco-getice în ansamblul civilizaţiei antice europene. Poporul dac, civilizaţia şi statul dacilor aparţin lumii clasice. Ea se află încă la periferia acestei lumi, dar întreaga sa dezvoltare urmează calea deschisă de statele antichităţii clasice. Deşi inegale ca şi nivel de dezvoltare, prin natura sa civilizaţia dacică este egală cu cea elenistică sau cu cea romană imperială. “Şi dacă civilizaţia dacilor, mai puţin evoluată, a fost înfrântă şi distrusă în confruntarea militară cu civilizaţia Romei, caracterul ei clasic a trebuit să joace un rol de seamă în înlesnirea romanizării populaţiei autohtone” (H.Daicoviciu, Dacia de la Burebista la cucerirea romană).
Expansiunea romană la Dunărea de Jos
În paralel cu “creşterea” puterii dacilor, are loc penetrarea treptată (pe etape) romană în sud estul Europei. La sfârşitul sec. III – începutul sec. II î.Hr. Roma devine pentru prima oară arbitru al situaţiei politice din Balcani. În a doua jumătate a sec. III (anul 229 î.Hr.) ocupă primele teritorii; la 148 î.Hr. transformă statul macedonian în provincie; peste doi ani creează provincia Ahaia (146 î.Hr.); spre sfârşitul sec. II î.Hr. ocupă tot litoralul est adriatic (129 î.Hr.). Dispariţia statului lui Mithridates al VI-lea Eupator al Pontului (112 - 63 î.Hr.) aduce Roma la Dunăre şi Marea Neagră; în anul 74 î.Hr. generalul C.Scribonius Curio ajunge la Dunăre, undeva în Banatul de Sud, fără a trece fluviul; peste doi ani, în 72 î.Hr. generalul M.Terentius Varro Lucullus pătrunde în Dobrogea şi instalează controlul roman asupra oraşelor vest pontice, prin guvernatorul provinciei Macedonia.
După zece ani (62-61 Î.Hr.) guvernatorul Macedoniei C.Antonius Hybrida efectuează o expediţie în Dobrogea (pentru a pedepsi coloniile greceşti răsculate împotriva abuzurilor sale), dar este înfrânt de o coaliţie grecobastarno-getă. Expediţia lui Hybrida se înscrie în tendinţa Romei de a învălui Dacia, care se profila în perspectivă un inamic greu de învins. Se explică astfel preluarea de către Burebista, prin forţa armelor sau diplomaţie, a controlului asupra litoralului pontic.
Prin campania sa, regele dac reuşise să stopeze pentru o perioadă expansiunea romană spre ţinuturile nord dunărene. Apariţia unui stat puternic în imediata vecinătate a graniţelor Romei şi lezarea intereselor imperiale prin scoaterea cetăţilor greceşti pontice din sfera de interes roman nu putea să nu stârnească reacţia Imperiului. Reacţie întârziată de războiul civil de la Roma (conflictul Caesar-Pompeius), în care regele dac intervine, plasându-se de partea lui Pompeius.
Astfel se explică planurile militare ale lui Caesar, care preconiza o campanie împotriva dacilor, chiar înainte de proiectatul război cu parţii. Moartea celor doi conducători amână confruntarea decisivă, dar zona devine un puternic focar de tulburări (atacuri dacice şi bastarnice) periclitând liniştea posesiunilor sudice.
Izvoarele vremii pomenesc frecvent ameninţarea dacică (asupra Romei) luptele cu dacii constituind un subiect foarte actual la Roma în epoca lui Augustus. În 29 î.Hr. regele dac Cotyso al dacilor care stau “aninaţi de munţi” (Florus) este înfrânt de către generalul Marcus Licinius Crassus, într-o expediţie desfăşurată la sudul Dunării.
“Regii” daci se implică frecvent în viaţa politică de la Roma: un conducător, probabil din Câmpia munteană, Dicomes (Plutharch) se amestecă în războiul civil dintre Octavian şi Antonius. Un “rege al geţilor“ (Suetonius) pe nume Coson este implicat în intrigile legate de Octavianus, acesta fiind acuzat de Antonius că intenţionează să se căsătorească cu fiica regelui get Coson, care, la rândul său, urma să o ia în căsătorie pe fiica lui Octavianus.
Urmărind diminuarea tulburărilor de la graniţa cu dacii, Octavianus va demara politica “spaţiului de siguranţă” prin crearea de-a lungul frontierei cu dacii, în teritoriul duşman, a unei zone mai puţin populate, mai uşor de supravegheat. Din ordinul lui Augustus, Sextus Aelius Catus transferă la nord de Dunăre 50.000 de geţi din Muntenia. La mijlocul sec. I d.Hr., legatul Moesiei, Tiberius Plautius Silvanus Aelianus transferă şi el în sudul Dunării peste 100.000 de geţi (cifră exagerată de izvoare).
În paralel, Roma intervine în conflictele dintre conducătorii locali geţi din Dobrogea, Roles, Dapyx şi Zyraxes . “Prietenul şi aliatul” romanilor Roles va chema în ajutor în conflictul cu Dapyx pe generalul roman Crassus care, atacându-l şi pe al treilea conducător get Zyraxes ocupă întregul ţinut dobrogean. În scurt timp vor transforma litoralul în district militar dependent de provincia Macedonia, iar restul teritoriului, numit Ripa Thraciae va fi înglobat în regatul clientelar al Thraciei.
Ocuparea romană a Dobrogei a intensificat conflictele daco-romane, dacogeţii atacând în permanenţă teritoriile cucerite de romani. Primele decenii ale sec. I d.Hr. se vor caracteriza prin numeroasele atacuri dacice precum şi prin preocuparea împăraţilor romani de-a le anihila : sunt aduse în Dobrogea numeroase trupe, se creează praefectura orae maritimae (15 d.Hr.) – împăratul Nero va crea flota Mării Negre (Classis Pontica) iar Vespasian pe cea dunăreană (Classis Flavia Moesica), sunt situaţi sarmaţii iazigi în Câmpia Tisei creându-se şi aici o zonă tampon între Imperiu şi daci. Se efectuează în Câmpia Munteană menţionatele transferuri de populaţie la sudul Dunării. În vremea împăratului Claudius, Dobrogea a fost anexată Moesiei şi apărarea sa a fost organizată temeinic, în 86 d.Hr. fiind încorporată Moesiei Inferior.
Preluarea puterii politice în Dacia de către Decebal, reconstituirea de către acesta a statului dac unitar a reacutizat conflictele dintre Imperiul roman şi Dacia, aducându-le în faza finală.
Incursiunile dacilor la nord de Dunăre din iarna 85/86 au pus în pericol taberele de iarnă ale legiunilor şi liniştea provinciilor romane. Ca urmare a acestor incursiuni asupra Moesiei, guvernatorul acesteia Oppius Sabinus moare în luptă.
Impunându-se o ripostă la adresa dacilor, împăratul Domiţian părăseşte Roma îndreptându-se spre Dacia, şi îşi stabileşte cartierul general la Naissus (Niš-Serbia). Între timp, în Dacia Decebal preia tronul şi trimite soli la împăratul roman promiţând pace. Oferta lui Decebal este însă respinsă, împăratul roman încredinţând comanda războiului generalului Cornelius Fuscus. Ca răspuns, Decebal trimite o a doua solie la Domiţian, de această dată sfidându-l: va încheia pace dacă Domiţian are să vrea ca fiecare roman să-I dea lui Decebal anual câte doi oboli. Dacă împăratul nu primeşte propunerea, Decebal va duce mai departe războiul, pe romani aşteptându-i mari nenorociri.
Prin această atitudine orgoliul roman a fost grav lezat; în primăvara anului 87 armata romană condusă de Fuscus trece Dunărea pe un pod de vase. Decebal, retrăgându-se din faţa lui Fuscus îi pregăteşte o cursă şi îl atacă pe neaşteptate. Armata imperială este înfrântă, Fuscus ucis, stindardele armatei romane rămânând în Dacia, dezastrul lui Fuscus producând o puternică impresie la Roma.
În anul următor, romanii preiau ofensiva, sub comanda generalului Tettius Iulianus, fost consul, veteran al războaielor de la Dunăre, care va înainta prin Banat, câştigând lupta de la Tapae. Însuşi Vezina, al doilea demnitar dac ca importanţă după Decebal se preface mort pe câmpul de luptă pentru a putea fugi noaptea.
Învins de către marcomani, Domiţian va propune lui Decebal un tratat de pace pe care acesta îl va accepta, dar nu se prezintă personal la întâlnirea cu împăratul ci îl trimite pe Diegis să-l reprezinte. Condiţiile avantajoase pentru daci au făcut ca această pace să fie ulterior considerată ca ruşinoasă pentru romani: Decebal a primit sume importante de bani, meşteri constructori de cetăţi şi multe alte avantaje. În schimb, Domiţian s-a considerat singurul biruitor şi a trimis la Roma “aşa zişi soli ai lui Decebal şi o preţioasă scrisoare de-a acestuia” pentru a anunţa senatului triumful său asupra dacilor.
Istoricii consideră pacea din 89 ca pe o pace de compromis, necesară din cauza violenţei luptelor şi a epuizării reciproce. Decebal era interesat în obţinerea şi păstrarea acestei păci, ca aliat al Romei el putându-se mai bine apăra de atacurile neamurilor din jur – bastarnii şi sarmaţii care râvneau la pământul dacilor. De aceea, deşi s-a străduit să obţină avantaje cât mai mari în pacea cu Domiţian, el a căutat însă să respecte tratatul încheiat şi să nu se implice în acte ostile Romei, reuşind, până în momentul preluării conducerii Imperiului de către Traianus, să evite o confruntare decisivă cu romanii.
Războaiele purtate de Traian împotriva Daciei
Izvoarele documentare privind războaiele lui Traian în Dacia
Informaţiile documentare privind războaiele lui Traian în Dacia sunt puţine şi lacunare, majoritatea scrierilor despre daci pierzându-se de-a lungul timpului: scrierea relatând războaiele daco-romane intitulată Dacica a împăratului Traian, Getica scrisă de medicul militar Criton care l-a însoţit pe Traian în Dacia, scrierile lui Dios Crysostomos, de asemeni participant la evenimente, Istoria romană a lui Appianus, scrierile despre daci ale lui Flavius Arrianus, opera poetului Forus, toate au constituit documente valoroase pentru antici, dar ele s-au pierdut pentru posteritate.
Cea mai importantă sursă documentară rămâne Istoria romană a lui Dio Cassius (sec. III), cărţile tratând războaiele lui Domiţian şi Traian ajungând la noi în copii târzii, bizantine din sec. XI şi XII.
Columna lui Traian, monument ridicat la Roma, în forumul lui Traian a fost inaugurată la 12 mai 113 fiind opera arhitectului Apollodor din Damasc. Este o creaţie originală a artei romane de la începutul sec. II, prezentând totodată un deosebit interes ca izvor istoric. În privinţa valorii sale istorice, părerile sunt împărţite: unii cercetători consideră Columna ca o cronică fidelă a evenimentelor, alţii consideră că ea ar fi doar o reprezentare artistică de sinteză. Este cert că în multe aspecte legate de războaiele dacice, Columna oferă informaţii unice, de neînlocuit prin alte surse. După moartea împăratului Traian Columna a servit ca mormânt împăratului. Pentru Dacia, Columna reprezintă o istorie în imagini a cuceririi ei şi a transformării în provincie romană, de aceea poate fi considerată ca un adevărat act de naştere al poporului român.
Complexul de monumente de la Adamclisi. Pe teritoriul comunei Adamclisi (jud. Constanţa) se află ruinele a trei monumente legate de luptele romanilor contra dacilor. Cel mai cunoscut este Trofeul ridicat de împăratul Traian; la 80 de m nord de acesta se află un tumul, Iar la 250 m de trofeu este un altar funerar. S-a presupus că tumulul reprezintă mausoleul cu resturile pământeşti ale soldaţilor lui Oppius Sabinus, căzuţi în luptă în timpul atacului dacic din 85/86, adunate de romani după încheierea păcii; altarul ar reprezenta cenotaful ridicat de Domiţian în memoria lui Fuscus şi a soldaţilor săi căzuţi în luptele cu dacii; trofeul, ridicat în anul 109 de către Traian avea scopul să comemoreze luptele grele pe care romanii le-au dus în aceste părţi împotriva dacilor şi aliaţilor lui. Monumentul ilustrează, într-o artă provincială, prin sculptură, scene la care participă în afară de luptătorii daci şi familiile lor şi sarmaţii şi bastarnii.
Se adaugă la documentele şi monumentele menţionate izvoarele epigrafice şi cele arheologice. Cele mai multe inscripţii fac referiri la ofiţeri şi generali romani participanţi la lupte şi la unităţile militare pe care le conduceau. Ele provin de pe teritoriul viitoarei provincii dar şi din afara acesteia.
Cercetările arheologice, îndeosebi cele din Munţii Orăştiei au adus elemente importante privitoare la distrugerea şi cucerirea cetăţilor dacice în primul război dacic, refacerea lor şi apoi distrugerea lor definitivă. Cercetările din castrele romane au oferit date privitoare la momentul şi condiţiile construirii lor.
Cauzele războaielor daco-romane
Spre deosebire de conflictele anterioare desfăşurate între romani şi daci, războaiele duse de Traian împotriva dacilor aveau ca scop definit acela de a transforma Dacia în provincie romană. Cauzele acestor războaie au fost diverse:
- Creşterea puterii dacilor îngrijora profund Imperiul, care se vedea prins între două forţe inamice: regatul partic care ameninţa provinciile romane din Orient şi regatul dac. O cooperare militară între cele două putea constitui un serios pericol pentru romani.
- Sumele de bani plătite ca subsidii barbarilor de către Roma apăsau greu asupra economiei Imperiului. De aceea, împăraţii romani, inclusiv Traian urmăreau reducerea stipendiilor către barbari.
- Prada de război oferită de o campanie victorioasă contra dacilor şi posibilitatea exploatării ulterioare a bogăţiilor Daciei în cadrul Imperiului.
- Nemulţumirea romanilor (îndeosebi a lui Traian) faţă de avantajele câştigate de Decebal în urma tratatului de pace cu Domiţian, pace considerată ruşinoasă pentru Imperiu.
- Ambiţiile militare personale ale lui Traian.
Se pare că Decebal a înţeles noua politică romană impusă de Traian şi s-a străduit să amplifice cât mai mult forţa de apărare a statului dac. Totodată, a evitat să declanşeze conflictul cu Imperiul, respectând pactul încheiat cu Domiţian şi nereacţionând la tăierea subsidiilor de către Traian.
În aceste condiţii Traian este cel care face primul pas, comiţând actul de agresiune împotriva Daciei.
Primul război dacic din anul 101/102
Personalitate lui Traian
Marcus Ulpius Traianus a fost primul împărat din afara Italiei urcat pe tronul Imperiului Roman. El s-a născut la 18 septembrie 53 d.Hr. în oraşul Italica din Spania. Ascensiunea tatălui său – ajuns consul şi guvernator al Siriei a deschis drumul fiului care face o strălucită carieră militară. A fost tribun militar în armata din Siria şi apoi din Germania, pretor, comandant al legiunii VII Gemina din Hispania, guvernator al provinciei Hispania, consul, guvernator al provinciei Germania Superior. În anul 97 este adoptat de către împăratul Nerva. A domnit între anii 98-117 sub numele oficial de Imperator Caesar Nerva Traianus Augustus. Cu el se deschide cel mai prosper secol din istoria Imperiului. Este iniţiatorul unor reforme economice şi sociale care au redresat statul roman.
A fost unul dintre cei mai mari comandanţi militari ai lumii antice. În 97 primeşte titlul de Germanicus, în 102 de Dacicus şi în 116 de Parthicus, ca urmare a înfrângerii germanilor, dacilor şi parţilor.
A murit la 10 august 117 în Cilicia, la Traianopolis, la întoarcerea din expediţia împotriva parţilor.
Pregătirile de război
După trei ani de pregătiri minuţioase, la 25 martie 101 împăratul Traian pornea din Roma spre baza de operaţiuni militare din Moesia Superior. Pregătirile de război fuseseră intense atât de partea romană cât şi de cea dacică. Traian ia următoarele măsuri:
- Facilitarea concentrărilor şi mişcărilor de trupe şi a legăturilor cu provinciile învecinate teatrului de operaţiuni (Pannonia şi Moesia) prin: construirea uni drum în stâncă în anul 100, pe malul drept al Dunării în defileul Cazanelor; uşurarea legăturilor pe Dunăre a fost înlesnită prin săparea în anul 101 a unui canal de-a lungul malului drept al fluviului, între localităţile actuale Šip şi Carataš (Serbia);
- Concentrarea în provinciile vecine a 13-14 legiuni, numărând peste 70.000 de oameni, a numeroase unităţi auxiliare din armata regulată, alae şi cohorte precum şi unităţi speciale recrutate din rândul popoarelor supuse. Armata de uscat era sprijinită de flota dunăreană, Classis Flavia Moesica.
În total au fost mobilizaţi cca. 150.000 de oameni;
- Unităţile militare au fost puse sub comanda unor generali şi ofiţeri capabili dintre care se remarcă viitorul împărat Hadrian şi viitorii guvernatori ai Daciei Iulius Sabinus, D.Terentius Scaurianus şi C.Iulius Quadratus Bassus.
La rândul său Decebal s-a pregătit de război. Armata dacilor, apreciabilă ca forţă, nu s-a ridicat numeric la valoarea celei romane, ea netrecând de 50.000 de oameni. Această armată era formată din cavaleria luptând cu arcuri şi pedestrime înarmată cu paloşe curbe (sicae) şi săbii drepte sau curbe (falces). Stindardul era vestitul balaur draco. Această armată se baza pe condiţiile de teren favorabile şi pe sistemul de fortificaţii şi cetăţi din Dacia, îndeosebi cel din jurul capitalei.
Decebal s-a străduit să realizeze un sistem de alianţe antiroman cu popoarele vecine (bastarnii şi sarmaţii) dar şi cu regatul part, trimiţând o ambasadă (solie) înaintea celui de-al doilea război la regele parţilor Pacorus II.
Desfăşurarea conflictului
Încheind minuţioasele pregătiri, Traian pătrunde în Dacia în fruntea unei armate de aproximativ 50.000 de oameni pe un pod de vase, pe la Viminacium (Kostolač, Serbia) şi traversează Banatul spre Tibiscum. O a doua coloană a armatei romane pătrunde în Dacia pe la Dierna (Orşova) înaintând pe Valea Cernei şi a Timişului şi unindu-se cu prima coloană la Tibiscum (Jupa, lângă Caransebeş). Probabil că o a treia coloană a pătruns în Dacia pe la Drobeta de unde s-a îndreptat spre munţi şi apoi prin pasul Vâlcan spre Sarmizegetusa. Înaintarea armatei romane s-a făcut fără incidente, Decebal aşteptându-i pe romani la Tapae (Porţile de Fier ale Transilvaniei).
În timpul înaintării împăratului spre Tapae, Decebal încercă să-l determine pe Traian să renunţe la expediţie trimiţându-i un sol bur care aduce o ciupercă mare pe care era scris cu litere latine că atât burii cât şi ceilalţi aliaţi îl sfătuiesc pe Traian să se întoarcă şi să facă pace. Traian respinge ultimatumul şi bătălia se dă la Tapae unde lupta este crâncenă şi cu rezultat indecis. Decebal se retrage spre cetăţile cu ziduri de piatră din munţi, iar armata romană îl proclamă pe Traian pentru a doua oară imperator.
Pe parcursul desfăşurării conflictului, Decebal a făcut mai multe încercări de a obţine pacea de la Traian. De fiecare dată însă soliile dace au fost respinse. Ca urmare, în iarna anilor 101-102 Decebal a încercat să schimbe soarta războiului, organizând o diversiune: invazia dacilor aliaţi cu sarmaţii roxolani şi cu burii germanici asupra Dobrogei. Atacul a luat prin surprindere garnizoanele romane, dar nu a avut amploarea şi importanţa scontate, nereuşind să nimicească forţele romane rămase în garnizoanele de la Dunăre şi nici să pună în primejdie liniile de comunicaţie ale lui Traian. Împăratul renunţă la asedierea capitalei lui Decebal lăsând o parte din armată în teritoriul ocupat; fără a disloca principalele forţe de pe teritoriul de luptă, el se îndreaptă spre Moesia Inferior; înfrânge într-o luptă separată călăreţii roxolani şi apoi pe daci, devenind pentru a treia oară imperator. În urma acestor lupte Traian supune triburile geto-dacice din Muntenia şi parte din sudul Moldovei.
După aceste evenimente, în primăvara anului 102 Traian reia ofensiva, în ciuda încercărilor de tratative ale lui Decebal, duse de solii formate din comati şi apoi prin tarabostes. Traian atacă din mai multe părţi, probabil dinspre apa Oraşului, prin pasul Turnu Roşu şi trecătoarea Vâlcan. Cu prilejul luptelor au fost cucerite câteva cetăţi din Munţii Orăştiei printre care şi Costeşti, capturându-se insignele militare şi maşinile de război pierdute de Fuscus.
În urma acestor lupte, dacii slăbiţi au cerut pace, pe care Traian a acceptat-o la sfârşitul verii sau începutul toamnei 102; armata îl aclamă pentru a patra oară imperator. Biruinţa asupra dacilor este anunţată prin emisiuni monetare de bronz pe care Traian poartă titlul oficial de Dacicus. Prin războiul din 101-102 Dacia a fost învinsă dar nu zdrobită. Era nevoie de o a doua acţiune militară de amploare, care să desăvârşească ceea ce conflictul din 101-102 începuse.
Traian nu a transformat Dacia în provincie romană după primul război, deoarece o astfel de măsură ar fi comportat riscuri deosebite şi ar fi putut dezlănţui în rândul dacilor o mişcare generală antiromană, îndepărtându-i pe dacii care s-au apropriat de Imperiu; în condiţiile în care armata romană suferise pierderi grele, ea nu ar fi făcut faţă unei revolte generale antiromane. De asemenea, o parte a senatului prefera o Dacie clientelară care, după înfrângere, nu mai prezenta o primejdie pentru Roma.
În schimb, Traian impune lui Decebal o pace extrem de grea: predarea armelor şi maşinilor de război primite de la Domiţian, predarea meşterilor romani şi a dezertorilor, interzicerea primirii fugarilor (ostaşi) romani; dărâmarea zidurilor cetăţilor; retragerea regelui dac din teritoriile cucerite de romani în cadrul războaielor din 101-102 (este vizat îndeosebi Banatul, cu trecătoarea Tapae şi probabil partea de vest a Olteniei), să fie aliat devotat Romei, interzicându-i-se o politică externă independentă.
După încheierea păcii Traian se întoarce la Roma dar lasă garnizoane romane atât în cetăţile dacice cât mai ales în castrele construite în timpul înaintării în Banat, Ţara Haţegului, Oltenia, Muntenia, sudul Moldovei şi sud-estul Transilvaniei.
Forţa de ocupaţie romană lăsată în Dacia a fost apreciabilă. Diplomele militare datând din această perioadă şi descoperite în viitoarea provincie menţionează fracţiuni de legiuni şi trupe auxiliare. Comandantul armatei de ocupaţie a fost Longinus cu titlul de legat imperial al armatei din legiuni şi trupe auxiliare aflate în Dacia “legatus Augusti pro praetore exercitus legionarii et auxiliorum in Dacia tendentium” de rang consular, identificat cu fostul legat al provinciilor Moesia Superior (93-95) şi Pannonia (96-98). Traian trimite soli daci la Roma să se înfăţişeze senatului şi scrie acestui for cerând pacea. La Roma, Traian îşi sărbătoreşte triumful, ia titlul de Dacicus şi organizează festivităţi. Emisiunile monetare de după război (anul 103) îl vor reprezenta pe Traian învingător.
În condiţiile în care intenţia fermă a lui Traian era de a transforma Dacia în provincie, este evident că el a considerat pacea din 102 doar ca pe un armistiţiu. Între cele două războaie, Apollodor din Damasc construieşte podul de piatră de peste Dunăre, între Drobeta şi Pontes, eveniment imortalizat prin baterea unei monede de bronz ce va reprezenta podul şi a alteia reprezentându-l pe zeul Danubius.
La rândul său Decebal, conştient de intenţiile lui Traian, se pregăteşte pentru revanşă. Pe ascuns continuă să-şi înarmeze oamenii şi să primească dezertori din Imperiu; revine la politica externă independentă, căutând să creeze acel front antiroman cu vecinii; marcomanii şi cvazii din nord-vest, carpii şi costobocii din centrul şi nordul Moldovei, bastaranii şi sarmaţii din răsărit.
Probabil sarmaţii iazigi se numără printre aliaţii lui Decebal. Profitând de slăbiciunea lui Decebal şi a dacilor în timpul luptelor cu Domiţian ei au ocupat zona de câmpie a Banatului (la vest şi nord de linia Lederata-AizisBerzobia-Tibiscum – până la Mureş) şi sperau că romanii să le recunoască acest teritoriu. După încheierea luptelor însă, Traian nu va restitui sarmaţilor acest teritoriu (recunoscut între timp de Decebal) înglobându-l în Imperiu. În primăvara anului 105, reclamând nerespectarea de către Decebal a clauzelor tratatului, Traian va reîncepe ostilităţile, de această dată decis să transforme Dacia în provincie romană.
Al doilea război dacic (105-106)
La 4 iunie 105 Traian părăsea Roma şi însoţit de Decimus Terentius Scaurianus, viitorul guvernator al Daciei, se îmbarcă la Brundisium, îndreptându-se spre Moesia Superior. Încă înainte de a pătrunde în Dacia într-o localitate din faţa Drobetei, Traian primeşte o solie de pace a lui Decebal. O parte a triburilor dacice se supuseseră romanilor, iar încercările lui Decebal de a se alia cu neamurile vecine eşuaseră. Cum condiţiile puse de Traian echivalau cu o capitularea, Decebal încercă să organizeze un complot împotriva lui Traian pentru a opri intrarea pe teritoriul dac a armatelor romane, complot care eşuează şi el. Pentru a forţa mâna lui Traian îl capturează pe Longinus, comandantul armatei romane din Dacia, cerând în schimbul său lui Traian retrocedarea teritoriilor cucerite până la Istru şi plata banilor cheltuiţi cu războiul. Longinus se va otrăvi în închisoare, anulând tentativa de înţelegere a lui Decebal. Toate acestea dovedesc cu claritate că Decebal s-a străduit să evite o confruntare decisivă cu Traian.
Capturarea şi moartea lui Longinus înseamnă de fapt deschiderea ostilităţilor. În speranţa stopării duşmanului pe linia Dunării, dacii atacă primii. Acum, în grabă, se vor reface fortificaţiile vechi (Costeşti, Piatra Roşie) şi se va construi la Blidariu a doua cetate.
Traian trece Dunărea pe podul de la Drobeta şi se îndreaptă spre Dacia. Războiul este greu şi resimţit de ambele părţi. Împăratul evită capcanele şi gândeşte fiecare acţiune, iar biruinţa în luptă este rezultatul unor “lungi şi grele strădanii “.
Acţiunile din vara anului 105 au avut ca scop recucerirea poziţiilor câştigate în urma războiului din 101-102 şi apoi pierdute. Atacul asupra Daciei s-a desfăşurat din mai multe direcţii: din vest prin Banat, spre vale Mureşului şi Valea Oraşului; dinspre sud, de la Drobeta prin pasul Vâlcan; posibil şi pe Valea Oltului. Abia în anul 106 au început operaţiunile de cucerire a ultimelor cetăţi stăpânite de daci. Columna ilustrează prin scene dramatice aceste cuceriri, asediul cetăţii Costeşti trecută din nou prin foc şi sabie; rezistenţa apărătorilor Sarmizegetusei, apărători care-şi împart ultimele rămăşiţe de apă, iar înainte de a părăsi cetatea îi dau foc; cucerirea şi jefuirea de către romani a capitalei, capturarea tezaurului regal.
Cu toată vitejia şi îndârjirea dacilor, cetăţile lor au fost rând pe rând cucerite şi distruse. În faţa acestei situaţii disperate Decebal împreună cu cei apropiaţi a fugit spre est cu intenţia de a organiza o nouă rezistenţă. Urmărit de romani el a fost ajuns şi pentru a nu cădea prizonier s-a sinucis. Scena 145 de pe Columnă îl arată pe regele dac lângă trunchiul uni stejar, tăindu-şi beregata cu sabia sa scurtă. După sinuciderea sa, capul şi mâna lui stângă au fost duse la Roma şi expuse în for.
Există mai multe informaţii care confirmă sfârşitul lui Decebal. Cea mai importantă este stela funerară a lui Tiberius Claudius Maximus de la Grammeni din Macedonia (lângă anticul Philippi). Din biografia lui T.Cl.Maximus redată în inscripţie rezultă că acesta a fost conducătorul grupului de călăreţi romani care l-a urmărit pe Decebal. După prinderea lui, i-a adus capul la Ranisstorum (localitate neidentificată) fapt pentru care a fost făcut ofiţer (decurion) în ala a II-a a Pannoniei. Valoarea inscripţiei constă în faptul că confirmă veridicitatea scenei de pe Columna lui Traian. Moartea lui Decebal pune practic capăt războiului. Deşi chiar şi înainte de moartea regelui dac au existat nobili daci care s-au închinat lui Traian, focare de rezistenţă au mai continuat să existe, fiind însă treptat înăbuşite. Romanii au urmărit capturarea membrilor familiei regale, atât pentru a împodobi cortegiul triumfal al împăratului, cât şi pentru a nu le da posibilitatea acestora de a organiza din exteriorul Daciei rezistenţa antiromană. De asemenea, pentru a face imposibilă rezistenţa dacilor au fost distruse din temelie cetăţile şi sanctuarele. În locul lor se va construi sistemul defensiv roman, populaţia din zona cetăţilor dacice fiind evacuată în zona viitoarelor aşezări.
Prada de război, în care se include şi tezaurul lui Decebal, a fost mare. (Scena 78 de pe Columnă). Dio Cassius, Ioanes Lydus, (bazat pe datele din Getica lui Criton) apreciază acest tezaur la 165.000 kg aur şi 331.000 kg argint. Chiar dacă cifrele sunt exagerate, bogăţia prăzii a permis redresarea parţială a finanţelor Imperiului, edificarea unor construcţii impunătoare, organizarea la Roma a sărbătoririi victoriei lui Traian asupra dacilor. Au mai fost capturaţi şi duşi la Roma 50.000 de prizonieri.
Victoria romanilor împotriva dacilor a fost sărbătorită în mod deosebit atât la Roma cât şi în Imperiu. S-a hotărât ridicarea Columnei comemorative la Roma şi a unor monumente triumfale pe locul luptelor (ex. la Adamclisi), întemeierea unor oraşe noi (Trophaeum Traiani, Nicopolis ad Istrum) s-au bătut monede şi medalioane comemorative.
Dacia învinsă devine în vara anului 106 provincie imperială (diploma militară din 11 august 106 de la Porolissum), cucerirea romană marcând sfârşitul regatului independent al geto-dacilor. Nu tot teritoriul cucerit de Traian va intra în componenţa noii provincii. Ea va cuprinde cea mai mare parte a Transilvaniei (fără colţul de sud-est), vestul Olteniei, Banatul. Dacia ca provincie imperială era condusă de un legatus augusti pro praetore – primul guvernând ca locţiitor al împăratului Decimus Terentius Scaurianus, care a fondat şi Colonia Ulpia Traianan Dacica – capitala noii provincii. O altă parte a Daciei, Muntenia şi sudul Moldovei împreună cu sud-estul Transilvaniei au fost înglobate la provincia Moesia Inferior; în sfârşit Crişana, Maramureşul şi cea mai mare parte a Moldovei au rămas în afara ocupaţiei romane, fiind locuite de dacii liberi. Astfel, atât în cadrul provinciilor romane cât şi în afara Imperiului, dar sub puternica amprentă a Romei, istoria poporului dac nu încetează, ci îşi continuă cursul, în istoria poporului român deschizându-se un nou capitol, cel al simbiozei dacoromane.
descarcati cartea de aici....