AnnaE
#0

Aurul Cruciatilor de David Gibbins

Nota autorului

 

 

Menora.

Magnificul suport din aur provenit din Templul Evreiesc din Ierusalim, prădat de romani în anul 70 după Hristos, rămâne una dintre cele mai mari comori pierdute, alături de Sfântul Graal şi Chivotul Legământului. Singura descriere a menorei din templu se află pe Arcul lui Titus din Roma, lucru care a stat la baza ilustraţiei de pe coperta acestei cărţi. Procesiunea triumfală care apare pe arc este descrisă în detaliu de Josephus Flavius, un martor ocular evreu, confident al împăratului Vespasian. În tezaurul din templu se afla şi un ornament din aur: „Suportul se continua cu un mâner, iar acesta se ramifica în braţe, asemenea unui trident, iar la extremităţi exista câte o lampă din fier forjat; existau şapte astfel de obiecte, număr sacru pentru evrei” (Războaiele iudaice VII, 149-150). Josephus nu spune foarte multe lucruri despre soarta prizonierilor evrei – el descrie doar execuţia liderului lor, Simon – dar menţionează faptul că au existat şi artefacte care nu au fost topite: în noul său Templu al Păcii, Vespasian „a aşezat vasele de aur din Templul Evreiesc, lucru cu care se lăuda” (VII, 161-162). Din alte comori au provenit lingouri pentru faimoasele monede „Iudaea Capta”, pe verso fiind gravată o evreică învinsă sub un steag roman şi deasupra ei cuvântul: „IVDAEA”.

 

Nu mai există mărturii ale martorilor oculari despre menora din templu. Cu toate acestea, dovezi convingătoare cum că ar fi supravieţuit – probabil mutată într-o cameră secretă, precum cea descoperită în Arcul lui Titus – ne oferă istoricul Procopius (circa 500-562 după Hristos), în mărturia sa despre prăzile luate de împăratul bizantin Belisarius atunci când i-a învins pe vandali la Cartagina, în 534 după Hristos. Acestea includeau obiecte furate de regale vandal Giseric când jefuise Roma, în 455 după Hristos, „comorile evreilor, pe care Titus, fiul lui Vespasian, împreună cu alte câteva, le adusese la Roma după cucerirea Ierusalimului” (Istoria războaielor IV, IX, 4-11). După Procopius, Belisarius a adus comorile la Constantinopol – actualul Istanbul – şi le-a etalat pe hipodrom pentru împăratul Iustinian. Procopius afirmă apoi că un evreu l-a convins pe Iustinian să redea comorile „sanctuarelor creştinătăţii din Ierusalim”. Faptul că Procopius descrie sosirea comorilor la Constantinopol sugerează că mărturia este autentică, pentru că mulţi dintre cititorii săi au fost martori la procesiunea triumfală, dar povestea înapoierii lor la Ierusalim nu pare plauzibilă, ci doar o înfrumuseţare tipică pentru a sublinia virtuţile creştineşti ale lui Iustinian. Nu există dovezi veridice cum că menora ar mai fost vreodată în Ierusalim după 70 după Hristos.

 

Cruciada a patra.

Comorile pierdute ale Templului din Ierusalim s-ar putea să fi supravieţuit, aşadar, ascunse undeva în Constantinopol de-a lungul perioadei medievale. Supravieţuirea multor altor antichităţi în Constantinopol este atestată de lista de obiecte distruse sau furate de cruciaţi în 1204, inclusiv faimoasa cvadrigă, trimisă la Veneţia pentru a deveni Caii Sfântului Marcu. Mulţi dintre cruciaţi fuseseră probabil în pelerinaj la Roma, şi este posibil ca liderul lor, Baldwin de Flandra, să fi văzut extraordinara imagine de pe Arcul lui Titus şi să-l fi citit pe Procopius. Mărturii contemporane despre jefuirea Constantinopolului sunt acoperite de justificări pioase, dar adevărul pare a fi că tentaţia jafului s-a dovedit a fi mult prea puternică, şi Baldwin avea nevoie cu disperare să găsească un mod prin care să-i plătească pe veneţieni pentru că îi transportaseră pe cruciaţi spre Ţara Sfântă.

 

Harald Hardrada.

Dacă tezaurul evreiesc a supravieţuit în Constantinopol mai târziu de anul 1204 este încă o problemă deschisă. Cu un secol şi jumătate înainte de cruciada a patra, faimoasa Gardă Varegă a împăratului bizantin fusese condusă de figura semeaţă a lui Harald Sigurdsson, cunoscut în istorie şi sub numele de Hardrada, conducătorul cel dur, nemilosul. Harald era un mercenar viking, fiul exilat al unui rege al Norvegiei care s-a întors să-şi reclame tronul şi a devenit unul dintre cei mai înspăimântători dintre conducătorii nordici. În timpul perioadei cât a servit în Garda Varegă, el a devenit un Belisarius de mai târziu, luptând pentru împărat în Sicilia şi în Africa de Nord şi strângând o avere personală imensă. Pentru sarazini, el era Trăsnetul Nordului, şi a reuşit acolo unde cruciada a patra nu a făcut-o: a intrat în Ierusalim, a adus pacea în Ţara Sfântă, s-a îmbăiat în Iordan şi a adus ofrande la Mormântul lui Hristos. Expediţia la Ierusalim a avut probabil loc în 1036 sau 1037, Harald Hardrada devenind astfel primul şi cel mai de succes dintre toţi cruciaţii, chiar dacă în numele împăratului bizantin, mai degrabă decât în numele Bisericii din vest.

 

Ajuns în Constantinopol, lui Harald i s-a permis să ia parte în „jefuirea palatului”, un fel de răsplată pentru actele sale măreţe, şi apoi, într-o noapte, în 1042, a răpit-o pe nepoata împărătesei Zoe, Maria – cu care îşi dorise să se căsătorească, dar fusese refuzat de mătuşa ei – şi a fugit cu camarazii săi varegi în două corăbii, trecând peste marele lanţ care era la intrarea din Cornul de Aur, portul din Constantinopol. Din unica mărturie a acestei escapade reiese că Maria s-a întors în oraş odată ce ei au fost în siguranţă, dar probabil ea l-a însoţit pe Harald înapoi în Norvegia şi i-a stat alături de-a lungul vieţii sale extraordinare, chiar dacă acesta era căsătorit cu prinţesa din Kiev, Elisabeta, şi mai avea o relaţie cu cel puţin încă o femeie, Thora, care l-a născut pe Olaf, fiul şi moştenitorul său. Potrivit biografiei sale, Harald a avut o „fiică”, pe care, lucru foarte ciudat, o chema Maria şi care l-a însoţit în ultima sa călătorie şi despre care se presupune că a murit brusc „în aceeaşi zi şi la aceeaşi oră în care tatăl său fusese ucis” (Saga regelui Harald, Heimskringla, p. 98).

Aproape toate informaţiile pe care le avem despre Harald Hardrada provin din Heimskringla, o mărturie despre regii norvegieni scrisă la începutul secolului al XIII-lea de poetul şi istoricul islandez Snorri Sturluson (1179-1241). Reprezentările cu lupi şi vulturi abundă în pasajele cu versuri incluse în text. Heimskringla şi câteva propoziţii din Cronica anglo-saxonă furnizează practic tot ce ştim despre Bătălia de la Stamford Bridge, lângă York, acolo unde armata norvegiană condusă de Harald a fost înfrântă pe 25 septembrie 1066 de către regele englez Harold Godwinsson, care la rândul său a fost învins câteva săptămâni mai târziu de către normanzi. Stamford Bridge a fost o catastrofă pentru norvegieni, şi pentru mulţi a însemnat sfârşitul epocii vikinge. Din trei sute de corăbii care au navigat spre Anglia, se spune că doar 24 s-au mai întors. Ultima descriere, în viaţă, a lui Harald Hardrada este atunci când el se luptă în mijlocul bătăliei, probabil mânuind o mare secure varegă şi înconjurat de camarazii săi credincioşi.

Doi dintre camarazii varegi ai lui Harald care au fugit împreună cu el din Constantinopol au fost Halldor şi Ulf, ambii islandezi. Un al treilea ar fi putut fi Halfdan, ale cărui inscripţii runice pot fi văzute pe o balustradă în interiorul bisericii Hagia Sofia din Istanbul. Bucăţi din lanţul care traversa Cornul de Aur încă există. Alte dovezi ale isprăvilor lui Harald sunt nefondate, dar avem destule pentru a da substanţă vieţii povestite în Heimskringla. În Ierusalim, sub Biserica Sfântului Mormânt, am văzut o cruce gravată în piatră care semăna cu forma Mjollnir, Ciocanul lui Thor, un simbol foarte important pentru norvegienii aflaţi sub dominaţia creştină, în Islanda şi în Groenlanda, şi care a fost menţinut viu împreună cu toate legendele despre Loki, Fenrir şi Walhalla.

 

Mappa mundi.

Extraordinara hartă din secolul al XIII-lea, descrisă în capitolul 2, poate fi văzută astăzi într-un muzeu, special construit pentru ea, lângă Catedrala Hereford, de-a lungul faimoasei biblioteci cu lanţuri. Când am vizitat catedrala pentru prima oară, copil fiind, biblioteca se afla încă în camera documentelor, deasupra transeptului nordic, unde arhivele şi comorile erau depozitate în acele vremuri în care harta fusese concepută. Faptul că în colţul nord-estic al transeptului care duce spre galerie nu a existat o scară în spirală mi s-a părut un lucru foarte bizar, aşa că acela este locul unde am plasat descoperirea imaginară din această carte. Richard de Holdingham a fost un personaj real, numele lui fiind înscris în colţul din stânga jos al hărţii, deşi se cunosc foarte puţine despre viaţa sa. Mi l-am imaginat ca un „discipol” în felag-ul imaginar al lui Iacob de Voragine, arhiepiscopul de Genova, de asemenea un personaj real. Absenţa lui Richard din dedicaţia hărţii este indicată de denumirea inversată a continentelor Europa şi Africa, o eroare flagrantă pe care un erudit de calibrul său nu ar fi tolerat-o niciodată.

Un felag sau o frăţie era o organizaţie vikingă şi ar putea fi o ceată de războinici care au jurat loialitate unui lord, legaţi de jurăminte de credinţă. Duşmanii erau pedepsiţi cu înfricoşătorul bloddrn, vulturul de sânge. Snorri Sturluson, biograful regilor norvegieni din secolul al XIII-lea, a descris cum una dintre victime avea un vultur gravat pe spate de către un duşman, care „i-a înfipt sabia în trup, aproape de şira spinării, a tăiat toate coastele până la pântece şi i-a scos plămânii afară”. Ideea unui felag secret, în Anglia medievală, este bazată pe antipatia englezilor pentru stăpânii lor normanzi şi pe moştenirea nordică, foarte importantă în diferite părţi ale Angliei, acolo unde s-au stabilit vikingii. Această influenţă a fost foarte vizibilă în insulele din vestul Scoţiei, iar pe insula Sfânta Iona de astăzi se pot vedea pietrele de mormânt ale lorzilor vikingi, printre relicvele creştinătăţii timpurii din mănăstire.

 

Este bine-cunoscută fascinaţia naziştilor în legătură cu vikingii. Ultimul felag nazist a fost SS, întregit de infamele semne runice dublu-sig. Misiunea SS a devenit subjugarea Europei de Est, a pământurilor conduse odată de regii vikingi din Rus şi Kiev, unde activităţile Einsatzgruppen SS – unii dintre membri erau recrutaţi pe plan local – au inclus asasinarea a peste un milion de evrei ucraineni. Einsatzgruppen „Raport privind situaţia operaţională URSS, nr. 129a” citat în capitolele 9 şi 22 este adăugirea fictivă la un raport real nr. 129, doar cuvintele au fost aranjate diferit pentru a include menţiunea personajului Reksnys şi a victimelor lui. Atrocităţile naziste din acest roman sunt bazate pe vizita mea în defileul Babi Yar din Kiev, acolo unde mii de familii evreieşti au fost împuşcate, şi pe imaginile şi relatările martorilor oculari din Muzeul Marelui Război Patriotic din Kiev. Astăzi Babi Yar este un parc pentru copii foarte frumos care are în mijloc simbolul menorei sculptat într-o bucată imensă de piatră.

 

SS Ahnenerbe, Departamentul Moştenirea Ancestrală, a existat aşa cum este descris în acest roman. Recent, noi dovezi extraordinare au ieşit la iveală în legătură cu activităţile Ahnenerbe din anii 1930, inclusiv expediţiile în America de Sud şi în Tibet, unde oamenii de ştiinţă nazişti au făcut măsurători craniene. Credeau că populaţiile îndepărtate ar putea păstra vreo dovadă a unei rase ariene superioare, rasă pe care ei o asociau cu legenda Atlantidei şi cu bizara Welteislehre – teoria cosmogonică a gheţii. Heinrich Himmler, şeful SS, credea că locul de naştere al rasei ariene era Islanda, şi expediţii Ahnenerbe au fost trimise acolo în 1936 şi 1938. Expediţia Ahnenerbe la Ilulissat din acest roman este fictivă şi la fel sunt şi cei doi membri, dar Groenlanda este doar la un pas de Islanda, şi Himmler a fost fără îndoială intrigat de relatările faimosului explorator groenlandez Knud Rasmussen şi de studiile lui legate de cultura eschimosă. Fiordul Ilulissat, patrimoniu naţional UNESCO împreună cu L’Anse aux Meadows şi Chichen Itza, este una dintre cele mai clare indicii ale încălzirii globale din ziua de astăzi şi a fost studiat intensiv de glaciologi şi de climatologi. Situl străvechi eschimos de la Sermermiut, „locul oamenilor gheţarilor”, există aşa cum este el descris în acest roman; la fel şi Killingekloften – „defileul morţii”. Descrierea aisbergului are la bază experienţa mea de la fiordul Ilulissat şi scufundările sub gheaţă din apele canadiene. Scafandrii au intrat în fisuri naturale în interiorul aisbergurilor, iar tehnologia pentru acest tip de explorare chiar există, aşa cum este descrisă aici.

 

Lemnul, materialele textile şi metalul aurit pot rezista aproape pe timp nelimitat în interiorul gheţii. Ideea unui războinic norvegian prins în gheaţă mi-a venit de la trupurile extraordinar de bine păstrate a doi membri din expediţia damnată a lui Sir John Franklin în zona arctică din Canada, în 1845, exhumaţi din permafrost în Beechey Island, în 1984. Pentru norvegieni, înmormântările pe corăbii erau un rit funerar bine împământenit. Arderea unei corăbii este descrisă de călătorul arab din secolul al X-lea Ibn Fadlan, care a fost martor la o înmormântare pe Volga a unui căpitan din Rus unde o femeie şi-a însoţit bărbatul pe rugul funerar. Snorri Sturluson ne oferă altă relatare în care o corabie arzândă plină de arme şi de trupuri a fost trimisă pe mare după o bătălie, având la bord pe căpetenia vikingă rănită mortal, care supraveghease construirea propriului rug funerar.

 

Imaginea corabiei în interiorul gheţii îşi are originile în înmormântările spectaculoase de pe corăbii, în Gokstad şi Oseberg, din Norvegia, deşi corabia fictivă a lui Harald ar fi fost mult mai practică. Potrivit lui Snorri Sturluson, cele două corăbii cu care Harald a fugit din Costantinopol erau „galere varege”, corăbii cu vâsle (Saga Regelui Harald, Heimskringla, p. 15). Cea mai bună dovadă pentru tipurile de vase vikinge vine aproape din aceleaşi vremuri în care are loc călătoria fictivă din acest roman de la un grup de vase scufundate în 1070 aproape de Skuldelev, în Danemarca, pentru a restricţiona intrarea în fiordul Roskilde. Unul dintre ele era un vas masiv cu o carenă adâncă, potrivit pentru navigaţia oceanică. Fezabilitatea călătoriilor norvegiene înspre Americi a fost din plin demonstrată de experimentele moderne, inclusiv de călătoria unei copii a unei nave vikinge spre L’Anse aux Meadows, pentru a sărbători un mileniu de la sosirea lui Leif Eiriksson în Lumea Nouă.

Aşezarea vikingă din punctul cel mai nordic al Groenlandei a fost Vestribyg, „aşezarea vestică”, situată la opt sute de kilometri înspre sud de fiordul Ilulissat. Oricum, regiunea nordică a fiordurilor, Norârseta, a fost vizitată de norvegieni şi era esenţială pentru economia lor. Singura piatră runică găsită în Groenlanda provine de pe insula Kingigtorssuaq, la aproape 650 de kilometri înspre nord de fiord şi poate fi văzută astăzi în muzeul de lângă Upernavik. A fost plasată într-un turn celtic de trei aventurieri norvegieni – Erling, Bjarne şi Eindride – probabil la începutul secolului al XIV-lea. Explorările mele de-a lungul acestei coaste sugerează că siturile îndepărtate ar putea conţine o dovadă în plus a activităţii norvegienilor. Este un lucru extraordinar faptul că vânătorii norvegieni din acest mediu cu temperaturi extreme – căutând fildeş de morsă, balene, piei de urşi polari şi colţi de narval, „cornul unicornului” vizibil pe hărţile medievale – au contribuit la cruciade prin plata unei taxe impuse după ce regele norvegian Sigurd Jorsalfar – Cruciatul – a fondat o episcopie în Groenlanda, în anul 1124. Biserica şi-a exercitat puterea asupra groenlandezilor, şi imposibilitatea de a plăti taxele bisericeşti ar putea fi un factor în dispariţia norvegienilor din Groenlanda în secolul al XV-lea.

 

Nu este nici o îndoială că exploratorii norvegieni au navigat în jurul golfului Baffin şi în Lancaster Sound, începutul pasajului nord-vestic spre Marea Beaufort şi Oceanul Pacific. Câteva artefacte norvegiene au fost găsite de-a lungul Arcticului canadian, unele dintre ele fără îndoială luate de eschimoşi din aşezările norvegiene abandonate din Groenlanda, dar altele demonstrând contactele şi explorările norvegienilor. În aceste ape încă nu a fost găsită nici o corabie vikingă, dar o descoperire extraordinară aproape de Cercul Polar poate părea o epavă. Pe mica Scraeling Island, o piatră goală, lângă Ellesmere Island – o mie trei sute de kilometri la nord de Ilulissat – o aşezare eschimosă a dezvăluit mai mult de cincizeci de artefacte norvegiene, inclusiv o pânză de lână, fragmente de zale, piroane de corabie, lame de cuţit şi suliţe, o rindea de tâmplar, fragmente dintr-un butoi de lemn şi o bucată dintr-un joc. Analiza cu radiocarbon sugerează o dată înspre sfârşitul perioadei norvegiene în Groenlanda, asemănătoare pietrei runice Kingigtorssuaq. Poate fi făcută o comparaţie cu aşezarea în care Franklin şi-a petrecut iarna la Beechey Island în timpul încercării sale de a descoperi pasajul nord-vestic, în 1845. În ciuda „micii ere glaciare” din perioada medievală, analiza calotelor de gheaţă sugerează că au existat perioade calde – una la începutul secolului al XIV-lea – atunci când apele dintre insulele Arcticului canadian ar fi putut fi foarte clare. Încă există posibilitatea ca vikingii să fi descoperit pasajul de nord-vest întorcându-se pe ruta folosită de primii vânători eschimoşi şi ca ultimii norvegieni care au abandonat Groenlanda să fi mers pe acest drum.

 

Ceea ce este sigur însă este faptul că vikingii au navigat peste o mie şase sute de kilometri sud-vest de Groenlanda pentru a-şi stabili prima colonie europeană cunoscută pe ţărmul Americii de Nord într-un loc pe care ei l-au numit Vinland – poate Pământul Pajiştilor, mai degrabă decât Pământul Viţei-de-Vie, aşa cum s-a presupus – cu aproape cinci sute de ani înainte de Cristofor Columb. Interesul lor principal a fost probabil lemnul care lipsea cu desăvârşire din Groenlanda. Situl arheologic L’Anse aux Meadows din Newfoundland, identificat de mulţi ca fiind Leifsbuâir din legendele nordice, este una dintre cele mai extraordinare descoperiri arheologice făcute vreodată. Great Sacred Isle ar fi putut fi un semn de navigaţie – există turnuri celtice pe uscat care ar putea fi norvegiene, şi povestea chilei ridicate la capul Kjalarnes provine din Saga lui Eirik – deşi nu a fost găsită nici o dovadă. Astăzi situl arheologic de la L’Anse aux Meadows este în îngrijirea Parcurilor Naţionale Canadiene, şi puteţi vizita casele comunale reconstituite chiar lângă locul celor trei locuinţe excavate în anii 1960. Dovezile indică o aşezare locuită pentru o perioadă scurtă de timp, în jurul anului 1000 după Hristos. Povestea lui Freydis şi a răzbunării ei ucigaşe îşi are rădăcinile în Saga lui Eirik şi Saga groenlandezilor, cele două surse scrise vikinge despre Vinland, şi se poate ca valul nefast aruncat de acest eveniment să-i fi descurajat pe norvegieni de a mai rămâne acolo; asta, dar şi ameninţarea unor atacuri din partea scraeling-ilor – „nenorociţii”, băştinaşii indieni – şi descoperirea lemnului de-a lungul coastei Labradorului, înspre nord.

Singurul artefact norvegian autentificat din Americi la sud de L’Anse aux Meadows este o monedă de argint excavată dintr-un sit indian de lângă Penobscot Bay, în Maine. A fost identificată ca fiind moneda norvegiană aparţinând regelui Olaf, fiul lui Harald Hardrada şi succesorul său, care fusese alături de el în Anglia în 1066 şi poate data chiar din anul în care a fost întreprinsă călătoria fictivă din acest roman. La L’Anse aux Meadows sau în Groenlanda nu a fost găsită nici o monedă, şi este un mister modul în care această monedă a ajuns la o mie şase sute de kilometri dincolo de cea mai îndepărtată colonie vikingă cunoscută.

 

 

Nu există nici o dovadă că navigatorii de dincolo de Atlantic au ajuns pe ţărmurile din Yukatan, Mexic, înainte de spanioli, la începutul secolului al XVI-lea. Oricum, se spune că profetul maya Chilam Balam, Profetul Jaguar, a prezis sosirea unor „oameni cu barbă, bărbaţi din est”. Cărţile lui Chilam Balam au fost scrise după cucerirea spaniolă, conducându-i pe unii la speculaţii cum că profeţia a fost doar un accesoriu de mai târziu, dar posibilitatea ca profeţia să fie adevărată rămâne în picioare şi este bazată pe amintirile străinilor care au ajuns înainte de spanioli. Doar despre un singur grup de „oameni cu barbă, bărbaţi din est” se ştie că au vizitat Lumea Nouă înainte de secolul al XV-lea şi aceştia erau norvegienii; dovezile sugerează că explorările norvegiene la vest şi la sud de Groenlanda au atins apogeul în secolul al XI-lea. Templul fictiv din junglă cu pictura murală din interior este bazat pe o descoperire remarcabilă din 1946 făcută de doi aventurieri americani în Yukatan într-un loc care a devenit cunoscut ca Bonampak, cuvântul maya pentru „pereţi pictaţi”. În interiorul clădirii ei au descoperit o pictură murală narativă de o forţă extraordinară descriind o bătălie în junglă, tortură şi execuţia prizonierilor şi sărbătoarea învingătorilor, incluzând femeile maya cu rochiile lor albe bând sânge din propriile limbi. Pictura datează din cea mai dezvoltată perioadă maya, aproximativ 800 după Hristos, dar o altă pictură în Templul Războinicilor din Chichen Itza datează din perioada în care toltecii au preluat puterea, în secolul al XI-lea. Descrie nişte războinici tolteci într-o pirogă dând târcoale coastei maya, o mare bătălie pe uscat şi sacrificiile prin smulgerea inimii din piept a şefilor maya.

 

Dacă vizitaţi ruinele din Chichen Itza astăzi, sunt multe şanse să auziţi că poveştile despre sacrificiile umane au fost exagerate de către spanioli sau sunt legate doar de tolteci, nu şi de băştinaşii maya, ai căror descendenţi încă locuiesc în Yukatan. Puteţi ajunge singuri la o concluzie la Tzompantli, Platforma Craniilor, unde puteţi observa şirurile de capete decapitate gravate înspre altarul sacrificial de la Templul Războinicilor şi apoi să vă uitaţi către drumul de ceremonie care duce la cenota sacră, Puţul Sacrificiului. Multe dintre reprezentările torturilor şi execuţiilor în arta maya şi aztecă datează dinaintea sosirii spaniolilor, şi cele mai recente tehnici de medicină legală adaugă, literalmente, viaţă picturii: arheologii din Mexic au descoperit că podelele din templele aztece sunt îmbibate de fier, albumină şi material genetic uman.

În Yukatan, cele mai convingătoare dovezi provin din arheologia submarină. Puţul Sacrificiului de la Chichen Itza dragat în 1904-1911 şi dragat de scafandri în anii 1960 conţinea sute de schelete umane – bărbaţi, femei şi copii – precum şi o mulţime de artefacte preţioase: discuri de aur, pandantive gravate de jad, un craniu uman transformat în candelă, un pumnal pentru sacrificii, numeroase figurine de lemn. Povestea este asemănătoare şi la celelalte cenote din Yukatan, inclusiv la mai multe din inelul canalelor care s-au format deasupra unei imense zone de impact cu un meteorit, aproape de coasta nordică. Multe dintre aceste cenote sunt neexplorate şi sunt uşor de jefuit. Cenota fictivă din acest roman se bazează pe experienţă proprie în explorarea acestor locuri şi în special pe scufundarea în cavernele spectaculoase şi în canalele din Dos Ojos, Peştera Liliecilor, aproape de avanpostul maya de la Tulum.

Povestea ultimelor zile ale regilor maya cu două secole după cucerirea spaniolă este bazată pe relatarea părintelui Andrés de Avendaño y Loyola (Relatarea a două călătorii la Petén pentru convertirea păgânilor Ytzaex si Cehaches), care a fost martor ocular al acestei scene extraordinare lângă îndepărtatul lac din jungla din Petén, în 1695 sau 1696. Un alt fragment al acestei relatări a ieşit la iveală în 1988 şi este citat în capitolul 21. Adevărata sursă a aurului maya, despre care scrie Avendaño şi care a fost descoperit de arheologi în Puţul Sacrificiului la Chichén Itza, rămâne un mister.

 

Inscripţia în franceza veche citată în capitolul 2 este cea vizibilă în colţul stâng, jos de pe mappa mundi de la Hereford. Citatul din Biblie din capitolul 4 este o prescurtare din Exod 25:31-40, versiunea regelui James. În capitolul 5, cele două citate din saga regelui Harald care fac parte din Heimskringla de Snorri Sturluson au fost traduse de Magnus Magnusson şi Hermann Pálsson (Penguin, 1966). Versurile din capitolul 13 sunt din Moartea lui Arthur, de Alfred, Lord Tennyson (1809-1892). În capitolul 15, propoziţia în norvegiana veche care descrie călătoria pe mare a lui Harald este fictivă, dar frazele care o constituie sunt luate cuvânt cu cuvânt din Saga lui Eirik, din secolul al XIII-lea, care descrie călătoriile norvegienilor către Vinland. Fraza din norvegiana veche Par liggr hann til ragnamks – „acolo zace până la sfârşitul lumii” – provine din Edda (Gylfaginning, p. 34) de asemenea de Snorri Sturluson, scrisă cândva la începutul secolului al XIII-lea. Citatul de la începutul cărţii este din Josephus Flavius Războaiele iudaice VII, 148-162, tradusă din greacă de H. St J. Thackeray (Loeb Edition, Harvard University Press).

 

Prăzile de război erau purtate în triumf una după alta în număr foarte mare; dar deasupra tuturor erau cele luate din Templul de la Ierusalim. Acestea constau într-o masă de aur, care cântărea foarte mulţi talanţi, şi un candelabru, făcut de asemenea din aur, dar construit după alt model faţă de cele folosite de noi în viaţa obişnuită. Pe un piedestal era o tulpină centrală din care se extindeau braţe suple, aranjate în formă de trident, o lampă împodobită fiind ataşată de fiecare extremitate a braţelor; acestea erau şapte, desemnând respectul pe care evreii îl au pentru acest număr... Ceremoniile triumfale odată încheiate şi Imperiul Romanilor având o fundaţie solidă şi stabilă, Vespasian se hotărî să ridice un Templu al Păcii... În acel altar unde erau strânse şi depozitate toate obiectele pentru care oamenii călătoriseră în lung şi în lat, dornici să le vadă pe fiecare separat. Aici, de asemenea, el a etalat vasele de aur din Templul Evreilor...

 

Josephus Flavius

 

 

Prolog

 

 

Cei doi vulturi de aur pluteau deasupra oraşului venind dinspre vest, îndreptându-se neabătut înspre podium, cu bătăi de aripi încete şi profunde. În lumina pastelată a zorilor umbrele lor păreau a se ondula, căpătând proporţii gigantice de-a lungul templului şi al monumentelor din Forum, ca doi locuitori ai tărâmului lui Hades care vin să îşi reclame locul de drept la masa victoriei. În ultima clipă, vulturii îşi schimbară direcţia către nord, zburând în lung de Via Sacra. Bărbatul cu coroană de lauri care stătea singur pe podium simţi atingerea aripilor şi văzu flamurile purpurii din ghearele lor şi lumina reflectată acolo unde penajul lor fusese stropit cu aur. Ei erau perechea lui victorioasă, descendenţi ai vajnicilor vulturi pe care îi adusese la Roma pentru a sărbători alt triumf, cu aproape jumătate de secol în urmă, şi care fuseseră smulşi din cuiburile lor izolate undeva în vârful munţilor situaţi la marginea de nord a imperiului. Îi privea acum înălţându-se maiestuos deasupra centrului oraşului, cu aripile întinse de parcă ar fi plutit pe un curent de aer ascensional format de respiraţia oamenilor adunaţi de-o parte şi de alta pe Via Sacra. Ajunşi în cel mai înalt punct, rămaseră aparent nemişcaţi, ca şi cum Jupiter însuşi îi prinsese în îmbrăţişarea sa. Apoi, cu un ţipăt răguşit, se înălţară şi plonjară cu aripile strânse, năpustindu-se peste Templul Capitoliului şi ieşind din raza privirii, înapoi spre legiunile comasate pe Câmpul lui Marte.

În tăcerea tremurătoare care urmă, toţi ochii se aţintiră asupra podiumului. Bărbatul îşi dădu mantia la o parte conform obiceiului şi îşi ridică braţul drept cu palma în exterior, astfel încât să fie văzut de toţi. Semnul fusese unul bun. Cel mai grandios marş triumfal al tuturor timpurilor putea începe.

În timp ce zgomotul înăbuşit al tobelor de la procesiune începu să se audă de la Câmpul lui Marte, un sclav urcă pe podium şi întinse mâna.

— Proaspăt ieşită de la monetărie, împărate.

Bărbatul luă moneda şi se întoarse rapid înapoi, ca să nu piardă nimic din spectacol. Ridică moneda în sus astfel încât să fie încadrată de arcul de triumf aflat la început de Via Sacra, locul de unde procesiunea avea să apară. Observă că moneda era un denar bătut din prăzile de război aduse de pe mare în portul Ostia, cu o zi înainte. Aruncă o privire şi citi inscripţia de pe Imperator Caesar Vespasianus Augustus, deţinătorul puterii tribuniciene, consul pentru a treia oară şi Pontifex Maximus.

Era împărat de mai puţin de un an, şi cuvintele acestea încă îi mai înfiorau inima. Văzu imaginea din centru şi murmură ceva.

Reprezenta un bărbat îndesat, cu chelie, la o vârstă înaintată, cu o bărbie proeminentă şi cu nas acvilin, cu riduri adânci în jurul ochilor şi al gurii şi cu cute pe frunte. Nu era o privelişte prea plăcută, dar murmurul său era unul de satisfacţie. Ordonase ca acest portret să fie făcut intenţionat după vechea modă din Republica Romană, cu detalii reale, chiar dacă neplăcute, în opoziţie cu blamatul său predecesor, Nero, ale cărui statui efeminate în stil grecesc erau acum doborâte şi distruse de-a lungul şi de-a latul imperiului. Vespasian era dur, neînfricat, onorabil, un om cu picioarele pe pământ. Un roman al timpurilor bune de odinioară.

Întoarse moneda pe partea cealaltă şi o ridică, astfel încât argintul să scânteieze în primele raze ale soarelui din spatele său. În centru, era o femeie care stătea aplecată şi plângea, cu părul prins după moda estică. Lângă ea era un steag roman identic cu cele aliniate pe Via Sacra azi. Dedesubtul femeii era acel cuvânt care Vespasian ordonase să fie pus pe toate monedele lui, cuvântul care făcea din ziua asta triumful său suprem.

 

IVDAEA.

„Iudeea capturată.”

În acel moment, mulţimea amuţită de zborul vulturilor erupse într-un zgomot progresiv. Bătăile persistente de tobe, care veneau din Circus Maximus, se transformară deodată într-un bubuit surd. Pe sub arc apăru un elefant african enorm, cu trompa balansându-se în stânga şi în dreapta, aproape de mâinile spectatorilor care se întindeau să o atingă. Călare pe elefant, stăteau doi sclavi nubieni imenşi, ale căror braţe musculoase băteau la unison în tobele aruncate de o parte şi de alta. Imediat în spatele lor, veneau şase vestale virgine cu părul împletit în cosiţe şi cu rochii albe sclipitoare, părând nişte mesageri ai cerului. Apoi venea o cohortă din garda sa pretoriană, strălucitoare, cu platoşe negre şi coifuri decorate, giganţi printre oameni, recrutaţi din cei mai de seamă războinici din Imperiul Roman. Urmă apoi o lungă procesiune de bărbaţi şi băieţi, senatori, călăreţi şi membri ai familiei lui Vespasian, toţi îmbrăcaţi în togi purpurii ţesute cu aur. Între ei, la intervale scurte, veneau care pline de bogăţii fabuloase, unele aşezate pe piedestaluri, altele ridicate în aer de sclavi din toate colţurile imperiului.

Vespasian privea carele trecând încet, fiecare nouă minune aducând câte o exclamaţie de uimire dinspre mulţime. Erau statui magnifice de zei din bronz aurit, comori regale somp­tuoase din regatele din est, sclavi sălbatici care purtau la gât coliere răsucite din aur masiv aduse din Galia şi din Germania, munţi de smaralde şi diamante de dincolo de Indus, tapiserii sclipitoare de mătase din tărâmul îndepărtat numit Thina. Toate minunile pentru care oamenii călătoriseră de-a lungul pământului erau astăzi adunate aici într-un singur loc, în ce­tatea eternă.

Vespasian era singurul care ştia că nimeni n-avea să mai vadă aceste comori vreodată. Lângă el, pe podium, era o placă de marmură construită de arhitecţii lui, pe suprafaţa căreia era gravat un plan al oraşului, foarte complicat, dominat de o structură eliptică imensă. În timp ce ultimul car trecea pe lângă el, Vespasian privi dincolo de procesiune spre Domus Aurea şi văzu monstruosul cap încoronat cu lauri al Colosului lui Nero, vizibil deasupra templelor. Pe acel loc, Vespasian avea să construiască un mare amfiteatru, cel mai mare pe care îl văzuse vreodată oraşul, primul dintre multele proiecte prin care plănuise să ofere prăzile de război populaţiei Romei.

Următorul grup din alai era o procesiune de pitici şi de sluţi, adunaţi de prin tot imperiul, ciudaţi pe care zeii îi creaseră pentru propriul amuzament. Unii erau purtaţi pe sus, pe nişte platouri de argint, precum porcii la un festin; erau şi copii cu capete bulbucate, alţii cu membre deformate şi cu excrescenţe de elefant. Era chiar şi un monstru care urla şi care avea un singur ochi în frunte ca un ciclop. În urma lor venea un pitic nebun care sporovăia în carul lui de luptă, o cvadrigă imperială, trasă însă de capre. Piticul era îmbrăcat ca un zeu grec, cu o perucă de aur absurd de mare pentru el, şi purta o placardă cu cuvintele damnatio memoriae– condamnare la uitare. Era o parodie grotescă a detestatului Nero. Vespasian îşi plesni coapsele şi hohoti împreună cu mulţimea pentru că el era un om al poporului. Acesta nu era un simplu triumf, ci era un spectacol grandios. Şi încă nu se ajunsese la partea cea mai interesantă.

La un moment dat procesiunea se opri, şi apoi se auzi o explozie de trompete. Pe sub arc, apărură doi călăreţi umăr la umăr, ambii îmbrăcaţi în purpură şi purtând diademe cu lauri la fel ca împăratul. Mulţimea erupse în aplauze furtunoase, iar Vespasian simţi un fior de nostalgie în timp ce îi privea pe cei doi fii ai săi, Domiţian şi Titus. Următoarea apariţie reduse la tăcere spectatorii, iar Vespasian însuşi amuţi. În urma călăreţilor venea o succesiune de scene mari, mobile, fiecare trasă de tauri împodobiţi cu ghirlande albe şi care duceau un decor scenic imens, care ajungea până la înălţimea arcului. Fiecare în parte era un tablou viu al scenelor de război, cu prizonieri şi legionari jucându-şi rolul. Unul dintre tablouri înfăţişa o ţară pustiită şi pe locuitorii acesteia trecuţi prin sabie. Altul zugrăvea un berbec care lovea un zid imens, ocupanţii oraşului apărându-se vitejeşte de sus. Altele prezentau scene de distrugere completă. Soldaţi duşmani anihilaţi pe câmpul de luptă. Familii întregi care mai degrabă îşi luau viaţa decât să se predea. Un templu măreţ jefuit şi distrus într-un mare incendiu, cu preoţii blocaţi înăuntru. O legiune învingătoare mărşăluind printr-un oraş în ruine, prizonieri înlănţuiţi şi care triumfale pline cu prăzi de război. Scene de o asemenea dezolare, încât până şi mulţimea de romani însetaţi de sânge fu redusă la tăcere, manifestându-şi aprobarea abia după ce ultimul tablou trecu.

Procesiunea se îndrepta implacabil spre punctul culminant. Veniră apoi prizonierii, bărbaţi, femei şi copii, sute dintre ei înlănţuiţi laolaltă şi strânşi între rândurile de legionari cu suliţe. Conform tradiţiei, toţi erau îmbrăcaţi în robe purpurii, un mod de a le ascunde rănile şi de a-i face să pară nişte adversari formidabili. Vespasian se aplecă înainte şi-i privi pătrunzător. Aceştia erau o specie diferită faţă de barbarii cu ochi sălbatici pe care îi adusese din Britania cu 35 de ani în urmă. Iscoada lui, evreul Josephus, îi spusese că poporul său credea că Dumnezeul lor venise împreună cu romanii pentru a distruge templul şi oraşul, ca să pedepsească astfel corupţia. Totuşi, aceştia păreau oameni mândri, care mergeau cu capul sus, nu prizonieri care se căiesc. În mijlocul lor era liderul rebel Simon, înlănţuit între doi legionari, un bărbat frumos, cu barbă, luptându-se să meargă drept şi în mod evident plin de dispreţ faţă de situaţia în care se afla. Când ajunse în dreptul podiumului, îl fulgeră cu ochii săi negri pe împărat, şi timp de o secundă Vespasian îşi simţi sufletul străpuns, o clipă trecătoare de nelinişte pe care încercă să o dea repede uitării.

Altă explozie de trompete semnală punctul culminant al procesiunii. Vespasian îşi întoarse privirea de la prizonieri şi se uită înspre arc. Josephus îi spusese despre trofeele din templu, şi era nerăbdător să le vadă. Iată-le acum venind, dar nu erau strânse laolaltă şi expuse în mod extravagant pe care triumfale ca toate celelalte bogăţii, ci erau aşezate separat, astfel încât să poată fi văzute în toată splendoarea lor. Prima era draperia sacră, cea care proteja sanctuarul de restul templului, apoi veşmintele înalţilor preoţi, veşminte vopsite în purpură imperială şi împodobite cu bijuterii strălucitoare. Urmară apoi manuscrisele din vechiul lor testament, legile sacre pe care Josephus le numea Pentateuhul. În urma acestora venea o lungă procesiune de obiecte de cult din sanctuar, cupe, platouri, vase de abluţiune, toate din aur masiv, urmate de o masă de aur, grea, purtată de patru legionari, învăluită în fumul provenit de la vasele pline cu tămâie aflate în fiecare colţ. Pe măsură ce aroma ameţitoare de scorţişoară şi casia plutea pe deasupra podiumului, Vespasian se simţi transportat înapoi în timp, la început pe când era soldat în Est. Dar, când deschise ochii, imaginea pe care o văzu îl lăsă fără cuvinte.

Din fumul învăluitor care persista în faţa arcului apăru o comoară cum nu îi mai fusese dat Romei să vadă vreodată. Josephus o descrisese destul de bine, dar Vespasian nu se aştep­tase la o asemenea greutate în aur – era atât de grea, încât era nevoie de doisprezece legionari s-o ridice pe umeri. Pe măsură ce înaintau, Vespasian începea să vadă din ce în ce mai clar un obiect strălucitor de înălţimea unui om sau chiar mai mare. O coloană conică, bogat ornamentată, se ridica pe o bază octogonală formată din două straturi, iar pe ambele părţi se înălţau simetric, la acelaşi nivel, nişte braţe. Părea tridentul de aur masiv al lui Neptun, zeul mărilor şi al oceanelor, doar că aici vârfurile braţelor erau lucrate în forma unor lămpi frumos împodobite, şapte la număr. După ce legionarii trecură de arc, un sclav apăru cu o torţă aprinsă pe care o folosi pentru a aprinde tămâie în fiecare dintre cele şapte lămpi; un fum alb şi gros se rostogoli peste mulţimea adunată pe Via Sacra, învăluind-o asemenea ceţii din zorii zilei.

Vespasian ştia că asta era o menora, cel mai sacru simbol din Templul Evreiesc. Josephus îi spusese că numărul şapte avea o semnificaţie deosebită pentru poporul său, având legătură cu primele zile ale celor dintâi profeţi. Mai spunea că jefuirea Templului şi furtul menorei ar fi ca şi cum un duşman ar fura statuia lupoaicei din Capitoliu, o profanare inimaginabilă care ar smulge inima Romei înseşi. Un freamăt brusc în partea dreaptă împinse mulţimea mai departe de menora. Îşi potoliseră setea de bogăţii, şi acum strigau după sânge. Vespasian ştia ce avea să urmeze, un act transformat în ritual chiar de pe vremea lui Romulus şi Remus. Departe, sub Dealul Capitoliului, putea vedea cum oamenii se împărţiseră, astfel încât să formeze un cerc larg în jurul unei gropi urâte şi adânci în pământ, gloata agitată fiind păzită de un detaşament al Gărzii Pretoriene, cu săbiile scoase din teacă. Aici pierise Jugurtha, duşman al Republicii Romane, Vercingetorix Galul, căpitani britanici pe care însuşi Vespasian îi adusese în acel loc. Putea vedea cum prizonierii evrei erau încercuiţi şi cum rămăseseră nemişcaţi şi tăcuţi chiar dacă le fuseseră scoase lanţurile. În centru, bărbatul cu barbă era întărâtat ca un câine, încolţit şi împuns de gărzile care-l înconjurau precum o fiară într-o arenă. Făcea tot ce-i stătea în putinţă pentru a rămâne demn în picioare, dar nu putea opune nici o rezistenţă, având tunica ruptă şi un laţ prins cu cruzime în jurul gâtului. Mulţimea îl batjocorea de fiecare dată când era împuns de lance prin găurile tunicii. Dintr-odată dispăru din raza privirii, iar în acel moment scena fu luminată de o rază strălucitoare, soarele ridicându-se în spatele lui Vespasian, deasupra Templului lui Marte, zeul războiului, şi reflectându-se orbitor în menora şi în celelalte bogăţii de aur, adunate în forum.

Mulţimea erupse. Era un alt semn bun.

Vespasian îşi aminti acei ochi întunecaţi şi se întoarse impasibil spre vest.

„Acesta va fi sfârşitul.”

Pentru câteva clipe, o linişte deplină, ca aceea când cei doi vulturi zburaseră pe deasupra amfiteatrului, se aşternu peste toţi, apoi un bărbat cu glugă ieşi din groapă ţinând ceva în mână. Mulţimea jubila. Acum era rândul celorlalţi prizonieri. Vespasian privea imperturbabil cum copiii erau separaţi de părinţi şi împinşi înainte. O femeie leşină, dar imediat fu trasă de păr şi decapitată pe loc. Un bărbat se eliberă şi, împleticindu-se, încercă să ajungă la copilul său, dar fu ucis de către unul dintre nubieni. Copiii fură împinşi spre marginea gropii, în grupuri de câte trei sau patru, şi apoi înjunghiaţi, iar plăpândele lor trupuri fură aruncate în groapă. Veni rândul femeilor, apoi al bărbaţilor. Gladiatori mascaţi cu coifuri decapitau bărbaţii coborându-şi săbiile curbate în acelaşi timp – fiecare lovitură de oţel fiind acompaniată de un singur sunet de tobe – de parcă erau nişte vâslaşi într-o galeră. Trupurile se adunau unele peste altele în timp ce oţelul fulgera în sus şi în jos în lumina soarelui. Mulţimea se agita, încercând să-şi potolească setea de sânge. Vespasian îşi aruncă iar privirea spre menora. Cei şapte prizonieri cărora le cruţase viaţa atârnau de stâlpii de la marginea îndepărtată a gropii cu trupurile vopsite în roşu aprins. Aveau să se ducă înapoi acasă la compatrioţii lor, în deşertul Iudeii, ducând veşti despre răzbunarea Romei, despre reţinerea celui mai sacru obiect al lor în vistieriile celui victorios. Atâta timp cât Roma deţinea tezaurul Templului, evreii n-aveau să mai îndrăznească a se ridica împotriva ei. Cu prima ocazie când aveau să creeze probleme, lumina lor călăuzitoare urma să fie stinsă pe vecie. Asta era regula romanilor.

Călăii îşi terminaseră treaba. Acum petrecerea putea începe cu adevărat, cu zile de festinuri, jocuri şi ovaţii. Mulţimea dăduse glas exaltării, taurii care trăseseră carele cu bogăţii fuseseră duşi pe sub Templul lui Jupiter, iar altarul şi statuia lupoaicei erau stropite cu sânge din sacrificii.

Vespasian se întoarse să părăsească podiumul, jucându-se în continuare cu moneda. Îşi lăsă mantia purpurie deoparte şi îşi îmbrăcă roba roşie care îi era ţinută de doi sclavi. Avea să se alăture călare celor doi fii ai săi, Titus şi Domiţian, în spatele procesiunii, conducând un şir de preoţi la altarul de sub Templul lui Jupiter, unde avea să îşi îndeplinească ritualurile obişnuite ca Pontifex Maximus. Înainte de a pleca, mai privi încă o dată la placa de marmură şi făcu un jurământ secret. Vremea cuceririlor avea să se încheie. Epoca sa urma să fie una a reconstrucţiei, o întoarcere de la decadenţă la virtuţile stră­moşilor săi. Chiar în acest loc unde stătea, avea să construiască un templu al păcii, un templu mai mare decât oricare altul, şi aici va păstra pentru eternitate comoara acestui popor înfrânt.

Îşi aminti iar de acei ochi întunecaţi. Avea să facă tot ce îi stătea în putere pentru a se asigura că menora nu avea să mai fie expusă vreodată în vreo paradă pe străzile Romei. Se întoarse să plece, apoi ezită şi aruncă moneda departe în mulţime, urmărind-o cum desenează un arc înalt în faţa aurului sclipitor şi cum dispare în istorie pentru totdeauna.

 

Attachments