Iureşul săbiilor de George R.R. Martin volumul 1
Prolog
Era o zi cenuşie, cu frig muşcător, şi câinii nu voiau să ia urma. Căţeaua cea mare şi neagră adulmecase o singură dată urmele de urs, se dăduse înapoi şi se întorsese la haită, furişându‑se cu coada între picioare. Biciuiţi de vânt, câinii stăteau îngrămădiţi pe malul râului, cu un aer jalnic. Chett simţea şi el muşcătura vântului prin straturile veşmintelor de lână neagră şi piele fiartă. Frigul era prea năprasnic, pentru om şi animal deopotrivă, dar n‑aveau de ales. Gura i se crispa şi aproape că‑şi putea simţi înroşindu‑se de furie furunculele ce‑i acopereau obrajii şi gâtul. Ar trebui să fiu la Zid, la adăpost, purtând de grijă afurisiţilor de corbi şi făcând focurile pentru bătrânul Maester Aemon. Jon Snow, bastardul, era cel care‑i luase toate astea, el cu amicul său, grăsanul Sam Tarly. Din pricina lor se afla aici, stând să‑i îngheţe boaşele în inima pădurii bântuite, cu o haită de câini.
― Şapte draci! Smuci zdravăn de lese, asmuţind câinii. Urma, nenorociţilor. Aia e o urmă de urs! Vreţi niscaiva carne, ori ba? Scotociţi! Însă câinii nu făcură decât să se strângă şi mai mult unul în altul, scheunând. Chett pocni din biciul său scurt deasupra capetelor lor, iar căţeaua neagră îl mârâi. Carnea de câine poate fi la fel de gustoasă ca ursul, o ameninţă el, cu răsuflarea îngheţându‑i la fiecare cuvânt.
Lark Sisterman stătea cu braţele încrucişate la piept şi palmele vârâte la sub-suori. Purta mănuşi negre de lână, dar se plângea mereu că îi îngheaţă degetele.
― E prea al dracului de frig ca să vânezi, zise el. Să‑l ia naiba de urs, nu merită să îngheţăm pentru el.
― Nu ne putem întoarce cu mâna goală, Lark, mormăi Micul Paul prin barba castanie ce îi acoperea aproape toată faţa. Lordului Comandant nu i‑ar plăcea una ca asta.
Sub nasul turtit al bărbatului voinic era o pojghiţă de gheaţă, acolo unde îi îngheţaseră mucii. O mână uriaşă, înmănuşată în blană groasă, se strângea cu putere în jurul mânerului unei suliţe.
― La naiba cu Bătrânul Urs, zise Sisterman, un bărbat subţire, cu trăsături ascuţite şi ochi fără astâmpăr. Mormont va fi mort înainte de primii zori, ai uitat? Cui îi pasă ce‑i place lui?
Micul Paul clipi din ochii săi înguşti şi negri. Poate că, într‑adevăr, uitase, gândi Chett. Era destul de nătărău ca să uite aproape orice.
― De ce trebuie să‑l omorâm pe Bătrânul Urs? De ce să nu fugim pur şi simplu şi să‑l lăsăm în pace?
― Crezi că el ne va lăsa pe noi în pace? făcu Lark. Ne va urmări până‑n pânzele albe. Vrei să fii urmărit, tolomacule?
― Nu, răspunse Micul Paul. Nu vreau. Nu.
― Vasăzică, ai să‑l omori? întrebă Lark.
― Da. Bărbatul vânjos înfipse capătul suliţei în malul îngheţat al râului Am să‑l omor. Nu trebuie să ne urmărească.
Sisterman îşi scoase mâinile de la subsuori şi se întoarse către Chett:
― Trebuie să‑i omorâm pe toţi ofiţerii, zic eu.
Chett era sătul până peste cap să audă aceeaşi poveste.
― Am mai discutat asta. Bătrânul Urs moare, la fel ca Blane din Turnul Umbrei. La fel şi Grubbs şi Aethan, ghinionul lor că s‑au nimerit să fie de strajă, Dywen şi Bannen, pentru că ne‑ar putea urmări, iar Ser Piggy pentru corbi. Atâta tot. Îi omoram fără zarvă, în somn. Un singur ţipăt şi suntem hrană pentru viermi, până la unul. Buboaiele îi erau roşii de furie. Tu fă‑ţi numai bucăţica ta şi vezi ca verii tăi să şi‑o facă pe a lor. Şi, Paul, încearcă să nu uiţi, e a treia gardă, nu a doua.
― A treia gardă, repetă voinicul, prin barbă şi prin mucii îngheţaţi. Eu şi cu Tiptil. Îmi amintesc, Chett.
Avea să fie lună neagră în noaptea aceea, iar gărzile le potriviseră în aşa fel încât să aibă de strajă câte opt de‑ai lor, cu încă doi de pază la cai. Nici că se putea mai bine. În plus, de acum era de aşteptat să se trezească în orice clipă cu sălbaticii peste ei. Chett avea de gând să fie cât mai departe înainte să se întâmple asta. Avea de gând să trăiască.
Trei sute de fraţi juraţi ai Rondului de Noapte porniseră către nord, două sute de la Castelul Negru şi alţi o sută de la Turnul Umbrei. Era cea mai mare expediţie de care se pomenise, aproape o treime din forţele Rondului. Voiau să‑i găsească pe Ben Stark, pe Ser Waymar Royce şi pe ceilalţi cercetaşi care fuseseră daţi dispăruţi, şi să descopere de ce îşi părăseau sălbaticii satele. Ei bine, nu erau mai aproape de Stark şi de Royce decât atunci când porniseră de la Zid, însă aflaseră unde au plecat toţi sălbaticii – sus, în pustietatea culmilor îngheţate ale Colţilor de Gheaţă. Puteau să zacă acolo, sus, până la sfârşitul lumii, fără ca Chett să se sinchisească.
Dar nu. Ei coborau. În josul Apei Laptelui.
Chett îşi ridică privirea. Râul se întindea în faţa lui. Malurile sale stâncoase erau mărginite de gheaţă, iar apele lăptoase, alburii, se revărsau necontenit din Colţii de Gheaţă. Iar acum, Mance Rayder şi sălbaticii lui se revărsau şi ei, ca apa. Thoren Smallwood se întorsese valvârtej, cu trei zile în urmă. În timp ce el îi spunea Bătrânului Urs ce au văzut iscoadele sale, omul lui, Kedge Albeaţă, le povestise celorlalţi.
― Încă sunt sus, destul de departe, pe colinele de la poalele muntelui, dar se apropie, le‑a spus Kedge, încălzindu‑şi mâinile deasupra focului. Harma, zisă Cap de Câine, e în frunte, căţeaua nenorocită. Goady s‑a furişat în tabăra ei şi a văzut‑o limpede, lângă foc. Nătărăul ăla de Tumberjon a vrut s‑o răpună cu o săgeată, dar Smallwood a avut mai multă minte.
Chett a scuipat, întrebându‑l:
― Câţi erau, ţi‑ai putut da seama?
― O droaie. Douăzeci, treizeci de mii, n‑am stat să‑i numărăm. Harma avea în avangardă cinci sute, toţi călare.
Bărbaţii din jurul focului au schimbat priviri neliniştite. Era lucru rar să găseşti fie şi o duzină de sălbatici călare, darămite cinci sute…
― Smallwood ne‑a trimis, pe Bannen şi pe mine, să dăm ocol avangărzii, de departe, ca să aruncăm o privire asupra întregii oştiri, a continuat Kedge. Nu li se vedea capătul. Înaintează încet, ca un râu îngheţat, şase, şapte kilometri pe zi, dar nici nu mi s‑a părut că ar avea de gând să se întoarcă în satele lor. Mai mult de jumătate erau femei şi copii, şi‑şi mânau animalele în faţa lor: capre, oi, chiar şi bouri înhămaţi la sănii. Erau încărcaţi cu baloţi de blănuri, hălci de carne, cuşti cu pui, putini de unt şi roţi de tors, tot ce au agonisit. Catârii şi caii erau atât de împovăraţi, încât aveai impresia că o să li se rupă spatele. La fel şi femeile.
― Şi mergeau pe cursul Apei Laptelui? a întrebat Lark Sisterman.
― Aşa am spus, nu?
Apa Laptelui avea să‑i ducă pe lângă Pumnul Primilor Oameni, fortul străvechi unde îşi aşezase tabăra Rondul de Noapte. Orice om cu un dram de judecată îşi putea da seama că era momentul să‑şi ia tălpăşiţa şi să se retragă la Zid. Bătrânul Urs întărise Pumnul cu ţepuşe, gropi şi capcane, dar în calea unei asemenea oştiri toate acestea erau zadarnice. Dacă rămâneau aici, aveau să fie cotropiţi şi nimiciţi.
Iar Thoren Smallwood voia să atace. Donnel Hill cel Dulce era scutierul lui Ser Mallador Locke şi, cu o noapte înainte, îl văzuse pe Smallwood venind la cortul acestuia. Ser Mallador era de aceeaşi părere cu Ser Ottyn Wythers, cerând insistent retragerea la Zid, dar Smallwood voia să‑l convingă să se răzgândească.
― Acest Rege‑de‑Dincolo‑de‑Zid nu ne va căuta niciodată atât de departe la nord, l‑ar fi auzit Donnel zicând. Iar măreaţa lui oaste nu e decât o gloată şleampătă, plină de guri netrebnice, care n‑au habar de unde să apuce sabia. La prima lovitură o să le piară tot cheful de luptă şi o să se întoarcă urlând la colibele lor, unde o să rămână încă cincizeci de ani.
Trei sute contra treizeci de mii. Chett numea asta curată nebunie, şi încă şi mai nebunesc era faptul că Ser Mallador fusese convins, iar cei doi împreună erau pe cale să‑l lămurească şi pe Bătrânul Urs.
― Dacă mai aşteptăm mult, putem să pierdem şansa asta şi să nu ne mai întâlnim cu ea, spunea Smallwood oricui stătea să‑l asculte.
La aceasta, Ser Ottyn Wythers i‑a răspuns:
― Noi suntem scutul care apără regatele oamenilor. Nu te apuci să‑ţi arunci scutul fără nici o pricină.
Însă Thoren Smallwood i‑a dat replica:
― Eu lupt cu sabia. Cea mai sigură apărare a unui bărbat este să dea o lovitură iute, care ucide inamicul, nu să se pitească în spatele unui scut.
Însă nici Smallwood, nici Wythers nu aveau comanda. Cel care o avea era Lordul Mormont, iar el îşi aştepta celelalte iscoade: Jarman Buckwell şi cei care urcaseră Scara Uriaşului, Qhorin Halfhand şi Jon Snow, care plecaseră să cerceteze Trecătoarea Ţipătului. Dar Buckwell şi Halfhand întârziau. Morţi, cel mai probabil. Chett şi‑l închipui pe Jon Snow zăcând, vânăt şi îngheţat, pe un vârf de munte, cu suliţa vreunui sălbatic înfiptă în fundul lui de bastard. Gândul îl făcu să zâmbească. Sper că i‑au ucis şi lupul afurisit.
― Nu e nici un urs pe aici, hotărî Chett pe neaşteptate. Doar o urmă veche, atâta tot. Înapoi la Pumn!
Câinii aproape îl doborâră de pe picioare, la fel de nerăbdători ca el să se întoarcă. Poate credeau că vor primi de mâncare. Chett nu‑şi putu stăpâni un hohot de râs. Erau deja trei zile de când nu‑i mai hrănise, ca să‑i înfometeze şi să‑i înrăiască. La noapte, înainte de a se face nevăzut în beznă, le va da drumul printre cai, după ce Donnel Hill cel Dulce şi Karl Picior‑Strâmb le vor tăia pripoanele. Se vor pomeni cu câini care mârâie şi cai cuprinşi de panică prin tot Pumnul, alergând printre focuri, sărind peste zidul de apărare, doborând corturile. În toată hărmălaia, puteau să treacă ore bune până să‑şi dea cineva seama că lipsesc paisprezece fraţi.
Lark ar fi vrut să aducă de două ori pe atâţia, dar la ce te puteai aştepta de la un mocofan ca Sisterman? Încearcă numai să şopteşti un cuvânt în urechea cui nu trebuie şi, cât ai clipi, o să te pomeneşti mai scurt cu un cap. Nu, paisprezece erau tocmai bine, destui cât să facă exact ceea ce trebuia făcut, dar nu atât de mulţi ca să nu poată păstra un secret. Pe majoritatea îi recrutase chiar Chett. Micul Paul era unul dintre oamenii lui, cel mai vânjos bărbat de la Zid, chiar dacă se mişca mai încet ca un melc mort. Odată, i‑a rupt unui sălbatic spatele, dintr‑o îmbrăţişare. Cu ei mai erau şi Jungher, poreclit după numele armei sale preferate, şi omuleţul zis Tiptil, care siluise în tinereţe o sută de femei şi căruia îi plăcea să se laude cum că nici una nu l‑a văzut sau nu l‑a auzit măcar, până nu s‑a pomenit cu el între picioare.
Planul îl ticluise Chett. El era cel isteţ, îi fusese slujitor lui Maester Aemon vreme de patru ani buni, până când l‑a înlăturat bastardul Jon Snow, ca slujba să‑i poată fi încredinţată porcului ăluia grăsan de prieten al lui. În noaptea asta, când îl va ucide pe Sam Tarly, avea de gând să‑i şoptească: Transmite‑i Lordului Snow salutul meu călduros, direct în ureche, înainte de a‑i spinteca beregata, lăsând sângele lui Ser Piggy să ţâşnească în bulboane prin straturile de seu. Chett cunoştea corbii, aşa că nu era de aşteptat să‑i facă necazuri, nu mai multe decât Tarly. O singură atingere de cuţit şi laşul ăla o să‑şi ude pantalonii şi o să înceapă să se smiorcăie, cerând îndurare. N‑are decât să cerşească, n‑o să‑i fie de nici un folos. După ce‑i va despica beregata, va deschide coliviile şi va hâşâi păsările, ca nici un mesaj să nu ajungă la Zid. Tiptil şi Micul Paul îl vor ucide pe Bătrânul Urs, Jungher se va ocupa de Blane, iar Lark cu verii lui îi vor reduce la tăcere pe Bannen şi pe bătrânul Dywen, ca să‑i împiedice să le ia urma. Ascundeau mâncare de vreo două săptămâni, iar Donnel cel Dulce şi Karl Picior‑Strâmb vor fi pregătit caii. Cu Mormont mort, comanda va trece la Ser Ottyn Wythers, un bătrân vlăguit, cu puterile şubrezite. Va da fuga la Zid înainte de apusul soarelui şi nici nu va risca să‑şi piardă din oameni, trimiţându‑i după noi.
Câinii îl trăgeau după ei, în timp ce‑şi croiau drum printre copaci. Chett putea zări Pumnul ţâşnind spre cer, prin frunzişul pădurii. Era o zi atât de întunecoasă, încât Bătrânul Urs ceruse să se aprindă torţele, un cerc imens care ardea de jur împrejurul zidului de apărare ce încununa piscul abrupt, stâncos, al muntelui. Cei trei trecură cu greu albia unui pârâu. Apa era tăioasă, iar la suprafaţă pluteau, risipite, bucăţi de gheaţă.
― Eu am să mă îndrept spre coastă, mărturisi Lark Sisterman. Împreună cu verii mei. Ne vom construi o barcă şi ne vom întoarce acasă, la Surori.
Iar acasă vă vor şti de dezertori şi vă vor reteza capetele nătânge, gândi Chett. Odată spuse jurămintele, nu aveai cum să părăseşti Rondul de Noapte. Oriunde în Cele Şapte Regate, te prindeau şi te omorau.
Cât despre Ollo Ciungul, el voia să se întoarcă la Tyrosh unde, susţinea el, oamenii nu‑şi pierdeau mâinile pentru niţel furtişag cinstit, nici nu erau trimişi să îngheţe de vii, doar fiindcă au fost prinşi în pat cu nevasta vreunui cavaler. Chett cumpănise ideea de a merge cu el, însă nu vorbea limba lor moale şi piţigăiată. Şi ce putea să facă el la Tyrosh? Nu cunoştea nici un meşteşug, fiind crescut în Mlaştinile Cotoroanţei. Tatăl său îşi petrecuse toată viaţa scormonind în pământu-rile altora şi adunând lipitori. Se dezbrăca gol‑goluţ, doar cu o bucată de piele groasă pe el, şi se cufunda în apele întunecoase. Când ieşea, era plin din cap până‑n picioare. Uneori, îl punea pe Chett să‑l ajute să‑şi scoată lipitorile. Odată, una i s‑a lipit de palmă, iar el a strivit‑o cu repulsie de perete. Tatăl său i‑a dat o mamă de bătaie pentru asta. Maesterii cumpărau lipitorile cu duzina.
Lark putea să se ducă acasă dacă poftea, la fel şi blestemaţii de Tyroshi, dar nu Chett. Dacă nu avea să mai revadă niciodată Mlaştinile Cotoroanţei, chiar şi aşa va fi prea curând. Lui, unul, îi plăcuse Fortăreaţa lui Craster. Omul trăia acolo pe picior mare, ca un lord, de ce n‑ar face şi el la fel? Asta chiar ar fi bună! Chett, fiul culegătorului de lipitori, lord cu cetate! Blazonul lui ar putea fi o duzină de lipitori, pe un fundal roz. Dar de ce să se oprească doar la lord? Poate ar trebui să devină rege! Mance Rayder a început prin a fi cioară. Aş putea sa fiu rege, întocmai ca el, şi să‑mi găsesc niscaiva neveste. Craster avea nouăsprezece, fără a le pune la socoteală şi pe cele tinere, fiicele pe care nu ajunsese încă să şi le vâre în aşternut. Jumătate dintre neveste erau la fel de bătrâne şi de urâte ca el, dar asta nu avea nici o importanţă. Pe cele bătrâne, Chett le‑ar putea pune la muncă, să‑i facă mâncare şi curăţenie, să scoată morcovi şi să dea lături la porci, în vreme ce nevestele tinere i‑ar încălzi patul şi i‑ar naşte copii. Craster nu s‑ar împotrivi, după ce Micul Paul l‑ar strânge la piept.
Singurele femei pe care le cunoscuse Chett erau târfele pe care le plătise în Oraşul Cârtiţei. Pe când era mai tânăr, fetele din sat aruncau o singură privire la faţa lui plină de buboaie şi furuncule şi îşi întorceau privirea, scârbite. Cel mai rău fusese cu Bessa, dezmăţata aia. Îşi desfăcea picioarele pentru fiecare băiat din Mlaştinile Cotoroanţei, aşa că Chett se gândise: de ce nu şi pentru el? A mers până acolo încât, auzind că‑i plac, şi‑a petrecut o dimineaţă întreagă culegându‑i flori de câmp, dar Bessa i‑a râs în nas şi i‑a spus că mai bine s‑ar târâi într‑un pat cu lipitorile tatălui său decât cu el. S‑a oprit din râs când i‑a vârât cuţitul în burtă. A fost plăcut – uimirea aceea de pe chipul ei – aşa că a scos cuţitul şi l‑a înfipt din nou. Când l‑au prins, aproape de Cele Şapte Pâraie, bătrânul Lord Walder Frey nici măcar nu s‑a sinchisit să vină în persoană să‑l judece. L‑a trimis pe unul dintre bastarzii săi, pe acel Walder Rivers, iar când s‑a dezmeticit, Chett se îndrepta către Zid, cu diavolul ăla puturos de Yoren. Ca plată pentru singurul lui moment de plăcere, i‑au luat întreaga viaţă.
Dar acum avea de gând să‑şi ia viaţa înapoi, împreună cu soţiile lui Craster. Boşorogul ăla sălbatic are dreptate. Dacă vrei o femeie de nevastă, o iei, şi asta fără să‑i dai flori, că poate aşa nu‑ţi observă afurisitele de buboaie. Lui Chett nu‑i trecea prin cap să repete acea greşeală.
O să reuşească, îşi promise a suta oară. Atât timp cât scăpăm basma curată. Ser Ottyn o va lua spre sud, spre Turnul Umbrei, drumul cel mai scurt către Zid. Nu‑şi va bate capul cu noi, nu Wythers. Nu‑şi va dori decât să ajungă teferi înapoi. Cât despre Thoren Smallwood, dorinţa lui ar fi să continue cu atacul, dar Ser Ottyn era mult prea prudent, şi el avea întâietate. Oricum, nu va avea importanţă. După ce plecăm, Smallwood poate să atace pe cine vrea. Ce ne pasă nouă? Dacă nici unul dintre ei nu se mai întoarce la Zid, nimeni nu va mai veni vreodată să ne caute, vor crede că am murit împreună cu ceilalţi. Gândul acesta îi trecea prin minte pentru prima dată şi, vreme de o clipă, îl ispiti. Însă atunci ar trebui să‑i omoare şi pe Ser Ottyn şi pe Ser Mallador Locke, ca Smallwood să ajungă la comandă, şi erau amândoi bine păziţi, zi şi noapte… Nu, riscul era prea mare.
― Chett, zise Micul Paul în timp ce înaintau cu greu de‑a lungul unei poteci stâncoase, printre sequoia şi pini. Cum facem cu pasărea?
― Care afurisită de pasăre? Ultimul lucru de care avea nevoie acum era un nătărău care să trăncănească despre o pasăre.
― Corbul Bătrânului Urs, răspunse Micul Paul. Dacă îl omorâm, cine o să‑i hrănească pasărea?
― Pe cine naiba interesează? Omoară şi pasărea, dacă vrei.
― Nu vreau să mă ating de nici o pasăre, făcu voinicul. Numai că aia e o pasăre vorbitoare. Dacă povesteşte ce am făcut?
Lark Sisterman izbucni în râs.
― Paul cel Mic, isteţ şi voinic, îl luă el în răspăr.
― Tacă‑ţi gura, făcu Micul Paul, ameninţător.
― Paul, spuse Chett înainte ca namila de om să se înfurie prea tare, când îl vor găsi pe bătrân zăcând într‑o baltă de sânge, cu gâtul tăiat, nu va fi nevoie de nici o pasăre să le spună că l‑a omorât cineva.
Micul Paul rumegă ideea o clipă.
― Asta aşa e, se învoi el. Atunci, pot să păstrez eu pasărea? Îmi place corbul ăla.
― Al tău să fie, zise Chett, doar ca să‑l facă să tacă.
― Putem oricând să‑l mâncăm, dacă ne e foame, sugeră Lark.
Micul Paul se întunecă din nou.
― Încearcă numai să‑mi mănânci pasărea, Lark. Încearcă numai!
Chett auzea zvon de voci printre copaci.
― Tăceţi naibii din gură, amândoi. Aproape am ajuns la Pumn.
Ieşiră aproape de versantul vestic al dealului şi îl ocoliră, către sud, unde panta era mai domoală. La marginea pădurii, o duzină de bărbaţi se antrenau cu arcul. Scrijeliseră contururi pe trunchiurile copacilor şi trăgeau cu săgeţile în ele.
― Priviţi, zise Lark. Un porc cu un arc.
Fără doar şi poate, cel mai apropiat arcaş era însuşi Ser Piggy, grăsanul care îi furase locul de pe lângă Maester Aemon. Numai la vederea lui Samwell Tarly, Chett fu cuprins de mânie. Pe vremea când era slujitorul lui Maester Aemon, Chett dusese cea mai bună viaţă pe care o cunoscuse vreodată. Bătrânul orb nu era pretenţios, iar Clydas se ocupa, oricum, de aproape toate nevoile sale. Sarcinile lui Chett erau uşoare: să cureţe stâncăria, câteva focuri de făcut, de adus uneori mâncarea… şi Aemon nu l‑a lovit nici măcar o singură dată. Crede că poate să dea buzna pur şi simplu şi să mă înghiontească afară, numai pentru că e de obârşie nobilă şi ştie să citească. Poate c‑o să‑l rog să‑mi citească pumnalul, înainte să‑i spintec beregata cu el.
― Voi vedeţi‑vă de drum, le spuse celorlalţi. Eu vreau să mă uit.
Câinii se smuceau, nerăbdători să meargă după ceilalţi, spre mâncarea despre care credeau că‑i aşteaptă sus. Chett lovi căţeaua cu vârful cizmei şi asta îl mai potoli puţin.
Printre copaci, privi cum grăsanul se opintea cu un arc cât el de mare, cu faţa‑i roşie, ca o lună plină, crispată de concentrare. Trei săgeţi stăteau înfipte în pământ în faţa lui. Tarly potrivi o săgeată şi întinse arcul. Îl ţinu întins mai multă vreme, încercând să ochească, şi trase. Săgeata dispăru în desiş. Chett râse zgomotos, un sforăit de dulce dezgust.
― Pe aia n‑o s‑o găsim niciodată, şi eu voi fi învinuit, anunţă Edd Tollett, scutierul posomorât, cu părul alb, căruia toţi îi spuneau Edd cel Trist. Nu lipseşte niciodată nimic fără să fiu eu luat la ochi, de când mi‑am pierdut calul. De parcă ar fi putut face cineva ceva. Era alb şi ningea, la ce se aşteptau?
― L‑a luat vântul pe ăla, zise Grenn, un alt prieten al Lordului Snow. Încearcă să ţii arcul drept, Sam.
― E greu, se plânse grăsanul, dar trase o a doua săgeată. Aceasta zbură sus, înaintând printre crengi, la trei metri deasupra ţintei.
― Cred că ai doborât o frunză din copacul ăla, zise Edd cel Trist. Toamna vine destul de repede, nu e nevoie s‑o ajutăm. Oftă. Şi ştim cu toţii ce urmează după toamnă. O, zei, dar mi‑e frig. Trage ultima săgeată, Samwell, am impresia că‑mi îngheaţă limba până‑n fundul gurii.
Ser Piggy coborî arcul şi Chett avu impresia că va începe să urle.
― E prea greu.
― Potriveşti, întinzi şi tragi, zise Grenn. Haide.
Supus, grăsanul smulse ultima săgeată din pământ, o potrivi în arcul său lung şi trase. Făcu totul repede, fără să‑şi mijească, chinuit, ochii de‑a lungul săgeţii, aşa cum făcuse înainte. Săgeata lovi conturul de cărbune în partea de jos a pieptului şi rămase acolo, vibrând.
― L‑am nimerit. Ser Piggy părea şocat. Grenn, ai văzut? Edd, uite, l‑am nimerit!
― I‑ai vârât‑o între coaste, aş zice, făcu Grenn.
― L‑am omorât? vru să ştie grăsanul.
Tollett ridică din umeri.
― I‑ar fi putut înţepa un plămân, dacă ar fi avut. Copacii nu au, în general. Luă arcul din mâna lui Sam. Totuşi, am văzut şi lovituri mai proaste. Da, şi câteva îmi aparţin.
Ser Piggy strălucea. Privindu‑l, aveai impresia că făcuse într‑adevăr ceva. Dar când îl văzu pe Chett cu câinii, zâmbetul i se strâmbă şi i se stinse, cu un scheunat.
― Ai lovit un copac, zise Chett. Să vedem cum ţinteşti când vine vorba de flăcăii lui Mance Rayder. Ei n‑o să stea nemişcaţi, cu braţele desfăcute şi frunzele foşnind, o, nu. Vor veni drept spre tine, urlându‑ţi în faţă, şi pun rămăşag că o să‑ţi uzi nădragii ăia. Unul dintre ei îşi va împlânta securea direct între ochişorii tăi de porc. Ultimul lucru pe care ai să‑l auzi va fi cum trosneşte când îţi muşcă din craniu.
Grăsanul tremura. Edd cel Trist îi puse o mână pe umăr.
― Frate, spuse el solemn, doar fiindcă aşa ţi s‑a întâmplat ţie nu înseamnă că Samwell va suferi la fel.
― Despre ce vorbeşti acolo, Tollett?
― Despre securea care ţi‑a crăpat capul. E adevărat că jumătate din minte ţi s‑a scurs pe jos şi ţi‑au mâncat‑o câinii?
Grenn, marele mocofan, izbucni în râs şi până şi Samwell Tarly reuşi să schiţeze un zâmbet. Chett lovi cu piciorul câinele cel mai apropiat, smuci lesele şi începu să urce dealul. Rânjeşte cât vrei, Ser Piggy. Vedem noi cine râde la noapte. Îşi dorea doar să aibă timp să‑l omoare şi pe Tollett. Un nătărău posac, cu moacă de cal, asta e.
Urcuşul era abrupt, chiar şi pe această parte a Pumnului, care avea panta cea mai domoală. La jumătatea drumului, câinii începură să latre şi să‑l smucească, închipuindu‑şi că în curând vor primi de mâncare. În schimb, Chett îi făcu să‑i simtă gustul cizmei, iar câinelui mare şi urât, care s‑a repezit la el, îi rezervă o lovitură zdravănă de bici. Odată câinii legaţi, se duse să raporteze.
― Urmele erau acolo, aşa cum a zis Uriaşul, dar câinii n‑au vrut să se ia după ele, îi spuse el lui Mormont, în faţa cortului său mare şi negru. Fiind atât de aproape de râu, s‑ar putea să avem de‑a face cu urme vechi.
― Păcat. Lordul Mormont avea un cap mare şi pleşuv, barba deasă şi zburlită, iar glasul îi părea la fel de obosit ca înfăţişarea. Poate că ne‑ar fi prins bine tuturor o bucăţică de carne proaspătă.
Corbul de pe umărul lui clătină din cap şi repetă: Carne. Carne. Carne.
Am putea să gătim blestemaţii ăia de câini, gândi Chett, dar nu mai scoase nici o vorbă până când Bătrânul Urs îi spuse că poate să plece. Şi asta e ultima oară când trebuie să‑mi aplec capul în faţa lui, îşi zise cu satisfacţie. I se părea că se făcea şi mai frig, ceea ce ar fi jurat că era imposibil. Câinii se strânseră năpăstuiţi unul în altul, în mocirla îngheţată, iar Chett fu aproape ispitit să se cuibărească printre ei. În schimb, îşi înfăşură un şal negru de lână peste jumătatea de jos a feţei, lăsând o deschizătură în dreptul gurii, ca să poată respira. Descoperi că îi e mai cald dacă se mişcă, aşa că începu să dea încet ocol taberei, cu un teanc de frunze acrişoare în mână, oprindu‑se, când şi când, să le mestece împreună cu fraţii în negru şi ascultând ce aveau de povestit. Nici unul dintre cei din garda de zi nu avea de‑a face cu planul său, dar, chiar şi aşa, socotise că era bine să‑şi facă o părere despre ce gândeau.
În principal, gândeau că era al naibii de frig.
Vântul se stârnea tot mai puternic, pe măsură ce umbrele se alungeau. Trecând printre pietrele zidului de apărare, scotea un sunet subţire, ascuţit.
― Urăsc sunetul ăsta, zise Uriaşul cel mic. Parc‑ar fi un ţânc în tufişuri, scâncind după lapte.
Când îşi termină turul şi se întoarse la câini, îl găsi pe Lark aşteptându‑l.
― Ofiţerii sunt iarăşi în cortul Bătrânului Urs şi discută aprins.
― Asta fac ei, zise Chett. Sunt de viţă nobilă, toţi în afară de Blane, şi se îmbată cu vorbe în loc de vin.
Lark se trase discret mai aproape.
― Cap‑sec îi tot dă înainte cu pasărea, îl preveni el, aruncând o privire de jur împrejur, ca să se asigure că nu era nimeni prin preajmă. Acum întreabă dacă am adus vreo sămânţă pentru vietatea aia blestemată.
― E corb, răspunse Chett. Mănâncă hoituri.
Lark rânji:
― Poate pe al lui, cine ştie?
Sau al tău. Chett era de părere că aveau nevoie de namila de om mai mult decât de Lark.
― Nu te mai frământa cu Micul Paul. Tu‑ţi faci treaba ta, el pe‑a lui.
Amurgul se strecura printre copaci când Chett scăpă de Sisterman şi se aşeză să‑şi ascută sabia. Era o muncă a naibii de grea, cu mănuşile pe mâini, dar nu avea de gând să şi le scoată. Pe frigul ăsta, orice nesăbuit care atingea oţelul cu mâna goală se alegea fără o bucată de piele.
Când soarele coborî la asfinţit, câinii începură să scâncească. Le dădu apă şi înjurături.
― Încă o jumătate de noapte şi vă puteţi căuta singuri ospăţul.
Se simţea deja miros de mâncare. Dywen perora lângă foc, când Chett îşi primea de la Hake, bucătarul, colţul de pâine tare şi un castron cu supă de fasole cu slănină.
― Pădurea e prea liniştită, spunea bătrânul pădurar. Nici o broască lângă râu, nici o bufniţă în întuneric. Nu mi‑a fost dat să ascult o pădure mai lipsită de viaţă ca asta.
― Dinţii ăia ai tăi sună destul de lipsiţi de viaţă, zise Hake.
Dywen îşi clănţăni dinţii de lemn.
― Şi nici un lup. Înainte au fost, dar acum nu mai sunt. Unde s‑au dus, vă puteţi închipui?
― Undeva unde e cald, zise Chett.
Din duzina de fraţi care se nimeriseră lângă foc, patru erau oamenii lui. Îi cercetă pe fiecare cu coada ochiului, să vadă dacă vreunul dădea semne de slăbiciune. Jungher părea destul de calm. Stătea liniştit şi‑şi ascuţea sabia, ca în fiecare seară. Iar Donnel Hill cel Dulce era numai zâmbete. Avea dinţii albi, buze groase şi roşii, bucle blonde care i se revărsau pe umeri într‑o neorânduială meşteşugită şi susţinea că era fiul nelegitim al unui oarecare Lannister. Poate că era. Chett nu avea nevoie de băieţi frumoşi, nici de bastarzi, dar Donnel cel Dulce părea că face faţă.
Era, însă, mai puţin sigur în privinţa pândarului pe care fraţii îl porecliseră Taie‑Lemne, mai mult fiindcă sforăia, decât fiindcă ar fi avut vreo legătură cu copacii. În clipa asta părea atât de neliniştit, încât, cine ştie, poate că nu avea să mai sforăie niciodată. Iar Maslyn era şi mai rău. Chett vedea cum i se prelinge sudoarea pe faţă, în ciuda vântului necruţător. Broboanele străluceau în lumina focului, ca o puzderie de nestemate ude. Maslyn nu se atingea de mâncare, doar se holba la castronul lui de supă, ca şi cum mirosul ar fi fost pe cale să‑l umple de greaţă. Va trebui să fiu cu ochii pe el, gândi Chett.
― Adunarea! Sunetul ţâşni pe neaşteptate dintr‑o mulţime de gâtlejuri şi se răspândi cu repeziciune în toate colţurile taberei de pe creasta muntelui. Oameni ai Rondului de Noapte! Adunaţi‑vă lângă focul central!
Încruntându‑se, Chett îşi termină supa şi îi urmă pe ceilalţi.
Bătrânul Urs stătea în faţa focului, cu Smallwood, Locke, Wythers şi Blane înşiraţi în spatele lui. Mormont era înveşmântat cu o mantie din blană neagră şi groasă, cu corbul cocoţat pe umăr, umflându‑şi penele negre. Nu e semn bun. Chett se strecură între Brown Bernarr şi câţiva bărbaţi de la Turnul Umbrei. Când se strânseră cu toţii, cu excepţia pândaşilor din păduri şi a străjerilor de la zidul de apărare, Mormont îşi drese glasul şi scuipă. Saliva îngheţă înainte să atingă pământul.
― Fraţilor, spuse el, oameni ai Rondului de Noapte. (Oameni, ţipă corbul. Oameni! Oameni!) Sălbaticii sunt în marş. Coboară din munţi pe cursul Apei Laptelui. Thoren e de părere că avangarda lor ne va ajunge din urmă de acum în zece zile. Cei mai experimentaţi cercetaşi ai lor vor fi în avangardă, cu Harma Cap de Câine. Ceilalţi vor forma, probabil, ariergarda, sau vor veni în preajma lui Mance Rayder însuşi. În rest, luptătorii lor vor fi împrăştiaţi de‑a lungul întregii linii de marş. Au boi, catâri, cai… dar puţini. Cei mai mulţi vor fi pe jos, prost înarmaţi şi neantrenaţi. Armele pe care le poartă vor fi fiind mai degrabă din piatră şi os decât din oţel. Sunt împovăraţi de femei, copii, turme de oi şi de capre şi de tot avutul lor, pe deasupra. Pe scurt, deşi numeroşi, sunt vulnerabili… şi ei nu ştiu că suntem aici. Sau aşa trebuie să ne rugăm să fie.
Ba ştiu, gândi Chett. Bubos bătrân ce eşti, le e limpede ca lumina zilei. Qhorin Halfhand nu s‑a întors, aşa‑i? Nici Jarman Buckwell. Dacă măcar unul dintre ei a fost prins, ştii foarte bine că sălbaticii vor fi stors până acum de la el un cântec, două.
Smallwood ieşi în faţă:
― Mance Rayder are de gând să zdrobească Zidul şi să aducă războiul sânge-ros în Cele Şapte Regate. Ei, bine, ăsta e un joc care se joacă în doi. Mâine îi aducem noi războiul.
― Pornim în zori cu toată oastea, adăugă Bătrânul Urs, în timp ce un murmur străbătea mulţimea. Vom porni către nord şi vom face un ocol pe la vest. Avangarda Harmei va fi dincolo de Pumn când ne vom întoarce. Colinele de la poalele Colţilor de Gheaţă sunt pline de văi înguste, şerpuitoare, numai bune pentru ambuscade. Linia lor de marş se va întinde cât vezi cu ochii. Îi vom ataca în mai multe puncte deodată şi se vor jura că suntem trei mii, nu trei sute.
― Îi vom lovi în plin şi vom dispărea înainte să apuce să‑şi grupeze cavaleria şi să ne înfrunte, interveni Thoren Smallwood. Dacă se iau după noi, îi alergăm bine, apoi ne întoarcem şi lovim din nou, în altă parte a coloanei. Dăm foc căruţelor, le risipim turmele şi omorâm cât de mulţi putem. Pe Mance Rayder însuşi, dacă‑l găsim. Dacă se împrăştie şi se întorc la colibele lor, atunci am învins. Dacă nu, îi hărţuim tot drumul până la Zid şi avem grijă să lase în urma lor un şir de cadavre, să se ştie pe unde au trecut.
― Sunt mii! strigă cineva din spatele lui Chett.
― Vom muri! Era glasul lui Maslyn, plin de spaimă.
Muri, strigă corbul lui Mormont, bătându‑şi aripile negre. Muri, muri, muri.
― Da, mulţi dintre noi, răspunse Bătrânul Urs. Poate cu toţii. Dar, aşa cum a spus un alt Lord Comandant cu mii de ani în urmă, de aceea purtăm veşminte negre. Amintiţi‑vă jurământul, fraţii mei. Căci suntem săbiile din întuneric, cei ce veghează pe ziduri…
― Focul ce arde pentru a învinge frigul. Ser Mallador Locke îşi scoase sabia lungă.
― Lumina ce aduce zorile, răspunseră alte glasuri, şi mai multe săbii ţâşniră din teacă.
Apoi îşi scoaseră cu toţii armele şi erau aproape trei sute de săbii ridicate şi tot atâtea glasuri strigând:
― Goarna care îi trezeşte pe cei adormiţi! Scutul care păzeşte ţinuturile oamenilor!
Chett nu avu de ales. Îşi ridică glasul, împreună cu ceilalţi. Aerul era scăldat în aburul răsuflării lor, iar lumina focului strălucea pe oţel. Fu mulţumit să‑i vadă pe Lark, pe Tiptil şi pe Donnel Hill cel Dulce alăturându‑se, de parcă ar fi fost la fel de nătărăi ca toţi ceilalţi. Asta era bine. Nu avea rost să atragă atenţia, când ceasul lor era atât de aproape.
Când strigătele se stinseră, auzi din nou sunetul vântului lovindu‑se de zidul de apărare. Flăcările se învolburau, tremurând, înfrigurate parcă şi ele, iar în liniştea ce se lăsase deodată, corbul Bătrânului Urs croncăni zgomotos şi zise încă o dată: Muri.
Isteaţă pasăre, gândi Chett, în timp ce rupeau rândurile, îndemnaţi de ofiţeri să mănânce bine şi să se odihnească pe îndelete la noapte. Chett se cuibări sub blănurile sale, lângă câini, cu mintea plină de lucrurile care ar putea merge prost. Dacă jurământul ăla nenorocit l‑a făcut pe vreunul dintre oamenii lui să se răzgândească? Sau dacă Micul Paul a uitat, şi va încerca să‑l omoare pe Mormont în timpul celei de‑a doua gărzi, în loc de a treia? Dacă Maslyn şi‑a pierdut curajul sau dacă vreunul dintre ei s‑a făcut şoptitor, sau…
Se pomeni stând cu urechea ciulită în noapte. Vântul suna, într‑adevăr, ca scâncetul unui copil şi, din când în când, Chett auzea glasuri de bărbaţi, neche-zatul unui cal, un buştean trosnind în foc. Dar nimic altceva. Atâta linişte.
Vedea plutind în faţa ochilor săi chipul Bessei. Nu cuţitul am vrut să‑l vâr în tine, voia să‑i spună. Ţi‑am cules flori, trandafiri sălbatici, calomfir şi maci galbeni, mi‑a luat toată dimineaţa. Inima îi bubuia ca o tobă, atât de puternic încât se temea că ar putea trezi toată tabăra. Barba îi era acoperită de o pojghiţă de gheaţă, de jur împrejurul gurii. De unde mi‑a venit să mă gândesc aşa, la Bessa? Înainte, ori de câte ori se gândise la ea, fusese doar ca să‑şi aducă aminte chipul ei în timp ce murea. Ce era cu el? Abia mai putea respira. Oare adormise? Se ridică în genunchi şi simţi pe nas ceva ud şi rece. Ridică ochii.
Ningea.
Îşi simţea lacrimile îngheţându‑i pe obraji. Nu e drept! îi venea să strige. Zăpada îi va distruge toată munca, toate planurile făurite cu grijă. Era o ninsoare deasă, fulgii albi şi mari se îngrămădeau în jurul lui. Cum vor găsi în zăpadă ascunzătorile de hrană sau cărăruia pe care voiau s‑o urmeze, către est? Nu vor avea nevoie nici de Dywen, nici de Bannen ca să ne urmărească, dacă vom merge prin zăpadă proaspătă. Iar zăpada ascundea denivelările pământului, mai cu seamă noaptea. Un cal ar putea să se împiedice de o rădăcină sau să‑şi rupă piciorul, lovindu‑se de o piatră. S‑a sfârşit cu noi, îşi dădu el seama. S‑a sfârşit înainte de a începe. Suntem pierduţi. Fiul căutătorului de lipitori nu va avea parte nici de o viaţă de lord, nici de fortăreaţă, nici de neveste sau coroană. Va avea parte doar de sabia unui sălbatic în burtă şi apoi de o groapă fără semn. Zăpada mi‑a luat totul… zăpada blestemată…
Zăpada îl mai nenorocise o dată. Zăpada pe care o aducea numele lui Snow, şi porcul său mult iubit.
Chett se ridică. Picioarele îi erau înţepenite, iar fulgii transformau torţele din depărtări în flăcărui portocalii, înceţoşate. Se simţea de parcă ar fi fost atacat de un nor de insecte palide şi reci. I se aşezau pe umeri, pe cap, îi zburau pe la nas, în faţa ochilor. Înjurând, dădu fulgii la o parte cu mâna. Sam Tarly, îşi aminti. Mai pot încă să mă ocup de Ser Piggy. Îşi înfăşură şalul peste faţă, îşi trase gluga pe cap şi începu să traverseze tabăra cu paşi mari, către locul unde dormea laşul.
Ningea atât de tare, încât se rătăci printre corturi, dar, în cele din urmă, zări micul adăpost călduţ pe care grăsanul şi‑l făcuse între o stâncă şi coliviile corbilor. Tarly era îngropat sub un maldăr de pături negre de lână şi blănuri zdrenţăroase. Vântul purtase zăpada înăuntru, acoperindu‑l. Arăta ca un fel de munte moale şi rotund. Când Chett scoase cu grijă pumnalul, oţelul foşni în teaca de piele, abia şoptit, ca o palidă speranţă. Unul dintre corbi croncăni.
― Zăpadă, murmură un altul, mijindu‑şi ochii negri printre gratii.
Cel dintâi corb adăugă şi el:
― Zăpadă.
Chett trecu pe lângă ei, păşind cu băgare de seamă. O să‑şi apese mâna stângă pe gura băiatului, ca să‑i înăbuşe strigătele, şi pe urmă…
Uuuuuuuhoooooooooo.
Se opri cu un picior în aer, înghiţindu‑şi înjurătura, în timp ce cornul răsuna, palid şi îndepărtat, dar inconfundabil. Nu acum. Blestemaţi fie zeii, nu tocmai ACUM! Bătrânul Urs ascunsese iscoade cu ochi ageri în pădurea ce împrejmuia Pumnul, ca să le dea de ştire când se apropie cineva. Oamenii lui Jarman Buckwell, întorşi de la Scara Uriaşului, îşi spuse Chett, sau Qhorin Halfhand, de la Trecătoarea Ţipătului. Un singur sunet de corn însemna întoarcerea fraţilor. Dacă era Halfhand, Jon Snow ar putea fi cu el, în viaţă.
Sam Tarly se ridică în capul oaselor, cu ochii umflaţi de somn şi se holbă la zăpadă, buimac. Corbii croncăneau zgomotos, iar Chett îşi auzea câinii lătrând. Jumătate din tabăra blestemată e trează. Degetele‑i înmănuşate se strânseră pe mânerul pumnalului, în timp ce aştepta ca sunetul să se stingă. Dar îndată ce pieri, porni din nou, mai puternic, mai limpede.
Uuuuuuuuuuuuhooooooooooooooo.
― O, Zei, îl auzi pe Sam Tarly scâncind. Grăsanul se ridică în genunchi, clătinându‑se, cu picioarele încâlcite în mantie şi pături. Le azvârli la o parte, dând din picioare, şi întinse mâna după haina de zale pe care o atârnase de o piatră din apropiere. În timp ce îşi trăgea peste cap haina imensă, cât un cort, şi îşi strecura trupul în ea, Sam îl zări pe Chett, stând în faţa lui.
― Au fost două? întrebă el. Am visat că aud cornul sunând de două ori.
― N‑ai visat, răspunse Chett. A sunat de două ori, ca să cheme Rondul la arme. De două ori, vestind apropierea duşmanului. Te aşteaptă o secure pe care scrie Piggy, grăsanule. De două ori înseamnă sălbatici. Îi veni să râdă, văzând teama întipărită pe faţa aceea rotundă, ca o lună plină. Să‑i ia naiba pe toţi, înghiţi‑i‑ar şapte iaduri. Blestemata de Harma. Blestematul de Mance Rayder. Blestematul de Smallwood. Zicea că n‑o să ne ajungă decât peste…
Uuuuuuuuuuuuuuuhooooooooooooo
Cornul sună, sună şi sună, până când păru că nu se va stinge niciodată. Corbii îşi fâlfâiau aripile şi ţipau, zburau de colo‑colo în colivii şi se agăţau de gratii, iar fraţii Rondului de Noapte se ridicau în toate colţurile taberei, îşi îmbrăcau armurile, îşi legau centurile, îşi apucau securile de război şi arcurile. Samwell Tarly se ridică, tremurând, cu faţa albă ca ninsoarea care cădea, învârtejindu‑se, în jurul lor.
― Trei, scânci el, a sunat de trei ori, am auzit trei. Nu sună niciodată de trei ori. Nu s‑a întâmplat asta de sute şi mii de ani. Trei înseamnă…
― Ceilalţi. Chett scoase un sunet care era pe jumătate râs, pe jumătate suspin şi, dintr‑odată, era ud. Simţea cum urina i se prelinge pe picior şi vedea cum un şuvoi îi inundă partea din faţă a pantalonilor.
