Iureşul săbiilor de George R.R. Martin volumul 2
SANSA
În dimineaţa în care rochia ei cea nouă avea să fie gata, slujitoarele îi umplură Sansei cada cu apă fierbinte şi o frecară din cap până‑n picioare, până ce începu să lucească, rozalie. Propria cameristă a lui Cersei îi tăie unghiile, îi perie şi îi ondulă părul arămiu care acum îi cădea pe spate în bucle moi. Adusese şi o duzină din parfumurile preferate ale reginei. Sansa alese un parfum puternic, dulceag, cu un iz de lămâie dincolo de mirosul de flori. Slujnica îşi puse câteva picături pe deget şi o atinse pe Sansa după fiecare ureche şi sub bărbie, iar apoi, uşor, pe sfârcuri.
Cersei însăşi veni cu croitoreasa şi privi cum Sansa e îmbrăcată cu veşmintele ei cele noi. Lenjeria era de mătase, dar rochia era din brocart ivoriu cu fir de aur şi argint, căptuşită cu satin argintiu. Capetele mânecilor lungi, în fâşii, aproape că atingeau pământul când Sansa îşi cobora braţele. Şi era o rochie de femeie, nu de fetiţă, nu încăpea nici o îndoială. Corsajul era decupat până aproape la talie, V‑ul adânc fiind acoperit cu o bucată de dantelă împodobită, gri‑albăstruie, adusă din Myr. Fustele erau lungi şi bogate, brâul atât de strâns încât Sansa fu nevoită să‑şi ţină respiraţia când îi legară corsajul. Îi aduseră şi pantofi noi, din piele moale, gri, de căprioară, care îi îmbrăţişau picioarele, ca nişte îndrăgostiţi.
― Eşti foarte frumoasă, domniţă, zise cusătoreasa când Sansa fu îmbrăcată.
― Aşa‑i că sunt? chicoti Sansa şi se învârti, cu fustele învolburându‑se în jurul ei. O, da, sunt. Abia aştepta ca Willas s‑o vadă aşa. Mă va iubi, da, trebuie… va uita de Winterfell când mă va vedea. Voi avea grijă să uite.
Regina Cersei o cercetă cu un ochi critic.
― Câteva nestemate, aş zice. Pietrele lunii pe care i le‑a dăruit Joffrey.
― Îndată, Înălţimea Ta, răspunse camerista.
Când pietrele lunii atârnau la urechile şi la gâtul Sansei, regina clătină aprobator din cap.
― Da. Zeii au fost buni cu tine, Sansa. Eşti o fată încântătoare. Pare aproape indecent să iroseşti o asemenea dulce inocenţă pe dihania aia.
― Ce dihanie? Sansa nu înţelegea. Se referea la Willas? De unde să fi ştiut? Nimeni nu ştia, în afară de ea, Margaery şi Regina Ghimpilor… O, şi Dontos, dar el nu se punea la socoteală.
Cersei ignoră întrebarea.
― Mantia, porunci ea şi femeile scoaseră la iveală o mantie lungă din catifea albă, încărcată de perle. Pe ea era brodat cu fir de argint un fioros lup străvechi. Sansa o privi, cuprinsă dintr‑odată de teamă. Culorile tatălui tău, zise Cersei, în timp ce slujnicele îi legau mantia la gât cu un lănţişor de argint.
O mantie de fecioară. Mâna Sansei se ridică la gât. Ar fi sfâşiat veşmântul, dacă ar fi îndrăznit.
― Eşti mai drăguţă cu gura închisă, copilă. Haide cu mine acum, septonul ne aşteaptă. Şi nuntaşii.
― Nu, izbucni Sansa. Nu.
― Ba da. Eşti pupila coroanei. Regele îi ţine loc tatălui tău, de vreme ce fratele tău e un trădător dovedit. Asta înseamnă că are tot dreptul să dispună de mâna ta. Te vei căsători cu fratele meu, Tyrion.
Moştenirea mea, gândi ea, dezgustată. Dontos Nebunul nu era, până la urmă, atât de nebun, văzuse adevărul. Sansa se dădu înapoi.
― Ba nu. Trebuie să mă căsătoresc cu Willas. Trebuie să fiu doamna Highgardenului, te rog…
― Îţi înţeleg repulsia. Plângi, dacă‑ţi vine. În locul tău, probabil că mi‑aş smulge părul din cap. E un pitic dezgustător, nu încape îndoială, dar te vei mărita cu el.
― Nu mă puteţi obliga.
― Ba bineînţeles că putem. Poţi să vii de bună voie şi să‑ţi rosteşti jurămintele, aşa cum îi şade bine unei domniţe, sau poţi să te zvârcoleşti, să ţipi şi să faci spectacol, ca să aibă de ce se hlizi grăjdarii, dar tot măritată şi tot în patul lui vei sfârşi. Regina deschise uşa. Ser Meryn Trant şi Ser Osmund Kettleblack aşteptau afară, în armurile albe cu solzi ale Gărzii Regelui. Escortaţi‑o pe Lady Sansa la sept, le spuse ea. Duceţi‑o pe sus, dacă trebuie, dar încercaţi să nu‑i rupeţi rochia, e foarte scumpă.
Sansa încercă să fugă, dar slujnica lui Cersei o prinse înainte de a apuca să facă doi paşi. Ser Meryn Trant îi aruncă o privire care o încremeni, dar Kettleblack o atinse aproape cu blândeţe şi‑i spuse:
― Fă cum ţi se spune, draga mea, nu va fi aşa de rău. Lupii sunt curajoşi, nu‑i aşa?
Curajoşi. Sansa trase adânc aer în piept. Sunt o Stark, da, pot fi curajoasă. Se uitau cu toţii la ea, aşa cum se uitaseră în ziua când Ser Boros Blount i‑a sfâşiat hainele. Pezevenghiul o salvase de bătaie în ziua aceea, acelaşi om care o aştepta acum. Nu e la fel de rău ca ceilalţi, îşi spuse.
― O să merg.
Cersei zâmbi.
― Ştiam că aşa vei face.
Mai târziu, nu şi‑a putut aminti cum a ieşit din cameră, cum a coborât scările sau cum a traversat curtea. Parcă toată atenţia îi era absorbită de felul în care trebuia să aşeze un picior în faţa celuilalt. Ser Meryn şi Ser Osmund o flancau, în mantii albe, ca a ei, lipsindu‑le doar perlele şi lupul străvechi, blazonul tatălui ei. Joffrey însuşi o aştepta pe treptele septului. Regele era plin de splendoare, în purpură şi aur, cu coroana pe cap.
― Astăzi sunt tatăl tău, anunţă el.
― Nu eşti, izbucni ea cu mânie. Nu vei fi niciodată.
Chipul regelui se întunecă.
― Ba da. Sunt tatăl tău şi pot să te mărit cu cine poftesc. Cu oricine. Te vei căsători cu porcarul, dacă spun eu, şi te vei culca cu el în cocină. Ochii lui verzi scânteiară amuzaţi. Sau poate ar trebui să te dau pe mâna lui Ilyn Payne, ţi‑ar plăcea mai mult?
Inima Sansei zvâcni.
― Te rog, Înălţimea Ta, îl imploră ea. Dacă m‑ai iubit vreodată măcar un pic, nu mă obliga să mă căsătoresc cu…
― … unchiul?
Tyrion Lannister intră pe porţile septului.
― Înălţimea Ta, îi spuse el lui Joffrey. Acordă‑mi un moment singur cu Lady Sansa, dacă vrei să fii atât de amabil.
Regele Joffrey era pe punctul de a‑l refuza, dar mama lui îi aruncă o privire aspră. Se retraseră câţiva paşi.
Tyrion purta o jiletcă de mătase neagră împodobită cu arabescuri, cizme înalte, mai sus de genunchi, care adăugau două degete staturii sale, şi un lanţ din rubine şi capete de leu. Dar cicatricea de pe faţa lui era aspră şi roşie, iar nasul îi era o crustă hidoasă.
― Eşti foarte frumoasă, Sansa, îi spuse el.
― Eşti amabil, stăpâne. Nu ştia ce altceva să răspundă. Ar trebui să‑i spun că e chipeş? M‑ar crede nebună sau mincinoasă. Plecă ochii şi tăcu.
― Domniţa mea, nu aşa s‑ar fi cuvenit să te aduc la nunta ta. Îmi pare rău pentru asta. Şi pentru că am organizat totul atât de neaşteptat şi de discret. Nobilul meu tată aşa a socotit de cuviinţă, din raţiuni de stat. Altfel, aş fi venit la tine mai devreme, aşa cum mi‑am dorit. Păşi mai aproape de Sansa, cu mersu‑i legănat. N‑ai cerut această căsătorie, ştiu asta. După cum n‑am cerut‑o nici eu. Dar, dacă aş fi refuzat mâna ta, te‑ar fi măritat cu vărul meu Lancel. Poate că ai prefera. E mai apropiat de vârsta ta şi mai frumos la înfăţişare. Dacă asta ţi‑e voia, spune şi voi pune capăt acestei farse.
Nu vreau nici un Lannister, îi venea să replice. Îl vreau pe Willas. Vreau Highgardenul şi căţeluşii şi corabia şi fii pe care să‑i cheme Eddard, Bran şi Rickon. Atunci îşi aminti ce‑i spusese Dontos în pădurea zeilor. Tyrell sau Lannister, nu contează, nu pe mine mă vor, doar moştenirea mea.
― Eşti bun, stăpâne, rosti ea, învinsă. Sunt pupila tronului şi datoria mea e să mă mărit cu cine porunceşte regele.
Tyrion o cercetă cu ochii săi saşii.
― Ştiu, Sansa, că nu sunt genul de bărbat la care visează tinerele fete, zise el cu glas domol, dar nici Joffrey nu este.
― Nu, răspunse ea. Ai fost bun cu mine. Îmi amintesc.
Tyrion îi întinse o mână groasă, cu degete butucănoase.
― Vino, atunci. Hai să ne facem datoria.
Aşadar, îşi aşeză mâna în mâna lui şi o conduse la altar, unde septonul aştepta între Mamă şi Tată, să le unească vieţile. Sansa îl văzu pe Dontos, în hainele‑i pestriţe de bufon, privind‑o cu ochi mari, rotunzi. Ser Balon Swann şi Ser Boros Blount erau şi ei acolo, înveşmântaţi în albul Gărzii Regale, dar Ser Loras lipsea. Nici unul din Tyrelli nu e aici, îşi dădu ea seama dintr‑odată. Dar erau alţi martori cu duiumul: eunucul Varys, Ser Addam Marbrand, Lordul Philip Foote, Ser Bronn, Jalabhar Xho şi mulţi alţii. Lordul Gyles tuşea, Lady Ermesande era la pieptul mamei sale, iar fiica însărcinată a Doamnei Tanda plângea pe înfundate, nu se ştie din ce pricină. Poate să plângă, gândi Sansa. Probabil voi face la fel înainte ca ziua să se sfârşească.
Ceremonia trecu parcă în vis. Sansa a făcut tot ce i s‑a cerut. Au fost rugăciuni, jurăminte, cântece şi lumânări înalte arzând, o sută de lumini mişcătoare, pe care ochii ei înlăcrimaţi le transformau într‑o mie. Din fericire, nimeni nu părea să observe că plânge aşa cum stătea acolo, înveşmântată în culorile tatălui său. Sau dacă au observat, s‑au prefăcut că nu văd. Parcă într‑o singură clipită, se ajunse la schimbul de mantii.
Ca părinte al regatului, Joffrey luă locul lui Eddard Stark. Sansa stătea dreaptă şi neclintită ca o suliţă în timp ce mâinile lui se aşezară pe umerii ei, desfăcându‑i, pe bâjbâite, agrafa mantiei. Una dintre mâini trecu peste pieptul ei şi zăbovi acolo, apăsând‑o uşor. Apoi agrafa se deschise şi Joff azvârli la o parte mantia de fecioară a Sansei, cu un gest regesc şi un zâmbet larg.
Partea cu unchiul său merse mai puţin bine. Mantia miresei, pe care o ţinea în mâini, era imensă şi grea, din catifea purpurie, bogat ornamentată cu lei şi tivită cu satin auriu şi rubine. Dar nimeni nu se gândise să aducă un taburet, iar Tyrion era cu un cap şi jumătate mai scund decât mireasa lui. Când se aşeză în spatele ei, Sansa simţi că o trage zdravăn de rochie. Vrea să mă aşez în genunchi, îşi dădu ea seama, roşind. Se simţea umilită. Nu aşa trebuia să fie. Visase la nunta ei de o mie de ori şi mereu îşi închipuise cum mirele va sta în spatele ei, înalt şi puternic, cum îi va arunca mantia, semn al protecţiei, peste umeri şi o va săruta tandru pe obraz, în timp ce se apleca să‑i prindă agrafa.
Simţi o nouă smucitură, mai insistentă. N‑am s‑o fac. De ce i‑aş cruţa sentimentele, când nimănui nu‑i pasă de ale mele?
Piticul o trase de rochie a treia oară. Strânse din buze cu încăpăţânare, prefăcându‑se că nu observă. Cineva în spatele lor chicoti. Regina, gândi ea, dar n‑avea importanţă. Râdeau deja cu toţii, în frunte cu Joffrey.
― Dontos, treci în patru labe, porunci regele, unchiul meu are nevoie de sprijin ca să‑şi escaladeze mireasa.
Şi astfel, nobilul ei soţ o înveşmânta în culorile Casei Lannister, cocoţat pe spatele unui bufon.
Când Sansa se întoarse, piticul se holba la ea, cu gura încleştată şi faţa roşie ca mantia ei. Dintr‑odată, se ruşina de încăpăţânarea ei. Îşi netezi fustele şi îngenunche în faţa lui, astfel încât capetele lor erau acum la acelaşi nivel.
― Cu acest sărut, îmi pun zălog iubirea şi te accept ca stăpân şi soţ al meu.
― Cu acest sărut, îmi pun zălog iubirea, dădu piticul replica, cu glas răguşit, şi te accept ca doamnă şi soţie a mea. Tyrion se aplecă şi buzele lor se atinseră o clipă.
E atât de urât, gândi Sansa când faţa lui era aproape de a ei. E chiar mai urât decât Câinele.
Septonul ridică apoi cristalul şi lumina curcubeului căzu peste creştetele lor.
― Aici, în faţa zeilor şi a oamenilor, spuse el, îi declar pe Tyrion din Casa Lannister şi Sansa din Casa Stark soţ şi soţie, un singur trup, o singură inimă, un singur suflet, acum şi pururea şi fie blestemat cel ce se va pune între ei.
Sansa trebui să‑şi muşte buza ca să nu plângă.
Ospăţul de nuntă avu loc în Sala Mică. Erau poate cincizeci de oaspeţi, în cea mai mare parte slugi şi aliaţi ai Lannisterilor, alături de cei care fuseseră la cununie. Iar aici Sansa îi găsi pe Tyrelli. Margaery se uită la ea cu nespusă tristeţe şi când Regina Ghimpilor intră, clătinându‑se, între Stângul şi Dreptul, nu‑i aruncă nici măcar o privire. Elinor, Alia şi Megga păreau hotărâte să n‑o cunoască. Prietenele mele, gândi Sansa cu amărăciune.
Soţul ei bău vârtos şi mâncă puţin. Asculta ori de câte ori cineva se ridica să rostească un toast şi uneori dădea scurt din cap, în semn de mulţumire, dar altminteri chipul lui părea cioplit din piatră. Ospăţul parcă nu se mai sfârşea, deşi Sansa nu se atingea de mâncare. Voia să se sfârşească şi totuşi se temea de acel sfârşit. Căci, după ospăţ, urma să meargă în patul lui. Bărbaţii aveau s‑o ducă pe sus în dormitor, dezbrăcând‑o pe drum şi făcând glume grosolane despre soarta care o aştepta în aşternut, în timp ce femeile îi făceau lui Tyrion aceleaşi onoruri. Doar după ce vor fi depuşi, goi‑puşcă, în patul conjugal, aveau să fie lăsaţi singuri, dar chiar şi atunci, oaspeţii vor sta în faţa camerei matrimoniale, strigând aluzii triviale prin uşă. Când era mică, partea aceasta i se părea minunat de păcătoasă şi de incitantă, dar acum, când acel moment sosise pentru ea, nu simţea decât oroare. Nu credea că va suporta să i se sfâşie veşmintele şi era sigură că va izbucni în lacrimi la prima glumă deocheată.
Când muzicanţii începură să cânte, îşi aşeză mâna cu sfială peste mâna lui Tyrion şi spuse:
― Stăpânul meu, ar trebui să deschidem dansul?
Gura lui se strâmbă.
― Cred că le‑am oferit destulă distracţie pentru o zi, nu eşti de aceeaşi părere?
― Cum spui tu, stăpâne. Îşi retrase mâna. Joffrey şi Margaery deschiseră dansul în locul lor.
Cum poate un monstru să danseze atât de frumos? se întrebă Sansa. Visase adesea cu ochii deschişi la primul dans cu soţul ei, în ziua nunţii, cu toţi ochii aţintiţi asupra ei şi a chipeşului ei stăpân. În visele ei, zâmbeau cu toţii. Nici măcar soţul meu nu zâmbeşte.
Alţi oaspeţi se alăturară curând regelui şi logodnicei lui. Elinor dansă cu tânărul ei scutier, iar Megga cu Prinţul Tommen. Lady Merryweather, frumoasa din Myr, cu păr negru şi ochi mari, întunecaţi, se învârtea atât de provocator încât curând toţi ochii din sală o urmăreau. Lordul şi Lady Tyrell se mişcau mai domol. Ser Kevan Lannister o invită la dans pe Lady Janna Fossoway, sora Lordului Tyrell. Merry Crane intră în dans cu prinţul Jalabhar Xho, strălucitor în gătelile sale cu pene. Cersei Lannister făcu pereche cu Lordul Redwyne, pe urmă cu Lordul Rowan şi în cele din urmă cu tatăl ei, care dansă cu o graţie cumpătată, austeră.
Sansa stătea cu mâinile în poală, privind‑o pe regină dansând şi râzând şi scuturându‑şi buclele blonde. Îi farmecă pe toţi, gândi ea cu tristeţe. Cât o urăsc! Îşi întoarse privirea către locul unde Băiatul Lunii dansa cu Dontos.
― Lady Sansa. Ser Garlan Tyrell stătea lângă dais. Îmi acorzi onoarea? Dacă soţul tău consimte.
Ochii saşii ai piticului se îngustară.
― Doamna mea poate dansa cu cine pofteşte.
Poate că ar fi trebuit să rămână lângă soţul ei, dar îşi dorea atât de mult să danseze… iar Ser Garlan era fratele lui Margaery, al lui Willas, al Cavalerului Florilor.
― Înţeleg de ce ţi se spune Garlan Galantul, ser, şopti ea, luându‑i mâna.
― Doamna mea e amabilă să zică asta. Întâmplător, fratele meu Willas mi‑a dat acest nume. Ca să mă protejeze.
― Să te protejeze? Sansa îi aruncă o privire nedumerită.
Ser Garlan râse.
― Mă tem că eram un băieţaş dolofan şi chiar avem un unchi pe nume Garlan cel Gras. Aşa că Willas a atacat primul, deşi nu înainte de a mă ameninţa cu Garlan Gălbejitul, Garlan Gureşul şi Garlan Garguiul.
Povestea era atât de dulce şi de inocentă încât Sansa nu‑şi putu stăpâni râsul, în ciuda întregii situaţii. După aceea, fu inexplicabil de recunoscătoare. Cumva, râsul îi readusese speranţa, chiar dacă doar pentru scurt timp. Zâmbind, se lăsă purtată de muzică, pierzându‑se în ritmul paşilor, în sunetul de flaut, fluier şi harpă, în bătaia unei tobe… şi, din când în când, în braţele lui Ser Garlan, când dansul îi aducea împreună.
― Soţia mea îşi face griji pentru tine, spuse el cu glas scăzut, într‑o asemenea ocazie.
― Lady Leonette e foarte drăguţă. Spune‑i că sunt bine.
― O mireasă la nunta ei ar trebui să fie mai mult decât bine, rosti el fără asprime. Parcă îţi venea să plângi.
― Lacrimi de bucurie, ser.
― Ochii îţi trădează minciuna de pe buze. Ser Garlan o învârti şi o trase mai aproape. Doamna mea, am văzut cum te uiţi la fratele meu. Loras e viteaz şi chipeş şi îl iubim cu toţii, din toată inima… dar Pezevenghiul tău va fi un soţ mai bun. E un om mai mare decât pare, cred eu.
Muzica îi despărţi, înainte ca Sansa să poată găsi un răspuns. În faţa ei veni Mance Tyrell, îmbujorat şi asudat, apoi Lordul Merryweather şi pe urmă Prinţul Tommen.
― Vreau să mă însor şi eu, spuse prinţişorul dolofan. Sunt mai înalt decât unchiul meu.
― Ştiu, răspunse Sansa, înainte ca partenerii să se schimbe din nou.
Ser Kevan îi spuse că e frumoasă, Jalabhar Xho zise ceva ce ea nu înţelese, în Limba Verii, iar Lordul Redwyne îi dori mulţi copii dolofani şi ani mulţi cu bucurie. Şi apoi dansul o aduse faţă în faţă cu Joffrey.
Sansa se crispă când mâna lui o atinse pe a ei, dar regele o strânse mai tare şi o trase mai aproape.
― N‑ar trebui să arăţi aşa de tristă. Unchiul meu e o făptură hidoasă, dar vei continua să mă ai pe mine.
― Urmează să te căsătoreşti cu Margaery!
― Un rege poate avea şi alte femei. Târfe. Tatăl meu a avut. Unul dintre Aegoni, la fel. Al treilea sau al patrulea. A avut o grămadă de târfe şi o grămadă de bastarzi. În timp ce se învârteau, în ritmul muzicii, Joffrey îi dădu un sărut umed. Unchiul te va aduce la patul meu ori de câte ori îi voi porunci.
Sansa îşi scutură capul.
― N‑o va face.
― Ba da, altfel o să‑i tai capul. Acel Rege Aemon a avut orice femeie a poftit, măritată sau nu.
Din fericire, era timpul să se schimbe din nou perechile. Dar picioarele îi erau acum ca de lemn şi Lordul Rowan, Ser Tallad şi Elinor, toţi trebuie s‑o fi crezut o dansatoare foarte stângace. Şi pe urmă fu din nou cu Garlan şi curând, slavă cerului, dansul se sfârşi.
Uşurarea Sansei nu dură mult. Îndată ce muzica se stinse, îl auzi pe Joffrey spunând:
― E timpul să‑i ducem în pat! Haideţi s‑o dezbrăcăm şi să vedem ce are să‑i ofere lupoaica unchiului meu!
Alţi bărbaţi i se alăturară, zgomotoşi.
Soţul ei pitic ridică ochii încet de la cupa sa de vin.
― Nu ne va duce nimeni în pat!
Joffrey o înhăţă pe Sansa de braţ.
― Ba da, dacă poruncesc eu.
Pezevenghiul izbi cu pumnalul în masă, unde rămase vibrând.
― Atunci o să‑ţi slujeşti propria soţie cu o ţepuşă de lemn. Te jugănesc, ţi‑o jur!
Se lăsă o linişte stupefiată. Sansa se smulse de lângă Joffrey, dar sub strânsoarea lui, mâneca i se sfârtecă. Nimeni nu părea să audă. Regina Cersei se întoarse către tatăl ei:
― L‑ai auzit?
Lordul Tywin se ridică din scaun.
― Cred că ne putem lipsi de ritualul patului. Tyrion, sunt sigur că n‑ai vrut să ameninţi nobila persoană a regelui.
Sansa văzu un spasm de furie străbătând chipul soţului ei.
― Am vorbit prostii, spuse el. A fost o glumă proastă, sire.
― M‑ai ameninţat că mă castrezi, şuieră Joffrey.
― Aşa e, Înălţimea Ta, spuse Tyrion, dar numai fiindcă eram invidios pe mădularul tău regal. Al meu e mic şi pipernicit. Chipul i se contorsiona într‑un rânjet lacom. Şi, dacă‑mi tai limba, nu‑mi mai laşi nici o cale de a satisface această dulce nevastă pe care mi‑ai dat‑o.
Un râs nestăpânit izbucni de pe buzele lui Ser Osmund Kettleblack. Altcineva chicoti. Dar Joff nu râse, nici Lordul Tywin.
― Înălţimea Ta, spuse el, fiul meu e beat, îţi dai şi tu seama.
― Da, sunt, mărturisi Pezevenghiul, dar nu atât de beat ca să nu pot duce la bun sfârşit propria mea cununie. Sări de pe dais şi o înhăţă pe Sansa cu brutalitate. Hai, nevastă, e timpul să‑ţi zdrobesc bariera‑ghilotină. Vreau să mă joc de‑a „intră în castel”.
Îmbujorată, Sansa ieşi cu el din Sala Mică. Ce‑mi rămâne de ales? Tyrion avea pasul legănat, mai cu seamă când mergea aşa de repede ca acum. Zeii fură îndurători şi nici Joff, nici vreun altul nu se clinti din loc, să‑i urmeze.
Pentru noaptea nunţii, le fusese oferită o cameră spaţioasă, sus în Turnul Mâinii. Tyrion trânti uşa cu piciorul în spatele lor.
― Pe bufet este o carafă cu vin bun, auriu, de Arbor, Sansa. Eşti aşa de bună să‑mi torni o cupă?
― Crezi că e înţelept, stăpâne?
― Nimic n‑a fost vreodată mai înţelept. Vezi tu, nu sunt beat cu adevărat. Dar am de gând să fiu.
Sansa umplu câte un pocal pentru fiecare. Va fi mai uşor dacă mă îmbăt şi eu. Se aşeză pe marginea patului mare, cu baldachin, şi goli jumătate de cupă din trei înghiţituri prelungi. Fără îndoială, era un vin foarte bun, dar Sansa era prea agitată ca să‑l savureze. Capul începu să i se învârtă.
― Vrei să mă dezbrac, stăpâne?
― Tyrion. Mă cheamă Tyrion, Sansa.
― Tyrion, stăpâne. Să‑mi scot rochia sau vrei să mă dezbraci tu? Mai luă o înghiţitură de vin.
Pezevenghiul se întoarse cu spatele.
― Prima oară când m‑am căsătorit, am fost noi şi un septon beat şi nişte porci drept martori. L‑am mâncat pe unul dintre martori la ospăţul de nuntă. Tysha mi‑a dat jumări, iar eu i‑am lins untura de pe degete, şi râdeam când ne‑am prăvălit în pat.
― Ai mai fost însurat? Eu… am uitat.
― Nu ai uitat. N‑ai ştiut.
― Cine a fost, stăpâne? Sansa era nespus de curioasă.
― Lady Tysha. Gura i se încleşta. Din Casa Pumnului de Argint. Blazonul lor e o monedă de aur şi o sută de arginţi pe un cearceaf însângerat. Căsătoria noastră a fost foarte scurtă, aşa cum presupun că i se cuvine unui bărbat scurt la stat.
Sansa îşi privea mâinile şi nu spunea nimic.
― Câţi ani ai, Sansa? întrebă Tyrion, după o clipă.
― Treisprezece, răspunse ea, la sfârşitul lunii.
― O zei, aveţi îndurare! Piticul mai luă o sorbitură de vin. Ei, bine, dacă stăm de vorbă, n‑o să creşti mai mare. Purcedem, doamna mea? Dacă‑ţi face plăcere.
― Îmi va face plăcere să aduc plăcere nobilului meu soţ.
Asta păru să‑l înfurie.
― Te ascunzi în spatele curtoaziei, de parcă ar fi zidul unui castel.
― Curtoazia e armura unei femei, răspunse Sansa. Septa ei îi spusese mereu asta.
― Sunt soţul tău. Acum poţi să‑ţi scoţi armura.
― Şi veşmintele?
― Şi acelea. Flutură cupa de vin către ea. Nobilul meu tată mi‑a poruncit să desăvârşesc această căsătorie.
Mâinile Sansei tremurau când începu să se dezbrace, pe bâjbâite. Avea zece cioturi în loc de zece degete şi toate erau rupte. Cu toate acestea, se descurcă până la urmă cu panglicile şi nasturii, iar mantia, rochia, brâul şi lenjeria de mătase alunecară pe podea până când, în cele din urmă, ieşi din hainele intime. Braţele şi picioarele îi erau piele de găină. Îşi ţinea ochii în pământ, prea sfioasă ca să se uite la el, dar când isprăvi, îi ridică şi‑l găsi privind‑o lung. I se păru că vedea poftă în ochiul lui verde şi furie în cel negru. Sansa nu ştia ce o speria mai mult.
― Eşti o copilă, spuse el.
Sansa îşi acoperi sânii cu mâinile.
― Am înflorit.
― O copilă, repetă el, dar te doresc. Te sperie asta, Sansa?
― Da.
― Şi pe mine. Ştiu că sunt urât.
― Nu, stăp…
Tyrion se ridică în picioare.
― Nu minţi, Sansa! Sunt deformat, pocit şi mic… dar… – îl vedea căutându‑şi cuvintele – … în pat, când lumânările sunt stinse, nu sunt mai rău decât alţi bărbaţi. În întuneric, sunt Cavalerul Florilor. Luă o gură de vin. Sunt generos. Loial celor care îmi sunt loiali. Am dovedit că nu sunt un laş. Şi sunt mai deştept decât majoritatea; desigur că inteligenţa compensează ceva. Pot fi chiar şi bun. Mă tem că bunătatea nu e în firea Lannisterilor, dar ştiu că am puţină pe undeva. Aş putea fi… aş putea să‑ţi fiu un soţ bun.
E la fel de speriat ca mine, gândi Sansa. Probabil că asta ar fi trebuit s‑o facă să fie mai îngăduitoare cu el, dar nu era aşa. Nu simţea decât milă şi mila era moartea pasiunii. O privea, aşteptând să spună ceva, dar toate cuvintele i se veştejiseră. Nu putea decât să stea acolo tremurând.
Când, într‑un sfârşit, îşi dădu seama că Sansa nu avea nici un răspuns, Tyrion Lannister goli ultima picătură de vin.
― Înţeleg, zise el cu amărăciune. Du‑te în pat, Sansa. Trebuie să ne facem datoria.
Se urcă în patul de puf, conştientă de privirea lui insistentă. O lumânare de ceară parfumată ardea pe noptieră şi între aşternuturi fuseseră presărate petale de trandafiri. Dădu să tragă o pătură, ca să se acopere, când îl auzi spunând:
― Nu.
Tremura de frig, dar se supuse. Închise ochii şi aşteptă. După o clipă, îl auzi pe soţul ei scoţându‑şi cizmele, apoi foşnetul hainelor în timp ce se dezbrăca. Când săltă în pat şi‑i puse mâna pe sân, Sansa nu putu să‑şi stăpânească un fior. Zăcea cu ochii închişi, cu toţi muşchii încordaţi, temându‑se de ceea ce ar putea urma. O va atinge din nou? O va săruta? Ar trebui să‑şi desfacă acum picioarele? Nu ştia ce trebuia să facă.
― Sansa. Mâna dispăruse. Deschide ochii.
Promisese să se supună, aşa că îi deschise. Tyrion stătea la picioarele ei, gol. Între picioare, mădularul îi ţâşnea, tare şi viguros, dintr‑un desiş de păr negru şi aspru, dar era singurul lucru la el care nu era strâmb.
― Doamna mea, glăsui Tyrion, eşti încântătoare, să nu mă înţelegi greşit, dar… nu pot face asta. La naiba cu tatăl meu. Vom aştepta. O lună, un an, un sezon, oricât va fi nevoie. Până când ajungi să mă cunoşti mai bine şi, poate, să ai încredere în mine. Oricât de liniştitor se voia zâmbetul lui, fără nas, nu îl făcea decât să arate şi mai sinistru şi grotesc.
Uită‑te la el, îşi spuse Sansa, uită‑te la soţul tău. Din cap până‑n picioare. Septa Mordane spunea că toţi bărbaţii sunt frumoşi, găseşte‑i frumuseţea, încearcă. Se uită lung la picioarele strâmbe, la fruntea bombată, de brută, la ochiul verde şi la cel negru, la ciotul aspru al nasului său şi la cicatricea roz, cotită, la încâlceala de păr negru şi auriu care trecea drept barbă. Chiar şi mădularul îi era urât, gros şi plin de vene, cu un cap roşu, ca un bulb. Nu e drept, nu e cinstit, cum am păcătuit, de îmi fac zeii una ca asta, cum?
― Pe onoarea mea de Lannister, zise Pezevenghiul, nu te voi atinge până când nu vei dori tu s‑o fac.
Avu nevoie de toată puterea ca să se uite în ochii aceia desperecheaţi şi să spună:
― Şi dacă nu doresc niciodată, stăpâne?
Gura lui Tyrion tresări, ca şi când i‑ar fi dat o palmă.
― Niciodată?
Gâtul îi era atât de încordat încât abia putu să clatine din cap.
― Păi, spuse el, de aceea fac zeii târfe: pentru pitici ca mine. Închise degetele‑i scurte şi boante în pumn şi coborî din pat.
