Razboinicii de George R.R. Martin volumul 2
VULTURUL ŞI IEPURELE
Steven Saylor
Traducere din limba engleză:
Mihai-Dan Pavelescu
Autor de bestselleruri pe lista întocmită de New York Times, Steven Saylor este una dintre stelele cele mai strălucitoare ale subgenului „poliţist istoric”, alături de scriitori ca Lindsey Davis, John Maddox Roberts şi răposatul Ellis Peters. Este autorul seriei Roma Sub Rosa, care detaliază aventurile lui Gordianus Descoperitorul, detectiv într-o Romă Antică adusă la viaţă cu iscusinţă, în romane ca Roman Blood, Arms of Nemesis, Catilina’s Riddle, The Venus Throw, A Murder on the Appian Way, Rubicon, Last Seen în Massilia, A Mist of Prophecies şi The Judgement of Caesar. Textele mai scurte cu aventurile lui Gordianus au fost publicate în culegerile The House of the Vestals: The Investigations of Gordianus the Finder şi A Gladiator Dies Only Once: The Further Investigations of Gordianus the Finder. Printre alte cărţi de Saylor se numără A Twist at the End, Have You Seen Dawn? şi un uriaş roman istoric non-Gordianus: Roma. Cartea sa cea mai recentă este un alt roman cu Gordianus, The Triumph of Caesar. Saylor trăieşte în Berkeley, statul California.
În textul care urmează, ne poartă în ultimele zile ale Cartaginei antice, spre consecinţele unei victorii devastatoare şi ale unei cuceriri încă şi mai devastatoare, povestea nemiloasă a ceea ce un om poate fi silit să facă, dacă îl împingi îndeajuns de puternic... şi de inteligent.
I
Romanii ne-au silit să stăm în şir, cu încheieturile braţelor legate la spate. Am fost prinşi laolaltă, bărbat de bărbat, cu lanţuri fixate de zgărzile de fier care ne fuseseră puse în jurul gâturilor.
Apoi a sosit bărbatul înalt căruia ceilalţi îi spuneau Fabius, conducătorul lor. În timpul bătăliei îi zărisem chipul din apropiere; fusese ultima imagine pe care o văzusem, urmată de o preamilostivă ploaie de stele, când măciuca lui îmi lovise capul. Preamilostivă, fiindcă atunci când i-am întrezărit faţa, am ştiut pentru prima dată ce înseamnă groaza adevărată. Cicatricea roşie şi neregulată care-i începea de la frunte îi desfigura nasul şi gura şi sfârşea la bărbie. Era îndeajuns de teribilă, dar privirea din ochii lui mi-a îngheţat sângele în vine. Nu mai văzusem niciodată o asemenea uitătură. Avea chipul unui războinic care hohoteşte de propria-i durere şi se bucură de suferinţa altora, care nu ştie ce înseamnă mila sau remuşcarea. Faţa rece şi împietrită a unui roman vânător de sclavi.
Poate că vă întrebaţi de ce oare Fabius mă izbise cu măciuca, şi nu cu sabia? Lovitura fusese menită să ameţească, nu să ucidă. Cartagina fusese distrusă. Noi, puţinii supravieţuitori, grupuri de fugari, bărbaţi, femei şi copii, eram prost hrăniţi şi prost înarmaţi. Lunile în care ne ascunseserăm înspăimântaţi în pustiu ne vlăguiseră. Nu eram pe potriva soldaţilor romani căliţi în bătălii. Ţinta lor nu era să ucidă, ci să captureze. Noi eram ultimele trofee risipite ale unei cetăţi anihilate şi urma să fim adunaţi şi vânduţi ca sclavi.
Carthago delenda est! Cuvintele acelea erau latineşti, graiul aspru şi urât al cuceritorilor noştri; cuvintele unuia dintre conducătorii lor, Cato cel însetat de sânge. Războaiele dintre Cartagina şi Roma începuseră cu generaţii în urmă, cu bătălii măreţe purtate pe mare şi cu campanii sângeroase prin Sicilia, Spania,
Italia şi Africa, pentru ca după aceea, pentru o vreme, să urmeze pace. Pe durata acelui armistiţiu, Cato îşi făcuse obiceiul de a încheia toate discursurile ţinute înaintea Senatului roman şi toate convorbirile cu colegii săi, indiferent care le-ar fi fost subiectul, cu acele cuvinte: Carthago delenda est! „Cartagina trebuie distrusă!”
Cato murise fără să-şi vadă visul împlinit, un bătrân cu suflet câinos. Când vestea morţii sale a ajuns la Cartagina, ne-am veselit. Nebunul care ne râvnise neîncetat distrugerea, care ne bântuise coşmarurile, nu mai exista.
Însă cuvintele lui dăinuiseră. Carthago delenda est! Războiul a reînceput. Romanii ne-au invadat ţărmurile. Au asediat Cartagina. Au izolat accesul în cetate, pe uscat şi pe mare. Au ocupat portul măreţ. În cele din urmă au străpuns zidurile. Cetatea a fost cucerită, stradă cu stradă, casă cu casă. Bătălia n-a contenit vreme de şase zile. Străzile au devenit râuri de sânge. După ce s-a terminat, cartaginezii supravieţuitori au fost adunaţi ca să fie vânduţi ca sclavi şi împrăştiaţi în cele patru colţuri ale pământului. Câştigul de pe urma lor avea să achite costurile de război ale Romei. Limbile le-au fost tăiate sau arse cu fiare înroşite în foc, pentru ca graiul punic să moară odată cu ei.
Locuinţele au fost jefuite. Bunurile mărunte – pietre preţioase, giuvaieruri, monede – au fost luate de soldaţii romani, ca pradă de război. Obiectele mai mari – mobile măiestre, lămpi magnifice, care splendide – au fost evaluate de vistiernici romani şi încărcate pe corăbii de negoţ. Cele lipsite de valoare comercială – fusurile şi furcile, jucăriile de copii, imaginile strămoşilor noştri – au fost azvârlite pe ruguri.
Bibliotecile au fost incendiate, astfel încât să nu dăinuie nici-o carte în graiul punic. Operele marilor noştri dramaturgi, poeţi şi filozofi, discursurile şi memoriile lui Hannibal şi ale tatălui său, Hamilcar, ca şi ale tuturor conducătorilor noştri, istoriile despre regina Dido şi corăbierii fenicieni care întemeiaseră Cartagina cu atâta vreme în urmă – toate au fost transformate în cenuşă.
Zeii şi zeiţele Cartaginei au fost smulşi de pe piedestaluri. Templele le-au fost preschimbate în mormane de pietre. Statuile din piatră au fost sparte; ochii incrustaţi, din ivoriu, onix şi lapislazuli, au fost culeşi de pe cioburi. Statuile din aur şi din argint au fost topite şi turnate în lingouri – altă pradă care să umple vistieria Romei. Tanit marea mamă, Baal marele tată, Melkart eroul neînfricat, Eshmun, care-i tămăduieşte pe bolnavi – toţi au dispărut de pe pământ într-o singură zi.
Zidurile au fost dărâmate şi cetatea a fost rasă de pe faţa pământului. Ruinele au fost incendiate. Ogoarele mănoase din apropierea cetăţii au fost presărate cu sare, pentru ca nici măcar buruienile să nu mai crească vreme de o generaţie.
Unii dintre noi eram în afara cetăţii când începuse asediul, şi în felul ăsta scăpaserăm. Fugiserăm din case şi din satele de pescari din lungul coastei, spre interiorul pietros, arid. Romanii decretaseră că nici măcar un singur cartaginez nu trebuia să scape. Pentru a-i găsi şi prinde pe fugari, ei nu trimiseseră legionari obişnuiţi, ci soldaţi lăsaţi la vatră, care fuseseră special antrenaţi pentru a-i urmări şi captura pe sclavii evadaţi. De aceea, Fabius şi ceilalţi purtau măciuci alături de săbii. Ei erau vânători. Noi eram prada lor.
Stăteam goi puşcă, în lanţuri, cu spinările lipite de stânca unui ţanc din gresie.
De pe vârful ţancului acela zărisem de dimineaţă apropierea romanilor şi dădusem alarma. Veghea era o îndatorire a tinerilor, a celor cu ochi ageri şi cu puterea şi agilitatea de a se căţăra pe piscurile crestate. Detestam postul acela, orele îndelungate şi singuratice de plictiseală, petrecute privind spre miazănoapte, spre valea largă care ducea la mare. Însă bătrânii insistaseră ca veghea să fie neîntreruptă.
— Vor veni! şuierase bătrânul Matho cu glasul lui melodios. Nu contează că am izbutit să scăpăm de ei mai bine de un an. Romanii sunt necruţători. Ei ştiu că nomazii deşertului refuză să ne ajute. Şi ştiu cât de slabi am devenit, cât de puţină hrană avem, cât de jalnice ne sunt armele. Vor veni după noi, iar atunci trebuie să fim pregătiţi fie să fugim, fie să ne luptăm. Să nu credeţi niciodată că suntem în siguranţă. Să nu speraţi niciodată că ne-au dat uitării. Ei vor veni.
Şi aşa se întâmplase. Primisem schimbul de noapte. Nu dormisem. Nu fusesem neglijent. Îmi aţintisem ochii spre miazănoapte şi căutasem semnele asupra cărora ne prevenise Matho – un şir de torţe mişcându-se prin vale ca un şarpe de foc ori scânteierea îndepărtată a metalului sub razele lunii. Însă noaptea fusese fără lună şi romanii sosiseră când bezna era cea mai groasă.
Mai întâi îi auzisem. Încă nu sosiseră zorile, când mi s-a părut că am auzit zgomotele copitelor undeva în depărtare, purtate de vântul uscat care mătură valea în nopţile de vară. Ar fi trebuit să fi dat alarma atunci, la prima bănuială de pericol, aşa cum ne instruise mereu Matho; dar, privind în jos în bezna care acoperea valea ca o pătură, nu am putut desluşi nimic. Tăceam şi mă uitam.
Zorile sosiseră iute. Un colţ de soare scânteiase peste piscurile zdrenţuite, la răsărit, luminând înspre apus cu o pâclă chihlimbarie terenul accidentat. Nici atunci nu i-am văzut. După care am auzit, brusc, tropot de copite. Când am privit în jos, am zărit o ceată de bărbaţi înarmaţi la poalele stâncii.
Am dat pe dată ţipătul de alarmă. Mai jos de mine, bătrânul Matho şi ceilalţi se repeziseră afară din crăpăturile puţin adânci care ofereau adăpost peste noapte. O coamă pitică îi ascundea încă de romani, dar peste câteva clipe aceştia aveau s-o treacă şi să ajungă la ei. Matho şi ceilalţi şi-au ridicat ochii spre mine. La fel a făcut şi călăreţul aflat în fruntea cetei de romani. Purta armură uşoară şi nu avea coif. Chiar de la depărtarea aceea şi în nesiguranţa luminii timpurii, i-am putut zări cicatricea de pe faţă.
Romanii au roit o vreme peste coamă. Minusculi, ca nişte furnici în palmă, i-am văzut pe oameni împrăştiindu-se şi le-am auzit strigătele îndepărtate de spaimă.
Am coborât cât am putut de iute, alergând în jos pe cărarea accidentată, julindu-mi palmele şi genunchii, când lunecam. Aproape de capătul cărării, m-am întâlnit cu Matho. Îmi vârâse ceva în mâna dreaptă – un pumnal preţios din argint, care purta pe mâner imaginea lui Melkart. Era una dintre puţinele arme din metal pe care le aveam.
— Fugi, Hanso! Scapă, dacă poţi! şuierase el.
Îndărătul lui am auzit răcnetele sălbatice şi strigătele de război ale romanilor.
— Dar femeile, copiii..., îngăimasem.
— S-a terminat, spusese Matho.
Ochii i s-au dus către o crăpătură îngustă dintre stâncile aflate vizavi de ţancul din gresie. Crăpătura aceea era imposibil de văzut din majoritatea locurilor; se deschidea într-o peşteră măricică, în care dormeau bătrânii şi femeile nemăritate. La primul strigăt de alarmă, mamele şi copiii fuseseră trimişi să li se alăture în ascunzătoarea aceea. Planul acesta fusese croit de Matho în anticiparea unui atac: dacă nu puteam fugi toţi, atunci doar cei mai puternici dintre noi aveau să-i înfrunte pe romani, pe când ceilalţi se ascundeau în grotă.
Bătălia a fost scurtă. Romanii ne-au copleşit în câteva minute. Au luptat reţinut, dorind să captureze, nu să ucidă, în timp ce noi ne-am bătut cu tot ce aveam, cuprinşi de disperare. Chiar şi aşa, nu eram pe potriva lor. Totul a fost un tumult de zbierete, confuzie şi teroare. Unii dintre noi fuseseră loviţi de măciuci şi doborâţi la pământ. Alţii fuseseră prinşi ca animalele, în plase. L-am văzut pe călăreţul cel înalt din mijlocul romanilor, cel cu cicatrice, lătrând comenzi celorlalţi şi m-am repezit către el. Am ridicat pumnalul şi am sărit, iar pentru o clipă am simţit că pot zbura. Mi-am dorit să-l înjunghii, însă calul i s-a răsucit pe copite şi, în locul lui, am înjunghiat animalul în gât. Calul nechezase şi se cabrase, iar mâna mi se acoperise de sânge roşu şi fierbinte. Călăreţul m-a fulgerat cu privirea, cu gura contorsionată într-un hohot de râs ciudat, oribil. O rafală de vânt i-a fluturat de pe faţă părul blond şi nepieptănat, dezvăluind întreaga lungime a cicatricei, de la frunte până la bărbie. I-am zărit ochii sălbatici, înspăimântători.
A ridicat ciocanul din lemn. Apoi stelele, bezna.
Capul încă îmi răsuna de pe urma loviturii când am fost siliţi să ne sculăm şi am fost înlănţuiţi laolaltă, lângă stânca din gresie. Simţeam piatra caldă sub spate, încinsă de soarele amiezii. Nările îmi erau năclăite de praf şi de fum. Ne găsiseră locurile de dormit, ca şi micile noastre provizii de alimente şi haine. Tot ce putea să ardă fusese dat pradă focului.
Romanii erau călări pe caii lor, destinşi acum, râzând şi făcând glume între ei, totuşi, rămânând cu ochii asupra noastră. Aveau suliţe lungi, pe care le ţineau sprijinite în îndoitura cotului şi ale căror vârfuri erau aţintite spre gâturile noastre. La răstimpuri, câte unul îl împungea cu vârful suliţei pe omul pe care-l păzea, înţepându-i pieptul sau beregata, şi rânjea la fiorul care trecea prin pielea dezgolită. Ne întreceau numeric, erau câte trei romani pentru fiecare prizonier. Matho ne avertizase mereu că vor sosi în număr copleşitor. M-am gândit că, dacă am fi fost mai mulţi, poate că am fi avut şanse mai mari, după care mi-am amintit cât de jalnică ne fusese rezistenţa. Dar şi dacă toţi cartaginezii fugari şi risipiţi prin deşert s-ar fi adunat într-un singur loc pentru a lupta împotriva vânătorilor de sclavi, tot am fi fost învinşi.
Apoi romanii s-au retras şi, prin culoarul astfel format, a apărut conducătorul lor, călare, trăgându-l după el pe Matho, de o frânghie care-i era prinsă de gât. Ca noi toţi, Matho era gol şi cu mâinile legate. Văzându-l aşa, mi-am plecat ochii de ruşine. În felul acela am evitat să revăd şi chipul conducătorului roman, care a trecut fără grabă pe lângă mine, cu copitele calului său răsunând pe pietre.
A ajuns la capătul şirului şi s-a întors, iar atunci i-am auzit glasul, străpungător şi aspru. Vorbea bine punica, însă cu accent latin urât.
— Douăzeci şi cinci! a anunţat el. Douăzeci şi cinci de bărbaţi cartaginezi prinşi astăzi pentru gloria Romei!
Romanii au răspuns, lovindu-şi suliţele de solul pietros şi răcnindu-i numele:
— Fabius! Fabius! Fabius!
Am înălţat ochii şi am fost surprins să văd că privirea lui mă fixa. Mi-am plecat iute faţa.
— Tu! a strigat el.
Am tresărit şi a fost cât pe aici să ridic fruntea. Însă cu coada ochiului l-am văzut smucind violent de funie. I se adresase lui Matho.
— Tu pari să fii şeful, moşule.
Fabius şi-a rotit lent încheietura mâinii, înfăşurând frânghia în jurul pumnului, pentru a o scurta, aducându-l pe Matho mai aproape, până ce bătrânul a fost silit să stea în vârful picioarelor.
— Douăzeci şi cinci de bărbaţi, a spus el, nici-o femeie şi niciun copil printre voi, iar tu eşti singurul cu barba sură. Unde sunt ceilalţi?
Matho a rămas tăcut, apoi a gemut când frânghia i-a fost strânsă încă şi mai mult în jurul gâtului. L-a privit sfidător pe vânătorul de sclavi. A deschis gura. A scuipat. Un icnet colectiv s-a înălţat din şirul de captivi. Fabius a rânjit, şi-a şters scuipatul de pe obraz şi l-a azvârlit în faţa lui Matho, făcându-l să tresară.
— Bine, moşule. Banda voastră de fugari oricum nu va mai avea nevoie de un şef, iar noi n-avem ce face cu un moşneag bicisnic.
S-a auzit un şuierat când a tras sabia din teacă, apoi lumina soarelui a sclipit pe metal când a ridicat-o deasupra capului. Am închis ochii. Instinctiv am încercat să-mi acopăr urechile, dar mâinile îmi erau legate. Am auzit spintecătura hârşâită, urmată de un bufnet surd în clipa în care capul retezat al lui Matho a căzut pe pământ.
În mijlocul ţipetelor şi gemetelor captivilor, am auzit o şoaptă în dreapta mea:
— Acum începe.
Vorbise Lino, cel care ştia rosturile vânătorilor de sclavi, deoarece mai fusese capturat o dată şi evadase, singur din toată familia lui. Era chiar mai tânăr decât mine, dar acum arăta ca un bătrân. Corpul înlănţuit i se gârbovise. Chipul îi era supt şi palid. Ochii ni s-au întâlnit în treacăt. Am fost primul care şi-a ferit privirea. N-am putut suporta nefericirea din ei.
Lino ni se alăturase cu câteva luni în urmă, slab şi murdar, gol ca şi acum, cu pielea băşicată de soare. Vorbea un dialect punic grosolan, diferit de graiul nostru cosmopolit, de locuitori ai cetăţii. Cei din familia sa fuseseră ciobani şi îngrijiseră turme pe dealurile din jurul Cartaginei. Se crezuseră în siguranţă când romanii începuseră asediul cetăţii, închipuindu-şi că invadatorii n-o să-i bage în seamă. Când romanii şi-au abătut mânia chiar şi asupra păstorilor şi fermierilor din îndepărtatele ţinuturi rurale, tribul lui Lino a fugit în deşert, însă romanii au continuat să-i vâneze. Mulţi au fost ucişi. Restul, printre care şi Lino, au fost capturaţi. Dar în călătoria spre coastă el reuşise cumva să fugă şi ajunsese la noi.
Unii susţinuseră că Lino ar trebui alungat, pentru că, dacă era urmărit de romani, avea să-i aducă direct la noi.
— Nu-i unul dintre ai noştri, spuseseră ei. N-are decât să se-ascundă altundeva.
Însă Matho insistase să-l luăm, spunând că orice tânăr care scăpase din mâinile romanilor putea să cunoască ceva preţios. După o vreme, când devenise clar că Lino nu-i adusese pe romani la noi, l-au acceptat până şi cei care susţinuseră să fie alungat. Nu răspundea, totuşi, niciodată când era întrebat despre perioada pe care o petrecuse în captivitate. Vorbea rareori. Trăia printre noi, dar ca un străin, rămânând rezervat şi tăcut.
Am simţit ochii lui Lino privindu-mă, când a murmurat din nou:
— La fel ca data trecută. Acelaşi şef, Fabius. Mai întâi îl ucide pe cel mai bătrân. Iar după aceea...
Cuvintele i-au fost acoperite de tropotul de copite, când Fabius a galopat în lungul şirului de prizonieri. Ajuns în capăt, s-a întors şi a pornit încet înapoi, privindu-i cu atenţie pe captivi.
— Piciorul lui are o rană prea urâtă. Nu va supravieţui drumului.
Doi romani au descălecat, l-au descătuşat pe rănit şi l-au îndepărtat.
— Păcat, a comentat Fabius continuându-şi mersul. Avea corp puternic, putea fi un sclav bun.
S-a oprit iarăşi.
— Ăsta-i prea bătrân. Nu există cerere pentru aşa ceva, nu merită îngrijirea şi hrana. Şi ăsta – îl vedeţi cum priveşte în gol şi-i curge saliva prin colţul buzelor? Un idiot, ceva obişnuit printre cartaginezii ăştia care se împerechează între fraţi. Un parazit!
Romanii i-au scos pe bărbaţi din şir, apoi au strâns lanţurile, astfel încât am fost silit să mă deplasez în lateral, trăgându-l pe Lino după mine.
Cei scoşi din şir au fost duşi îndărătul unei stânci mari. Au murit aproape fără zgomot – un icnet, un suspin, un horcăit.
Fabius a mers mai departe în lungul şirului, până când umbra lui şi a animalului m-au acoperit, blocând razele soarelui. Mi-am muşcat buza, rugându-mă ca umbrele să treacă mai departe. În cele din urmă am înălţat ochii.
Nu am putut distinge chipul, ascuns de aura orbitoare care ardea împrejurul coamei lui de păr blond neţesălat.
— Iar ăsta, a rostit el şi în glas i-a sunat o veselie neplăcută, mi-a ucis calul în luptă. Cel mai bun luptător dintre voi, laşilor, chiar dacă nu-i decât un băiat.
A ridicat suliţa şi m-a împuns în coaste, zgâriind pielea, însă fără s-o cresteze şi să-mi dea sângele.
— Dă dovadă de curaj, băiete! Sau te-am înrobit deja? Nu poţi nici măcar să scuipi, ca moşul?
M-am uitat la el şi nu m-am clintit. Nu era bravură, deşi poate că aşa părea. Eram încremenit de frică.
A scos pumnalul de argint pe care-l îngropasem până la mâner în grumazul calului său. Sângele fusese şters. Lama a sclipit în razele soarelui.
— Măiastră lucrătură. Are pe mâner o imagine frumoasă a lui Hercule.
— Nu este Hercule, am izbutit să şoptesc, ci Melkart!
El a hohotit.
— Nu-i niciun Melkart, băiete! Melkart nu mai există. Înţelegi? Toţi zeii tăi au plecat şi nu se vor mai întoarce niciodată. Asta-i imaginea unui zeu căruia noi, romanii, îi spunem Hercule şi acesta-i numele sub care lumea îl va cunoaşte de acum şi până la sfârşitul sfârşitului. Zeii noştri au fost mai puternici decât ai voştri. De aceea eu stau pe calul ăsta, iar tu eşti în pielea goală şi-n lanţuri.
Trupul îmi tremura şi m-am învăpăiat la faţă. Am închis ochii, străduindu-mă să nu plâng. Fabius a rânjit, apoi a trecut mai departe, oprindu-şi brusc calul după numai câţiva paşi. A privit în jos spre Lino. Băiatul n-a ridicat ochii. După o pauză foarte lungă, mai lungă decât cea pe care o petrecuse uitându-se la mine, Fabius s-a îndepărtat fără un cuvânt.
— M-a ţinut minte, a murmurat Lino cu glas atât de scăzut, încât era limpede că vorbise doar pentru sine.
A început să tremure, cu atâta violenţă, încât am simţit vibraţiile prin lanţul greu care ne lega grumajii.
— M-a ţinut minte! Se va întâmpla din nou, la fel...
Fabius a mai scos doi captivi din şir, apoi şi-a terminat inspecţia şi a revenit spre centru.
— Şi acum... unde-s femeile? a întrebat el cu glas scăzut.
Nu i-a răspuns nimeni. Şi-a ridicat suliţa şi a zvârlit-o cu atâta putere în stâncă, încât s-a făcut ţăndări cu un bubuit asurzitor. Capetele tuturor din şir au tresărit, ridicându-se.
— Unde sunt?! a răcnit el. O singură femeie este mai preţioasă decât voi toţi, laşi bicisnici! Unde le-aţi ascuns?
Nimeni n-a vorbit.
M-am uitat pe lângă el, către locul unde crăpătura se deschidea în peştera tăinuită, după care mi-am ferit iute ochii, temându-mă că mă va zări şi-mi va citi gândurile. Fabius s-a aplecat în faţă peste spinarea calului şi şi-a încrucişat braţele.
— Înainte de a porni mâine-dimineaţă, unul dintre voi îmi va spune.
II
În noaptea aceea am dormit, tot înlănţuiţi laolaltă, sub cerul liber. Noaptea era rece, însă romanii nu ne-au dat nimic cu care să ne acoperim. Ei s-au ghemuit sub pături şi au făcut un foc mare să se încălzească. În timp ce unii dormeau, alţii ne străjuiau.
În timpul nopţii, pe rând, toţi am fost scoşi din cerc, duşi undeva, apoi readuşi. Când primul bărbat s-a întors, şi a fost luat al doilea, cineva a şoptit:
— Ce ţi-au făcut? Le-ai spus?
Apoi, un străjer l-a lovit cu suliţa pe cel care întrebase şi toţi am amuţit.
Mai târziu, în cursul nopţii, au ajuns la Lino. După aceea avea să fie rândul meu. M-am încordat pentru necunoscuta ordalie care avea să urmeze, însă Lino a fost ţinut atât de mult, încât curajul a început să mi se destrame, asaltat de spaime închipuite, apoi pur şi simplu de epuizare. Abia dacă mai eram treaz când au venit după mine. N-am observat că Lino tot nu fusese adus înapoi.
M-au dus peste coamă şi apoi printr-un labirint de bolovani, până în locul deschis pe care Fabius îşi instalase cortul. O lumină slabă străbătea prin pânza sa verde.
Înlăuntrul cortului era o altă lume, lumea pe care romanii o purtau cu ei în călătoriile lor. Pe jos era întins un covor gros. Lămpi strălucitoare cu capete de grifoni erau montate pe trepiede elegant meşteşugite. Fabius însuşi era întins pe un culcuş şi nu mai purta arme şi echipament de luptă, ci o tunică frumos brodată. Ţinea în mână o cupă de argint, plină ochi cu vin. A zâmbit.
— Aha, sfidătorul!
A făcut un gest din mână. Gărzile m-au împins înainte, silindu-mă să îngenunchez, şi mi-au apăsat beregata în partea de jos a jugului de la piciorul culcuşului lui Fabius. Mi-au închis jugul peste ceafă, astfel încât nu-mi mai puteam clinti capul.
— Bănuiesc că vei spune la fel ca toţi ceilalţi: „Femei? Copii? Nu există nici femei, nici copii, doar noi, bărbaţii! L-ai ucis pe iubitul nostru bătrân conducător şi i-ai lichidat pe bicisnici, aşa că... ce mai vrei?”.
Şi-a ridicat cupa la buze, apoi s-a aplecat înainte şi m-a scuipat în faţă. Vinul mi-a ars ochii.
Glasul îi era dur şi rece, uşor împleticit de la vin.
— Nu sunt prost, băiete. M-am născut ca patrician roman. Am fost un mândru centurion în legiuni, până când... până când a apărut o mică problemă. Acum vânez sclavii fugari. Nu-i cine ştie ce onoare, dar sunt al naibii de priceput la asta.
— Eu nu sunt un sclav, am şoptit.
El a râs.
— Aşa-i, trebuie să recunosc, nu te-ai născut sclav. Dar te-ai născut cartaginez şi eu vă cunosc pe voi, cartaginezii. Bărbaţii voştri sunt slabi. Nu puteţi rezista fără femeile şi copiii voştri. Cei care vă refugiaţi aici, în pustiu, călătoriţi întotdeauna în grup, târând după voi oasele bătrâne şi pruncii. Ce fel de viaţă fără noimă duceţi aici, în sălbăticie? Ar trebui să ne fiţi recunoscători că venim în cele din urmă după voi. Până şi viaţa ca sclavi ar trebui să vă pară ca Elizeele după existenţa asta jalnică. Cum te numeşti, băiete?
Am înghiţit un nod. Nu era uşor, cu jugul care-mi apăsa atât de tare pe gâtlej.
— Hanso. Şi nu sunt un băiat.
— Hanso, a repetat el şi a răsfrânt buza superioară. Un nume cartaginez destul de răspândit. Nu uit însă curajul de care ai dat dovadă azi-dimineaţă în luptă şi mă-ntreb dacă prin vene nu-ţi curge şi sânge de roman? Bunicul meu se fălea cu fetele cartagineze pe care le-a siluit când s-a luptat cu coloniştii voştri din Spania. A fost mândru să împroaşte din sămânţa Fabius pentru a vă întări stirpea de laşi!
Aş fi vrut să-l scuip, însă aveam gâtul îndoit, iar jugul mi-l strângea prea tare.
— Zici că nu eşti un băiat? Atunci vei fi încercat ca orice alt bărbat. Spune-mi acum: unde sunt ascunse femeile?
Nu am răspuns. El a ridicat mâna, dând un semnal cuiva aflat îndărătul meu. Am auzit un şuier, apoi am simţit o explozie de foc pe spinare. Biciul mi-a ars carnea, după care mi-a lunecat peste umeri ca un şarpe greu.
Până atunci nu mai simţisem niciodată o asemenea durere. În copilărie nu fusesem niciodată bătut, aşa cum se spune despre romani că-şi bat copiii. Durerea m-a paralizat.
Fabius a părut încântat de pedeapsă, râzând încetişor şi repetând aceeaşi întrebare, pe măsură ce biciul mă lovea, din nou, şi din nou. Carnea mă ardea de parcă tăciuni încinşi mi-ar fi fost turnaţi pe spate. Mi-am promis că nu voi plânge şi nu voi ţipa, dar în scurtă vreme gura mea şi-a pierdut forma şi am început să icnesc.
Fabius s-a aplecat înainte şi m-a privit, arcuind o sprânceană. Cicatricea îi era enormă, singurul detaliu pe care-l puteam zări.
— Cu adevărat eşti puternic, a încuviinţat el. Aşa cum credeam. Deci nu vrei să-mi spui unde sunt ascunse femeile?
M-am gândit la Matho, la toate planurile lui, la faptul că eram vinovat pentru că întârziasem să dau alarma. Am inspirat adânc, cutremurându-mă din tot trupul, şi am izbutit un singur cuvânt:
— Niciodată.
Fabius a sorbit din vin. Când a vorbit, câteva picături i s-au scurs prin colţul gurii.
— Cum doreşti. Oricum nu contează. Ştim deja unde sunt. Oamenii mei au trecut la treabă şi le scot chiar acum din ascunzătoare.
Am ridicat privirea spre el, neîncrezător, dar încântarea răutăcioasă din ochii lui mi-a arătat că nu minţea. Am vorbit printre dinţii încleştaţi:
— Cum? Cine ţi-a spus?
Fabius a bătut din palme.
— Apropie-te, vulturaşul meu.
Lino a apărut dinapoia unui paravan. Mâinile nu-i mai erau legate, iar zgarda îi fusese desfăcută din jurul grumazului. Ca şi Fabius, purta o tunică frumos brodată, însă expresia lui era temătoare şi tremura. S-a ferit să mă privească în ochi.
Mânuitorul biciului mi-a desfăcut jugul de la gât şi m-a ridicat în picioare. Dacă mâinile nu mi-ar fi fost legate la spate, l-aş fi sugrumat pe Lino atunci şi acolo. Aşa, însă, am urmat exemplul lui Matho. Am scuipat. Scuipatul i-a rămas pe obraz. A dat să-şi ridice mâna, să se şteargă, apoi a coborât braţul şi mi-am spus: ştie c-o merită.
— Stăpâneşte-te, a rostit Fabius. La urma urmelor, voi doi veţi sta toată noaptea aproape unul de celălalt şi vă veţi putea rezolva neînţelegerile.
Lino a ridicat privirea şi în ochi i-a apărut panica.
— Nu! Mi-ai făgăduit!
A ţipat şi s-a zbătut, dar era neajutorat împotriva romanilor. Ei i-au scos tunica, i-au răsucit braţele la spate şi i-au pus zgarda înapoi pe gât. Ne-au legat unul de celălalt cu o bucată de lanţ şi ne-au îmbrâncit afară din cort.
În urma noastră l-am auzit pe Fabius râzând.
— Somn uşor, a strigat el. Mâine începe temptatio!
Pe când ne împleticeam, îndepărtându-ne de cort, romanii îi aduceau pe noii captivi din grota tainică. Scena era un haos: luminile legănate ale torţelor şi umbrele proiectate de ele, ţipetele copiilor, plânsetele mamelor, zăngăniturile suliţelor şi răcnetele poruncilor lătrate de romani, când erau luaţi în captivitate ultimii din poporul meu.
Focul de tabără ardea slab. Majoritatea romanilor erau ocupaţi cu scoaterea noilor captivi din ascunziş. Puţinii care ne păzeau au devenit neatenţi şi au început să moţăie, încrezându-se în tăria lanţurilor noastre.
Zăceam pe o parte, cu spatele la Lino, mă uitam în flăcări şi mă rugam ca somnul să mă ajute să scap de durerile biciuirii. Înapoia mea l-am auzit pe Lino şoptind:
— Tu nu-nţelegi, Hanso... Tu nu-nţelegi...
L-am fulgerat cu privirea peste umăr.
— Înţeleg, Lino. Ne-ai trădat. Ce conta pentru tine? Nu suntem tribul tău. Tu eşti un străin. Aşa ai fost dintotdeauna. Însă noi te-am primit când ai venit flămând şi gol, iar pentru asta ne datorai ceva. Jur că dacă mâinile îmi vor mai fi libere vreodată, te voi ucide! Pentru Matho.
Glasul mi s-a înecat în gât. Mi-am stăvilit un suspin.
După o vreme, Lino a vorbit din nou:
— Îţi sângerează spatele.
M-am întors către el şi m-am strâmbat de durere.
— Şi al tău? am şuierat. Arată-mi rănile tale, Lino!
A tăcut, apoi mi-a arătat spatele. Era acoperit cu dungi însângerate. Fusese flagelat încă mai rău. A revenit după aceea cu faţa la mine. În lumina muribundă a focului, chipul îi era atât de supt şi de palid, încât, pentru o clipă, mânia mi s-a domolit. Apoi însă m-am gândit la Matho şi la femei.
— Şi ce dacă? Monstrul te-a biciuit şi pe tine. Ne-a biciuit pe toţi. Toţi cei de aici îşi pot arăta rănile.
— Şi crezi că eu am fost singurul care am trădat ascunzătoarea?
Glasul i s-a înălţat, ascuţit. Un străjer a mormăit în somn.
— Ce vrei să spui? am şoptit.
— Ştiu că tu ai tăcut, Hanso, fiindcă am fost acolo. De fiecare dată când biciul a căzut peste tine, m-am cutremurat, iar când ai rezistat, m-am simţit... m-am simţit aproape viu, din nou. Dar ceilalţi? De ce crezi că sunt aşa tăcuţi? Poate că unii dorm, dar cei mai mulţi sunt treji şi tac, temându-se să vorbească. Pentru că le este ruşine. Este posibil ca tu să fii singurul dintre noi care să fi păstrat secretul lui Matho.
Am tăcut multă vreme, dorindu-mi să nu-l fi auzit. Când a început să murmure iarăşi, am vrut să-mi pot astupa urechile.
— Aşa sunt romanii, Hanso. Vor să ne scindeze. Să-l izoleze pe fiecare în propria-i suferinţă, să ne umilească cu slăbiciunea noastră, să semene neîncredere printre noi. Fabius joacă multe jocuri cu prizonierii lui. Fiecare joc are un scop. Călătoria spre coastă este lungă şi el trebuie să ne controleze în fiecare moment. În fiecare zi va găsi un alt mod prin care să ne frângă, în aşa fel încât, până vom ajunge, să fim sclavi buni, pregătiţi pentru vânzarea la licitaţie.
M-am gândit la spusele lui. Matho avusese dreptate. Dintre noi toţi, numai Lino cunoştea obiceiurile vânătorilor de sclavi romani. Dacă voiam să supravieţuiesc, el m-ar fi putut ajuta. Poate că aş fi reuşit să învăţ de la el... şi, în acelaşi timp, să-l urăsc pentru ceea ce făcuse.
— Fabius a vorbit despre ceva numit temptatio, am murmurat.
Lino a suspinat.
— Un cuvânt latinesc. Înseamnă încercare, testare, ispitire. În cazul ăsta, temptatio este călătoria prin pustie. Temptatio îi preschimbă pe oamenii liberi în sclavi. Va începe mâine. Ne vor pune să mergem aşa, goi şi în lanţuri. Vor lega pur şi simplu mâinile femeilor şi ale copiilor şi ne vor mâna ca pe o turmă. Până la căderea nopţii, vom ajunge în locul unde poteca se bifurcă. Acolo ne vor despărţi de femei şi de copii, iar o parte dintre romani va merge cu ei spre altă destinaţie, pe un drum mai scurt şi mai uşor, către mare. Bărbaţii, însă, vor fi mânaţi prin valea lungă, până vom ajunge la coastă şi la galerele de sclavi care aşteaptă acolo.
— De ce-i desparte pe bărbaţi de femei?
— Cred că Fabius vrea ca femeile să fie păstrate nevătămate şi de aceea vor merge pe o cale mai uşoară. Pe de altă parte, doreşte ca bărbaţii să fie testaţi şi căliţi. De aceea, ne va purta pe jos prin deşert. Cei care se vor prăbuşi vor fi lăsaţi să moară. Cei care vor avea puterea să supravieţuiască drumului vor fi mai puternici decât atunci când au pornit, sclavi rezistenţi care vor preţui o avere pentru Fabius şi oamenii săi după ce vom ajunge la coastă. Aşa lucrează temptatio.
A vorbit nepăsător, de parcă ar fi explicat funcţionarea unei scăpărători sau a unui scripete, dar, când lumina focului i-a sclipit în ochi, am zărit durerea care venea din amintire. Am avut nevoie de un efort de voinţă pentru a-mi stăvili ura pentru el şi pentru a-mi păstra glasul la fel de rece şi sec ca al lui.
— Fabius ţi-a spus „vulturaşul lui”. Ce-nsemna asta?
Lino a inspirat cu un şuierat ascuţit şi şi-a ascuns chipul în umbre.
— A minţit când mi-a spus aşa. A spus-o doar din cruzime.
Vocea i s-a poticnit, iar el s-a cutremurat din tot trupul.
— Bine, îţi spun... o să-ţi spun ceva despre care n-am vorbit niciodată până acum, fiindcă am sperat, ca un nesăbuit, că totul e de domeniul trecutului şi că nu va trebui să-l mai înfrunt niciodată. Odată ce va începe temptatio, Fabius va alege doi captivi. Unul pentru a fi pedepsit, celălalt pentru a fi răsplătit. Iepurele şi vulturul. Amândoi vor sluji ca exemple pentru ceilalţi prizonieri, ca să le întunece minţile şi cu teamă, şi cu speranţă. Pe vultur îl va ridica deasupra celorlalţi captivi, asigurându-se că-i bine hrănit şi îmbrăcat, tratându-l aproape ca pe unul dintre ai lui, testându-l pentru a vedea dacă-l poate întoarce împotriva celorlalţi, seducându-l cu făgăduieli de libertate.
A rămas tăcut.
— Şi iepurele?
Lino tăcea.
— Iepurele, Lino? Spune-mi!
— Soarta iepurelui va fi foarte diferită.
Glasul i-a devenit surd şi fără viaţă. Un fior rece mi-a străbătut corpul, când am înţeles.
— Şi ultima dată, am şoptit, când Fabius ţi-a capturat tribul... tu ai fost iepurele lui.
Nu mi-a răspuns.
Am oftat.
— Iar în noaptea asta, în cortul lui, Fabius a făgăduit că tu vei fi vulturul. De aceea i-ai spus unde erau ascunse femeile.
Lino a încuviinţat din cap. A început să plângă cu sughiţuri.
— Totuşi, tu ai scăpat de el, Lino. Ai fugit. Se poate evada.
A clătinat din cap. Glasul îi era atât de înfundat, încât abia îl puteam înţelege.
— Dar asta n-o să se poată întâmpla din nou. Eu l-am învins, Hanso, nu-nţelegi? Evadând, l-am învins în jocul lui. Crezi că mi-ar îngădui s-o fac din nou? Niciodată! Când a trecut pe lângă şirul de captivi, când ne-a văzut unul lângă celălalt şi m-a recunoscut, atunci şi-a ales iepurele.
— Am înţeles. Dar dacă tu-i vei fi iepurele, atunci cine este vulturul?
Lino şi-a ridicat faţa în lumina focului. Lacrimi îi şiroiau pe obraji. M-a privit fix, cu o furie ciudată, tristă, uimit că încă nu înţelesesem.