AnnaE
#0

Mostenirea de Titus Popovici scenariu istoric

CUVÂNT ÎNAINTE

Auto-prezentările mi s-au părut totdeauna deplasate, dacă nu necuviincioase. Dacă fac, totuşi, o excepţie este pentru că publicarea unui scenariu de film poate părea – la noi – o incongruitate. (Recent, un critic cinematografic care de mulţi ani rosteşte şi scrie cu elan ceea ce au mai scris şi alţii, cu precădere italieni, afirma ritos că filmul se poate dispensa de „scenariu”, unicul creator fiind regizorul). Conform aceleiaşi mentalităţi publicarea unei piese de teatru (chiar mediocre) e un act de cultură, oricum; în timp ce a unui scenariu… Aşadar, consider că experienţa merită a fi făcută…

În altă ordine de idei, singura importantă de altfel în cazul acestui scenariu, sunt câteva precizări de ordin istoric.

Întrucât un film artistic nu este o reconstituire ştiinţifică în imagini, ci un act artistic de creaţie, care tinde să surprindă esenţa fenomenului sau evenimentului istoric, nici în acest scenariu nu mi-am propus o respectare stricto sensu a cronologiei, ori supunerea absolută faţă de litera documentului. Am căutat, dar nu e în căderea mea să apreciez în ce măsură am reusit sau nu, să înfăţişez una din coordonatele majore ale istoriei noastre naţionale: lupta pentru independenţă în pofida tuturor greutăţilor şi sacrificiilor cerute, luptă în care, de cele mai multe ori, cei a căror dezvoltare le-o asiguram prin jertfele noastre, ne-au lăsat singuri, conduşi de interese meschine şi egoiste.

În aceste rânduri doresc doar să precizez principalele „abateri” pe care le-am făptuit conştient, în favoarea – cred eu – a expresivităţii artistice, a clarităţii mesajului.

1) Relaţia Bunic-Nepot (Mircea-Vlad Ţepeş). Am sugerat că nepotul ar putea fi Vlad Ţepeş, într-adevăr nepot direct al lui Mircea cel Bătrân, dar care e foarte puţin probabil să fi avut 10 ani, sau chiar să se fi născut în timpul vieţii lui Mircea.

2) Câmpia Mierlei. Neputând şi neintenţionând să fac un film cronologic, am fost nevoit să pun pe seama bătăliei de la Kossovopolje unele evenimente şi personaje care au participat la bătălia, ulterioară, de la Nicopole, care a avut loc după cea de la Rovine. Aşadar, prezenţa la Kosovo a lui Mircea, Sigismund de Luxemburg, a cavalerimii apusene, este o licenţă artistică, necesară – socot – pentru a sublinia una din ideile de bază ale filmului şi anume că în faţa puhoiului otoman Mircea (ca mai târziu Ştefan cel Mare ori Mihai Viteazul) a fost singur; „creştinătatea” mulţumindu-se cu făgăduieli ori cu ajutoare simbolice.

3) În acelaşi sens am contopit, ca personaje, pe Ştefan Lazarevici al sârbilor cu Marko Kraljevici (care a pierit la Rovine, luptând în rândul oastei lui Bayazid) pentru a simplifica înţelegerea dramei pe care au trăit-o cei ce s-au supus, politiceşte, turcilor.

4) Numele uzurpatorului nu era Neagotă, ci Vlad. Dar întrucât în film apar prea mulţi Vlazi, cred că s-ar fi produs confuzie. De altfel în folosirea numelor proprii mi-am luat şi alte libertăţi, căutând să leg – oarecum – sonoritatea lor, de caracterul personajelor. (Udobă, Iercău etc… etc.).

ISCOADA

1417. Înserare…

Prin codri neumblaţi, prin râpe întunecoase, prin vaduri de apă în care încep să lucească primele stele palide, pe şleauri acoperite de praf alb ca făina, – un călăreţ al cărui păr argintiu îi cade pe umeri. Îmbrăcăminte simplă, de şiac, pieptar de zale, jumătate oştean de rând, jumătate ţăran… Conduce calul cu pulpe de fier. În urma lui, ca o umbră, un însoţitor tot vârstnic, cu arcul pe umăr; cucura de săgeţi saltă în galopul calului.

Într-un luminiş, unde s-au oprit, se iveşte – nu se ştie de unde – un oştean cu un cal de schimb. Călăreţul descalecă, pripit; calul sforăie, nările i se umplu de sânge, cade greoi pe o parte; în agonia scurtă copitele scurmă şi spulberă frunzele adunate pe jos… Omul care a înfăţişat calul de schimb pune un genunchi în pământ, sărută mâna bătrânului, ai cărui ochi au o lucire îngheţată. Însoţitorul se ţine deoparte, în umbră, tăcut.

— Cum e? întreabă oşteanul.

— Rău! zice scurt bătrânul.

Oşteanul are un râs stins, fără veselie: „Atunci e bine. Cu răul suntem învăţaţi”…

Bătrânul, îl priveşte lung, enigmatic şi sub această privire, puţin depărtată, puţin tristă, oşteanul se tulbură: îşi trage cu un gest scurt, stângaci cuşma de pe pletele încâlcite: „Iartă vorba slabă…”

Dar bătrânul a dat pinteni calului care a pornit ca săgeata, făcându-se nevăzut sub bolta neagră a pădurii. Trecând pe lângă oşteanul încă speriat, însoţitorul îi aruncă, scurt: „Netotule…”

— Se ţine bine, mormăie ivindu-se dintr-un tufiş un arcaş care până atunci fusese una cu pădurea; se ivesc păşind fără zgomot, ca vietăţile pădurii şi alţii.

— Slavă Domnului! răspunde primul oştean.

O rază de lună străbate frunzişurile. În clipa aceea toţi, ca la un semn de nimeni dat, se fac nevăzuţi… Pădurea pare pustie, ca la începuturile lumii.

Călăreţul urcă un dâmb…

…şi deodată, în faţa lui se iveşte Dunărea, strălucind de mulţimea focurilor de pe podurile de vase ce se întind dinspre malul drept. Se aud ciocăniturile celor ce muncesc la ele – şi mai departe, ca şi cum o puzderie de stele roşii ar fi căzut pe pământ, focurile taberei turceşti, zumzetul ei surd ca zvonul unui îndepărtat cutremur de pământ, care încetează pe neaşteptate – parcă retezat – şi clipa aceasta de linişte e înfiorătoare; apoi ascuţit, sfredelind noaptea se înalţă glasul muezinului: Allah-il-Allah-Muhammad-rassul Allah Allahu-Akbar…

Bătrânul îşi dă pe spate gluga de pănură groasă. Părul alb, buclat, îi cade pe umerii încă drepti, puternici.

Răsărind fără nici un zgomot din stufurile înconjurătoare, o siluetă înaltă se iveşte lângă el: e un bărbat tânăr, cu faţa năpădită de o barbă deasă negru-albăstruie, în ţinută uşoară de luptă: cămaşă de zale, jambiere şi genunchiere de oţel, spadă scurtă, lată, în teacă de piele. Cu o mişcare sprintenă pune un genunchi  în pământ, îi ia mâna, o sărută, se ridică iute. Sunt umăr lângă umăr, păr alb-păr negru, în lumina rece a lunii.

Mircea îl priveşte cu o asprime sub care îşi  ascunde iubirea de tată.

— Cum te lauzi, Vlade?

— Bine, Măria ta.

— Oastea?

— Gata.

— Căpeteniile?

— Cu credinţă până la moarte…

— Sunteţi tineri, fiule… spune deodată Mircea, privindu-l ciudat. Sânge fierbinte. Vă perpeliţi prin pustiurile astea…

— Slujba, Doamne… spune Vlad, ferindu-şi totuşi privirea…

— Aşa-i. Slujba… Adaugă încet, punându-i mâna pe umărul puternic, înzăuat: Slujba… copile…

Şi ca şi cum s-ar supăra pe el însuşi pentru această trecătoare înduioşare:

— Ai dat de ştire lui Izeddin? Unde-i luntrea? Vocea bătrânului e poruncitoare, joasă, aproape şoptită, ca şi cum ar şti că toţi trebuie să-şi încordeze auzul ca să prindă înţelesul cuvintelor.

Tânărul Vlad Dracul încearcă să se împotrivească; tulburat:

— Măria Ta, slăvite tăicuţă… nu e bine…

Bătrânul îl priveşte mirat. Vlad se tulbură, se înclină:

— Binevoieşte şi iartă.. Toate-s cum ai poruncit.

Coboară dâmbul, se înfundă, pierind, într-un desiş de sălcii strâmbe, negre, şi de stuf fără de sfârşit. De undeva, iarăşi parcă de nicăieri, apare, un oştean bărbos:

— Pe aici, după mine, ţineţi aproape…

Dar însoţitorul, umbra Voievodului, îl dă la o parte, mormăind cu glas gros:

— Vezi-ţi tu de treaba ta…

— Acasă toate-s bune… spune Mircea, şi adaugă pe tonul lui egal, parcă obosit, parcă nepăsător, parcă desprins de cele lumeşti, care – de obicei – îi descumpăneşte pe cei cărora le vorbeşte. Mihail, frate-tău, umblă cu tertipuri…

Vlad trasare ca lovit în piept.

— Nu pot să cred, tată! Una ca asta nu poate fi!

Mircea îl priveşte, cu capul uşor plecat pe umăr.

— Crede şi nu cerceta… spune el, surâzând. Feciorul tău creşte. Îmi place de el.

O undă de nelinişte umbreşte faţa lui Vlad Dracul.

— E născut, Doamne, să slujească poruncilor ţării, spune cu vocea uşor tremurând.

Bătrânul îşi apropie faţa de a lui:

— De nevastă nu mă întrebi?

— Ce face? Tremurul vocii s-a accentuat.

— Bine. Face bine, spune bătrânul, parcă supărat, nu se ştie de ce.

Cu un clipocit înfundat, oşteanul-veşnic însoţitor. Mezea, trage o ciobacă primitivă, dintr-un trunchi scobit.

— Ştii şi vâslitul? Când vorbeşte cu el vocea lui Mircea e caldă, apropiată, ca şi cum ar vorbi unui copil.

— Lângă Măria-ta trebuie să ştii de toate, mormăie însoţitorul. Dă mâna, Doamne, să nu scapi în nămol şi să te îneci…

— Măria Ta… încearcă ultima oară Vlad, dar tace smerit sub privirea rece a tatălui său.

Fără nici un zgomot barca înaintează pe apele negre ale Dunării. În faţă, cu bărbia în pumn, Mircea ascultă vocea muezinului care suie, ca o pasăre de noapte, apoi se opreşte brusc – şi enormul zgomot al taberei se porneşte din nou, ca un vuiet de ape…

Din tufărişurile malului drept, o umbră apucă vârful bărcii, o trage pe uscat. Mircea sare apoi vârându-şi sub suman toporişca scurtă, de luptă, se ia după el, păşind sigur, ca şi cum ar vedea noaptea, cum şi vede.

*

La focurile ce sunt încinse mereu cu lemne, cu pomi şi cu mese şi paturi sfărâmate, cu icoane şi bucăţi de paraclise, – resturile gospodăriilor şi bisericilor prădate de ordia otomană – imaginea apocaliptică a acestei armate, aşa cum o văd ochii lui Mircea ce-o străbate netulburat, pierzându-se prin liota de neguţători, de curve, de dervişi, de robi şi roabe cu straiele sfâşiate şi goliciunea lucind alb în vâlvătaia purpurie a flăcărilor alternând cu smoala nopţii; totul într-o hărmălaie de glasuri ce strigă, se ceartă, gem, hohotesc, căci la marginea taberei sunt akîngiii, avangarda de cercetare, de pradă şi de îngrozire; acum, în repaos, vând, schimbă ori joacă în zaruri lucrurile de pradă: odăjdii, cămăşi muiereşti de borangic, odoare bisericeşti pe care le spurcă, blănuri, arme, copii care urlă înfricoşaţi pe jumătate goi şi pe care-i pipăie lacomi, cu degete nervoase. Undeva, de un arbore stingher cu crengile chinuite, sunt spânzuraţi câţiva soldaţi şi un yüzbaşi cu blană de leopard pe umeri le strigă vina pentru care au trebuit să moară: au băut apă din fântâni, ori fântânile sunt otrăvite de ariergarda lui Mircea; în altă parte, într-o mare groapă devenită hazna, o mulţime de otomani se zvârcolesc în chinurile pântecariei sau otrăvirii; cai nechezând sălbatic, sărind peste trupurile adormite sunt duşi la adăpat din butoaie păzite de ieniceri întunecaţi şi impasibili care alungă cu bice plumbuite pe cel ce încearcă să-şi ogoiască setea din apa hărăzită cailor, mult mai preţioşi decât oamenii şi care întind zadarnic pumnii plini cu bani de aur, ori de argint…

… Un fel de „ţară a nimănui” desparte această hoardă plină de o viaţă sălbatică, neînfrânată – de tabăra ienicerilor, tăcuţi, fanatici, îmbrăcaţi în caftane lungi, albastre, şi cucă albă cu pene de struţ pe cap; iar în mijlocul acestui careu de fier, pe un dâmb, străluceşte cortul cât o cetate al sultanului Mehmet I Çelebi… În jurul cortului, pe mai multe rânduri, drepţi, tăcuţi, impenetrabili – ienicerii stau de strajă, drepţi, ca şi lăncile lor.

Oprit undeva, într-o mică vale, Mircea priveşte îngândurat acest zid omenesc, tăcut ca pietrele, nemişcat ca şi ele – în timp ce din cortul Sultanului răzbate, stins dar distinct, zvonul unei zgomotoase petreceri.

Un fâşâit de paşi prin iarba uscată îl face să se întoarcă. Ivit din intuneric, cu barda în mână, Mezea i s-a pus în faţă… Se aude un râs ca un chiţcăit, apoi în lumina părelnică, jucăuşă, se iveşte un bey mărunţel, în ţinută de luptă, cu chivăra cu ţugui ce-i acoperă jumătate de faţă, trasă mult peste turbanul de mătase albă. Un semn al lui Mircea şi Mezea se mistuie în întuneric.

— Ai venit totuşi! se miră beyul, pocnindu-şi fără zgomot palmele.

— Nu ne înţeleseserăm că am să vin, Izeddin-Bey? spune cu acelaşi calm, oarecum nefiresc, Mircea şi adaugă, parcă în treacăt: Sunteţi mulţi…

— Foarte mulţi, Emirdji. De data asta foarte mulţi…

— Atunci de ce nu treceţi Dunărea?

S-au aşezat între nişte scorburi. Din pricina întunericului, a focurilor ce dănţuie ca nişte diavoli roşii, tot peisajul e straniu, nedefinit, ameninţător; crengile unor sălcii bătrâne, negre, putrede, se răsucesc deasupra lor, ca nişte şerpi. Cei doi sunt cam de aceeaşi vârstă dar deosebirea dintre ei e izbitoare: turcul e agitat, aruncă priviri hăituite, trage cu urechea, din când în când îşi pune degetul pe buze, se frământă, îşi pipăie armele, în timp ce Mircea pare că se amuză de neliniştea lui.

— De ce nu treceţi Dunărea? şi o rază de flacără depărtată face ca ochii lui să lucească reci, parcă de gheaţă.

Frământându-şi degetele subţiri, arămii, Izeddin vorbeşte în şoaptă, pătimaş, oarecum furios pe el însuşi că nu izbuteşte să clintească încrederea în sine (sau în ceva ce el nu izbuteşte să înţeleagă) a celuilalt.

— Pentru că… pentru că aşteaptă ca tu să înţelegi…

— Ce?

— Că nu te mai poţi împotrivi… Emirdji. Atâta timp cât am nădăjduit că pot rămâne stăpân pe mine însumi, ţi-am fost alături… N-am avut noroc, nici eu, nici tu…

Impasibil, Mircea ascultă. Cuvintele lui Izeddin ori necurmatul vuiet al taberei, nu se poate şti.

— Musa, fratele Sultanului, pe care l-am sprijinit după sfatul tău, e în lanţuri… Poate să-l omoare în noaptea asta, poate să-l ierte…

— De ce nu treceţi Dunărea?

Fără voia lui, Izeddin mărturiseşte:

— La Rovine Mehmet, Sultanul de azi, era un copil. Dar s-a înfricoşat atât de tare, încât n-a uitat…

Un surâs fugar pe faţa frumoasă a bătrânului Mircea.

— Şi ce aşteaptă? Să mor eu?

Izeddin-Bey îi ia mâinile, le strânge, se apleacă asupra lor ca şi cum ar vrea să le sărute ca să-l convingă; le scutură scos din fire:

— Veneţieni, genovezi, creştini de-ai tăi sunt la el în cort şi-l linguşesc… De ce nu vrei să înţelegi? Ai rămas singur!

— Totdeauna am fost singur… aruncă, parcă în treacăt bătrânul.

— Ascultă bine… dacă mai eşti în stare să asculţi… Genova, Veneţia, Bizanţul au iscălit înţelegeri…

— Eu nu sunt neguţător, să-mi scot paguba pe spinarea ţării…

— Ştiu. Eşti oştean. Cel mai bun al creştinătăţii. Dar dacă vei fi biruit acum… şi vei fi. O ştii. Atunci împrejurările vor fi altele… şi poate nici tu nu vei mai fi… cu încăpăţânarea ta… Mulţi dintre boierii tăi, cei mai apropiaţi, gândesc că a sosit vremea să…

— Ştiu!

— Sigismund al Ungariei nu-ţi va sări nici acum într-ajutor…

— Ştiu!

— La Curtea de Argeş pe ascuns… pe ascuns de tine… soli de-ai lui Mehmet… care sunt creştini de-ai voştri…

— Ştiu şi asta… Şi, spre mirarea celuilalt, începe să râdă. Apoi îi spune, cu un fel de bunătate: Ţi-e tare frică, prietene Izeddin…

Ca izbit în piept, bătrânul turc are o tresărire de mânie, repede dispărută. Cu un zâmbet resemnat:

— Aşa este. Pentru că ţi-am fost prieten. Ţi-am fost aliat împotriva stăpânului de azi. O să mă cheme… în seara asta… sau mâine seară… S-ar putea să poruncească să fiu ucis pe loc, în faţa lui… ori să mă trimită sol la tine, să te lămuresc… şi să-mi tragă în ţeapă copiii dacă nu izbuteşte solia… ori să-i pară bine că n-a izbutit solia şi să-mi dea şefia akîngiiilor, poruncindu-mi să pustiesc totul… La noi, niciodată nu ştii ce-ţi aduce clipa următoare…

— De aceea veţi pieri. Cândva. Nu se ştie când, dar veţi pieri. Tot ce-i clădit numai pe bunul plac al stăpânului, pe jaf, ori numai pe puterea săbiei nu dăinuie…

Cu mişcări nervoase Izeddin îşi descătărămează mantaua, i-o aruncă pe umeri… Îşi scoate coiful cu ţugui şi obrăzar de zale şi i-l întinde.

— Vino…

— Vin.

Cu pasul lui apăsat, liniştit, Mircea îl urmează. Pe neaşteptate bătrânul bey se întoarce, cu un zâmbet răutăcios:

— Nu te temi că te dau pe mâna lui, ca să-mi răscumpăr păcatele?

— Nu.

— De ce?

— Pentru că… spre deosebire de fraţii mei creştini, voi aveţi cuvânt. Şi-l ţineţi. Deocamdată.

— Atunci de ce nu vrei să te închini?

— Pentru că nu-mi place vorba asta. Şi mai ales ce e în spatele ei.

*

Cortul Sultanului Mehmet I Çelebi. O somptuozitate copleşitoare, totuşi având un aer forţat. Protocol exagerat, imitat după cel bizantin dar degradat, trivializat. Sclavi albi şi negri pândesc înfricoşaţi, să ghicească cea mai mică dorinţă a mesenilor, care – deocamdată – admiră un spectacol: hadâmbi musculoşi cu trupul lucind de uleiuri se luptă pe covoare de Smirna; odalisce se răsucesc lasciv; scamatori fac giumbuşlucuri, totul amestecat, totul deodată fără nici o noimă, sub privirea placidă a lui Mehmet care seamănă uluitor cu tatăl său Bayezid Fulgerul, însă în trăsături, în gesturi, în priviri se vădeşte mai moale, mai perfid, mai ascuns.

Un sol plin de praf, se aruncă cu faţa la pământ:

— Lumină a Răsăritului, stăpâne, solia împăratului Grec Manuel se apropie…

— Să se apropie dar…râde Sultanul şi se întoarce spre vecinul său, un cavaler apusean în armură sub care se sufocă; e gras, mătăhălos, beat, cu părul năclăit în ochi – Jean de Nemours – străjuit fidel de pajul său, un adolescent de o frumuseţe răpitoare, cu gene lungi albăstrii, mereu plecate – pe care-l soarbe din ochi un şeic arab, negricios, uscat, ager ca un şoim.

Sultanul e numai lapte şi miere; încearcă izbutind pe jumătate, să imite „bunele maniere” care în epocă şi în acel spaţiu erau cele statornicite în Palatul Blacherne din mult jinduitul Constantinopol.

— Mărturisiţi, nobile comite Jean de Nemours, că nu aţi regretat „captivitatea” care, de la Nicopole, vă face nu ostatecul, ci prietenul şi sfătuitorul nostru în tainele felului de-a lupta al oştilor apusene…

— Mărturisesc! CONFITEOR! mugeşte contele, năuc, primind din mâinile de alabastru ale pajului o cupă uriaşă pe care o goleşte direct în gâtlej cu un gâlgâit fericit…

Replica sultanului a fost recepţionată de cei cărora – indirect – li se adresa.

— Şi eu mărturisesc, messer Giovani…se apleacă spre urechea vecinului şău, un veneţian cu boneta de catifea mult trasă pe ochii osteniţi, trimisul Genovei – gras, tânăr, plin de sine – că spectacolul prostituării cavalerimii apusene în faţa Antihristului, mă îngreţoşează…

— Nu mai mult, messer Bartolomeo, decât s-a scârbit Consiliul celor zece al Serenissimei Republici Veneţiene, aflând că Genova… pe care o reprezentaţi cu atâta admirabilă abilitate… furnizează tunuri aceluiaşi Antihrist…

Sultanul i-a urmărit cu atenţie, luând delicat dintr-o cupă de aur smochine proaspete, pe care se mulţumeşte să le frământe între degete şi să le dea unei maimuţici, pe care un pitic o ţine de un lănţug de aur.

— S-ar părea, Messeri, că urziţi un complot împotriva noastră…

Amândoi neguţătorii se înclină profund:

— Într-adevăr, Stăpâne! complotăm cum să vă fim cât mai agreabili…

— Toarnă-mi vin, scumpul meu Anne! Schimonoselile acestor neguţători îmi întorc maţele pe dos, spune cu vocea-i de bas şi ca să fie auzit, Jean de Nemours, instructor întru stratagie apuseană al căpeteniei necredincioşilor.

Perdeaua de mătase a cortului interior se dă la o parte: intră un fel de „Şef al protocolului” bizantin, care şi-a pus în slujba – otomanilor, încă fruşti, cunoştinţele şi subtilitatea, se prosternează, cu fruntea la pământ, apoi, ridicându-se, spune cu o voce răsunătoare, metalică.

— Sevastocratul Theophilos Kondilas, trimisul lui Manuel al II-lea Bazileu Autocrator al Constantinopolului şi căruia Strălucirea Ta îi îngăduie să se însuşi numească prieten şi aliat credincios, cere cu umilinţă favoarea de a-şi prosterna fruntea în ţărână, neputând suporta strălucirea sublimă…

(În timpul acestei litanii lătrate, cei doi emisari comerciali ai Republicilor Veneţiene şi Genoveze – şuşotesc: „Acum cinci ani era Parakimomen la curtea din Constantinopolis… Îl chema Theophrastos Dukas… S-a turcit. Grecii simt totdeauna de unde bate vântul”… „Ca şi pânzele corăbiilor genoveze”… „Am învăţat de la incomparabila şcoală a Veneţiei”… etc. etc. etc.)

Doi kitoniţi în costume strălucitoare menite şi ele să dea o înaltă idee despre măreţia curţii bizantine, intră şi intonează un salut din trompetele curbate de aur. Sunt urmaţi de patru oşteni-mercenari: un normand în zale de argint, cu teribila secure cu două tăişuri, un vareg bărbos cu pieptar de piele ţintuit în aur şi o spadă uriaşă dreaptă, un bulgar cu opinci din piele de cerb, un tuareg cu fruntea vopsită albastru şi ochii daţi cu henné, care înaintează şi depun în faţa Sultanului darurile tradiţionale: arme strălucind de pietre preţioase, şoimi, vase de aur; – în fine se îveşte şi înaltul demnitar bizantin, om în vârstă, cu o tăietură bizară a bărbii albe, cu faţa obosită dar arogantă, într-o strălucitoare ţinută de gală…

— Sunt curios… se va prosterna? întreabă destul de tare ca să fie auzit sau tocmai ca să fie auzit, messer Bartolomeo.

Sevastocratul se pierde o clipă, schiţează gestul înclinării; în clipa aceea – la un semn neglijent al Sultanului, fostul parakimomen înaintează şi cu un zâmbet obsecvios îl ia de braţ pe demnitarul bizantin.

— Măritul nostru stăpân vă îngăduie să nu vă prosternaţi cu fruntea în ţărână…

Abordând un zâmbet recunoscător, la fel de fals, Sevastocratul se înclină adânc, şoptind din colţul buzei, spre dragoman:

— Porcule…

— Invidiosule… susură acesta, suav.

— Primim bucuroşi aceste daruri, spune cu studiată nepăsare Sultanul Mehmet, făcând un gest plictisit să i se ia din faţă. „Vedem în ele chezăşia unei prietenii sincere”.

— Cine cucereşte pe cine? Turcii pe bizantini, ori aceştia pe turci?… Dacă luăm în considerare ipocrizia moravurilor… şopteşte, virtuos, messer Bartolomeo.

Sultanul a ridicat vocea; toţi ascultă încremeniţi.

— Căci dacă ţelul părinţilor noştri, în iureşul lor biruitor, a fost Constantinopolul, gândul nostru este altul. Chezăşia păcii. De aceea ne aflăm acum cu oştile noastre la Dunăre.

Meterhanalele răsună afară. Trag tunuri. Perdelele cortului mare, în care – ca într-o găoace de mătase – e cortul de gală, se dau la o parte: o mulţime de curteni, dar mai ales de căpetenii militare pe faţa cărora sclipeşte un zâmbet sfidător, privesc ceremonia diplomatică… Printre ei, mult în spate, Mircea, cu obrazul ascuns de coiful lui Izeddin…

Cu un gest elegant, în timp ce kitoniţii intonează din trompetele lor de aur sunete marţiale şi vag religioase, Sevastocratul răspunde:

— Dorinţa cea mai arzătoare ce incendiază cu focul ei roditor inima îndrăgostită de pace a stăpânului meu… Bazileul Autocrator…

(Messer Giovanni comentează: Ai văzut, messer Bartolomeo, cât au decăzut? N-are curajul să pronunţe adevăratul titlu al Bazileului: „De Cristos iubitul şi de Cristos iubitorul împărat Autocrator”… „Se simt pierduţi” etc.)

— …este ca, împreună lucrând pentru binele popoarelor ce se aşează smerite sub părinteasca oblăduire…

— Dar nu se aşează! plezneşte, spărgându-se de mânie reală ori jucată, vocea Sultanului.

S-a îmbujorat la faţă. Toţi îl ascultă, ţinându-şi răsuflările.

— Cel ce ne pândeşte din bezna de dincolo de Dunăre, netrebnicul ghiaur Emirdji, netrăgând nici o învăţătură din înfrângerea pe care părintele nostru Strălucitul Sultan Bayezid a prăvălit-o asupra lui la locul numit Rovine…

(În timp ce Sevastocratul „soarbe” cu diplomatice delicii aceste cuvinte, messer Giovanni şi messer Bartolomeo, care alcătuiesc un fel de „cor” îşi şoptesc: „Parcă la Rovine românii l-au zdrobit pe Bayezid…”).

— Dilecte amice, istoria popoarelor mici, indiferent cum a fost ea”, o scriu popoarele mari, după dictarea providenţei şi a trufiei lor…

Sultanul continuă, aţâţându-se singur, ceea ce sclavilor le produce o cumplită spaimă, ca şi cum ei ar fi vinovaţi de această mânie, ce repede se poate abate, să se descarce, asupra capetelor lor…

— A îndrăznit el… un vierme! să se amestece în treburile noastre de succesiune… Să sprijine, împotriva noastră pe fratele nostru rătăcit, Musa…

Messer Giovanni (ori Bartolomeo, n-are importanţă care) zice cu o strâmbătură: .

— Mă tem că vom asista la un epilog sângeros al acestei cine, altfel demnă de un Lucullus oriental…

După ce a rămas niţel pe gânduri, Sultanul devine „curios”:

— Fratele nostru e bine? Are tot ce-i trebuie?… Tonul e dulceag. Faţa ambasadorului căruia îi este destinată această demonstraţie, e impasibilă.

După o închinăciune adâncă, Dukas, fostul parakimomen raportează:

— O duce numai în huzur… şi-n fiece clipă buzele lui înalţă mulţumiri înlăcrimate către fratele său milostiv…

— Mi-e dor să-l văd… Pe unde se va fi aflând?… se „interesează” Sultanul.

În clipa următoare, zornăind din lanţuri, o momâie păroasă, în zdrenţe imunde, cu picioarele goale, pline de răni ulceroase şi cu ochii rătăciţi, este adusă pe sus, căci nu poate umbla – de doi ieniceri tineri, frumoşi, impasibili.

— Iertare… iertare… frate scump şi Stăpâne… Buzele vinete, crăpate, buboase dezvelesc o gură fără dinţi…

— Aud că ai de toate… Ce-ţi mai doreşti bunul meu frate care atâta m-ai iubit? întreabă Sultanul cu bunătate.

— Moartea… şopteşte Musa.

În spatele lui s-au ivit, imediat, doi gealaţi unul cu un iatagan strălucitor, celălalt cu un şnur de mătase neagră, la capete cu două bule mici de aur…

— Cuvine-se să nedreptăţim un frate scump şi credincios neîndeplinindu-i dorinţa? se întreabă Sultanul, întorcând imperceptibil capul spre gealatul ce ţine, cu solemnitate, şnurul. Acesta, cu o mişcare abilă îi înfăşoară gâtul, rupându-i totodată grumazul: troznetul sec se aude distinct. Trupul slăbit al fostului sultan Musa Çelebi, n-are nici o tresărire măcar: gealatul se înclină, ca un actor ce-ar aştepta aplauze.

— Bine, spune Mehmet apoi, graţios, Sevastocratului: Cred că prietenul şi aliatul nostru Bazileul Manuel va fi mulţumit. Căci fără ajutorul său, răposatul nostru frate Musa… (cineva acoperă trupul cu un covor subţire) ar fi ajuns unealta lui Emirdji Valahul, ale cărui pofte de mărire ţintesc spre Constantinopol…

Sevastocratul spune, cu studiată neglijenţă:

— Noi l-am sfătuit mereu pe Mircea care se intitulează sfidător „mare voievod şi domn, singur stăpânitor a toată ţara Ungrovlahiei şi a părţilor de peste munţi, încă şi spre părţile tătărăşti şi herţeg al Amlaşului şi Făgăraşului şi domn al Banatului Severinului şi de amândouă părţile peste toată Podunavia, încă până la Marea cea Mare şi singur stăpân al cetăţii Dârstor.”… l-am sfătuit să-şi vadă de lungul nasului… încheie vulgar Sevastocratul.

Sultanul care a ascultat cu vizibilă enervare înşiruirea titlurilor lui Mircea, spune mâncând cuvintele:

— Atunci sfătuiţi-l… pentru ultima oară! Mergeţi în satul său, la Curtea de Argeş unde-şi creşte porcii şi oile… şi sfătuiţi-l!

— Dorinţa Majestăţi voastre e poruncă pentru mine…

Sultanul continuă:

— …Bătrânul ghiaur, căzut în mintea copiilor, nu vrea să stea de vorbă cu nimeni… (din nou cei de faţă îşi ţin respiraţia întrucât nu ştiu nici ce se pregăteşte, nici ce va urma)… credinciosul nostru Djandjaroglu Izeddin, Beyul de Kastamonu… E bătrân, s-ar putea bănui că e şi inţelept. Dar oare mai trăieşte? Nu l-am văzut de mult… Ne ocoleşte. Nu ştie cât îl iubim…

Ca împins de o mână nevăzută, bătrânul bey mătură cu barba sa albă, rară, covorul din faţa Sultanului.

— Lumină a Răsăritului, mângâierea credincioşilor, sprijin al celor slabi…

— Tot aşa îi spuneai şi acelui câine! – zice Sultanul, un gest spre cadavrul fratelui său.

Gata să intervină, căci nu se ştie ce va hotărî Sultanul în clipa următoare, cei doi gealaţi îl încadrează pe Izeddin…

— Nu… nu… zice Sultanul. Poate mai târziu… Dacă nu-şi va îndeplini solia… Căci îi încredinţăm solia să ne aducă închinarea valahului… Să-i spună că e destul să ridicăm degetul mic şi să-l zdrobim… dar că vrem pace…

— Am înţeles, Stăpâne…

— Şi acum… Sultanul bate din palme. Meterhaneaua scoate sunete stridente. Pânzele cortului interior sunt trase astfel încât curtenii şi ostaşii să nu mai asiste la ceea ce va urma: un stol de cadâne intră graţioase, fâlfâind mătăsurile subţiri ce le acoperă trupurile tinere şi goale.

Jean de Nemours mugeşte:

— De atâta subtilitate grecească, mi s-a uscat gâtlejul!

Frumosul paj, cu ochii plecaţi, îi toarnă vin.

Doi robi târăsc de picioare hoitul fostului sultan Musa. Trec prin faţa celor doi italieni.

— Aţi avut o imagine, messer Bartolomeo, de cum va arăta Europa, sub luminata stăpânire otomană… printre altele şi cu ajutorul nostru…

 

În ciobeica ce-l duce peste Dunărea cea năpădită de ceaţa dimineţii, Mircea e cufundat în gânduri…

 

Attachments
Mostenirea de Titus Popovici.doc 5.08 Mb . 194 Views