Scrisori către Vasile Alecsandri
Date biografice:
Ion Ghica (n. 12 august 1816, București, Țara Românească – d. 7 mai 1897, Ghergani, România) a fost o personalitate marcantă a celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea.
Economist, matematician, scriitor, pedagog, diplomat și om politic, Ion Ghica a fost prim-ministru de cinci ori: de trei ori al guvernului României (în 1866, în 1866-1867 și în 1870-1871) și de două ori între 1859 și 1860, la Iași și la București, în perioada în care țările române se uniseră într-un stat, însă păstrau încă două guverne separate.
A fost din 1874 membru titular al Societății Academice Române și președinte al ei, ales la 18 septembrie 1876 până în 1879, când instituția a fost redenumită în Academia Română. A fost președinte al Academiei Române de mai multe ori (1879 - 1882, 1884 - 1887, 1890 - 1893 și 1894 - 1895). Cartea Scrisori către Vasile Alecsandri este capodopera sa de scriitor.
Personalitatea şi opera „prinţului Ghica" sunt chintesenţiale pentru secolul XIXromânesc, epocă istorică fascinantă.Ion Ghica s-a născut la 12 august 1816, la Bucureşti, ca fiu al lui Dimitrie (Tache)Ghica şi al Mariei, născută Câmpineanu. Copilul este botezat de mitropolitul DionisieLupu, având ca naş pe Grigore Ghica - viitorul domnitor de la 1822, unchiul tatălui său.Impunătoarea casă boierească a părinţilor era situată pe Podul Caliţii (azi Calea Rahovei),lângă Podul Beilicului.Spiţa familiei Ghica urca până în secolul al XVI-lea şi însuma, pe lângă marispătari, hatmani şi bani, nouă domnitori, la tronul Moldovei sau al Munteniei. FamiliileGhica şi Câmpineanu se înrudeau cu Văcăreştii, Dudeştii, Oteteleşanii, Cândeştii,Filipeştii şi Cantemireştii din Moldova.
În 1824, pe când tatăl său se afla ispravnic la Focşani, copilul asistă la „punerea înfiare" a clucerului Alecu Gheorghescu, scenă pe care o va evoca în prima dintre„Scrisorile către V. Alecsandri". La început învaţă carte grecească cu dascăli pe care-i vaevoca în „Scrisori", iar de la Ion Heliade Rădulescu ia lecţii de gramatică românească.Între 1830 şi 1834 urmează cursurile profesorului de franceză J.A. Vaillant de la colegiul„Sf. Sava", împrietenindu-se cu Grigore Alexandrescu şi N. Bălcescu, pe care-l va evocaîntr-o celebră scrisoare.În 1835 pleacă - precum toţi tinerii români de familie bună ai epocii - la Paris, „lastudii înalte". Teodor Diamant (iniţiatorul, ulterior, al „falansterului de la Scăeni",comunitate socialist-utopică, un fel de colectivitate hippie avant la lettre), cu care seîmprietenise încă din 1828, îi dăduse o scrisoare către Charles Fourier, celebrul socialistutopic francez.
Întâmplarea îi aduce în cale grupul de tineri moldoveni aflaţi la studii la Paris, printre care Alexandru Ioan Cuza şi Vasile Alecsandri. Între Ghica şi acesta dinurmă se leagă acum o prietenie de o viaţă.La Paris, Ion Ghica este preocupat în primul rând de a face cunoscute ŢărileRomâne în Apus şi, treptat, alături de ceilalţi tineri, se implică din ce în ce mai mult înmişcarea revoluţionară - extrem de la modă şi influentă în cercurile pariziene. În 1843,tinerii întemeiază la Bucureşti societatea conspirativă „Frăţia", propunându-şi să lupte pentru răsturnarea „odioasei dictaturi" a lui Gheorghe Bibescu, urcat pe tron în 1844.
Comentariu literar
Scrisorile catre Vasile Alecsandri au fost scrise de Ion Ghica spre sfarsitul vietii. Asupra imprejurarilor in care prozatorul si Alecsandri s-au hotarat sa-si scrie unul altuia ne informeaza chiar Ion Ghica: intr-o seara lunga de iarna, pe cand ninsoarea batea in geamuri, asezati pe jaturi la gura sobei, dinaintea unei Jlacari dulci si luminoase, am petrecut ore intregi si placute cu amicul Vasile Alecsandri, povestindu-ne unul altuia suvenirile noastre din tinerete.
Se apropia de ziua cand ne-arn adus aminte de camerile noastre de culcat si ne-am despartit gasindu-ne amandoi la un gand, zicandu-ne: De ce nu ne-am scrie unul altuia, sub forma de epistole intime, cele ce ne-am povestit intr-asta-seara; poate ca unele din istorioarele noastre ar interesa pe unii dintr-acei cari n-au trait pacele vremi? ."
Desi Alecsandri nu a scris decat trei epistole, Ion Ghica a continuat sa scrie cu perseverenta, la indemnul poetului, care pretuia verva fericita" a autorului, intuind vocatia epistolara a acestuia.
Încă din 1855 Alecsandri îl îndemna pe Ghica (în această vreme bei al insulei Samos), să scrie iarăşi, ca pe vremuri la „Propăşirea”, să aştearnă pe hârtie întâmplări trăite, să descrie meleagurile pe care se află. La 16 iunie din acest an, trimiţându-i primele 27 de numere ale „României literare”, el îi scria: „La lucru deci, bătrânul meu colaborator, trimite-mi descrierea insulei Samos sau orice altceva. Oricare produs al penei tale va fi binevenit şi va primi o ospitalitate princiară în coloanele foii mele [...]. Trebuie să fie regăsit numele tău în „România literară”, când cineva se va ocupa mai târziu de mişcarea literară în provinciile noastre” (conferă Vasile Alecsandri, Cele mai frumoase scrisori).
Ideea schimbului de scrisori a încolţit în mintea celor doi corespondenţi mai târziu, în împrejurări pe care le relatează atât Vasile Alecsandri cât şi Ion Ghica în Introducţiunea sa la ediţia cea nouă, din 1887, a Scrisorilor:
„Într-o seară lungă de iarnă, pe când ninsoarea bătea în geamuri, aşezaţi pe jăţuri la gura sobei dinaintea unei flăcări dulci şi luminoase, am petrecut ore întregi şi plăcute cu amicul meu Vasile Alecsandri, povestindu-ne unui altuia suvenirile noastre din tinereţe. Se apropia de ziuă când ne-am adus aminte de camerile noastre de culcat şi ne-am despărţit găsindu-ne amândoi la un gând, zicându-ne: «De ce nu ne-am scrie unul altuia, sub formă de epistole intime, cele ce ne-am povestit într-astă seară; poate că unele din istorioarele noastre ar interesa pe unii dintr-acei care n-au trăit p-acele vremi?»
Şi într-astfel am început o corespondenţă, deşi adesea întreruptă, dar pe care am reînnoit-o de câte ori ocupaţiunile ne-au permis; corespondenţă în care ne-am ferit de orice invective, fără însă a ne abate niciodată a spune adevărul”.
La sfârşitul anului 1879, corespondenţa aceasta de o rară eleganţă însuma trei epistole ale lui Ion Ghica şi încă nici una a lui Alecsandri. În noiembrie, Alecsandri, aflat la Mirceşti, refuza invitaţia lui Ghica de a se duce la Senat, la Bucureşti, din pricina gerului prea aspru pentru acea dată: „21 grade sub zero! - se zburlea el. E, cum s-ar zice, o Siberie! Geamurile sunt împodobite cu desene de gheaţă, reprezentând păduri de brazi şi aerul pare că tremură de frig sub vântul de nord. Pe cine naiba a putea să dai afară pe o astfel de temperatură? [...] lasă-mă să stau cuibărit la căldură în camera mea şi nu-mi cere să mă duc să înfrunt asprimea climei noastre eminamente propice [aluzie la un discurs al lui P.S. Aurelian cu privire la agricultură, care stârnise hazul multor contemporani], pentru a merge să împodobesc Senatul cu un nas roşu şi poate cu o pleurezie din cele mai reuşite”.
În continuare, Alecsandri confirma primirea celei de a treia epistole a lui Ghica, pe care o considera ca o recompensă pentru hotărârea sa de a rămâne închis la Mirceşti: „Primind-o ieri seară, am citit-o, cu voce tare la toţi ai mei strânşi în jurul biroului meu şi am constatat cu plăcere că această lectură ne-a făcut pe toţi să petrecem o seară plăcută. Asta pentru că scrisoarea ta conţine două tablouri colorate cu multă iscusinţă şi care se remarcă prin contrastul lor, acela al ciumei din timpul lui Caragea şi acela al nunţilor, aşa cum se făceau ele îndată după dispariţia acelui flagel.”
În aceeaşi scrisoare îi făgăduia lui Ghica să-i urmeze exemplul, adică să-i răspundă, şi-l întreba dacă n-ar vrea să înceapă publicarea scrisorilor: „Am deja trei scrisori cu amintiri, scrise pe hârtie de acelaşi format şi te rog să-mi scrii pe celelalte pe acelaşi fel de hârtie, ca să dau să le lege pe toate - mai târziu - într-un volum frumos, care va rămâne fiicei mele. Ea însăşi mi-a făcut această propunere ieri seară. La rândul meu, îţi voi urma exemplul, căci, chiar de mâine, voi începe să-ţi răspund. Până atunci, vrei să public aceste trei scrisori ale tale în „Convorbiri”, sau preferi să le rezervi un loc în Analele Academiei?” (conferă Vasile Alecsandri, Cele mai frumoase scrisori).
La 5 februarie 1880, poetul face primul pas spre publicarea acestei corespondenţe. Solicitat de Iacob Negruzzi să-i trimită material pentru „Convorbiri”, el îi propune publicarea celor trei epistole ale lui Ghica pe care le deţinea: „Portofoliul meu e gol de tot - îl informa el în primul rând. Iată însă ce-ţi propun: ne-am decis cu Ion Ghica să preschimbăm un şir de scrisori amintitoare de timpurile trecute. Posed pân-acuma trei epistole foarte interesante ce mi-a trimes Ghica.
Dacă-ţi convine, sunt gata a le pune la dispoziţia foaiei „Convorbirilor”. Acele scrisori nu se ating nicidecum de politica zilei; ele sunt nişte preţioase schiţe de moravuri vechi şi de datini istorice. Aştept răspunsul d-tale păn-a nu-ţi comunica copie după dânsele” (conferă Vasile Alecsandri, Scrisori).
Deşi Alecsandri se arăta grijuliu să-l asigure pe junimistul Negruzz că scrisorile prietenului său „nu se ating nicidecum de politica zilei”, acesta se plânge totuşi de unele resentimente ale lui Ghica faţă de el, căci la 11 februarie 1880, „sihastrul” de la Mirceşti căuta să-l liniştească în această privinţă: „Cât pentru simţirile lui Ion Ghica către d-ta, eu cred că eşti înşelat. Oricum, când voi merge la Bucureşti, voi avea o explicare cu el”.
Se pare că lămurirea chestiunii n-a suferit întârziere, căci prima scrisoare a lui Ghica, Din vremea tui Grigorie Ghica Voievod, apare în „Convorbiri literare”, nr. 1 din 1 aprilie 1880. După aceea publicarea s-a urmat cu destulă regularitate, datorită îndeosebi diligentelor lui Alecsandri care, dacă n-a fost prea harnic cu răspunsurile, de publicarea scrisorilor primite de la prietenul său însă s-a ocupat foarte îndeaproape (conferă şi G.C. Nicolescu, Viaţa lui Vasile Alecsandri).
În luna iunie a aceluiaşi an, vestea morţii prietenului său din copilărie, Vasile Porojan, dă naştere la primul răspuns al lui Alecsandri la scrisorile lui I. Ghica. La 14 iunie îl trimitea lui Iacob Negruzzi, iar în nr. 5 din 1 august 1880 al „Convorbirilor” vedea lumina tiparului.
Publicarea scrisorilor lui Ghica continuă în „Convorbiri”, dar al doilea răspuns al lui Alecsandri se lasă aşteptat: „[...] sunt prea bucuros de vestea ce-mi dai despre publicarea în numărul din 1 februarie [a Scris, a VII-a a lui Ghica, cu privire la evenimentele de la 1848 - apărută în nr. 11 din 1 febr. 1880].
Eu mă recunosc dator cu multe răspunsuri lui Ion Ghica şi sper că le voi scrie în curând” - îi mărturisea el lui Iacob Negruzzi la 28 decembrie 1880 (conferă Vasile Alecsandri, Scrisori).
Al doilea răspuns se încheagă atunci când se întoarce la Mirceşti, după ce se sufocase aproape trei luni în capitala ţării, în atmosfera otrăvitoare a demagogiei liberale. Indignarea poetului faţă de pretenţiile liberalilor că ar fi suferit în 1848 în lupta pentru libertatea poporului, că ar fi mâncat „pânea amară a exilului” după revoluţie îl fac să pună mâna pe condei şi să aştearnă pe hârtie, în cuvinte aspre, adevărul. Scrisoarea o trimite la „Convorbiri” (în februarie 1881), dar se răzgândeşte îndată şi-i cere lui Negruzzi să n-o publice încă pentru că dorea să-i aducă unele completări, pe care însă nu le-a mai făcut niciodată. Scrisoarea a publicat-o postum Iacob Negruzzi, în „Convorbiri literare” (nr. 9 din 1 decembrie 1890). Cel de-al treilea răspuns al lui Alecsandri va fi scris abia cu prilejul publicării în volum a corespondenţei dintre el şi Ghica.
În toamna anului 1883, în timp ce Ion Ghica era ambasador la Londra, Ioan Bianu pregătea ediţia Scrisorilor lui Ion Ghica către V. Alecsandri şi îi adresase poetului rugămintea de a-i înlesni consultarea „Convorbirilor” în care acestea fuseseră publicate. La 20 octombrie 1883, Alecsandri îi răspundea: „Numerile din „Convorbiri” care cuprind scrisori de-ale lui Ghica sunt greu de găsit şi de adunat, dacă ele nu au fost legate în volume. Însuşi Negruzzi nu cred că ar putea să vi le procure; cu toate aceste îi voi scrie” (conferă Vasile Alecsandri, Documente literare inedite).
Peste câteva zile îi trimitea totuşi câteva numere, iar la 25 octombrie altele, făgăduind să scrie şi o prefaţă: „Am scormonit prin toate dulapurile înghesuite cu broşuri şi am dat de vreo câteva care cuprind scrisori de ale amicului meu Ion Ghica. Ieri v-am trimis două; astăzi vă espeduiesc încă vreo şepte. Altele nu mai posed, prin urmare trebuie ca d-voastră să le descoperiţi pe la Iorgu Sion sau la alt membru al Academiei.
Mărturisesc cu ruşine că la multile şi spiritualile scrisori ale amicului meu nu am răspuns decât numai o dată. Acest răspuns îl veţi găsi într-unui din numerii „Convorbirilor”, sub titlul de Vasile Porojan, pe care îl veţi publica la sfârşitul volumului, dacă veţi găsi cu cale. Vă promit o prefaţă, însă mai târziu, când oi fi dispus a mă aşeza pe scris. Vom face astfel o surprindere plăcută iubitului nostru ambasador” (conferă manuscrisul nr. 5.536; notele Martei Anineanu, în Vasile Alecsandri, Documente literare inedite).
Curând după aceea Alecsandri îi scria şi prietenului său la Londra: „Ai avut o idee foarte bună de a pune să se strângă toate scrisorile tale într-un volum. Va fi citit cu nesaţ. Am procurat lui Ioan Bianu mai multe numere din „Convorbiri”, dar nu ştiu dacă a putut să le găsească şi pe celelalte” (scris, din Mirceşti, 11/23 noiembrie 1883).
„Dispoziţia” pentru scris nu s-a lăsat mult aşteptată, căci la 15/27 decembrie 1883 prefaţa era gata şi „surpriza” pornea către Londra: „Bianu m-a anunţat că volumul tău este gata să apară - îi scria el lui Ghica - ba chiar acest băiat de treabă mi-a sugerat ideea de a-i adăuga o prefaţă sub formă de scrisoare şi de a-ţi face o surpriză. Scrisoarea mea este gata. Să o trimit direct lui Bianu, fără ştirea ta, sau să ţi-o comunic mai înainte, pentru a vedea dacă îţi este pe plac? Mi se pare că aşa este mai corect, de aceea îţi expediez chiar astăzi manuscrisul, pe care vei încerca să-l citeşti cât mai atent - cu tot scrisul meu mărunt - şi pe care îl vei trimite apoi la Bucureşti dacă...
Nu ştiu dacă memoria m-a slujit bine în ceea ce priveşte arestarea lui Hiotoglu, stârpirea piraţilor din Arhipelag şi întâlnirea ta cu Saltafero, comandantul flotei pe care ai făcut-o să se întoarcă din drum. Corectează greşelile de memorie, dacă este necesar, completează amănuntele, dar nu suprima ceea ce ar face să roşească modestia ta. Să lăsăm ipocriţilor aceste false schimbări de culoare”, încheia el (conferă Vasile Alecsandri, Scrisori. Însemnări).
Chiar a doua zi, la 16 decembrie 1883, poetul îl înştiinţa şi pe Ioan Bianu că prefaţa era o realitate: „Epistola menită de a servi de prefaţă la volumul lui Ghica e gata, ieri am trimis-o la Londra pentru ca să decidă amicul meu dacă îi convine. În cazul acesta vă va comunica-o cât mai curând. Aţi parvenit a obţine de la Negruzzi ultima scrisoare a lui Ghica? Ea-i necesară spre completarea volumului” (conferă Vasile Alecsandri, Documente literare inedite).
Ion Ghica a avut puţine corecturi de făcut în scrisoarea-prefaţă (cum se poate vedea în manuscrisul nr. 804) cu care s-a declarat de acord, spre încântarea vechiului său prieten, care-i scria în decembrie 1883: „Dragul meu, încântat de a şti că scrisoarea mea îţi convine, căci ea trebuie să facă parte din volumul tău. Bianu, ducându-se la Miroslava, la Balş, pentru sărbători, a petrecut douăzeci şi patru de ore aici, şi am vorbit atâta despre tine, încât trebuie să-ţi fi ţiuit urechile ore întregi [...]. Aşteaptă deci scrisoarea mea cu nerăbdare, pentru a oferi volumul tău pradă cititorilor” (conferă Vasile Alecsandri, Scrisori. Însemnări).
Din această scrisoare se vede că volumul era gata tipărit şi nu aştepta decât prefaţa lui Alecsandri ca să apară. La 30 ianuarie anul următor, Alecsandri chiar îi dădea această veste lui Ghica: „Volumul tău a apărut; Bianu mi l-a trimis şi tocmai i-am scris, rugându-l să expedieze numaidecât un exemplar fratelui meu, care va găsi desigur în el câteva scrisori de tradus pentru „Revista lumii” [e vorba de Revue du monde latin, condusă de contele C. de Tourtoulon, care încerca o colaborare culturală a tuturor popoarelor de origine latină]. Această revistă se ocupă mult de noi şi cere articole scrise de români” (conferă Vasile Alecsandri, Scrisori. Însemnări).
Deşi retras în bârlogul lui de la Mirceşti, poetul nu se mulţumea doar să afle şi să-l anunţe pe Ghica de apariţia volumului. El se grăbea să împărtăşească această ştire şi altora, în dorinţa ca importantul eveniment să fie cunoscut de cât mai multă lume. La 1 faur 1884 îi scria lui Al. Papadopol-Callimach: „A apărut volumul de corespondenţă a lui Ion Ghica cu mine. E foarte interesant”, atrăgea el atenţia (conferă Vasile Alecsandri, Scrisori).
La 9 februarie îl înştiinţa şi pe Iacob Negruzzi: „Ştii negreşit că corespondenţa lui Ion Ghica din «Convorbiri» a apărut într-un volum. Tot ce am scris în iarna aceasta este o epistolă-prefaţă”. Spre sfârşitul aceleiaşi luni îl sfătuia: „Bine ar fi însă să se anunţe în «Convorbiri» apărerea volumului de curând tipărit sub titlul de: Scrisori ale lui Ion Ghica către V.Alecsandri, tipografia Academii Române, 1884.
În acest volum - îl informa el în continuare - figurează la început o epistolă a mea, ca prefaţă, şi la sfârşit articolul meu intitulat Vasili Porojan, care a fost publicat în «Convorbiri»” (Mirceşti, 25 februarie 1884).
Alecsandri nu-şi considera misiunea împlinită faţă de acest volum decât în momentul în care, la 15 martie 1884, îl prezenta la Academie (conferă şi G.C. Nicolescu, Viaţa lui Vasile Alecsandri).
De ediţia nouă, din 1887, a Scrisorilor, în care materialul este reorganizat, se va ocupa mai îndeaproape Ion Ghica.
Farmecul scrisorilor consta in stilul direct, liber de orice constrangere, de o rafinata si subtila eruditie. Tonul povestirii este degajat, familiar, plin de umor. Cand s-a decis sa-i scrie lui Alecsandri, Ghica nu si-a propus sa faca literatura: Daca vrei sa-ii scriu cateodata"- il previne Ghica - nu-mi cere, te rog, sir la vorba, caci nu sunt in stare a-mi restrange suvenirile si a le clasa pe date, ci lasa-ma sa Jac cum pot si cum imi vine. "
Capodopera a literaturii noastre memorialistice. Scrisorile catre Vasile Alecsandri sunt considerate de George Calinescu drept muzeul Carnavalet al nostru".
Introducere la scrisorile lui Vasile Ghica de Vasile Alecsandri (fragment)
Printului Ion Ghica
Mircesti, decembrie 1883
Iubite amice,
Iata-ne cu iarna in tara! Ea a sosit noaptea, pe furis, si s-a grabit sa-si scuture cojoacele pe fata pamantului pentru ca sa afirmeze stapanirea ei... A doua zi romanii s-au trezit vasali acestei regine aspre ai carei ministri sunt crivatul si gerul, ai carei curtezani sunt lupii si corbii, a carei armata sunt fulgii de zapada si turturii de gheata, ale carei palate sunt cladite cu troian. Baba cocheta si sulemenita se mireaza in oglinda raurilor inghetate si poarta pe frunte-i o coroana de briliante ce te patrunde de fiori cand o privesti si te preface in sloi cand te atingi de dansa.
E timp de a se culege pe acasa si de a se adaposti la gura sobei in asteptarea altei regine mult mai atragatoare, Primavara, care va detrona in curand pe batrana uzurpatoare. Sperare dragalasa!... Ea ne face a rabda despotismul ingrozitor al iernii fara nici o incercare de rascoala in contra ei, caci orice manifestare razvratitoare ar luneca pe gheata si ar cadea sleita sub un numar infiorator de grade de frig. Padurile apar ca niste pete negre pe fondul alb al tabloului iernatic. Copacii desfrunziti au aerul de schelete parlite in foc, si printre crengile lor zboara ciripind multime de pasarele, sticleti, pitigoi, vrabii, ciocarlani etc., catandu-si hrana, pe cand sub cerul nouros carduri lungi de corbi fac manevre prevestitoare de vijelii. in toate zarile, pe toate campiile se intinde o patura alba ca o panza pe un mort, iar pe drumurile disparute sub zapada se vad miscanduse incet sanii incarcate cu lemne de la padure. Vitele par chircite, pasarile zgribulite, si oamenii vineti la fata. Iarna gaseste o petrecere de artist lipind pe geamuri flori fantastice de gheata si vopsind cu culoare patlaginie urechile si nasurile omenesti. Ea simte multumire de a pune natura in suferinta si de a face ca insusi aerul sa para tremurand de ger cand privesti fulgii spulberati de suflarea vantului.
Eu, amice, desi mare admirator al frumusetilor Iernii, splendide la lumina soarelui si fermecatoare sub razele lunii, ma feresc de contactul ei prin intrebuintarea unui numar, ajuns a fi legendar, de paltoane si de blani. Cand o vad sosind, o intimpin cu batranescul cantec poporal:
Sora-mi esti, sora sa-mi fii,
Iar la noi mai rar sa vii.
si ea, drept multumire, intoarce cheia in broasca usii mele, trantindu-ma astfel la inchisoare pana la epoca sosirii nagatilor. Trei, patru si uneori cinci luni de zile, retras in casuta mea, imi inchipuiesc ca sunt intr-o corabie prinsa de sloiurile Marii Baltice. Parere negresit, dar parere asa de intetita in mintea mea, ca zaresc chiar ursi albi trecand pe camp!... Cat despre lupi, ii aud noaptea urland in marginea satului si ziua ii recunosc in impiegatii fiscului. Cat tine timpul aspru, cat termometrul face gimnastica sub linia de la zero ca sub un trapez ideal, imi umplu zilele cu indeletniciri intelectuale si cu intretinerea focului din sobe. Am ajuns in arta aceasta la inaltimea vestalelor si acum stiu a da cladirii despicaturilor de lemne forme arhitectonice care ar merita medalie de aur, daca asemene talente s-ar recompensa in tara noastra.
Dimineata imi place sa ma scol de cu noapte si sa gasesc cabinetul meu de lucru bine incalzit si vesel luminat de un candelabru aprins. Ceaiul e gata pe masa; cateii mei sar prin camera cu mii de jocuri si de dezmierdari, asteptand portiile lor de zahar; biroul ma cheama langa el, aratandu-mi calimara plina, condeiul zburdalnic, hartia alba. „La lucru!“ imi sopteste un glas ce iese din tuspatru colturi ale cabinetului si cu placere ascult adeseori indemnul sau; incep prin corespondenta cu Londra, cu Parisul, cu Bucurestii, cu Iasii, cu Montpellier, chiar si cu America; apoi ma apuc de vreo lucrare mai serioasa si ziua trece far-a baga de seama daca ninge si daca sufla crivatul.
Sunt zile in care... insa te vad zambind si clatinand din cap... sunt zile in care ies pe afara, invelit cu blana nr. 3, si fac o primblare scurta, de tot scurta, pe cararile trase in omatul din gradina. Admir in treacat cerul otelit, zapada cristalizata ce scartaie sub picioare, pasarelele ce zboara imprejuru-mi tipand de mirare (?)... clatinarea copacilor in semn de cainare pentru imprudenta mea si ma simt cuprins de un avant eroic infruntand dusmana lumii, Iarna!... dar sa ne grabim a ne intoarce in casa, caci inghet cu tot eroismul meu! Seara, cand perdelele sunt trase, cad pe ganduri, privind la salamandrele din soba. 0 melancolie adanca patrunde in sufletul meu pe cand viscolul vajaie prin horn; iar pentru ca s-o alung, adun cu mintea imprejuru-mi pe unii din contemporanii mei ce se bucura inca de viata si rasfoim impreuna albumul suvenirelor noastre.
Tu esti unul din cei chemati si mai alesi. Iata dar un raport exact de cele ce am grait cu tine, ieri seara, in ajunul sfintilor Tirs, Lefkie si Filimon. Amice, cand vine varsta nemiloasa si ne spune ca e timp de astamparat pornirile inimii si de strans aripile inchipuirii, cand zburdalnicele zboruri prin lumea nalucirilor atragatoare devin periculoase si calatoriile departate prin lumea reala o intreprindere obositoare, ne ramane o ultima si nepretuita petrecere pentru mangaierea zilelor din apusul vietii. Ea consista intru aducereaaminte a trecutului si reinvierea prin povestire a diverselor epoci prin care am trecut intalnind in calea noastra tipuri originale si luand parte la fapte care se ating de istoria tarii. Acest voiaj in jilt are avantajul de a fi si comod, si incantator.
Tu mi-ai povestit adeseori intamplari interesante pe care le auzisesi din batrani si mi-ai zugravit cu un adevarat talent de pictor unele figuri din generatia ce ne-a precedat, intrevazute de tine in copilarie. Eu insumi am cercat sa fac a zbura pe sub ochii tai un stol de suvenire variate, si astfel orele noastre de intalnire au fost totdeauna pline de veselie sau de uimire, pline de incantari culese in gradina trecutului, sau de visuri patriotice vanate pe campul viitorului necunoscut. Am imbatranit insa fara a pierde patima acestui vanat, caci dintre toate pasiunile omenesti amorul de patrie este singurul care nu se stinge niciodata.
Daca am fi avut o masina stenografica de buzunar, masina ce se va inventa negresit in secolul nostru de avocati si de deputati elocventi, ea ar fi produs o mica biblioteca de anecdote, de schite usoare, de memorii istorice si de portrete bine colorate, care formau un soi de muzeu demn de a fi vizitat; iar generatia actuala, a carei cunostinta de trecut nu se intinde peste limitele celor din urma treizeci de ani, ar gasi in el multe subiecte de studiu atragator si folositor... Cate romane, cate piese de teatru, cate scrieri fiziologice s-ar putea cladi cu materialul adunat in el! si cate spirite sanatoase s-ar retrage cu multumire in sanctuarul sau spre a se odihni de luptele zilnice si de preocuparile, zise politice, ale epocii de fata!...
Tipuri pentru tipuri, sunt de preferat acele disparute din societatea romana, in locul acelor de venetici alungati din tarile lor si adapostiti astazi intre noi cu pretentiile lor ridicole de critici si de reformatori, in locul acelor de Don-Juani de trotoires, acelor de salvatori patentati de patrie, acelor de invidiosi care stupesc veninul lor spre tot ce-i mai sus decat dansii, chiar desi sunt convinsi ca stupitul cade tot pe obrajii lor etc., etc. Fapte pentru fapte... istoria va judeca valoarea acelor care s-au desavarsit cu sacrificii de avere si de viata chiar, si acelor savarsite sub indemnul ambitiei personale sau al dobandirii de averi colosale.
Aceasta idee m-a indreptat catre tine, amice, cu propunerea ca sa incepem intre noi o corespondenta menita de a continua convorbirile noastre si sa le publicam intr-o foaie literara pentru placerea noastra intima. M-am magulit totodata cu slaba sperare ca acea corespondenta va fi bine primita de unii din compatrioti care binevoiesc a recunoaste putine merite predecesorilor si ceva mariri evenimentelor petrecute inainte de venirea lor pe lume.
Tu ai admis propunerea mea si ai realizat-o in parte cu o activitate de care s-au folosit cititorii foaiei Convorbirilor literare. Mi-ai trimis din Bucuresti si din Londra un sir de epistole care in curand vor fi adunate intr-un volum demn de a figura in bibliotecile bine compuse. Oaspe iubit, el va veni sa ia loc in familiile romane, spre a le povesti cu graiul sau limpede, vesel, placut, cateva scene de la inceputul secolului nostru, sau din zilele noastre, si a desfasura o galerie originala de figuri ce poarta sigiliul caracteristic al epocii lor. Sunt incredintat, amice, ca ai gasit o mare placere de a rechema la viata acele umbre care din zi in zi se afunda mai mult in pustiul uitarii si al nepasarii. Nu mai putin sunt convins ca volumul tau va procura o deplina satisfacere persoanelor inteligente ce-l vor citi din scoarta in scoarta si vor fi calauzite de el prin regiunile unei lumi necunoscute lor. in epoca de astazi e mare meritul unei opere literare care poate sa distraga spiritul omenirii din vartejul ce o conduce cu repejune spre tinta intereselor materiale.
Cat pentru mine, locuitor de tara, retras in pasnica singuratate de la Mircesti, apreciator si iubitor de roduri intelectuale, iti multumesc cu sinceritate pentru corespondenta ta imbelsugata.
Totodata insa ma ingan cu ademenitoarea speranta ca vei da un frate gemene volumului tau, daca nu mai multi. Tu ai inca un tezaur de suvenire care foiesc in capul tau cu dor de a iesi afara, precum se bat pasarelele de gratiile coliviei. Fa-ti mila cu ele si le deschide colivia, pentru ca sa se bucure de incantarea libertatii si ele, spre multumire, sa ne incante cu glasul lor armonios. Din parte-mi iti promit sa urmez exemplul tau precat imi vor permite puterile si imprejurarile vietii.
Spune-mi dar anii tai petrecuti in insula Samos in calitate de bei, guvernator acestei insule, si calatoriile tale prin Asia Mica. Din acea epoca a vietii tale eu nu-mi aduc aminte decat unele trasaturi povestite mie de veselul nostru amic, raposatul locotenent de marina Laurent, care a primit ospat in casa ta de pe malul Marii Egee... Pe atunci, in timpul razboiului de la Cram, pirateria luase o mare dezvoltare in Archipel. Grecii, ostili armiilor aliate, franceza si engleza, care faceau asediul Sevastopolului, atacau adeseori corabiile incarcate cu provizii pentru Kamies si Balaclava, le pradau si le cufundau in adancul marii. in zadar vapoarele de razboi ale Frantei le dadeau goana apriga printre insule! indraznetii imitatori ai lui Canari stiau a se adaposti pe sub maluri si in pesterile stancilor, fiind ajutati de toti compatriotii lor... Nici o pedeapsa, nici amenintarea de moarte, nu indupleca pe acestia de a trada locul ascunderii, si bietii capitani de vapoare se intorceau totdeauna fara izbanda din expeditiile lor, retragandu-se furiosi in portul de la Samos. Laurent radea de ei, poreclindu-i amirali Bredouille.
Una din acele bande de pirati devenise mai cu seama o calamitate pentru corabiile de transport. Ea, fiind urmarita de aproape de catre vaporul pe care se gasea Laurent, in calitate de ofiter de marina, si tu, in calitate de amator de vanat, debarcase in insula Leros si se facuse nevazuta intr-o pestera adanca din sanul ei... Vaporul ajuns in port dupa pirati, comandantul chema autoritatile locale si le ordona sa-i predea in mana lui. Toti grecii se jurara pe toti sfintii din calendarul ortodox ca nu sunt gazde de hoti, desi ei se gaseau in buza pustilor intinse spre dansii de marinarii francezi. Un semn numai al capitanului, si cadeau morti fara a-si incarca sufletul cu marsavul pacat al tradarii!
Atunci, dupa spusa lui Laurent, tu te-ai apropiat de comandat si, domolindu-i mania, l-ai sfatuit sa debarce oamenii lui in insula pentru ca sa cerceteze cu de-amanuntul toate malurile si toate stancile. Sfatul tau fu ascultat, dar cercetarile ramasera zadarnice!... in fine, intalnind o turma de capre, ati intrebat pe pastorul lor, un baietan de vreo 16 ani, unde stau ascunsi piratii? El raspunse mandru ca nu stie!... Capitanul iar se infurie si porunci sa-l impuste. Grecul se puse darz in fata armelor incarcate, fara a deschide gura, far-a-si pierde linistea, desi da ochi cu moartea. El era sublim de abnegare si de eroism!
- Capitane - ai zis tu in acel crancen moment - nu ucide pastorul; ucide caprele lui, de vrei sa afli adevarul.
Asa s-a si intamplat... Abia marinarii francezi impuscasera vreo zece capre, si pastorul uimit marturisi ca piratii se gaseau intr-o pestera apropiata, care comunica cu un turn parasit din timpul cavalerilor de Rhod. Asediul stancii se facu dupa toate formele strategice; lupta se incepu cu inversunare; trageau piratii cu desperare, omorasera trei marinari si ranisera patru si dupa cateva ore banda fu nimicita! Unul singur din ei toti scapa cu viata si fu gasit peste cateva zile plutind pe mare intr-o cutie de scanduri fabricata de el si condusa prin valuri de o lopata rupta... Sarmanul fu prins, insa gratiat, si merita sa fie !
Spune-mi cum la aceeasi epoca ai oprit flotila lui Saltafero, care venea de la Chalris sa abordeze la Samos cu scop de a rascula pe samioti in contra sultanului, pe cand Franta si Englitera aparau drepturile si existenta Imperiului Otoman. Mareata a trebuit sa fie scena intalnirii tale cu seful energic al flotilei in capatul insulei Samos, la Calabaetas, avand de cadru cerul albastru al Asiei si intinderea albastrie a marii; avand tu, in urma ta, poporul adunat din Samos, si Saltafero, avand in urma lui flotila cu steaguri jumatate albe si jumatate albastre! in asemenea imprejurari si-ntr-un asemenea tablou poetic conversatia voastra a avut negresit un caracter epic, caci Saltafero se departa de Samos, fara a-si implini scopul, si tu ramasi stapan pe insula ta.
Spune-mi cum ai arestat pe vestitul Hiotoglu, nascut in satul Seftidikios de langa Smirna, acel hot indraznet care, dupa ce facuse multe morti de om si atacase in trei randuri caravanele de la Meca, se retrasese in insula Samos, imbogatit, linistit si foarte considerat de compatriotii lui si trecut intre ofiterii de jandarmerie ai insulei? Ordinul de arestare a lui sosise de la Constantinopol, dar autoritatile locale se sfiau de a-l indeplini, caci Hiotoglu nu era comod de prins. Pentru el viata chiar a beiului nu platea nici o letcaie.
Laurent mi-a povestit ca tu, suindu-te calare si intovarasit numai de un singur jandarm, fost si el palicar, adica hot de soiul lui, te-ai dus in casa lui Hiotoglu, prin care jandarmii chiar se cam fereau de a trece. Toti locuitorii se aflau in piata, caci era o zi de sarbatoare, iar Hiotoglu, purtand la piept un seleaf bogat de arme, sta mandru sub un maslin. El isi facea cheful cu ciubuc si cafea, dupa obiceiul oriental, pe cand fruntasii satului stau in picioare dinaintea lui smeriti si respectuosi.
Tu, descalecand, te-ai apropiat de el si i-ai zis:
- Bre Hiotoglu! Am venit sa-ti spun ca am ordin de la Poarta sa te arestez si sa te trimit la Stambul... Deci te gateste sa vii cu mine... nu te arestez, de te-i purta bine nu va fi rau de tine, dar de-i cauta sa fugi te-oi gasi in fundul pamantului si atunci va fi rau de tine.
- Eu? intreba hotul, incruntandu-si ochii.
- Peste doua saptamani eu ma duc la Constantinopol; sa te cobori la malul marii, ca sa ne imbarcam impreuna. Ai auzit? Cuvintele tale au cazut ca un fulger in gloata ce te inconjura. Hiotoglu te avea la cheremul lui, dupa cum zic turcii, caci avea la indemana un arsenal intreg. Cu toate aceste, el se stapani, si catand drept la tine cu ochirea lui de vultur, raspunse: Bine!... apoi ceru calul sau si te intovarasi pana la jumatatea drumului. Acolo v-ati oprit langa un izvor, ca sa adapati caii, si Hiotoglu iti adresa aste cuvinte:
- Bei mu, ai auzit de mine? Am mancat zilele multor turci. Sunt neimblanzit cand ma aprind de manie, ucid tot ce-mi sta in cale... si insa tu ai indraznit sa-mi spui mie verde-n ochi ca ai de gand sa ma dai pe mana turcilor!... Priveste! suntem acum singuri; as putea sa te sting de la lumina soarelui si apoi sa trec in Asia ca sa ma fac nevazut. O stii?
- O stiu! ai raspuns tu; insa daca ai comite aceasta crima, daca m-as lasa ca un misel ca sa-mi rapesti tu viata, nu ai scapa de urgia guvernului nici in sanul maicii tale, caci eu sunt guvernatorul de Samos, stapanul tau... si priveste, am cu ce sa te culc la pamant pana a nu pune tu mana pe seleaf. Zicand aceste, ai scos din buzunar un revolver cu sase incarcaturi. Hiotoglu privi revolverul zambind si replica:
- Nu arma ta ma domoleste, ci darzia ta fata cu mine!... Esti palicar si crestin ca mine... sa traiesti! cand vei fi sa pleci, m-oi afla la malul marii la Vathy.
Hotul atunci disparu, si la ziua hotarata se afla la malul marii. Cati oameni de meseria lui Hiotoglu si chiar de alte meserii mai putin periculoase s-ar gasi intre popoarele civilizate capabili de a urma pilda lui? Orientalii nu au obicei sa anine un parole d’honneur la promiterile lor; ei zic un simplu: pola cala pe greceste, sau un peki pe turceste, adica un simplu bine pe romaneste, si chiar daca aceste cuvinte le-ar scurta viata, ei se feresc de a le calca. si pe la noi, in vremile de demult, se tineau legaturile cu sfintenie, insa de cand obiceiurile noastre s-au altoit cu parole d’honneur, altoiul a corupt in parte vechea si curata lor simplitate.
Pe vestitul tau vanator de caravane am avut eu insumi prilejul de a-l cunoaste. iti aduci aminte de intalnirea noastra neasteptata pe vaporul mesagerilor de Ioudain ce pleca de la Smirna la Constantinopol, in toamna anului 1854 sau 1855? Tu veneai de la Samos cu Hiotoglu si cu jandarmii Cara-Vasili si Themistocli; eu veneam de la Paris cu scop de a ma duce sa asist la asediul Sevastopolului si sa vizitez ruinele acestui oras. Hotul tau era de talie nalta, insa parea conformat cu muschi si cu nervi de otel; fata lui uscativa si arsa de soare avea un nas coroiat ca un plisc de uliu si niste ochi negri, infocati, patrunzatori, care ii dau un aspect de vultur rapitor. invelit intr-o burca mohorata, el sta pe podul vaporului ghemuit langa catarg si parea nepasator de soarta ce-l astepta. Privirea lui era pironita pe intinderea marii si parea ca vaneaza fantastice caravane in fundul orizontului... I-am adresat cuvantul in mai multe randuri, dar el nu mi-a raspuns decat prin monosilabele grecesti né, ohi, si acest mod de convorbire m-a descurajat de a lega o mai stransa cunostinta cu el.
Dupa doua zile de calatorie, sosind la Constantinopol, ne-am suit tuspatru intr-un caic, am abordat la Tophane si de-acolo ai trimis pe viteazul mancator de turci la cancelaria de Samos din Galata, liber si fara paza alta decat cuvantul sau. stiind ca a doua zi era sa fie dat ministrului de Marina. Marturisesc ca am simtit atunci in mine o neinvinsa parere de rau, caci oamenii energici de soiul lui Hiotoglu mi-au inspirat totdeauna multa simpatie. Am aflat, insa, mai tarziu ca dupa staruintele tale pe langa fiorosul Mehemet Alipas a s-a aratat indurator catre dansul, primind din parte-i cuvantul ca va lasa in pace caravanele de la Meca, si l-ai trimis indarat la Samos, unde mi-ai spus ca se facuse tutungiu.
Graieste-mi de epoca aceea din tinerete cand sedeai cu mine in casa parinteasca din Iasi, pe ulita Sfantutui Ilie, astazi numita strada Alecsandri. Iti amintesti pe nedespartitul nostru tovaras de locuinta, frumosul pudel Caro, si festele ce jucam numerosilor nostri creditori? Cum alungam pe cei mai intetiti dintre evrei cu zburdarile nebune ale cainelui care la un semn sarea pe deasupra lor smulgandu-le chitia neagra de pe cap?... Admirabil Caro!... desi el avea oarecare apucaturi de comunist si fura din bacalii provizii ce le ascundea sub patul tau, el pricepea misiunea lui de a ne scapa de fiarele nesatioase ce ne importunau, pe cand eram ocupati cu redactarea foaei gresu, fondata de Negruzzi, Kogalniceanu, tu si eu. El era considerat de noi ca cel mai activ si mai pretios colaborator al nostru si se bucura de o stima fara margini din partea tuturor. Marturiseste, amice, ca daca ar mai trai Caro, nu l-ai da pe multi literatorasi de astazi, latratori ca dansul, dar nu ca dansul inteligenti... Prin indemnul tau atunci am scris si publicat critica mea glumeata asupra Stantelor epice ale raposatului Aristia, in care voda Bibescu era comparat cu un singur si teapan catarg... Nenorocitul poet s-a dus pe ceea lume fara sa ma ierte. Fie raspunderea ta in seculum seculorum!
Descrie-mi tabloul societatii iesene sub domniile lui Sturza si Chica-voda, cu tinerimea ei vioaie, eleganta, entuziasta, patriota; cu boierii sai batrani imbracati in haine bizantine si inspaimantati de avantul ideilor moderne, cu buchetul ei de dame frumoase, simtitoare, nobile, spirituale, partase ale visurilor noastre de independenta si de marire pentru patrie. Ce inraurire puternica au avut ele asupra miscarii nationale si cat au contribuit a introduce la noi tot ce distinge pe o societate civilizata! Multe figuri gratioase de acum 30-40 de ani ar merita sa formeze o galerie incantatoare si numele lor sa fie inscrise in litere de aur pe table de marmura. improspateaza in minte-mi un alt tablou de un caracter mai prozaic, acela al falansterului nostru la Pera, in timpul razboiului de la Cram; sefii acelui falanster erati tu, Negri si Rallet, iar adeptii lui erau toti ofiterii francezi din lagarul de la Maslac, asezat aproape de Constantinopol. Negri si Rallet se luptau cu calugarii greci in chestia averilor manastiresti si rabdau multe neajunsuri din partea politicii miselesti a Divanului turcesc fata cu romanii; noroc pentru ei ca locotenentul Laurent, capitanul avizoului ambasadei franceze, venea in toate zilele ca sa-i faca a-si uita necazurile. El reprezenta veselia si spiritul glumet al compatriotilor lui Rabelais si poseda un repertoriu bogat de anecdote umoristice, afara de talentul extraordinar de a imita, sau cantand, sau suierand, toate instrumentele unei orchestre intregi. Uvertura lui Guillaume Tell o executa in deplina perfectie, impestritand-o cu niste note false de clarineta, care produceau efectul cel mai comic.
in asediul orasului Sevastopol el comandase o baterie si castigase un reumatism ca si dansul de poznas. Boala lui se dezvoltase mai tarziu intr-un mod straniu, aducand-l in starea jalnica de a nu putea pasi inainte, insa lasandu-i facultatea de a merge indarat si a cobori astfet scarile cu o repejune miraculoasa. Cu toate acestea spiritul lui nu pierduse nici o particica din vechea-i veselie... iti aduci aminte balul dat de stapana casei ce locuiam la Pera? Laurent, in uniforma lui de capitan de marina militara, facu o intrare splendida in salon si, apucand de la usa, se adresa pe rand la toate damele, asigurandule ca semanau cu imparateasa Frantei, Eugenia. Amicul nostru a fost sublim de elocventa in seara aceea si a devenit eroul preferat al sexului frumos din Pera. Mi se pare ca el a si abuzat de o favoare atat de binemeritata.
Istoriseste-mi intrevederile si convorbirile tale cu oamenii politici din Turcia si din Englitera in chestia intereselor noastre, si modul cu care fostul guvernator at Caucazului, generalul Graben, trimisul imparatului Nicolai, a surprins aderarea inaltei Porti la tratatul de la Balta Liman. Generalul pe care il cunoscusem la Iasi, caci era casatorit cu una din surorile cumnatului meu Rolla, ajungand la Constantinopol, adresa Divanului mai multe cereri gogonate, cum se zice la tara: precum dreptul de trecere libera prin Bosfor flotei rusesti de razboi, dreptul de protectie ortodoxa pentru imparatul asupra tuturor crestinilor din Peninsula Balcanica, dreptul de a cumpara flota vice-regelui de Egipt si alte asemenea enormitati. Divanul, sustinut in taina de catre ambasadorii puterilor occidentale, raspunse prin un refuz categoric, pe care generalul Craben se facu ca-l intelege ca un act de ostilitate in contra Rusiei si pomeni cuvantul de declarare de razboi.
in zadar noi, romanii aflatori la Constantinopol, noi, cei cu durerea, ne incercaram sa asiguram pe turci si pe ambasadori ca era o simpla comedie ce avea de tinta numai tratatul de Balta Liman. Marii politici orientali si apuseni ne tratara de tarani de la Dunare. Generalul Graben simula pregatirile sale de plecare, insa pan-a nu se imbarca avu o ultima intalnire cu vizirul si-i zise: „Ce raspuns sa duc eu imparatului? intetirea nejustificata a Divanului are sa fie privita de Maiestatea Sa ca o ofensa personala si, martor mi-e Dumnezeu, ca eu doresc a feri, Turcia, precum si pe Rusia, de calamitat ile unui razboi. Tot ce v-am propus in numele imparatului, ati respins dupa indemnul ambasadorilor straini. Ei bine, puneti-ma macar in posibilitatea de a domoli mania Maiestatii Sale, ducand la Petersburg tratatul de Balta Liman subsemnat de Sultanul.“ Turcii se consultara cu ambasadorii si a doua zi tratatul era investit cu toate formele uzitate. Craben pleca din Constantinopol razand in barba, iar faimosii diplomati, convinsi ca au dat probe de o maiastra dibacie diplomatica, trimisera pe la guvernele lor respective o nota identica care proclama in cuvinte pompoase pretinsa lor victorie contra politicii rusesti in Orient!
Descrie-mi in tot adevarul lor evenimentele de la 11/23 februarie 1866, care, oricum ar fi caracterul lor, formeaza o pagina importanta in istoria tarii.
Spune-mi, in fine, tot ce stii din trecut prin altii si prin tine insuti. Te gandeste, amice, ca dintre contemporanii nostri tu ai fost si inca esti unul din cei mai activi pe taramul politic si posezi prin urmare un tezaur de suvenire care cer imperios sa iasa la lumina in ochii generatiei actuale si ai celor viitoare. Urmeaza dar sirul epistolelor tale cu acea verva fericita ce distinge cuprinsul volumului tau si sa-ti ajute Dumnezeu a lasa in urma ta un complet de schite pitoresti, de memorii istorice, de tablouri sociale care sa imbogateasca analele Academiei noastre si comoara literaturii romane. Ele vor adauga un titlu mai mult la acele dobandite de tine in ochii tarii ca unul din introducatorii Romaniei in era sa de lumina, de marire si de glorie.
Introducere la scrisorile lui Ion Ghica către Vasile Alecsandri de Ion Ghica