Atlantida de David Gibbins
NOTA AUTORULUI
Descoperirea care constituie subiectul acestui roman este o ficţiune. Oricum, fundalul arheologic este plauzibil pe cât permite cadrul unui roman, luând în calcul cunoştinţele şi dezbaterile actuale pe această temă. Scopul acestei note este de a clarifica faptele.
*
Inundaţia din Marea Neagră. Criza de salinitate din Messina este un fapt cert, un rezultat al proceselor tectonice şi glaciare care au izolat Mediterana de Atlantic; criza a fost datată între 5,96 şi 5,33 milioane de ani ÎP (Înainte de Prezent), la sfârşitul ei apărând o inundaţie masivă peste podul de pământ de peste Gibraltar. Nivelul Mediteranei a mai crescut cu 130 de metri în cursul „marii topiri” de la sfârşitul Erei Glaciare, undeva între doisprezece şi zece mii de ani în urmă.
Recent au apărut dovezi care sugerează că Marea Neagră a fost izolată de Mediterana timp de alte câteva mii de ani şi nu s-a ridicat la acelaşi nivel cu aceasta până ce apele nu au depăşit un baraj natural de pe Bosfor în mileniul al VI-lea înainte de Hristos. Mostre luate de pe fundul Mării Negre indică o schimbare de la sedimente de apă dulce la sedimente de apă sărată cu circa 7500 de ani în urmă, dată confirmată de analiza cu carbon a cochiliilor de moluşte de pe ambele părţi ale strâmtorii Bosfor. Este posibil ca în această perioadă de timp banchiza de gheaţă a Antarcticii de Vest să fi cunoscut o fază de retragere rapidă şi ca un asemenea eveniment, combinat cu activitatea tectonică, să fi împins marea peste Bosfor.
În 1999, cercetătorii au descoperit, folosind sonarul şi o dragă, o dună aparţinând probabil unei foste linii a ţărmului la 150 de metri adâncime sub nivelul mării în nordul Turciei, lângă Sinope. Deşi există dezbateri prinse asupra datei, vitezei şi volumului inundării Mării Negre, existenţa acestui fenomen este acceptată pe scară largă.
*
Exodul din neolitic. Mulţi experţi cred că limbile indo-europene îşi au originea în zona Mării Negre la un moment situat între mileniul al VII-lea şi mileniul al V-lea înainte de Hristos. Cu mult înainte de ipoteza inundaţiei din Marea Neagră, arheologi de frunte au susţinut că limbile indo-europene au evoluat în rândul primilor agricultori din Anatolia în jurul anului 7 000 înainte de Hristos, şi că ele au ajuns în Europa în jurul anului 6 000 înainte de Hristos, răspândirea lor mergând mână în mână cu introducerea agriculturii şi a domesticirii animalelor pe scară largă. Acest model a stârnit multe controverse, nu în ultimul rând asupra posibilităţii ca difuzia să fi implicat mişcarea de persoane sau idei, dar el rămâne central în orice dezbatere pe tema originilor civilizaţiei.
*
Atlantida. Singura sursă pentru legenda Atlantidei o reprezintă dialogurile Timaio şi Kritias scrise de filozoful grec Platon în prima jumătate a secolului al IV-lea înainte de Hristos. Credibilitatea se bazează pe două presupuneri: în primul rând, că Platon nu inventa poveşti; în al doilea rând, că sursa lui de inspiraţie, cărturarul atenian Solon, nu înregistrase, cu câteva generaţii înainte, o poveste imaginată de preoţii egipteni din Saïs, presupuşii lui informatori din cursul secolului al VI-lea înainte de Hristos.
Este mult mai probabil ca preoţii egipteni să fi dispus cu adevărat de arhive care se întindeau pe mii de ani înainte. Istoricul grec Herodot, cel care a adunat tone de informaţii de la preoţii egipteni cu ocazia vizitei făcute acolo la mijlocul secolului al V-lea înainte de Hristos, multe dintre ele verificabile, susţine că i s-a arătat un papirus cu lista de succesiune a „trei sute şi treizeci de monarhi egipteni” (Herodot, Istorii). El ne avertizează totuşi: „Cel care crede poveştile spuse de egipteni este liber să le accepte ca fapte istorice”.
Pe vremea lui Solon, marinarii din Mediterana aveau cunoştinţă de ţărmurile îndepărtate de dincolo de Marea Roşie spre est şi de Stâlpii lui Hercule spre vest. Cu toate astea, Atlantida nu trebuie căutată atât de departe. Pentru egiptenii din secolul al VI-lea înainte de Hristos, izolaţi de secole întregi după prăbuşirea universului Epocii Bronzului, insula Creta reprezenta un ţinut misterios de dincolo de orizont şi care găzduise odinioară o civilizaţie strălucitoare. Toate contactele cu ea fuseseră pierdute după un cataclism pe care ei l-ar fi putut percepe sub forma unui val de întuneric şi a năvalei lăcustelor înregistrate în Vechiul Testament (Exodul, 10).
În ziua de azi, mulţi dintre cei care acceptă veridicitatea poveştii relatate de Platon socotesc Atlantida ca fiind civilizaţia Cretei minoice şi dispariţia ei ca fiind datorată erupţiei vulcanului Thera la mijlocul mileniului al II-lea înainte de Hristos.
*
Nu a fost descoperită până acum nici o epavă minoică. Au fost însă găsite mai multe epave scufundate la sfârşitul Epocii Bronzului, printre care una, în 1982, la sud-vest de Turcia, eveniment socotit drept cea mai mare descoperire arheologică după cea a mormântului lui Tutankhamon. Printre cele găsite se numără zece tone de lingouri de cupru şi de cositor, o cutie de plăci de sticlă albastră de nuanţa cobaltului, buşteni de abanos şi bucăţi de fildeş, săbii din bronz frumos ornate, sigilii comerciale din Orientul Apropiat, bijuterii din aur, un splendid pandantiv din aur, precum şi un scarabeu superb din aur al lui Nefertiti, care plasează epava spre sfârşitul secolului al XIV-lea înainte de Hristos. Metalul de acolo era suficient pentru echiparea unei întregi armate şi ar fi putut reprezenta un tribut regal. Printre descoperiri se numără şi articole cu semnificaţie religioasă, socotite drept obiecte de cult preoţeşti. Aceste comori sunt acum expuse în toată splendoarea lor la Muzeul de Arheologie Subacvatică din Bodrum.
*
În 2001, un craniu de hominid descoperit la Dmanisi, în Republica Georgia, a fost datat cu circa 1,8 milioane ani ÎP, aproape cu un milion de ani înainte de cele mai timpurii fosile umanoide din Europa.
O migrare ulterioară, mult mai apropiată de timpurile noastre, dinspre Africa, l-a adus aici pe homo sapiens sapiens, care a început să picteze animale pe pereţii peşterilor cam cu 35 000 de ani în urmă.
„Sala strămoşilor” se bazează nu numai pe faimoasele picturi rupestre de la Lascaux din Franţa şi de la Altamira din Spania, având o vechime de aproximativ 20 000 de ani, respectiv 17 000 de ani ÎP, ci şi pe două descoperiri mai recente. În 1994, la Chauvet, în sudul Franţei, speologii au descoperit un complex care fusese blocat de o prăbuşire de stânci în cursul preistoriei. Picturile au fost datate la 35 000 de ani ÎP, devenind astfel cele mai vechi din lume. Ele demonstrează că artiştii Epocii de Piatră au atins apogeul talentului lor la doar câteva mii de ani după ce primii oameni moderni au ajuns în regiune. Desenele includ mamuţi „cu blană” gigant şi altă megafaună din Era Glaciară. O altă peşteră descoperită în 1991 în apropiere de Marsilia conţine mai mult de 140 de picturi şi de schiţe, ceea ce reprezintă o descoperire remarcabilă, de vreme ce intrarea în peşteră se găseşte la 37 de metri sub nivelul mării. Peştera Cosquer demonstrează că este posibil ca şi alte comori să fi rămas încă nedescoperite în peşterile inundate la sfârşitul Erei Glaciare.
Au trecut multe mii de ani până ce limba să fie simbolizată printr-o formă de scriere, cele mai vechi cunoscute fiind cuneiformele din Mesopotamia şi hieroglifele din Egipt din jurul lui 3200 înainte de Hristos. Cu toate astea, descoperirile din Paleoliticul Superior (35 000—11 000 ÎP), contemporane cu arta din peşteri, includ oase incizate cu linii şi puncte care ar putea reprezenta secvenţe numerice, posibil pentru trecerea zilelor, sau un calendar lunar. Ca atare, ideea scrisului ar fi putut apărea cu mult înainte de nevoia păstrării unor arhive detaliate, apărută la începutul Epocii Bronzului.
*
Preoţii fictivi din Atlantida reprezintă un amalgam de şamani şi de vraci din societăţile tribale primitive cu preoţii-regi din primele oraşe-state. Totodată, sunt precursorii îndepărtaţi ai druizilor, preoţii misterioşi cunoscuţi mai ales din Războaiele Galice duse de Iulius Caesar. Este posibil ca druizii să fi fost mediatori puternici care strângeau laolaltă triburile disparate din Europa celtică. Este posibil ca strămoşii lor să fi purtat „coifurile vrăjitoreşti” aurii, împodobite în mod sofisticat cu simboluri astrologice, care au fost recent identificate printre descoperirile Epocii Bronzului. Simbolurile indică abilitatea de monitorizare şi de prezicere a mişcării cerurilor, inclusiv a ciclului lunar, un set de cunoştinţe dezvăluit şi de observatoarele megalitice precum cel de la Stonehenge. Cel mai vechi coif datează din jurul anului 1200 înainte de Hristos. şi până acum nici o astfel de descoperire nu a fost raportată în afara Europei de Vest.
*
Primii fermieri de pe insulele Mediteranei creşteau animale domestice, incluzând aici căprioare, oi, capre, porci şi vaci care nu existaseră înainte prin partea locului şi fuseseră probabil aduse de pe continent în bărci cu vâsle. Excavaţiile din Cipru indică faptul că aceste migraţii au început încă din mileniul al IX-lea înainte de Hristos, foarte curând după începuturile agriculturii în „Semiluna Fertilă” din Anatolia şi Orientul Apropiat.
*
Cele mai vechi bărci de lemn datate sunt, de fapt, fragmente scoase la lumină în Danemarca şi provin din perioada mileniului al V-lea sau al IV-lea înainte de Hristos. În vreme ce este posibil ca primele bărci egiptene şi din Orientul Apropiat să fi fost doar nişte legături de trestie, amintite de modelul „papiroform” al vaselor funerare ulterioare, bogăţia de cherestea de-a lungul malului sudic al Mării Negre să fi indicat faptul că vasele construite aici puteau fi de lemn înainte chiar ca uneltele de metal să devină disponibile.
Un model pentru Arca lui Noe este dat de „Barca din Dover”, o navă remarcabil de bine conservată găsită în portul englezesc cu acelaşi nume în 1992. Chiar dacă datează din Epoca Bronzului, barca are o formă generică posibil tipică pentru primele ambarcaţiuni construite pentru navigaţie marină. Este lungă de circa cincisprezece metri şi e construită din plăci legate laolaltă cu liane din coajă de copac, astfel ele putând fi dezasamblate pentru reparaţii şi pentru transport pe uscat. Dispunând de optsprezece sau douăzeci de vâslaşi, ele ar fi putut transporta pasageri, animale şi altă încărcătură peste Canalul Mânecii. O flotă de astfel de vase este mult mai plauzibilă pentru un exod în neolitic decât o singură navă de mărimea arcei din Vechiul Testament, mai ales în lipsa uneltelor de tâmplărie din metal şi a pânzelor de navigaţie, care aveau să fie inventate ulterior.
*
Cele mai importante situri neolitice descoperite până în prezent sunt Jericho şi Çatal Hüyük (cunoscut şi sub denumirea de Çatalhöyük). Jericho, oraşul biblic identificat drept Tell es-Sultan în Valea Iordanului din Israel, era înconjurat de un zid masiv de piatră construit în jurul anului 8000 înainte de Hristos, în timpul perioadei preolărit din neolitic. În alte părţi există prea puţine dovezi de legătură directă cu stări de război înainte de mileniul al VI-lea înainte de Hristos, sub forma unor fortificaţii, aşezări arse sau locuri de masacru, iar o idee renăscută recent susţine că „defensiva” din Jericho reprezenta de fapt o protecţie contra inundaţiilor.
Aşezarea Çatal Hüyük din sudul central al Turciei a înflorit de la sfârşitul mileniului al VII-lea până la mijlocul mileniului al VI-lea înainte de Hristos, când a fost abandonată. Imaginea clădirilor sale în stil pueblo, cu încăperile de cult împodobite cu simbolul coarnelor de taur şi decorate cu picturi exuberante pe pereţi, furnizează un model autentic pentru structurile imaginare din Marea Neagră. Printre descoperirile de acolo se numără figurine de lut şi de piatră ale unei zeiţe-mamă grotesc de corpolente, amintind de imaginea stilizată a unei femei, recent descoperite pe coasta turcească a Mării Negre, la Ikiztepe.
Una dintre nenumăratele imagini remarcabile din Çatal Hüyük este o frescă găsită într-o încăpere de cult şi datată în jurul anului 6200 înainte de Hristos. Înfăţişând un vulcan care aruncă un nor mare de cenuşă. Cu conurile sale gemene şi şaua dintre ele, vulcanul seamănă în mod remarcabil cu imaginile coarnelor de taur din altare. Sub el se vede un oraş, care se extinde spre exterior ca şi cum ar fi în lungul unui ţărm de mare, clădirile amintind de Çatal Hüyük, dar fiind despărţite în blocuri rectangulare strâns adunate. Vulcanul ar putea reprezenta un con cilindric din câmpia vulcanică Karapinar, aflată la circa cincizeci de kilometri spre est, iar oraşul ar putea fi chiar Çatal Hüyük; în acelaşi timp, ar putea fi o scenă din altă parte, unde un oraş de la malul mării se cuibărea cu adevărat sub vârfurile gemene ale unui vulcan. Pictura este cea mai veche imagine cunoscută a unui vulcan activ şi a unui oraş planificat.
În jurul Mării Negre, cea mai clară dovadă de dezvoltare precoce provine din Varna, Bulgaria, unde într-un cimitir s-a descoperit o ascunzătoare enormă de artefacte din aur şi din cupru, alături de obiecte confecţionate din os şi piatră. Descoperirea dezvăluie nu numai realizările extraordinare ale primilor metalurgi, ci şi o societate cu o stratificare reflectată în bogăţii materiale. Cimitirul datează de la sfârşitul neoliticului, o perioadă cunoscută şi sub numele de Chalcolithic, sau Era Cuprului, şi care a durat până la mijlocul mileniului al V-lea înainte de Hristos.
*
La optzeci de kilometri nord de Creta se întinde insula vulcanică Thera. A fost dezgropată doar o parte a aşezării preistorice de la Akrotiri, dar pe măsură ce aceasta iese din mormântul de cenuşă şi de zgură, seamănă tot mai mult cu oraşul Pompei din Epoca Bronzului. Locuitorii au primit unele avertismente legate de erupţie, probabil sub forma unei serii de cutremure violente. Până acum nici o „mănăstire” nu a fost decopertată, dar splendida frescă marină din Akrotiri, care înfăţişează o procesiune de nave şi o structură de tip palat la malul mării, indică faptul că observaţiile de natură religioasă şi ceremoniile jucau un rol major în viaţa insulei.
Mulţi arheologi au plasat erupţia în jurul anului 1500 înainte de Hristos, pe baza dovezilor de distrugere a palatelor din Creta şi a sosirii micenienilor. Oamenii de ştiinţă au sugerat însă că data cea mai potrivită ar fi 1628 înainte de Hristos, pe baza studierii nivelului de aciditate din gheaţa groenlandeză, a determinărilor prin metoda carbonului radioactiv şi a analizei dendrocronologice a stejarului irlandez şi a pinului cu con din California. Oricare ar fi data exactă, nu există nici o îndoială asupra dimensiunii colosale a erupţiei care a distrus aşezările de pe Thera, a eliberat un nor negru imens către estul Mediteranei şi a provocat valuri de fund care au izbit coasta de nord a Cretei şi au răsturnat probabil ambarcaţiuni pe o rază de mile în jur.
*
Alexandria, marele port construit de Alexandru cel Mare în anul 331 înainte de Hristos pe coasta egipteană a Mediteranei, este locul unde se ţine conferinţa din prima parte a acestei cărţi. Aceasta se desfăşoară în Fortăreaţa Qaitbay, castelul construit în secolul al XV-lea d.H. pe fundaţia farului antic de la intrarea în port. Pe fundul mării unde s-a prăbuşit farul, în secolul al XlV-lea d.Hr. au fost depistate multe fragmente de zidărie şi de sculpturi.
La mai bine de două mii de kilometri spre vest se află Cartagina, locaţia imaginarului Muzeu Maritim. Începând cu 1972, programul lansat de UNESCO sub deviza „Salvaţi Cartagina” a făcut ca acest oraş să intre în circuitul celor mai studiate situri din Antichitate, în ciuda faptului că a fost ras de pe suprafaţa pământului de romani în 146 înainte de Hristos. şi încă o dată de către arabi cu aproape nouă sute de ani mai târziu. Astăzi o caracteristică remarcabilă a oraşului o constituie portul circular, unde săpăturile au scos la iveală docuri care odinioară au găzduit o flotă de galere de război.
*
Solon este un personaj istoric autentic care a trăit aproximativ între 640 şi 560 înainte de Hristos. A fost conducătorul Atenei în 594 înainte de Hristos şi a devenit faimos ca om de stat ale cărui reforme au pavat calea către oraşul-stat democratic din Epoca de Aur. Ulterior el a călătorit mult în Egipt şi Asia Minor şi a fost socotit unul dintre cei „şapte înţelepţi” ai Greciei. Singurele lui scrieri care au ajuns până la noi sunt câteva fragmente de poezie, dar nu poate încăpea nici o îndoială că, la fel ca Herodot un secol mai târziu, şi el trebuie să fi consemnat pe larg discuţiile cu preoţii şi cu alte persoane sau lucrurile pe care le-a văzut în cursul călătoriilor.
„Papirusul Atlantidei” este pur ficţional, deşi circumstanţele găsirii sale sunt inspirate de o serie remarcabilă de descoperiri din vestul Egiptului. În 1996, în oaza Bahariya, un măgar a căzut prin stratul de nisip într-o necropolă din piatră care zăcuse nederanjată de nimeni timp de cincisprezece secole. De atunci au fost decopertate mai bine de două sute de mumii, multe dintre ele decorate şi pictate cu portrete şi scene religioase. Sunt din perioada greco-romană, de după cuceririle lui Alexandru cel Mare din 332 înainte de Hristos, dar în 1999, arheologii care săpau sub oraşul-oază El Bawiti au descoperit mormântul unui guvernator din Bahariya din timpul celei de-a Douăzeci şi Şasea Dinastii (664-525 înainte de Hristos.), adică din perioada călătoriilor lui Solon.
Ruinele de la Saïs zac sub aşezarea modernă Sa el-Hagar din vestul deltei Nilului, în apropiere de braţul Rosetta al fluviului, la mai puţin de treizeci de kilometri de Mediterana. Ca şi în cazurile Cartagenei şi al Alexandriei, au rămas puţine vestigii din metropola de pe malul apei. Lucrările de zidărie s-au dărâmat şi fundaţiile zac sub metri de mâl. Cu toate astea, Saïs a fost probabil un important centru de cult de la începuturile istoriei Egiptului, chiar înainte de Perioada Dinastică Timpurie (circa 3100 înainte de Hristos.). La momentul vizitei lui Solon era Capitala Regală a celei de-a Douăzeci şi Şasea Dinastii, un loc pe care grecii probabil îl cunoşteau bine datorită apropierii de postul lor comercial de la Naucratis.
Pelerinii veneau de departe ca să se închine la templul zeiţei Neith, un complex vast, descris de Herodot după ce l-a vizitat. El s-a întâlnit cu „scribul”, termenul folosit de el pentru marele preot, care „ţinea registrul comorilor sacre ale lui Athene (Neith) în oraşul Saïs”, un om care, regretabil, „nu mi s-a părut a fi sincer” (Istorii). Templul avea obeliscuri impresionante, statui colosale şi sfincşi cu capete umane (ibid.). Astăzi este nevoie de imaginaţie ca să ne închipuim aşa ceva în acel loc, dar un zid de piatră indică o curte înconjurătoare la fel de întinsă precum cea a faimosului complex de la Karnak din Egiptul Superior.
Excavaţiile care au scos la lumină hieroglifele timpurii şi lista cu preoţi sunt imaginare. Oricum, printr-un noroc extraordinar, numele celui care ar fi putut să fie preotul întâlnit de Solon este cunoscut: Amenhotep, a cărui statuie impresionantă, sculptată în granit cenuşiu, scos probabil chiar din Saïs, şi dedicată templului şi celei de-a Douăzeci şi şasea Dinastii, se află la British Museum (sub nr. EA 41517). Statuia ţine un naos, o raclă ce conţine o imagine de cult a zeiţei Neith.
*
Marinarii din Epoca Bronzului care voiau să ajungă la Nil din Creta ar fi putut pleca din recent excavatul port Kommos, aflat pe coasta sudică, la mică depărtare de palatul din Phaistos. De pe poziţia lui magnifică, palatul domină câmpia Mesara şi stă lipit de Muntele Ida, cu peşterile lui sacre şi sanctuarele de vârf. La trei kilometri depărtare se desfăşoară complexul cunoscut sub numele de Hagia Triada, în mod tradiţional socotit ca o reşedinţă regală, în realitate el trebuie să fi fost probabil un fel de seminar pentru preoţimea cretană. Faimosul disc de la Phaistos a fost descoperit aici în 1908. Cele 241 de simboluri şi 61 de „cuvinte” au sfidat până acum orice încercare de traducere, dar ar putea avea legătură cu o limbă timpurie vorbită în vestul Anatoliei, şi prin aceasta cu indo-europeana vorbită la începutul neoliticului. Forma înscrisului denumit în această carte cu „simbolul Atlantidei” există în realitate şi este unicat pe acest disc: se văd mai multe astfel de simboluri imprimate de o matriţă, unul dintre ele fiind apropiat de mijlocul unei laturi.
Un al doilea disc nu a fost încă descoperit. Oricum, vizitatorii pot studia de aproape discul existent în Muzeul Arheologic din Heraklion, unde el este expus alături de alte comori ale lumii minoice.
*
În Hagia Triada din Creta s-a găsit şi un sarcofag pictat care înfăţişează un taur aşezat pe un altar, cu sângele scurgându-i-se din gât într-un vas de libaţiune. La circa cincizeci de kilometri nord de Arkhanes, arheologii au descoperit dovezi ale unui alt gen de ofrandă: un bărbat tânăr, legat pe o platformă joasă în interiorul unui templu de munte, în al cărei schelet era prins un cuţit de bronz incizat cu desenul unei bestii misterioase asemănătoare cu un porc mistreţ. La scurt timp după moartea lui, templul s-a prăbuşit în cursul unui cutremur şi astfel a conservat singura dovadă găsită până acum a sacrificiilor umane practicate în Marea Egee în timpul Epocii Bronzului.
Arkhanes zace sub Muntele Juktas, iar vârful sacru al acestuia se ridică peste valea care duce la Knossos. Printre multele descoperiri extraordinare de la Knossos se numără mai multe mii de tăbliţe din lut ars, cea mai mare parte a lor fiind inscripţionată cu o scriere botezată lineară B, şi alte câteva sute cu lineară A. Linear B a fost descifrat ca fiind o formă timpurie de greacă, limba vorbită de micenienii care au ajuns în Creta în secolul al XV-lea înainte de Hristos. Ei au adoptat scrisul, dar nu şi limba; linearul A este similar, fiind, de asemenea, silabic printr-un număr de simboluri identice, dar datează de dinainte de sosirea micenienilor şi rămâne în mare parte netradus.
Alte două situri din Epoca Bronzului menţionate sunt Atena şi Troia. Pe Acropole, unul dintre puţinele lucruri conservate din preistorie este un tunel tăiat în stâncă, conducând spre un izvor subteran. El reprezintă sursa de inspiraţie pentru ideea că acolo ar putea exista încă încăperi ascunse din perioada clasică. La Troia, cercetările paleogeografice au descoperit o linie de plaje antice şi poate că într-o zi se vor găsi dovezi ale unui asediu din Epoca Bronzului.
*
Marea Neagră este cu adevărat moartă sub 200 de metri adâncime, ca rezultat al imenselor acumulări de hidrogen sulfurat generat de procesele biochimice descrise în această carte. În zonele sale adânci există depozite de sare cristalină formate în cursul perioadei în care marea a fost izolată de Mediterana şi a început să se evapore, provocând precipitarea sării.
Către sud, marea se apropie de una dintre cele mai active zone tectonice din lume, o zonă care a intrat în atenţia întregii lumi în ziua în care un cutremur cu magnitudinea de 7,4 grade a devastat nord-vestul Turciei. Falia nord-anatoliană dintre plăcile africană şi eurasiatică se întinde spre est până la Muntele Ararat, în sine un vulcan stins, cu două vârfuri gemene, şi a inspirat în parte această carte, incluzând insula vulcanică, falia tectonică şi fisurile hidrotermale.
În apele de coastă a Mării Negre au fost descoperite mai multe nave ale neguţătorilor din Antichitate, inclusiv una localizată de un submersibil în largul coastelor Bulgariei în 2002. În anul 2000, echipa care a dat peste vechea linie a ţărmului de lângă Sinope a descoperit o epavă de la sfârşitul perioadei antice la o adâncime de 320 de metri. Carena extraordinar de bine conservată a navei reprezintă un indiciu al minunilor arheologice care ar putea zace în alte părţi ale adâncurilor toxice ale acestei mări.
*
Cu excepţia imaginarului EH-4, „noroiul magic”, şi a unor aspecte ale aplicaţiilor laser, cea mai mare parte a tehnologiilor prezentate în această carte îşi are temeiul în dezvoltări curente, inclusiv din punct de vedere al unor chestiuni legate de scufundare şi de arheologie. Kazbek este o variantă imaginară a submarinului SSN de atac sovietic din clasa Akula-1, ca atare constituie o adăugare imaginară la cele şase nave despre care se ştie că au fost construite între 1985 şi 1990.
*
Citatele din Platon din capitolul 3 sunt luate din Dialogurile lui Platon. Citatele biblice din capitolul trei sunt din Exod 10:21, iar cele din capitolul 31 din Exod 20:16-18, Exod 37:1-5 şi din Geneza 9:17-19.
EPIGRAF
„Un imperiu măreţ a condus pe vremuri cea mai mare parte a lumii. Conducătorii lui trăiau într-o mare citadelă, sus cu faţa la mare – un labirint vast de coridoare cum nu s-a mai văzut de atunci. Erau lucrători ingenioşi în aur şi fildeş şi luptători neînfricaţi cu taurii. Dar, pentru că l-au sfidat pe Poseidon, Zeul Mării, citadela a fost înghiţită într-o imensă revărsare de ape şi locuitorii ei nu au mai fost văzuţi niciodată.”
PROLOG
Bătrânul se opri şovăind şi-şi înălţă capul, la fel de uimit ca atunci când zărise templul pentru prima oară. Nimic asemănător nu se construise în Atena natală. Undeva sus, poarta monumentală părea să ducă pe umerii ei întreaga greutate a cerurilor şi, în bătaia razelor lunii, stâlpii uriaşi îşi aruncau umbrele mult dincolo de marginile templului, pe întinsul scânteietor al deşertului. În faţă se desluşeau şiruri de coloane imense, avântându-se în anticamera cavernoasă, iar inscripţiile hieroglifice şi formele umane impozante, care acopereau suprafeţele lor lustruite, abia se puteau distinge în lumina torţei. Singurul indiciu despre ce se afla dincolo, din ce se putea vedea, era şoapta unei brize răcoroase, care aducea cu ea un miros greu de praf şi de tămâie, ca şi cum cineva tocmai ar fi deschis uşile unui mormânt de mult zăvorât. Fără să vrea, bătrânul se înfioră. Firea lui, aplecată spre filozofie, lăsă pe moment loc unei frici iraţionale faţă de necunoscut şi faţă de puterea unor zei cărora el nu li se putea închina şi care nu nutreau nici un fel de interes faţă de binele poporului său.
— Vino, grecule.
Cuvintele şuierară în întuneric, chiar în momentul în care însoţitorul bătrânului îşi aprinse torţa de la unul dintre focurile de la poartă. Flacăra dezvălui o siluetă firavă, îmbrăcată simplu. Lumina ei săltăreaţă era singurul indiciu al înaintării bărbatului în templu. Ca de obicei, se opri la intrarea sanctuarului interior şi aşteptă nerăbdător să fie ajuns din urmă de bătrân, al cărui trup gârbovit se târa încet prin anticameră. Însoţitorul nutrea doar dispreţ pentru acest hellenos, acest grec, cu capul lui ras şi barba neîngrijită, cu întrebările lui nesfârşite, care îl ţinea să aştepte în templu în fiecare noapte mult peste ora stabilită de întâlnire. Scriind pe pergamentele lui, grecul făcea un lucru rezervat de drept preoţilor.
Treptat, dispreţul însoţitorului se transformase în ură. Chiar în acea dimineaţă, fratele lui, Seth, se întorsese din Naucratis, portul aglomerat din apropiere, unde apa maronie a Nilului se revărsa în Marea Imensă de Mijloc. Seth venise abătut şi răvăşit. Dăduseră un balot mare de pânză din atelierul tatălui lor din Fayum unui neguţător grec, care pretindea acum că pierduse marfa într-un naufragiu. Amândoi bănuiau că parşivii de greci aveau să le exploateze nepriceperea în treburile comerţului. Da, neîncrederea lor se transformase în ură. Balotul de pânză fusese ultima lor speranţă de a scăpa de o viaţă de mizerie în templu, unde erau condamnaţi la o existenţă cu puţin mai bună decât a babuinilor şi a pisicilor care se zăreau uneori în întunecimea de dincolo de coloane.
Însoţitorul îl privi cu pizmă pe bătrân apropiindu-se. I se spunea Făcătorul-de-Legi.
— O să-ţi arăt eu, şopti însoţitorul în barbă, ce cred zeii mei despre legile tale, grecule.
Peisajul din sanctuarul interior era cât se putea de contrastant cu grandoarea ameninţătoare a anticamerei. De lămpile de lut, pline cu ulei, aflate jur-împrejurul unei camere săpate în piatră atârnau o mie de făclii care luminau ca nişte licurici în noapte. De tavan atârnau cădelniţe sofisticate din bronz pentru arderea tămâiei. Dârele subţiri de fum formau un strat de ceaţă în încăpere. Pereţii erau plini de adâncituri ca nişte nişe de înmormântare ale unei necropole; doar că în aceste nişe nu se aflau cadavre în linţolii şi urne funerare, ci amfore înalte, deschise, din care se revărsau role de papirus. Cei doi bărbaţi coborâră mai multe trepte. Mirosul de tămâie devenea tot mai intens. Tăcerea fu întreruptă de un murmur care deveni tot mai distinct. În faţa lor se zăreau doi stâlpi cu vârfurile sculptate în formă de vultur, care serveau drept glafuri pentru uşile mari de bronz care se deschideau înspre ei.
De-a lungul intrării, cu faţa spre ei, mai mulţi oameni stăteau înşiraţi ordonat, unii şezând cu picioarele încrucişate pe rogojini de trestie şi purtând doar o cârpă în jurul şalelor. Cu toţii erau aplecaţi deasupra unor măsuţe joase. Unii copiau din papirusuri întinse alături de ei; alţii transcriau dictările unor preoţi în robe negre. Recitările lor cu voce joasă se uneau într-un soi de incantaţie. Acesta era scriptoriul, camera înţelepciunii, un imens depozit de cunoştinţe scrise şi memorate, trecute de la preot la preot din zorii istoriei, înainte chiar de apariţia constructorilor de piramide.
Însoţitorul se retrase la umbra scărilor. Îi era interzis să intre în cameră. Pentru el începea lunga aşteptare până când sosea clipa să-l escorteze înapoi pe grec. În această seară însă, în loc să se retragă îmbufnat, însoţitorul rânji mulţumit la gândul planurilor pe care le urzise pentru acea noapte.
Bătrânul iuţi paşii, nerăbdător să-şi termine treaba. Era ultima noapte în templu, ultima lui şansă de a i se dezvălui misterul care îl obseda de la precedenta lui vizită. A doua zi începea Festivalul lui Thoth, care ţinea o lună, şi tuturor nou-veniţilor le era interzis accesul în templu. Bătrânul ştia că nici unui străin n-avea să i se mai îngăduie vreo audienţă la marele preot.
În graba lui, grecul se împiedică şi scăpă din mână papirusul şi ustensilele de scris cu un zgomot care pe moment atrase atenţia celorlalţi scribi. Mormăi iritat ceva şi privi în jur cu vinovăţie, apoi îşi strânse la loc calabalâcul şi se strecură mai departe printre oameni, către o anexă din capătul îndepărtat al încăperii. Se cuibări sub o arcadă joasă şi se aşeză pe o saltea de trestie. Din vizitele precedente ştia că în întunericul din faţa lui şedea cineva.
— Solon, Făcătorule-de-Legi, eu sunt Amenhotep, marele preot. Vocea, doar ceva mai mult decât o şoaptă, abia se auzea şi părea la fel de bătrână ca a unui zeu. Vorbi din nou: Ai venit la templul meu din Saïs, şi eu te primesc. Cauţi înţelepciune şi eu îţi ofer ceea ce îngăduie zeii.
Odată salutul încheiat, grecul îşi aranjă repede roba albă peste genunchi şi îşi pregăti papirusul. Din întuneric, Amenhotep se aplecă puţin, suficient ca să i se întrezărească faţa în lumina pâlpâitoare a unei feştile. Solon mai văzuse acel chip de multe ori, dar, de fiecare dată, îl înfiora. Părea un chip fără trup, un glob luminos suspendat în beznă, ca un spectru ivit de la marginea lumii subpământene. Era chipul unui tânăr suspendat în timp, ca şi cum ar fi fost mumificat; pielea era întinsă şi translucidă, aproape pergamentoasă, iar ochii îi erau învăluiţi de ceaţa lăptoasă a orbirii.
Amenhotep era bătrân înainte ca Solon să se fi născut. Se spunea că îl vizitase Homer, pe vremea când trăia stră-străbunicul lui Solon, şi că el fusese cel care-i povestise despre asediul cetăţii Troia, despre Agamemnon, despre Hector şi despre Elena şi despre peripeţiile lui Odiseu. Solon ar fi vrut enorm să afle mai multe despre toate astea şi despre altele, dar ar fi încălcat înţelegerea de a nu-i pune întrebări bătrânului preot.
Cu urechile ciulite, Solon se aplecă înainte, hotărât să nu-i scape nimic din această ultimă întâlnire. După un timp, Amenhotep vorbi din nou, cu vocea sa slabă:
— Făcătorule-de-Legi, spune-mi unde am rămas ieri.
Solon desfăşură iute papirusul, cercetând rândurile scrise mărunt. După o clipă începu să citească, traducând greaca din scrierea lui în egipteana pe care o vorbeau în acel moment.
— Un puternic imperiu a stăpânit odinioară o mare parte din lume, zise el, chinuindu-se să vadă prin întuneric. Conducătorii lui trăiau într-o vastă citadelă, deasupra mării, într-un labirint imens de coridoare cum nu s-a mai văzut de atunci. Erau meşteşugari iscusiţi în prelucrarea aurului şi fildeşului şi luptători neînfricaţi în luptele cu taurii. Într-o zi însă, pentru că îl sfidaseră pe Poseidon, Zeul Mării, citadela a fost înghiţită de valuri într-un potop imens, iar locuitorii ei nu au mai fost niciodată văzuţi. Solon se opri din citit, îşi ridică privirea şi aşteptă. Aici aţi terminat.
După o tăcere care păru interminabilă, bătrânul preot vorbi din nou, cu buzele abia mişcându-i-se:
— În noaptea asta, Făcătorule-de-Legi, îţi voi spune multe lucruri. Dar mai întâi o să-ţi povestesc despre această lume pierdută, despre acest oraş care, încălcând dreapta măsură, a fost lovit de zei, despre această citadelă căreia i se spunea Atlantida.
Multe ore mai târziu, grecul lăsă pana jos. Mâna îl durea de atâta scris. Rulă papirusul la loc. Amenhotep terminase. Era noaptea lunii pline, începutul Festivalului lui Thoth, iar preoţii trebuiau să pregătească templul înainte de sosirea părtaşilor la ceremonie, în zori.
— Ce ţi-am spus, Făcătorule-de-Legi, a fost aici şi nicăieri în altă parte, şopti Amenhotep, bătându-şi uşor cu degetul încovrigat fruntea. Printr-un vechi decret, noi, cei care nu putem pleca din acest templu, noi, marii preoţi, trebuie să păstrăm această înţelepciune ca pe o comoară. Eşti aici doar la comanda astrologos-ului, a clarvăzătorului templului, prin voinţa divină a lui Osiris. Bătrânul preot se aplecă înainte, schiţând un zâmbet. Şi aminteşte-ţi, Făcătorule-de-Legi, că eu nu vorbesc în şarade, precum oracolele tale greceşti, dar s-ar putea să existe şarade în ceea ce spun. Rostesc un adevăr care mi-a fost transmis, nu un adevăr al meu. Ai venit pentru ultima dată. Acum pleacă.
În vreme ce chipul cadaveric dispăru în beznă, Solon se ridică încet, ezitând un moment şi uitându-se înapoi pentru ultima oară înainte de a păşi în scriptoriul acum pustiu şi de a-şi croi drum către ieşirea luminată de torţe.
La răsărit, zorile colorau cerul în trandafiriu, adumbrind lumina lunii care încă făcea apele Nilului să sclipească. Bătrânul grec era singur, după ce însoţitorul îl părăsise ca de obicei dincolo de întăriturile templului. Oftă satisfăcut când trecu de coloanele templului, cu capitelurile lor în formă de frunză de palmier, atât de diferite de simplitatea celor greceşti, şi se uită pentru ultima dată la Lacul Sacru cu amestecul lui bizar de obeliscuri, sfincşi cu capete de om şi statui colosale de faraoni. Era mulţumit să lase toate acestea în urmă şi mergea de-a lungul drumului prăfuit către satul din chirpici unde locuia. În mâini strângea preţiosul papirus, iar pe umăr căra un săculeţ tras în jos de o pungă grea. A doua zi, înainte de a pleca, avea să aducă ofranda de aur zeiţei Neith, aşa cum îi promisese lui Amenhotep când cei doi vorbiseră pentru prima dată.
Încă se minuna de ceea ce auzise. O Epocă de Aur, o eră a splendorii pe care nici măcar faraonii nu şi-o imaginaseră. O rasă care stăpânise toate artele, în foc, piatră şi metal. Şi totuşi fuseseră oameni, nu giganţi, precum ciclopii care construiseră străvechile ziduri de pe Acropole. Descoperiseră fructul divin şi şi-l însuşiseră. Citadela lor strălucise precum muntele Olimp. Îndrăzniseră să-i sfideze pe zei, iar zeii îi doborâseră.
Şi totuşi continuaseră să trăiască.
Cufundat în gânduri, bătrânul nu observă două siluete întunecate care se furişau din spatele unui zid chiar când intra el în sat. Lovitura îl luă complet pe nepregătite. În vreme ce se prăbuşea la pământ şi era înconjurat de beznă, pentru o clipă realiză că nişte mâini îi trăgeau sacul de pe umăr. Una din siluete înşfacă papirusul din mâinile bătrânului şi îl făcu bucăţele, după care le aruncă pe o alee dosnică plină de gunoaie. Cele două siluete dispărură la fel de tăcute precum se iviseră, lăsându-l pe grec să sângereze, inconştient, în praf.
Când îşi reveni, nu avea să-şi mai amintească nimic din acea ultimă noapte în templu. În anii pe care avea să-i mai trăiască rareori avea să vorbească cuiva despre timpul petrecut în Saïs şi n-avea să mai scrie niciodată nimic. Înţelepciunea lui Amenhotep n-avea să părăsească niciodată templul sacru şi avea să pară pierdută pentru totdeauna odată cu moartea ultimilor preoţi. Mâlul adus de Nil avea să învăluie templul şi cheia celui mai mare mister al trecutului.
