Inclestarea regilor de George R.R. Martin volumul 1

Prolog

Coada cometei brăzda cerul dimineţii, o dâră roşie care sângera deasupra Pie­trei Dragonului, ca o rană pe cerul scăldat în nuanţe de trandafiriu şi violet.

Maester stătea în balconul bătut de vânt al apartamentelor sale. Acesta era locul în care poposiseră corbii, după un zbor îndelungat. Împestriţaseră cu murdăria lor garguiele care se ridicau, înalte de patru metri, la stânga şi la dreapta sa – un câine al iadului şi un şarpe înaripat, două dintre miile care se odihneau pe zidurile bătrânei fortăreţe. Când a venit întâia oară la Piatra Dragonului, armata de personaje fantastice l-a stânjenit, dar cu trecerea anilor, se obişnuise cu ele. Acum erau pentru el ca nişte vechi prieteni. Priveau toţi trei cerul, cu semnul lui prevestitor.

Maester nu credea în semne. Şi totuşi... aşa bătrân cum era, Cressen nu mai văzuse niciodată o cometă măcar pe jumătate atât de strălucitoare, darămite de culoarea aceea, o culoare înspăimântătoare, a sângelui, a focului şi a asfinţitului. Se întreba dacă garguiele lui mai văzuseră ceva asemănător. Se aflau aici dinaintea venirii lui şi vor rămâne încă vreme îndelungată, după ce el nu va mai fi. De-ar putea vorbi limbile din piatră...

Ce nebunie! Se sprijini de metereze, cu marea fremătând dedesubt, simţind sub degete asprimea pietrei negre. Garguie care să vorbească şi profeţii pe cer. Sunt un om bătrân care a dat în mintea copiilor. Oare înţelepciunea dobândită în decursul unei vieţi întregi îl părăsise împreună cu sănătatea şi puterile? Era un maester, care a învăţat şi a trudit în marea Citadelă a Vechiului Oraş. Ce se alesese de el, dacă mintea îi era plină de superstiţii, ca aceea a unui rândaş neştiutor?

Şi totuşi... şi totuşi... cometa continua să ardă chiar şi în lumina zilei, în timp ce un abur palid, cenuşiu, se ridica din craterele fierbinţi ale Muntelui Dragonului, aflat în spatele castelului, iar cu o dimineaţă înainte, un corb alb adusese vorbă chiar de la Citadelă, veşti mult aşteptate, dar nu mai puţin înfricoşătoare, veşti despre sfârşitul verii. Toate, semne. Prea multe, ca să nu le dea crezare. Ce înseamnă toate acestea? îi venea să strige.

— Maester Cressen, avem oaspeţi. Pylos îi vorbise cu glas domol, de parcă s-ar fi temut să nu tulbure meditaţiile solemne ale lui Cressen. De-ar fi ştiut ce aiureli îi treceau prin cap, ar fi strigat. Prinţesa vrea să vadă corbul alb. Mereu cuviincios, Pylos o numea acum prinţesă, întrucât nobilul ei tată era rege. E împreună cu bufonul ei.

Bătrânul întoarse spatele răsăritului, sprijinindu-se cu o mână de şarpele înaripat.

— Ajută-mă să mă aşez în scaun şi pofteşte-i înăuntru.

Luându-l de braţ, Pylos îl conduse în cameră. În tinereţe, Cressen avusese mersul sprinten, dar acum nu mai avea mult până la cea de-a optzecea sa aniversare şi picioarele îi erau şubrede şi nesigure. Cu doi ani în urmă, căzuse şi îşi zdrobise şoldul şi nu se mai vindecase cum trebuie. Anul trecut, când s-a îmbolnăvit, Citadela l-a trimis pe Pylos din Oraşul Vechi, cu doar câteva zile înainte ca Lordul Stannis să se apropie de insulă.… ca să-l ajute la treburi, s-a spus, dar Cressen ştia adevărul. Pylos venise să-l înlocuiască după moartea sa. Nu îl deranja. Cineva trebuia să îi ia locul, şi asta mai curând decât şi-ar fi dorit...

Îl lăsă pe mai tânărul bărbat să-l aşeze în spatele cărţilor şi hârtiilor sale.

— Du-te şi cheam-o. Nu e frumos să laşi o domnişoară să aştepte. Făcu semn cu mâna, un gest de grabă, abia schiţat, venit de la un om care nu mai era în stare să se grăbească. Carnea îi era zbârcită şi pătată, pielea subţire ca un pergament, încât îşi putea vedea labirintul de vene şi forma oaselor de dedesubt. Şi cum mai tremurau aceste mâini care fuseseră odinioară atât de sigure şi îndemânatice...

Când Pylos se întoarse, fata îl însoţea, sfioasă ca întotdeauna. În spatele ei, săltând şi târşâindu-şi picioarele, în acel mers ciudat al său, într-o parte, venea bufonul ei. Pe cap avea un coif de jucărie, confecţionat dintr-o veche găleată de tinichea, pe care era prinsă o pereche de coarne de cerb, iar de ele erau atârnate tălăngi de vite şi care cu fiece pas clătinat al bufonului, sunau, fiecare cu un glas diferit, ding-dong, ding-dang, dong, dong, dong.

— Cine vine să ne viziteze atât de devreme, Pylos? întrebă Cressen.

— Suntem Chip Peticit şi cu mine, Maester. Ochii albaştri, inocenţi, îl priviră clipind. Din păcate, chipul fetei nu era frumos. Copila avea maxilarul proeminent şi pătrat al nobilului ei tată şi nefericitele urechi ale mamei, care se alăturau unei diformităţi proprii, o moştenire de când luase vărsat-de-vânt, o boală care aproape că o răpusese în leagăn. Peste unul dintre obraji şi mult în jos, pe gât, carnea îi era înţepenită şi moartă, pielea crăpată şi cojită, cu pete negre şi cenuşii, şi tare la atingere. Pylos mi-a spus că putem vedea corbul alb.

— Sigur că puteţi, răspunse Cressen.

De parcă ar fi refuzat-o vreodată. Fusese prea des refuzată, la vremea ei. O chema Shireen. Avea să împlinească zece ani şi era cel mai trist copil pe care Maes­ter Cressen îl cunoscuse vreodată. Tristeţea ei este ruşinea mea, se gândi bătrânul, un alt semn al eşecului.

— Maester Pylos, fii amabil şi coboară pasărea din stâncărie, pentru Lady Shireen.

— Plăcerea va fi de partea mea.

Pylos era un tânăr politicos care, deşi nu avea mai mult de douăzeci şi cinci de ani, era ceremonios ca un bărbat de şaizeci. Locurile sumbre aveau nevoie de lumină, nu de solemnitate, iar Piatra Dragonului era, fără îndoială, un asemenea loc, o citadelă singuratică în pustietatea umedă înconjurată de furtuni şi sare, cu umbra fumegândă a muntelui în spatele ei. Un Maester trebuia să meargă acolo unde era trimis, astfel că Cressen venise aici împreună cu stăpânul său, cu aproximativ doisprezece ani în urmă. Aici slujise, şi slujise bine. Cu toate acestea, nu iubise niciodată Piatra Dragonului şi nu se simţise aici cu adevărat acasă. În ultima vreme, când se deştepta din visele sale agitate, în care i se înfăţişa, tulburător, femeia roşie, i se întâmpla adesea să nu ştie unde se află.

Bufonul îşi întoarse capul peticit şi bălţat pentru a-l privi pe Pylos cum urcă treptele abrupte de fier către stâncărie. Mişcarea făcu talăngile să sune.

— În mare, păsările au solzi în loc de pene, spuse cu un clinchet. Ştiu, eu ştiu, oh, oh, oh.

Chiar şi pentru un bufon, Chip Peticit era un personaj trist. Cândva, stârnise probabil hohote de râs cu o singură glumă, dar marea îi luase puterea, împreună cu jumătate din minte şi toată memoria. Era moale şi foarte gras, se smucea şi tremura în fiece clipă şi era adesea incoerent. Fata era singura care mai râdea acum de glumele lui, singura căreia îi păsa dacă trăia sau murea.

O fetiţă urâtă, un bufon trist şi cu Maester – trei…, iată o poveste care poate stoarce lacrimi.

— Aşază-te lângă mine, copila mea. Cressen îi făcu semn să se apropie. E de­vreme pentru o vizită, abia s-a crăpat de ziuă. Ar trebui să fii în pat la ora asta.

— Am visat urât, îi răspunse Shireen. Nişte dragoni. Veneau să mă mănânce.

Fata era bântuită de coşmaruri de când îşi putea aminti Maester Cressen.

— Am mai vorbit despre asta, spuse el cu blândeţe. Dragonii nu pot prinde viaţă. Sunt ciopliţi în piatră, copila mea. În vremurile de demult, insula noastră era avanpostul cel mai îndepărtat la apus de marele Ţinut al Valyriei. Valyrienii au fost cei care au ridicat această citadelă, iar ei aveau metode de a cizela piatra, care cu timpul s-au pierdut. Valyrienii dădeau acestor turnuri forme de dragoni pentru ca fortăreaţa lor să pară mai înfricoşătoare, aşa cum îşi împodobeau zidurile cu mii de garguie în loc de simple creneluri. Îi luă mânuţa trandafirie în mâna lui firavă şi pătată, şi i-o strânse uşor. Aşa că, vezi, nu ai de ce te teme.

Shireen nu era convinsă.

— Cum rămâne cu semnul de pe cer? Dalia şi Matrice vorbeau la fântână, iar Dalia zicea că a auzit-o pe femeia roşie spunându-i mamei că e suflare de dragon. Dacă dragonii respiră, asta nu înseamnă că prind viaţă?

Femeia roşie, gândi acru Maester Cressen. Rău destul că i-a umplut mamei capul cu nebunia ei, acum trebuie să otrăvească şi visele fiicei? Va avea o discuţie aspră cu Dalia, o va atenţiona să nu mai răspândească asemenea poveşti.

— Fapt e că pe cer se află o cometă, copila mea dulce. O stea cu coadă, pierdută în ceruri. Va dispărea atât de curând, încât nu ne vom mai aminti de ea toată viaţa. Aşteaptă să vezi.

Shireen dădu curajoasă din cap.

— Corbul alb, spune mama, e semn că nu mai e vară.

— Aşa este, domnişoară. Corbii albi vin doar de la Citadelă. Degetele lui Cres­sen se îndreptară către lanţul pe care îl avea la gât, cu fiecare zală forjată din alt metal, simbolizând fiecare măiestria sa într-o altă ramură de învăţătură, colanul de maester, însemn al ordinului său. În floarea tinereţii, îl purtase cu uşurinţă, dar acum i se părea greu, cu metalul rece pe piele. Sunt mai mari decât alţi corbi, şi mai deştepţi, crescuţi pentru a duce doar cele mai importante mesaje. Acesta a venit să ne spună că s-a întrunit Conclavul şi a declarat în sfârşit terminată această vară lungă. Zece ani, două luni şi şaisprezece zile a durat, cea mai lungă vară de care s-a auzit vreodată.

— Se va face frig acum?

Shireen era un copil al verii şi nu cunoscuse niciodată adevăratul frig.

— Cu timpul, răspunse Cressen. Dacă zeii sunt buni, ne vor oferi o toamnă caldă şi recolte bogate, ca să ne putem pregăti pentru iarna ce va veni. Oamenii din popor spuneau că o vară lungă însemna că va urma o iarnă şi mai lungă, dar Ma­ester considera că nu avea niciun sens să sperie copila cu astfel de poveşti.

Chip Peticit îşi scutură talăngile.

— În mare este întotdeauna vară, incantă el. Sirenele poartă volbură în păr şi ţes mănuşi din alge argintii. Ştiu, eu ştiu, oh, oh, oh.

Shireen chicoti.

— Mi-ar plăcea şi mie o pereche de mănuşi din alge argintii.

— În mare ninge de jos în sus, spuse bufonul, iar ploaia e uscată ca osul. Ştiu, eu ştiu, oh, oh, oh.

— Va ninge cu adevărat? întrebă copila.

— Da, răspunse Cressen. Dar mă rog să nu ningă vreme de câţiva ani, şi nici atunci pentru mult timp. A, iată-l pe Pylos cu pasărea.

Shireen scoase un strigăt de încântare. Până şi Cressen trebuia să recunoască faptul că pasărea oferea o imagine impresionantă, albă ca neaua şi mai mare decât orice şoim, cu ochii săi negri, strălucitori, semn că nu era un albinos oarecare, ci adevăratul corb alb de rasă din Citadelă.

— Uite, strigă Cressen.

Corbul îşi desfăcu aripile, sări în aer şi fâlfâi zgomotos prin încăpere, pentru a ateriza pe masa de lângă el.

— Mă voi ocupa acum de micul dejun, anunţă Pylos. Cressen încuviinţă.

— Aceasta este Lady Shireen, îi spuse corbului. Pasărea îşi mişcă uşor capul alb în sus şi în jos, înclinându-se parcă în faţa ei. Lady, croncăni el, Lady.

Copila rămase cu gura căscată.

— Vorbeşte?

— Câteva cuvinte. Cum ţi-am spus, sunt deştepte păsările astea.

— Pasăre deşteaptă, om deştept, bufon deştept, spuse Chip Peticit, făcând tărăboi. O, bufon deştept, deştept. Începu să cânte. Umbrele încep să danseze, stăpâne, să danseze, stăpâne, să danseze.

Îşi zgâlţâia capul cu fiecare cuvânt, iar tălăngile prinse de coarne răsunau. Corbul alb ţipă şi începu să se agite, încercând să se caţere pe grilajul de fier al scării ce ducea spre stâncărie. Shireen se făcu parcă mai mică.

— Cântă asta întruna. I-am spus să înceteze, dar nu mă ascultă. Mă sperie. Fă-l să se oprească.

Şi cum să fac asta? se întrebă bătrânul. Pe vremuri, l-aş fi redus la tăcere pe veci, dar acum...

Chip Peticit venise la ei de mic copil. Lord Steffon, a cărui amintire o păstra în suflet, îl găsise la Volantis, dincolo de Marea Îngustă. Regele – bătrânul rege Aerys II Targaryen, care pe vremea aceea nu era atât de nebun – îl trimisese să caute mireasă pentru Prinţul Rhaegar, care nu avea nicio soră de măritat. Am găsit un bufon minunat, îi scrisese lui Cressen cu două săptămâni înainte de a se întoarce din misiunea lui sterilă. E doar un băieţandru, dar e ager ca o maimuţă şi isteţ cât o duzină de curteni. Face jonglerii, şarade şi scamatorii, şi ştie să cânte frumuşel în patru limbi. I-am cumpărat libertatea şi sperăm să-l aducem acasă cu noi. Robert va fi încântat de el şi probabil, cu timpul, va reuşi chiar să-l înveţe pe Stannis să râdă.

Amintirea acelei scrisori îl întristă pe Cressen. Nimeni nu îl învăţase vreodată pe Stannis să râdă, cu atât mai puţin băiatul pe nume Chip Peticit. Furtuna se ivise pe neaşteptate, şuierând, iar Golful Naufragiilor dovedise că îşi merită numele. Galera cu două catarge a stăpânului, Mândria Vânturilor, s-a sfărâmat în faţa castelului său. De pe parapete, cei doi fii ai stăpânului au privit cum ambarcaţiunea tatălui lor se izbeşte de stânci şi e înghiţită de ape. O sută de vâslaşi şi mateloţi s-au scufundat împreună cu Lord Steffon Baratheon şi soţia sa şi, zile în şir, fiecare val a lăsat o nouă recoltă de trupuri înecate pe malul ce se întindea sub Capătul Furtunii.

Băiatul a ajuns la mal în cea de-a treia zi. Maester Cressen coborâse, împreună cu ceilalţi, să ajute la identificarea morţilor. Când l-au găsit pe bufon, era gol, cu pielea albă, zbârcită şi presărată cu nisip ud. Cressen l-a luat drept un alt cadavru, dar când Jommy l-a apucat de glezne ca să-l târască până la căruţa funerară, băiatul a scuipat apă şi s-a ridicat. Până în ziua morţii, Jommy a jurat că Chip Peticit avusese carnea înţepenită.

Nimeni nu şi-a putut explica vreodată acele două zile cât timp bufonul fusese pierdut în mare. Pescarilor le plăcea să spună că o sirenă l-a învăţat să respire sub apă în schimbul sămânţei sale. Chip Peticit nu a spus nimic. Băiatul isteţ, deştept, despre care scrisese Lordul Steffon, nu a ajuns niciodată la Capătul Furtunii; băiatul pe care l-au găsit era altcineva, un om cu trupul şi mintea scrântite, care nu era în stare nici să vorbească, darămite să dea dovadă de isteţime. Cu toate acestea, chipul lui de bufon nu a lăsat loc de îndoială în privinţa identităţii sale. În Oraşul Liber Volantis era obiceiul ca feţele sclavilor şi ale servitorilor să fie tatuate. De la gât şi până la păr, pielea băiatului fusese vopsită în carouri pestriţe, roşii şi verzi.

— Naufragiatul e nebun şi suferind şi nu e de folos nimănui – lui însuşi, cel mai puţin, afirmase bătrânul Ser Harbert, castelanul de la Capătul Furtunii, din vremea aceea. Cel mai bun lucru pe care l-ai putea face pentru el ar fi să-i umpli cupa cu laptele macului. Un somn fără dureri şi cu asta, gata. Ţi-ar mulţumi, dacă ar avea înţelepciunea să o facă. Dar Cressen a refuzat şi, în cele din urmă, a avut câştig de cauză. Dacă Chip Peticit s-a ales cu vreo bucurie din acea victorie, nu-şi dădea seama nici acum, după atâţia ani.

— Umbrele încep să danseze, stăpâne, să danseze, stăpâne, să danseze, cânta bufonul întruna, legănându-şi capul şi făcând talăngile să zornăie şi să răsune. Ding-dong, ding, dang, dong. Stăpâne, corbul alb a ţipat. Stăpâne, stăpâne, stăpâne.

— Un bufon cântă ce vrea el, îi spuse Maester prinţesei speriate. Nu trebuie să pui la inimă cuvintele lui. Ca mâine îşi poate aminti alt cântec, iar pe acesta nu îl vom mai auzi. Poate cânta frumuşel în patru limbi, scrisese Lord Steffon...

Pylos năvăli pe uşă.

— Maester, să-mi fie cu iertare.

— Ai uitat terciul, spuse Cressen amuzat. Nu era de aşteptat ca Pylos să facă aşa ceva.

— Maester, Ser Davos s-a întors aseară. Vorbeau despre asta la bucătărie. M-am gândit că vrei să ştii îndată.

— Davos... Aseară, zici. Unde este?

— Cu regele. Au fost împreună aproape toată noaptea.

Fusese o vreme când Lord Stannis l-ar fi trezit la orice oră, ca să-l aibă alături, să-i dea sfaturi.

— Ar fi trebuit să mi se spună, se plânse Cressen. Trebuia să fiu trezit. Îşi desfăcu degetele dintre ale lui Shireen. Îmi cer iertare, domnişoară, dar trebuie să vorbesc cu nobilul tău tată. Pylos, dă-mi braţul. Sunt prea multe scări în castel şi mi se pare că în fiecare noapte se mai adaugă câteva, doar ca să mă agaseze pe mine.

Shireen şi Chip Peticit îi urmară afară, dar curând copila se sătură de pasul târşâit al bătrânului şi ţâşni înainte, iar bufonul se luă după ea, cu mersu-i legănat şi tălăngile zornăind nebuneşte.

Castelele nu erau locuri prielnice pentru cei firavi, îşi aminti Cressen în timp ce cobora scara din Turnul Dragonului Mării. Lordul Stannis era de găsit în Sala Mesei Pictate, deasupra Tobei Furtunii, partea centrală a Pietrei Dragonului, numită astfel datorită felului în care străvechile ziduri bubuiau şi huruiau pe timp de furtună. Ca să ajungă la el, aveau de străbătut galeria, de trecut dincolo de zidurile intermediare şi interioare, cu străjerii, garguiele şi cu porţile lor negre de fier, şi de coborât atât de multe trepte, încât lui Cressen nu îi plăcea nici să se gândească. Tinerii coborau treptele din două în două. Pentru bătrânii cu oase şubrede, fiecare treaptă era un chin. Dar Lordul Stannis nu avea de gând să vină la el, aşa că Maester se supuse la acest supliciu. Îl avea pe Pylos drept ajutor şi îi era recunoscător pentru asta.

Târşâindu-şi picioarele de-a lungul galeriei, trecură prin faţa unor ferestre înalte, boltite, care ofereau o privelişte impunătoare asupra curţii interioare, a zidului exterior şi a satului de pescari de dincolo. În curte, arcaşii trăgeau la ţintă, la comanda „Ridică, întinde, dă drumul”. Săgeţile lor sunau ca un cârd de păsări în zbor. Străjerii patrulau pe ziduri, aruncând priviri printre garguie la oştirea care îşi aşezase tabăra afară. Aerul dimineţii era înceţoşat de fumul ce se ridica dinspre focurile făcute pentru prepararea hranei, în timp ce trei mii de oameni erau aşezaţi pentru a mânca de dimineaţă sub stindardele stăpânilor. Dincolo de locul unde se întindea tabăra, debarcaderul era înţesat de corăbii. Nicio navă care se apropiase de Piatra Dragonului în ultima jumătate de an nu fusese lăsată să plece. Furia Lordului Stannis, o galeră de război cu trei catarge, cu trei sute de vâslaşi, părea chiar mică pe lângă unele dintre galioanele şi luntrile burduhănoase care o înconjurau.

Străjerii din faţa Tobei Furtunii îi cunoşteau pe maesteri după înfăţişare şi îi lăsară să treacă.

— Aşteaptă aici, îi spuse Cressen lui Pylos. E mai bine să merg singur la el.

— E mult de urcat, Maester.

Cressen zâmbi.

— Crezi că am uitat? Am urcat atât de des treptele astea, încât le ştiu pe toate pe de rost.

La jumătatea drumului, regretă decizia luată. Se oprise să-şi tragă sufletul şi să-şi ostoiască durerea din şold, când auzi scrâşnetul cizmelor pe piatră şi se pomeni faţă în faţă cu Ser Davos Seaworth, care cobora.

Davos era un om mărunt, cu obârşia joasă întipărită pe chipul grosolan. O mantie verde, roasă, pătată de sare şi de apă, decolorată de soare, îi acoperea umerii firavi, peste jiletcă şi peste pantalonii maro, în ton cu ochii lui căprui şi părul castaniu. La gât avea, atârnată de o curea, o pungă de piele uzată. Barba lui mică era băl­ţată din abundenţă cu fire cărunte, iar pe ce îi mai rămăsese din mâna stângă avea o mănuşă de piele.

— Ser Davos, spuse Maester. Când te-ai întors?

— În întunericul dimineţii. Momentul meu preferat.

Se zicea că nimeni nu a condus vreodată o corabie pe timp de noapte măcar pe jumătate la fel de bine ca Davos Mână Scurtă. Înainte ca Lordul Stannis să-l ridice la rangul de cavaler, fusese cel mai cunoscut şi mai perfid contrabandist din toate cele Şapte Regate.

— Şi?

Bărbatul clătină din cap.

— Este aşa cum l-ai prevenit. Nu se vor ridica, Maester. Nu pentru el. Nu-l iubesc.

Nu, gândi Cressen, şi nu îl vor iubi niciodată. Este puternic, priceput, puţin... da, doar puţin ţicnit, şi totuşi, nu e destul. Nu a fost niciodată destul.

— Ai vorbit cu toţi?

— Cu toţi? Nu. Doar cu cei care au vrut să mă vadă. Nici pe mine nu mă iubesc aceşti oameni de viţă. Pentru ei, voi fi mereu Cavalerul Ceapă. Mâna stângă i se închise, strângând degetele butucănoase în pumn. Stannis îi ciuntise degetele de la ultima articulaţie, toate în afară de degetul mare. Mâncam împreună cu Gulian Swann şi cu bătrânul Penrose, iar cei din clanul Tarth au căzut de acord să ne întâlnim la miezul nopţii, într-un crâng. Ceilalţi – ei bine, Beric Dondarrion e dat dispărut, unii zic că e mort, iar Lord Caron este cu Renly Bryce cel Portocaliu, la Garda Curcubeului.

— Garda Curcubeului?

— Renly şi-a făcut propria Gardă Regală, explică fostul contrabandist, dar cei şapte membri ai ei nu sunt îmbrăcaţi în alb. Fiecare are veşmintele de altă culoare. Loras Tyrell e comandantul lor.

Era exact genul de idee pe placul lui Renly Baratheon, un minunat nou ordin de cavaleri, care să se distingă prin superbe veşminte noi. Chiar şi pe când era copil, Renly iubise culorile vii şi materialele bogate, şi mai iubise şi jocurile. „Priveşte-mă!”, obişnuia să strige în timp ce alerga râzând prin încăperile de la Capătul Furtunii. „Priveşte-mă, sunt un dragon”, sau „Uită-te la mine, sunt un vrăjitor”, sau „Priveşte-mă, sunt zeul ploii!”

Băieţelul îndrăzneţ, cu părul negru şi ochi surâzători, era acum bărbat, avea douăzeci şi unu de ani şi continua să-şi joace jocurile. Priveşte-mă, sunt un rege, gândi Cressen cu tristeţe. Oh, Renly, Renly, dulce copil drag, ştii oare ce faci? Şi dacă ai şti, ţi-ar păsa? Mai există cineva care ţine la el, în afară de mine?

— Şi ce motiv au invocat lorzii pentru refuzul lor? îl întrebă pe Ser Davos.

— Ei bine, cât despre asta, unii mi-au oferit cuvinte dulci, alţii au vorbit fără ocolişuri, unii mi-au adus scuze, alţii promisiuni, iar unii doar au minţit. Se scutură. Până la urmă, vorbele sunt doar vânt.

— Nu i-ai putut aduce nicio speranţă?

— Doar false speranţe, iar eu nu fac aşa ceva, spuse Davos. De la mine a auzit adevărul.

Maester Cressen îşi aminti ziua când Davos a fost făcut cavaler, după asediul de la Capătul Furtunii. Lordul Stannis, împreună cu o mică garnizoană, ocupase castelul timp de aproape un an, cucerind marea oştire a Lorzilor Tyrell şi a lui Redwyne. Până şi marea se ridicase împotriva lor, vegheată zi şi noapte de galerele lui Redwyne, cu stindardele burgunde ale Arborelui fâlfâind în vânt. La Capătul Furtunii, caii fuseseră de mult mâncaţi, câinii şi pisicile dispăruseră, iar garnizoana ajunsese să mănânce rădăcini şi şobolani. Atunci a venit o noapte în care era lună nouă şi nori negri ascundeau stelele. La adăpostul întunericului, Davos, contraban­distul, a forţat blocada lui Redwyne şi stâncile Golfului Naufragiilor deopotrivă. Mica lui corabie avea carena neagră, pânzele negre, vâsle negre şi o cală ticsită cu ceapă şi peşte sărat. Destul de puţin, dar a ţinut în viaţă garnizoana suficient ca Eddard Stark să ajungă la Capătul Furtunii şi să pună capăt asediului.

Lordul Stannis l-a răsplătit pe Davos cu pământuri alese la Capul Mâniei, cu o mică fortăreaţă şi cu onorurile de cavaler…, dar a decretat, de asemenea, ca va pierde câte o falangă de la fiecare deget al mâinii stângi pentru fiecare an, ca să plătească pentru toţi anii de tâlhărie. Davos fusese de acord, cu condiţia ca Stannis însuşi să ţină cuţitul. Nu accepta niciun fel de pedeapsă din mâini mai puţin nobile. Stăpânul a folosit un satâr de măcelar, cel mai bun, ca să taie curat şi cu precizie. După această întâmplare, Davos a ales numele de Seaworth, Comoara Mării, pentru noua sa reşedinţă, şi ca blazon a adoptat o corabie neagră pe un fundal gri deschis – cu o ceapă desenată pe pânze. Fostului tâlhar îi plăcea să spună că Lordul Stannis i-a făcut un hatâr că i-a lăsat de curăţat şi tăiat cu patru unghii mai puţin.

Nu, gândi Cressen, un om ca acela nu ar da false speranţe, nici nu ar îndulci adevărul.

— Ser Davos, adevărul poate avea un gust amar, chiar şi pentru un om puternic ca Lordul Stannis. Se gândea mereu la întoarcerea la Debarcaderul Regelui, în deplinătatea puterilor sale, ca să zdrobească duşmanii şi să-şi revendice ceea ce îi aparţinea de drept. Însă acum...

— Dacă îşi duce oastea firavă la Debarcaderul Regelui, o va conduce la moarte. Nu are destule oştiri. Atâta lucru i-am spus şi eu, dar ştii cât de mândru e. Davos îşi ridică mâna înmănuşată. Îmi vor creşte degetele înapoi înainte ca omul acela să se plece în faţa raţiunii.

Bătrânul oftă.

— Ai făcut tot ce ai putut. Acum trebuie să mă alătur glasului tău.

Încet, îşi reluă urcuşul.

Locul de refugiu al Lordului Stannis era o cameră mare, circulară, cu pereţi zidiţi din piatră neagră şi patru ferestre înguste care dădeau către cele patru puncte cardinale. În mijlocul încăperii se afla o masă imensă, de la care i se trăgea şi numele, o bucată mare de lemn sculptat, făcută la porunca lui Aegon Targaryen, în perioada anterioară Cuceririi. Masa Pictată măsura mai bine de cincisprezece metri în lungime şi, probabil, jumătate pe atât în lăţime în punctul cel mai larg, însă avea mai puţin de un metru şi jumătate în partea cea mai îngustă. Tâmplarii lui Aegon îi dăduseră forma tărâmului Westeros, tăind cu fierăstrăul fiecare golf şi fiecare peninsulă, până ce nu a mai avut nicio margine dreaptă. Pe suprafaţa mesei, înnegrită de aproape trei sute de ani de lăcuire, erau pictate cele Şapte Regate, aşa cum fuseseră ele pe vremea lui Aegon, râuri şi munţi, castele şi oraşe, lacuri şi păduri.

În cameră se afla un singur scaun, poziţionat cu grijă exact în locul pe care Pia­tra Dragonului îl ocupase pe coasta Westeros, şi ridicat astfel încât să ofere o imagine de ansamblu asupra tăbliei. În scaun şedea un bărbat îmbrăcat cu un surtuc de piele strâns legat pe lângă trup şi pantaloni din lână aspră, maro. Când Maester Cressen intră, bărbatul îşi ridică privirea.

— Ştiam că tu vei veni, bătrâne, fie că te chem sau nu. Nu era nici urmă de căl­dură în glasul lui; arareori era.

Stannis Baratheon, Lord al Pietrei Dragonului şi, prin graţia zeilor, moştenitor al Tronului de Fier al celor Şapte Regate ale Westerosului, avea umerii largi şi braţele musculoase, o faţă întinsă şi un trup încordat care aminteau de pielea de animal uscată la soare, dură ca oţelul. Aspru era cuvântul pe care îl foloseau oamenii când vorbeau despre Stannis, şi aspru era. Deşi nu împlinise încă treizeci şi cinci de ani, pe cap îi mai rămăsese doar o dâră de păr negru, în spatele urechilor, ca umbra unei coroane. Fratele său, răposatul Rege Robert, îşi lăsase barbă în ultimii ani de viaţă. Maester Cressen nu îi văzuse barba niciodată, dar se spunea că avea un aspect sălbatic, era deasă şi fioroasă. În replică parcă, Stannis îşi purta barba scurtă şi deasă. Se întindea ca o umbră neagră-albăstruie de-a lungul pomeţilor osoşi şi a maxilarului pătrat. Ochii lui erau ca nişte răni deschise sub sprâncenele stufoase, de un albastru întunecat ca marea în noapte. Gura lui l-ar fi adus la disperare până şi pe cel mai vesel dintre bufoni; era o gură făcută să se încrunte, să se strâmbe şi să for­muleze comenzi tăioase, cu buzele subţiri şi palide şi muşchii încordaţi, o gură care uitase să zâmbească şi nu ştiuse niciodată să râdă. Uneori, în noapte, când lumea devenea foarte tăcută şi liniştită, Maester Cressen avea impresia că îl aude pe Lordul Stannis scrâşnind din dinţi, în cealaltă aripă a castelului.

— Pe vremuri m-ai fi trezit, spuse bătrânul.

— Pe vremuri erai tânăr. Acum eşti bătrân şi bolnav şi ai nevoie de somn. Stannis nu învăţase să-şi îndulcească vorbele, să disimuleze sau să flateze, el spunea ceea ce gândea şi cei cărora nu le plăcea felul lui de a fi puteau să se ducă naibii.

— Ştiam că vei afla ce avea de spus Davos, destul de curând. Tu afli întotdeauna, nu-i aşa?

— N-aş fi de niciun folos dacă nu aş afla, răspunse Cressen. L-am întâlnit pe Davos pe scări.

— Şi ţi-a spus totul, presupun. Ar fi trebuit să-i tai limba odată cu degetele.

— Atunci ţi-ar fi fost un prost mesager.

— Mi-a fost oricum un prost mesager. Lorzii Furtunii nu vor să se ridice alături de mine. Se pare că nu mă plac, iar justeţea cauzei mele nu înseamnă nimic pentru ei. Cei laşi vor sta în spatele zidurilor şi vor aştepta să vadă cum bate vântul şi cine e pe cale să câştige. Cei curajoşi s-au declarat deja de partea lui Renly. De partea lui Renly! Scuipă numele, de parcă ar fi avut otravă pe limbă.

— Fratele tău a fost Lordul Capătului Furtunii mai bine de treisprezece ani. Aceşti lorzi au jurat să fie stegarii lui.

— Ai lui, izbucni Stannis, când, de drept, ar trebui să fie stegarii mei. Nu am cerut niciodată Piatra Dragonului. Nu am vrut-o. Am preluat-o fiindcă duşmanii lui Robert erau aici, iar el mi-a ordonat să-i scot afară. I-am construit flota şi i-am făcut treaba, supus cum trebuie să fie un frate mai mic faţă de cel mare, aşa cum ar fi trebuit să fie Renly faţă de mine. Şi care au fost mulţumirile lui Robert? Mă numeşte Lord al Pietrei Dragonului şi îi dă lui Renly Capătul Furtunii şi proprietăţile acestuia. Capătul Furtunii a aparţinut Casei Baratheon timp de trei sute de ani, de drept ar fi trebuit să-mi revină mie când Robert a preluat Tronul de Fier.

Era o amărăciune veche, resimţită profund, acum mai mult ca oricând. Aici era miezul slăbiciunii stăpânului, căci Piatra Dragonului, deşi era veche şi puternică, avea influenţă doar asupra câtorva lorzi neînsemnaţi, ale căror teritorii, insule stân­coase, erau prea slab populate ca să adune oamenii de care avea nevoie Stannis. Chiar şi cu mercenarii pe care îi adusese peste Marea Îngustă, din Oraşele Libere Myr şi Lys, oştirea aşezată dincolo de ziduri era mult prea mică pentru a doborî puterea Casei Lannister.

— Robert ţi-a făcut o nedreptate, răspunse prudent Maester Cressen, deşi a avut motive întemeiate. Piatra Dragonului fusese de multă vreme reşedinţa Casei Targaryen. Avea nevoie de tăria unui bărbat pentru a domni acolo, iar Renly era doar un copil.

— El e şi acum un copil, afirmă Stannis, iar furia din glasul său răsună în sala goală, un copil care se gândeşte să-mi smulgă coroana de pe frunte. Ce a făcut Renly vreodată ca să câştige un tron? Stă în consiliu şi face glume cu Degeţel, iar la turniruri îşi pune superba armură şi se lasă doborât de pe cal de unul mai bun ca el. Asta îl caracterizează pe fratele meu Renly, care crede că ar trebui să fie rege. Te întreb, de ce m-au pedepsit zeii cu fraţi?

— Nu pot răspunde în locul zeilor.

— Foarte rar dai răspunsuri în ultimul timp, pare-mi-se. Cine îi e Maester lui Renly? Poate că ar trebui să trimit după el. Poate că mi-ar plăcea mai mult sfatul lui. Ce crezi că a spus acest Maester când fratele meu a decis să-mi fure coroana? Ce sfaturi i-a oferit colegul tău acestui trădător de-un sânge cu mine?

— M-aş mira dacă Lordul Renly ar cere vreun sfat, Înălţimea Ta. Cel mai mic din cei trei fii ai Lordului Steffon devenise un om curajos, dar nechibzuit, care acţiona mai degrabă sub impuls decât calculat. Prin asta, şi prin multe altele, se asemăna cu fratele său Robert şi era complet diferit de Stannis.

— Înălţimea Ta, repetă Stannis cu amărăciune. Îţi râzi de mine cu purtări regeşti, dar al cui rege sunt eu? Piatra Dragonului şi câteva stânci în Marea Îngustă, iată regatul meu. Coborî treptele scaunului pentru a sta în faţa mesei, lăsându-şi umbra să cadă peste gura Izvorului Apei Negre şi a pădurii pictate, unde se afla acum Debarcaderul Regelui. Rămase acolo, cu gândul la tărâmul pe care voia să-l revendice, atât de aproape, să-l atingi cu mâna, şi totuşi atât de departe. Diseară am să cinez cu lorzii mei stegari, atâţia câţi sunt: Celtigar, Velaryon, Bar Emmon, toată neînsemnata lor adunare. Slabă recoltă, dacă e să spunem adevărul, dar ei sunt ceea ce mi-au lăsat fraţii mei. Acel pirat din Lys, Salldhor Saan, va veni cu ultimele socoteli pentru ceea ce-i datorez, iar Morosh din Myr mă va agasa cu discuţii despre maree şi vijelii de toamnă, în timp ce Lordul Sunglass va mormăi pios despre voinţa celor Şapte. Celtigar va dori să ştie care Lorzi ai Furtunii ni se vor alătura. Velaryon va ameninţa că-şi duce oştenii acasă dacă nu atacăm îndată. Ce le pot spune? Ce trebuie să fac acum?

— Adevăraţii tăi duşmani sunt Lannisterii, stăpâne, răspunse Maester Cres­sen. Dacă tu şi fratele tău aţi face front comun împotriva lor...

— Nu voi trata cu Renly, spuse Stannis pe un ton care nu lăsa loc de discuţii. Nu, atâta timp cât îşi spune rege.

— Atunci nu cu Renly, cedă Maester. Stăpânul lui era mândru şi neînduplecat când lua o decizie, nimic nu o putea schimba. Şi alţii ar putea să servească nevoilor tale. Fiul lui Eddard Stark a fost proclamat Rege în Nord, cu toată puterea de la Winterfell şi Riverrun în spate.

— Un băiat necopt, spuse Stannis, şi încă un fals rege. Iar eu să accept un regat fărâmiţat?

— Cu siguranţă o jumătate de regat e mai bună decât nimic, spuse Cressen, şi, dacă îl ajuţi pe băiat să răzbune uciderea tatălui său...

— De ce ar trebui să-l răzbun eu pe Eddard Stark? Nu a însemnat nimic pentru mine. O, Robert l-a iubit, poţi fi sigur. L-a iubit ca pe un frate, oare cât de des am auzit asta? Eu eram fratele lui, nu Ned Stark, dar nu ţi-ai fi dat seama niciodată, judecând după felul în care mă trata. I-am păstrat Capătul Furtunii, privind cum oameni de treabă mor de foame în timp ce Mace Tyrell şi Paxter Redwyne se ospătau dincolo de zidurile mele. Mi-a mulţumit Robert? Nu. I-a mulţumit lui Stark, pentru că a ridicat asediul când ajunsesem la şobolani şi ridichi. Am alcătuit o armată, la porunca lui Robert, am preluat Piatra Dragonului în numele lui. Oare mi-a luat mâna şi mi-a spus: Bravo, frăţioare, ce m-aş fi făcut fără tine? Nu, m-a învinuit că l-am lăsat pe Willem Darry să-l răpească pe Viserys şi pe copil, de parcă i-aş fi putut opri. Am stat în consiliul său timp de cincisprezece ani, ajutându-l pe Jon Arryn să-i conducă regatul, în timp ce Robert a băut şi s-a destrăbălat, dar când a murit Jon, oare fratele meu m-a numit Mâna lui? Nu, a alergat la scumpul lui prieten Ned Stark şi i-a oferit lui această onoare. Şi puţin bine le-a făcut amândurora.

— Ce-a fost, a fost, stăpâne, spuse cu blândeţe Maester Cressen. Multe nedreptăţi ţi s-au făcut, dar trecutul e ţărână. Viitorul mai poate fi cucerit, dacă te uneşti cu cei din neamul Stark. Mai sunt şi alţii pe care i-ai putea chema. Ce părere ai despre Lady Arryn? Dacă regina i-a ucis soţul, cu siguranţă va dori să i se facă dreptate. Are un fiu, moştenitorul lui Jon Arryn. Dacă i-ai da-o pe Shireen în căsătorie...

— Băiatul e slab şi bolnăvicios, obiectă Lordul Stannis. Până şi tatăl său şi-a dat seama de asta când mi-a cerut să-l primesc la Piatra Dragonului. Poate i s-ar fi potrivit o slujbă de paj, dar acea blestemată femeie Lannister l-a otrăvit pe Lordul Ar­ryn înainte ca acest lucru să se poată realiza, iar acum Lysa îl ascunde în Eyrie. Nu se va despărţi niciodată de băiat, ţi-o jur.

— Atunci trebuie să o trimiţi pe Shireen la Eyrie, îl imploră Maester. Piatra Dragonului este un cămin mohorât pentru un copil. Lasă-l pe bufon să meargă cu ea, ca să aibă în preajmă o figură cunoscută. 

— Cunoscută şi hidoasă. Stannis încruntă o sprânceană, gânditor. Totuşi... poate că merită încercat...

— E nevoie ca stăpânul de drept al celor Şapte Regate să cerşească ajutor de la văduve şi uzurpatori? întrebă tăios un glas de femeie.

Maester Cressen se întoarse şi îşi plecă creştetul.

— Doamna mea, spuse el, mâhnit că nu a auzit-o intrând.

Lordul Stannis se încruntă.

— Eu nu cerşesc. De la nimeni. Fă bine şi ţine minte, femeie.

— Mă bucur să aud asta, stăpâne.

Lady Selyse era la fel de înaltă ca soţul ei, cu trupul slab şi faţa uscăţivă, cu urechi proeminente, un nas ascuţit şi o uşoară umbră de mustăcioară deasupra bu­zei. Şi-o smulgea zilnic şi o blestema cu regularitate, dar reapărea mereu, cu obstinaţie. Avea ochii spălăciţi, gura uscată şi vocea stridentă. Vorbi acum cu gla­sul ei spart:

— Lady Arryn îţi datorează supunere, la fel şi cei din neamul Stark, fratele tău Renly şi toţi ceilalţi. Tu eşti adevăratul lor rege. Nu s-ar cuveni să te rogi şi să te târguieşti cu ei pentru ceea ce este al tău de drept, prin harul Zeului.

Zeu, spusese, nu zei. Femeia roşie o cucerise, trup şi suflet, îndepărtând-o de la zeii celor Şapte Regate, vechi şi noi, pentru a-l slăvi pe cel pe care ei îl numesc Stăpânul Luminii.

— Zeul tău poate să-şi păstreze harul, spuse Lord Stannis, care nu împărtăşea noua credinţă înflăcărată a soţiei sale. De săbii am eu nevoie, nu de binecuvântări. Ai pe undeva ascunsă vreo armată despre care nu mi-ai spus? Nu era pic de afecţiune în tonul lui. Stannis nu se simţise niciodată în largul lui în compania femeilor, nici chiar a propriei sale soţii. Când fusese plecat la Debarcaderul Regelui, să ia parte la consiliul lui Robert, o lăsase pe Selyse la Piatra Dragonului, cu fiica lor. Scrisorile lui fuseseră puţine la număr, vizitele şi mai puţine; îşi făcea datoria în patul conjugal o dată sau de două ori pe an, dar fără plăcere, iar fiii la care sperase cândva nu veniseră niciodată.

— Fraţii, unchii şi verii mei au oştiri, îi spuse Selyse. Casa Florent va veni sub stindardul tău.

— Casa Florent poate să scoată la luptă două mii de săbii, în cel mai bun caz. Se spunea că Stannis cunoştea forţa fiecărei case din cele Şapte Regate. Iar tu ai cu mult mai multă încredere în fraţii şi în unchii tăi decât mine, doamna mea. Pământurile Casei Florent sunt mult prea aproape de Highgarden ca unchiul tău să rişte să stâr­nească mânia lui Mace Tyrell.

— Mai există o cale. Lady Selyse veni mai aproape. Priveşte pe fereastră, dom­nul meu. E un semn pe care îl aşteptai, înscris pe cer. Roşu e semnul, roşu ca flacăra, roşu ca inima arzătoare a adevăratului zeu. Este stindardul lui – şi al tău! Vezi cum se desfăşoară pe cer, ca răsuflarea fierbinte a unui dragon, iar tu eşti Stăpânul Pietrei Dragonului. Înseamnă că vremea ta a sosit. Nimic nu e mai sigur decât asta. Eşti hărăzit să pleci de pe această stâncă pustie, aşa cum, cândva, a plecat pe mare Aegon Cuceritorul, să mături totul în calea ta, aşa cum a făcut el. Trebuie doar să rosteşti un cuvânt şi să îmbrăţişezi puterea Stăpânului Luminii.

— Câte săbii va pune Stăpânul Luminii în mâna mea? întrebă Stannis din nou.

— Câte ai nevoie, promise soţia lui. Săbiile de la Capătul Furtunii şi de la Highgarden, pentru început, şi toţi lorzii lui stegari.

— Davos ţi-ar spune altceva, zise Stannis. Acele săbii i-au jurat credinţă lui Renly. Îl iubesc pe fermecătorul meu frăţior, aşa cum l-au iubit cândva pe Robert... şi cum nu m-au iubit niciodată pe mine.

— Da, răspunse ea, dar dacă Renly ar muri...

Stannis o privi pe doamna lui printre gene până ce Cressen nu mai putu să tacă:

— E de neconceput, Înălţimea Ta, oricâte nebunii a comis Renly...

— Nebunii? Eu le numesc acte de trădare. Stannis îi întoarse spatele soţiei sale. Fratele meu este tânăr şi puternic şi are în jurul lui o imensă armată şi pe acei cavaleri ai curcubeului.

— Melisandre s-a uitat în flăcări şi l-a văzut mort.

Cressen era oripilat.

— Fratricid... Stăpâne, este un lucru rău, de neconceput... te rog, ascultă-mă.

Lady Selyse îl măsură cu privirea.

— Şi ce-i vei spune, Maester? Cum poate să câştige jumătate de regat dacă merge la cei din neamul Stark în genunchi şi i-o vinde pe fiica noastră lui Lysa Arryn?

— Ţi-am auzit sfatul, Cressen, spuse Lordul Stannis. Acum vreau să-l aud pe al ei. Poţi pleca.

Maester Cressen făcu o plecăciune, coborându-şi un genunchi înţepenit. Simţea în spate privirea Doamnei Selyse, în timp ce străbătea camera, târşâindu-şi încet picioarele. În momentul când ajunse în josul scărilor, tot ce mai putea face era să se ţină pe picioare.

— Ajută-mă, îi ceru lui Pylos.

Când ajunse înapoi la loc sigur, în camera lui, Cressen îi spuse tânărului că poate să plece şi ieşi, şchiopătând, pe balcon, să stea cu garguiele lui şi să privească îndelung marea. Una dintre navele de război ale lui Salladhor Saan brăzda marea în preajma castelului, cu carena în dungi viu colorate sfârtecând apa verde-cenuşie, în timp ce vâslele se ridicau şi coborau. O urmări cu privirea până ce dispăru dincolo de promontoriu. De-ar putea să dispară atât de uşor şi temerile mele! Trăise atât de mult doar pentru asta?

Când un maester îşi punea colanul la gât lăsa la o parte speranţa de a avea copii, dar Cressen se simţise adesea ca un tată. Robert, Stannis, Renly... trei fii crescuse după ce marea furioasă îl revendicase pe Lordul Steffon. Făcuse o treabă atât de proastă încât trebuia să-l vadă pe unul ucigându-l pe celălalt? Nu putea îngădui asta, nu va îngădui asta.

Femeia era de vină. Nu Lady Selyse, cealaltă femeie. Femeia roşie, cum o numise slujitoarea, de teamă să-i rostească numele.

— Eu am să-i rostesc numele, îi spuse Cressen câinelui negru de piatră. Me­lisandre, Ea. Melisandre din Asshai, vrăjitoarea, stăpâna magiei şi preoteasă a lui R’hllor, Stăpânul Luminii, Inima Focului, Zeul Focului şi al Umbrei. Melisandre, a cărei nebunie nu trebuia lăsată să se răspândească dincolo de Piatra Dragonului.

Apartamentele lui păreau întunecate şi mohorâte, după strălucirea dimineţii. Cu mâini tremurătoare, bătrânul îşi aprinse lumânarea şi o duse în camera de lucru aflată sub scara ce ducea la stâncărie, unde uleiurile, poţiunile şi leacurile lui se odihneau ordonate pe rafturi. Pe raftul de jos, în spatele unui rând de alifii aşezate în vase de lut găsi o fiolă de sticlă indigo, cam cât degetul său mic. Sticluţa zornăi când o scutură. Cressen suflă stratul de praf şi o duse pe masă. Lovind-o de scaun, scoase dopul şi vărsă conţinutul. O mulţime de cristale, nu mai mari decât nişte seminţe, se împrăştiară pe pergamentul pe care îl citea. Străluceau ca nestematele la lumina lumânării, atât de roşii, încât se pomeni gândindu-se că până atunci nu le văzuse niciodată cu adevărat culoarea.

Îşi simţea lanţul de la gât atârnând greu. Atinse uşor unul dintre cristale cu vârful degetului mic. Un lucru atât de mic să deţină puterea vieţii şi a morţii! Era făcut dintr-o anumită plantă care creştea doar pe insulele Mării de Jad, peste mări şi ţări. Frunzele trebuiau uscate şi înmuiate într-o soluţie de apă cu lămâie şi zahăr şi cu anumite mirodenii rare din Insulele Verii. După aceea puteau fi scoase, dar poţiunea trebuia îngroşată cu cenuşă şi lăsată să se cristalizeze. Procesul era lent şi dificil, ingredientele scumpe şi greu de procurat. Totuşi, alchimiştii din Lys cunoşteau modul de preparare, iar Bărbaţii Fără Chip din Braavos şi maesterii acestui ordin îl cunoşteau şi ei, deşi despre asta nu se vorbea dincolo de zidurile Citadelei. Toată lumea ştia că un maester îşi făurea colanul de argint când învăţa arta tămăduirii – dar lumea prefera să uite că bărbaţii care ştiau cum să vindece ştiau şi cum să ucidă.

Cressen nu îşi mai amintea ce nume dăduseră Ashaii frunzei sau otrăvitorii din Lys cristalului. În Citadelă, se numea pur şi simplu strangulator. Dizolvat în vin, făcea ca muşchii gâtului să se strângă mai puternic ca orice pumn, închizând căile respiratorii. Se spunea că faţa victimei devenea stacojie, ca mica sămânţă de cristal care îi provocase moartea, dar la fel se întâmpla şi când cineva se îneca cu o bucăţică de mâncare.

Şi chiar în noaptea aceasta, Lordul Stannis îşi va ospăta lorzii stegari, soţia... şi pe femeia roşie, Melisandre din Asshai.

 Trebuie să mă odihnesc, îşi spuse Maester Cressen, trebuie să fiu în toată puterea în seara asta. Mâinile nu trebuie să-mi tremure, nici curajul să mi se moleşească. Este un lucru îngrozitor, şi totuşi trebuie făcut. Dacă există zei, cu siguranţă mă vor ierta. Dormise atât de prost în ultimul timp. Un pui de somn l-ar revigora pentru greaua încercare ce va urma. Ostenit, se îndreptă clătinându-se către pat. Cu toate acestea, când închise ochii, continuă să vadă lumina cometei, roşie şi înfricoşătoare şi foarte vie, în mijlocul întunericului din visele sale. Poate că este cometa mea, gândi ca prin vis, chiar înainte să-l cuprindă somnul. Un semn al sângelui, prevestind crima... da...

Când se trezi, era întuneric beznă, dormitorul lui era negru şi îl dureau toate încheieturile. Cressen îşi ridică trupul cu greu, iar capul îi bubuia. Apucându-şi bastonul, se ridică, clătinându-se, în picioare. Atât de târziu, se gândi. Nu m-au chemat. Era întotdeauna chemat la ospeţe, aşezat la loc de cinste, lângă Lordul Stannis. Chipul stăpânului îi juca în faţa ochilor, dar nu bărbatul de acum, ci flăcăul de odinioară, stând înfrigurat în umbră, în timp ce fratele lui era scăldat în razele soarelui. Orice ar fi făcut, Robert i-o lua înainte. Bietul băiat... Trebuie să se grăbească, pentru binele lui.

Maester găsi cristalele acolo unde le lăsase şi le adună de pe pergament. Cres­sen nu avea inele scobite, aşa cum se spunea că preferau otrăvitorii din Lys, dar înăuntrul mânecilor largi ale hainei sale erau cusute o mulţime de buzunare, mari şi mici. Ascunse seminţele strangulatoare într-unul dintre buzunare, dădu uşa la o parte şi strigă:

— Pylos? Unde eşti? Neauzind niciun răspuns, strigă din nou, mai tare: Pylos! Am nevoie de ajutor.

Tot nimic. Era ciudat. Tânărul maester avea camera imediat după colţ, în josul scării, de unde putea să audă uşor. În cele din urmă, Cressen fu nevoit să strige ser­vitorii.

— Grăbiţi-vă, le spuse. Am dormit prea mult. Probabil că la ora asta petrec, beau... ar fi trebuit să mă trezească. Ce s-a întâmplat cu Maester Pylos?

Trebui să traverseze din nou galeria lungă. Vântul nopţii şuiera prin ferestrele mari, încărcat de mirosul înţepător al mării. De-a lungul zidurilor Pietrei Dragonului pâlpâiau torţe, şi în tabăra îndepărtată vedea sute de focuri arzând, de parcă o puzderie de stele ar fi căzut pe pământ. Sus, cometa ardea roşie şi malefică. Sunt prea bătrân şi prea înţelept ca să mă tem de asemenea lucruri, îşi spuse Maester.

Uşile Sălii Mari erau aşezate în gura unui dragon de piatră. Le ceru servitorilor să-l lase la intrare. Era mai bine să intre singur, nu trebuia să pară slab. Spriji­nin­du-se cu putere în baston, Cressen urcă şchiopătând ultimele câteva trepte şi se opri dincolo de dinţii porţii. Doi străjeri deschiseră uşile roşii, grele, eliberând din­tr-odată o explozie de zgomot şi lumină. Cressen coborî în pântecele dragonului.

Peste zornăitul cuţitelor şi al farfuriilor şi peste murmurul surd al conversaţiei, îl auzi pe Chip Peticit cântând: „...dansează, stăpâne, dansează, stăpâne”, acompaniat de tălăngile sunătoare. Acelaşi cântec îngrozitor pe care îl cântase de dimineaţă. Umbrele vin ca să rămână, stăpâne, să rămână, să rămână.

La mesele de jos se înghesuiau cavaleri, arcaşi şi căpitani de arme, rupând bucăţi mari de pâine neagră pentru a le înmuia în tocana de peşte. Aici nu se auzeau râsetele puternice sau strigătele zgomotoase care pătau onoarea altor ospeţe. Lordul Stannis nu îngăduia aşa ceva.

Cressen îşi croi drum către platforma ridicată, unde lorzii stăteau împreună cu regele. Fu nevoit să-l ocolească pe Chip Peticit dansând în sunetul tălăngilor. Bufonul nici nu-l auzi şi nici nu-l văzu apropiindu-se. Sărind de pe un picior pe altul, se prăvăli peste Cressen, doborându-i toiagul din mână. Se prăbuşiră amândoi, într-o harababură de mâini şi de picioare, în timp ce în jurul lor se stârniră hohote de râs. Fără îndoială, era o privelişte comică.

Chip Peticit se lăbărţă pe jumătate deasupra lui, cu faţa mică şi pestriţă de bufon lipită de faţa lui Cressen. Îşi pierduse micul coif cu coarne şi tălăngi.

— Sub mare, cazi în sus, zise el. Ştiu, eu ştiu, oh, oh, oh. Chicotind, bufonul se rostogoli, sări în picioare şi începu să danseze.

Încercând să salveze situaţia, Maester schiţă un zâmbet şi se strădui să se ridice, dar şoldul îl durea atât de tare încât, pentru o clipă, se temu că şi l-a rupt din nou. Simţi cum mâini puternice îl apucă de sub braţe şi îl ridică în picioare.

— Mulţumesc, Ser, murmură el, întorcându-se să vadă cine era cavalerul care îi venise în ajutor.

— Maester, spuse Lady Melisandre cu glasul ei grav, cu iz de muzică din Marea de Jad. Ar trebui să fii mai atent. Ca întotdeauna, era îmbrăcată în roşu din cap până-n picioare: o rochie lungă, largă, din mătase uşoară, strălucitoare ca focul, cu mâneci lungi şi tăieturi adânci în corsaj, care lăsau să se întrezărească materialul de un roşu mai închis, sângeriu, de dedesubt. La gât purta un colier roşu-auriu, mai strâns decât al oricărui maester, împodobit cu un singur rubin mare.

Părul ei nu avea nici culoarea portocalei, nici a zmeurei, pe care o avea de obicei părul oamenilor roşcaţi, ci aceea a aramei arse strălucind în lumina torţelor. Până şi ochii ei erau roşii, dar avea pielea netedă şi albă, nepătată, ca spuma laptelui. Era suplă, mlădioasă, mai înaltă decât cei mai mulţi cavaleri, cu sâni rotunzi şi talia îngustă şi cu faţa în formă de inimă. Când se opreau asupra ei, ochii bărbaţilor nu se îndepărtau cu uşurinţă. Nici măcar ochii unui maester. Mulţi spuneau că e frumoasă. Nu era frumoasă. Era roşie şi năprasnică şi roşie.

— Eu... îţi mulţumesc, doamna mea.

— Un om de vârsta ta trebuie să se uite pe unde umblă, spuse Melisandre cur­tenitoare. Noaptea e întunecată şi plină de spaime.

Cunoştea fraza, o rugăciune a religiei ei. Nu contează, am o credinţă a mea.

— Doar copiii se tem de întuneric, îi răspunse. Chiar în timp ce rostea aceste cuvinte, îl auzi pe Chip Peticit reluându-şi cântecul:

— Umbrele încep să danseze, stăpâne, să danseze, stăpâne, să danseze...

— Iată o şaradă, spuse Melisandre. Un nebun isteţ şi un înţelept nebun. Aple­cându-se, luă coiful lui Chip Peticit de pe jos şi îl aşeză pe capul lui Cressen. Tălăngile sunară încet, în timp ce mica găleată îi coborî peste urechi. O coroană pe măsura lanţului tău, Lord Maester, anunţă ea. De jur-împrejurul lor toată lumea râdea.

Cressen strânse din buze şi se strădui să-şi stăpânească mânia. Îl credea slab şi neajutorat, dar va afla că nu e aşa înainte de sfârşitul nopţii. Poate că era bătrân, dar încă era un Maester al Citadelei.

— Nu am nevoie de nicio coroană în afară de adevăr, îi spuse, scoţându-şi coiful de bufon de pe cap.

— Există adevăruri în această lume care nu sunt învăţate în Oraşul Vechi. Melisandre se răsuci pe călcâie, într-o vâltoare de mătase roşie, şi se îndreptă către masa mare, unde stăteau Regele Stannis şi regina lui. Cressen îi dădu înapoi lui Chip Peticit mica găleată de tinichea cu coarne, şi o urmă.

Maester Pylos şedea la locul lui. Bătrânul nu putu decât să se oprească şi să se uite lung la el.

— Maester Pylos, zise în cele din urmă. Tu... tu nu m-ai trezit.

— Înălţimea Sa mi-a poruncit să te las să te odihneşti. Pylos avu cel puţin decenţa să roşească. Mi-a spus că nu e nevoie de tine aici.

Cressen privi în tăcere peste mulţimea de cavaleri, căpitani şi lorzi. Lordul Celtigar, bătrân şi ursuz, purta o mantie împodobită cu crabi roşii, pe un fond de culoarea granitului. Frumosul Lord Velaryon alesese o mătase verde ca marea, cu calul de mare alb-auriu la gât, în ton cu pletele sale lungi, blonde. Lordul Bar Em­mon, acel băieţandru bucălat de paisprezece ani, era înveşmântat în catifea purpurie, garnisită cu blană albă de focă. Ser Axell Florent avea acelaşi aer lipsit de eleganţă chiar şi în veşminte din ţesătură roşcată şi blană de vulpe, piosul Lord Sun­glass purta pietrele lunii la gât, la încheietura mâinii şi pe deget, iar căpitanul din Lys, Salladhor Saan, era tot numai o strălucire de satin roşu-aprins, aur şi giuvaiere. Numai Ser Davos, care era îmbrăcat simplu, într-o tunică maro şi o mantie verde de lână, îi întâlni privirea, cu milă în ochi.

— Eşti prea bolnav şi prea năuc ca să-mi fii de folos, bătrâne. Semăna cu glasul Lordului Stannis, dar nu putea să fie, nu putea. Pylos mă va sfătui de-acum încolo. Deja lucrează cu corbii, de când nu te mai poţi urca la stâncărie. Nu am de gând să te văd murind în slujba mea.

Maester Cressen clipi. Stannis, stăpânul meu, băiatul meu trist şi posomorât, fiu pe care nu l-am avut niciodată, nu trebuie să faci asta, nu ştii cât de mult am ţinut la tine, cum am trăit pentru tine, cum te-am iubit, fără să ţin seama de nimic? Da, te-am iubit, mai mult chiar decât pe Robert sau pe Renly, căci tu ai fost cel neiubit, cel care avea cel mai mult nevoie de mine. Cu toate acestea, nu spuse decât:

— Cum porunceşti, stăpâne, dar... dar mi-e foame. Nu am şi eu un loc la masa ta? Lângă tine, locul meu e lângă tine...

Ser Davos se ridică de pe bancă.

— Aş fi onorat dacă Maester ar sta aici, lângă mine, Înălţimea Ta.

— Cum doreşti. Lordul Stannis se întoarse, pentru a-i spune ceva lui Meli­sandre, care se aşezase în dreapta lui, la locul de mare cinste. Lady Selyse se afla la stânga sa, cu un licăr de zâmbet strălucitor şi delicat ca giuvaiere ei.

Prea departe, gândi Cressen posomorât, privind către locul unde era aşezat Ser Davos. Între contrabandist şi masa de onoare se aflau jumătate dintre lorzii stegari. Trebuie să fiu mai aproape de ea dacă vreau să-i pun strangulatorul în cupă, dar cum?

Chip Peticit ţopăia prin preajmă, în timp ce Maester îşi croi încet drumul către masa lui Davos Seaworth.

— Aici mâncăm peşte, zise voios bufonul, fluturând un cod întreg, ca pe un sceptru. În mare, peştii ne mănâncă pe noi. Ştiu, eu ştiu, oh, oh, oh.

Ser Davos se dădu la o parte să-i facă loc pe bancă.

— Ar trebui să fim cu toţii îmbrăcaţi în haine de bufon în seara asta, spuse el posac, în timp ce Cressen se aşeză, căci ceea ce suntem pe cale să facem este o nebunie. Femeia roşie a văzut victorie în flăcările ei, aşa că Stannis are de gând să se impună cu orice preţ. Cât de curând s-ar putea să vedem cu toţii ce a văzut Chip Peticit – mă tem că fundul mării.

Cressen îşi vârî mâinile în mâneci, ca şi cum ar fi vrut să se încălzească. Degetele sale găsiră cocoloaşele tari făcute în lână de cristale.

— Lord Stannis.

Stannis întoarse capul dinspre femeia roşie, dar cea care răspunse fu lady Selyse.

— Rege Stannis. Uiţi de tine, Maester.

— E bătrân, are mintea rătăcită, îi zise ursuz regele. Ce este, Cressen? Spune ce ai de spus.

— Întrucât ai de gând să pleci pe mare, este vital să faci cauză comună cu Lor­dul Stark şi Lordul Arryn.

— Nu fac cauză comună cu nimeni, zise Stannis Baratheon.

— Nu mai mult decât face lumina cauză comună cu întunericul. Lady Selyse îi luă mâna.

Stannis clătină din cap.

— Cei din clanul Stark caută să-mi fure jumătate din regat, întocmai cum cei din clanul Lannister mi-au furat tronul, iar fratele meu iubit, săbiile, avutul şi cetăţile care îmi aparţin de drept. Sunt cu toţii nişte uzurpatori şi sunt cu toţii duşmanii mei.

L-am pierdut, gândi Cressen disperat. Numai de s-ar putea apropia cumva de Melisandre fără să fie văzut... Avea nevoie să ajungă doar o clipă la cupa ei.

— Eşti moştenitorul de drept al fratelui tău Robert, adevăratul Stăpân al celor Şapte Regate şi Rege peste Andali, Rhoynar şi peste Cei Dintâi Oameni, spuse el cu disperare, dar chiar şi aşa, nu poţi spera să învingi fără aliaţi.

— Are un aliat, spuse Lady Selyse. R’hllor, Stăpânul Luminii, Inima Focului, Zeul Flăcării şi al Umbrei.

— Zeii sunt aliaţi nesiguri, în cel mai bun caz, insistă bătrânul, iar acela nu are nicio putere aici.

— Crezi că nu? Când Melisandre îşi întoarse capul, rubinul de la gâtul ei captă lumina şi, pentru o clipă, străluci parcă la fel de puternic precum cometa. Dacă ai de gând să vorbeşti asemenea prostii, Maester, ar trebui să-ţi porţi din nou coroana.

— Da, fu de acord Lady Selyse. Coiful lui Chip Peticit. Ţi se potriveşte de minune, bătrâne. Puneţi-l din nou, îţi poruncesc.

— În mare, nimeni nu poartă pălării, spuse Chip Peticit. Ştiu, eu ştiu, oh, oh, oh.

Ochii Lordului Stannis erau umbriţi sub fruntea grea, gura îi era încleştată, în timp ce maxilarul îi tremura încet. Întotdeauna scrâşnea din dinţi când era furios.

— Bufonule, mârâi în cele din urmă, doamna mea porunceşte. Dă-i lui Cres­sen coiful tău.

Nu, gândi bătrânul maester, acesta nu eşti tu, nu este felul tău de a fi, tu ai fost mereu drept, mereu aspru, dar niciodată crud, niciodată nu ai înţeles batjocura, după cum nu ai înţeles râsul.

Chip Peticit se apropie dansând, cu tălăngile sunând, ding-dang-dong, ding-dong, ding-dang-dong. Maester rămase tăcut, în timp ce bufonul îi aşeză coiful cu coarne pe frunte. Cressen îşi plecă creştetul sub greutatea lui. Talăngile sunară.

— Poate că ar trebui să-şi cânte sfaturile de-acum încolo, spuse Lady Selyse.

— Mergi prea departe, femeie, zise Lordul Stannis. E un om bătrân şi m-a slujit bine.                                                                                

Şi te voi sluji până la sfârşit, scumpul meu stăpân, bietul meu fiu singuratic, gândi Cressen, găsind dintr-odată calea: Cupa lui Ser Davos se afla în faţa lui, încă pe ju­mătate plină cu vin roşu, sec. Găsi o bucată de cristal dur în mâneca sa, o strânse cu putere între degetul mare şi arătător, în timp ce se întinse după cupă. Cu mişcări line, agile, nu am voie să bâjbâi acum, se rugă, şi zeii fură îndurători. Într-o clipită, degetele îi erau goale. Mâinile nu îi fuseseră atât de sigure de ani de zile şi nici pe jumătate atât de agile. Davos a văzut, dar nimeni altcineva, era sigur. Cu cupa în mână, se ridică în picioare.

— Poate că am fost un prost. Lady Melisandre, vrei să bei o cupă de vin împreună cu mine? O cupă în onoarea zeului tău, al Stăpânului Luminii. O cupă în cinstea puterii sale!

Femeia roşie îl privi cu atenţie.

— Dacă doreşti...

Simţea privirea tuturor aţintită asupra lor. Davos îl înhaţă în timp ce părăsea banca, apucându-l de mânecă cu degetele pe care Lord Stannis i le scurtase.

— Ce faci? şopti el.

— Ceva ce trebuie făcut, răspunse Maester Cressen, pentru binele acestui ţinut şi pentru sufletul stăpânului meu. Se eliberă de mâna lui Davos, vărsând în grabă o picătură de vin.

Ea îl întâmpină lângă masa de onoare, cu toţi ochii aţintiţi asupra lor. Dar Cressen o vedea numai pe ea. Mătase roşie, ochi roşii, rubinul roşu de la gât, buze roșii, curbate într-un zâmbet vag, în timp ce-şi aşeza mâna deasupra mâinii lui, în jurul cupei. Pielea ei era fierbinte, febrilă.

— Nu e prea târziu să verşi vinul, Maester.

— Nu, şopti el cu glas răguşit. Nu.

— Cum doreşti. Melisandre din Asshai luă cupa din mâinile lui şi bău pe îndelete. Când îi oferi cupa înapoi, mai era doar o jumătate de înghiţitură de vin.

— Iar acum tu.

Mâinile lui Cressen tremurau, dar se îmbărbătă. Un maester al Citadelei nu trebuia să se teamă. Simţea acreala vinului pe limbă. Lăsă cupa goală să-i cadă din mâini, spărgându-se pe podea..

— El are cu adevărat putere aici, stăpâne. Iar focul purifică. La gâtul ei, rubinul arunca sclipiri roşietice.

Cressen încercă să răspundă, însă cuvintele i se opriră în gâtlej. Tusea lui deveni un şuierat îngrozitor, în timp ce se chinuia să respire. Degete de fier i se strân­seră în jurul gâtului. Când se prăbuşi în genunchi, încă îşi scutura capul, negându-i puterea, negându-i vraja, negându-i zeul. Iar tălăngile îi căzură între coarne, cântând nebun, nebun, nebun, în timp ce femeia roşie îl privea cu milă, cu flăcările lumânării dansând în ochii ei roşii, roşii.