Misterele Parisului  de Eugene Sue volumul 1

Partea întâi

 

 

 

Capitolul 1

TAVERNA

 

La 13 decembrie 1838, într-o seară ploioasă şi rece, un om de statură atletică, purtând o bluză veche, trecea podul Zarafilor şi ajungea în centru, într-un labirint de străzi întunecate, strâmte şi cotite, care se întind de la Palatul de Justiţie până la biserica Notre-Dame.

Cartierul Palatului de Justiţie, foarte delimitat, foarte supravegheat, serveşte totuşi drept loc de întâlnire şi de adăpost răufăcătorilor din Paris. Nu e oare ciudat, sau mai curând fatal, ca o nestăpânită atracţie să-i facă mereu pe aceşti criminali să graviteze în jurul cumplitului tribunal care-i condamnă la închisoare, la ocnă, la eşafod?

În noaptea aceea, deci, vântul sufla puternic, furişându-se într-un fel de ulicioare ale acestui lugubru cartier: lumina slabă, pâlpâitoare, a felinarelor clătinate de vânt, se oglindea în râuleţul de apă negricioasă care curgea prin mijlocul caldarâmului plin de mâl.

Casele, de culoarea noroiului, aveau ferestre puţine, cu cercevele putrede şi aproape fără geamuri. Poteci negre şi infecte duceau către scări şi mai negre şi mai murdare şi atât de drepte, încât de-abia le puteai urca, ţinându-te de o funie de puţ prinsă în zidurile umede prin belciuge de fier.

Parterul acestor case era ocupat de tarabele cărbunarilor, ale măţarilor sau ale vânzătorilor de carne stricată.

Deşi mărfurile erau de mică valoare, aproape toate vitrinele acestor prăvălii mizerabile aveau gratii de fier, în aşa măsură le era negustorilor teamă de cutezătorii hoţi din cartier.

Omul despre care vorbim, intrând în strada Bobului, din centrul cartierului, îşi încetini mult mersul: se simţea ca la el acasă. Noaptea era adâncă, apa cădea în şiroaie şi răbufnirile de vânt şi ploaie biciuiau zidurile.

În depărtare, orologiul Palatului de Justiţie suna orele zece.

Femeile adăpostite sub ganguri boltite, întunecate şi adânci ca nişte peşteri, fredonau nişte refrenuri populare.

Una din aceste creaturi, o tânără fată, era de bună-seamă cunoscută de omul despre care vorbim, pentru că, oprindu-se în faţa ei, o prinse de braţ.

— Bună seara, Cuţitarule, rosti fata.

Acesta, de mult certat cu justiţia, căpătase porecla de „Cuţitar“ încă din puşcărie.

— Tu eşti, Guristo? spuse omul cu bluza. O să-mi plăteşti basamacul, că de nu, te fac să joci tontoroiul.

— N-am nicio leţcaie, răspunse tânăra tremurând, căci acest om băga groaza în cartier.

— Dacă punga ţi-e goală, hrăpăreaţa de la tavernă o să-ţi dea pe datorie de dragul mutrei tale.

— Doamne, dar îi mai datorez chiria pe straiele astea pe care le port…

— A! Mai faci şi nazuri? strigă Cuţitarul, şi-i trânti nenorocitei, pe întuneric şi la întâmplare, o lovitură de pumn atât de puternică, încât fata scoase un ţipăt de durere.

— Deocamdată, numai atât, fata mea, şi asta ca să ştii ce te-aşteaptă…

De-abia rostise aceste vorbe, că banditul scoase un strigăt însoţit de o înjurătură cumplită:

— Ah, m-ai înţepat, ticăloaso, m-ai zgâriat cu foarfecele tău.

Şi furios, se luă după Guristă care fugise pe poteca întunecată.

— Nu te-apropia, că-ţi scot ochii! spuse ea pe un ton hotărât. Nu ţi-am făcut nimic, de ce-ai dat în mine?

— Îţi spun eu acuş, strigă banditul, înaintând mereu în beznă. Aha, te-am prins şi ai să mi-o plăteşti! adăugă el, apucând cu mâinile sale mari şi puternice încheietura unei mâini subţiri şi delicate.

— Ba tu ai să mi-o plăteşti mie! se auzi un glas bărbătesc.

— Un bărbat! Tu eşti, Braţ-Roşu? Răspunde o dată şi nu mă strânge aşa tare… Mă aflu pe poteca locuinţei tale… Nu poţi fi decât tu.

— Nu e Braţ-Roşu, se auzi glasul necunoscutului.

— Bine, pentru că nu eşti de-al nostru, o să se lase cu mustărie, strigă Cuţitarul. Dar a cui e lăbuţa asta pe care am prins-o?

— E perechea celeilalte.

Sub pielea gingaşă şi moale a acestei mâini care-l prinsese repede de gât, Cuţitarul simţi că se încordau nervi şi muşchi de oţel.

Gurista, refugiată în fundul aleii, urcase repede câteva trepte: se opri o clipă şi strigă către apărătorul ei necunoscut:

— O, mulţumesc, domnule, că mi-ai luat partea. Cuţitarul m-a bătut pentru că n-am vrut să-i plătesc rachiul. M-am răzbunat, dar n-am putut să-i fac prea mult rău cu foarfeca mea. Acum, că sunt în siguranţă, lasă-l în pace, dar ai grijă de dumneata, căci ăsta e faimosul Cuţitar!

Groaza pe care o răspândea acest om era cumplită.

— Ei, nu m-auzi? îţi spun că ăsta e Cuţitarul, repetă Gurista.

— Şi eu sunt un bătăuş care nu se prea teme de altul, spuse necunoscutul.

Apoi se lăsă tăcerea.

Timp de câteva secunde se auzi doar zgomotul surd al unei lupte înverşunate.

— Vrei să te spintec? strigă banditul, făcând o mare sforţare pentru a scăpa de adversarul lui care părea înzestrat cu o putere neobişnuită. Bine, bine, o să mi-o plăteşti, şi pentru Guristă şi pentru tine, adăugă el scrâşnind din dinţi.

— Da, în monedă de pumni, răspunse necunoscutul.

— Dacă nu dai drumul cravatei, îţi mănânc nasul, mormăi Cuţitarul cu glas înăbuşit.

— Am nasul cam mic, amice, şi nu-l poţi vedea bine.

— Atunci vino sub felinar.

— Vin, răspunse necunoscutul. Ne vom putea privi în albul ochilor.

Şi repezindu-se spre Cuţitar, pe care-l strângea mereu de gât, îl împinse până la poarta aleii şi-l azvârli cu putere în strada abia luminată de pâlpâirea felinarului.

Cuţitarul se poticni, dar revenindu-şi imediat, se aruncă furios asupra necunoscutului a cărui statură foarte mlădioasă şi subţire nu trăda de loc puterea uriaşă de care dispunea.

Cuţitarul, deşi de o constituţie atletică şi deosebit de dibaci într-un fel de încăierare numită în popor „savată“, adică box cu picioarele, îşi aflase, după cum se spune, naşul.

Necunoscutul îi puse o piedică, cu o minunată îndemânare. Şi-l dădu de două ori peste cap.

Nevoind nici acum să recunoască superioritatea adversarului, Cuţitarul reîncepu atacul urlând de furie.

Atunci apărătorul Guristei, schimbându-şi dintr-o dată tactica, făcu să cadă pe capul banditului o grindină de lovituri de pumn atât de tari de parcă ar fi fost aplicate cu o mănuşă de fier. Aceste lovituri de pumn, care ar fi stârnit invidia şi admiraţia lui Jack Turner, unul din cei mai renumiţi boxeri ai Londrei, erau de altfel atât de în afara regulilor „savatei“ încât Cuţitarul fu ameţit de două ori; pentru a treia oară banditul căzu pe caldarâm ca un  bou răpus, gemând:

— M-ai dat gata.

— Dacă se dă bătut, nu-l ucide, ai milă de el! îl rugă Gurista, care cât timp ţinuse lupta se avântase pe aleea casei lui Braţ-Roşu. Apoi adăugă, mirându-se: Oare cine sunteţi? Afară de învăţătorul nostru, nu e nimeni în stare, începând din strada Saint-Eloi până la Notre-Dame, să-l bată pe Cuţitar. Vă mulţumesc mult, domnule; vai, dacă n-aţi fi fost dumneavoastră aici, m-ar fi stâlcit în bătaie.

Necunoscutul, în loc să răspundă femeii, îi asculta cu atenţie glasul. Niciodată urechea lui nu înregistrase o voce mai dulce, mai proaspătă, mai asemănătoare sunetului unui clopoţel de argint: încercă să-i vadă faţa Guristei, dar nu izbuti, noaptea era prea adâncă şi lumina felinarului prea slabă.

După ce rămase câteva clipe nemişcat, Cuţitarul îşi întinse picioarele, apoi braţele şi, în sfârşit, se ridică în capul oaselor.

— Ia seama, strigă Gurista, refugiindu-se din nou pe alee şi trăgându-l de braţ pe ocrotitorul ei, ia seama că poate să se răzbune.

— Fii liniştită, fata mea! Dacă mai pofteşte, am eu cu ce să-l mulţumesc!

Banditul auzi aceste vorbe.

— Mi-ai frânt oasele, spuse el necunoscutului. Pentru azi mi-e destul, nu mai râvnesc la asemenea papară, dar cu alt prilej nu zic ba, de-oi mai da cândva de tine.

— Nu eşti mulţumit? Te mai şi plângi? strigă ameninţător necunoscutul. Nu m-am bătut corect?

— Nu, nu mă plâng. Eşti un băiat curajos, spuse banditul pe un ton morocănos, dar cu acea intonaţie de respect pe care forţa fizică o impune oamenilor de acest soi. M-ai bătut şi afară de Învăţătorul nostru, care ar mânca trei uriaşi la o masă, nimeni, până în ceasul ăsta nu se poate lăuda că m-a doborât.

— Ei bine, şi apoi?

— Apoi… mi-am găsit naşul, asta-i tot. Şi tu ai să ţi-l găseşti pe al tău într-o zi sau alta, mai curând sau mai târziu… Toţi îşi găsesc naşul… În lipsa omului, dai de Sfântul Sfinţilor, după cum spun popii. Ce e sigur, e că acum, după ce l-ai biruit pe Cuţitar, poţi să-ţi faci de cap cum vrei în mahala. Toate iubeţele or să fie roabele tale. Peştii şi codoaşele n-or mai îndrăzni să-ţi refuze împrumutul. Dar spune-mi cine eşti? Vorbeşti pe limba noastră ca tata şi mama. Dacă eşti cumva hoţ, nu sunt omul tău. Am omorât, adevărat, pentru că atunci când sângele mi se urcă la cap văd roşu şi trebuie să lovesc… Dar mi-am plătit isprăvile stând cincisprezece ani la zdup. Mi-a trecut vremea. Nu sunt cu nimic dator judecătorilor şi de furat, niciodată n-am furat, întreab-o pe Guristă.

— E adevărat, hoţ nu e, recunoscu ea.

— Atunci hai să bem un pahar de basamac şi ai să ştii cine sunt, spuse necunoscutul, hai să ne împăcăm…

— E frumos din partea ta… Mă întreci, recunosc. Ştii să te slujeşti al dracului de bine de pumnii tăi… Mai ales de grindina aia de la urmă. Drace, cum cădeau, ai fi zis că-i un ciocan de făurărie. E un joc nou… trebuie să mă înveţi şi pe mine.

— Pot să reîncep când vrei.

— Dar nu pe spinarea mea, ehei, nu pe-a mea. Şi acum sunt încă ameţit. Îl cunoşti pe Braţ-Roşu? Pentru că te văzui pe cărarea care duce la casa lui.

— Braţ-Roşu? rosti necunoscutul, mirat de această întrebare, nu înţeleg ce vrei să spui. Doar nu numai Braţ-Roşu locuieşte în casa aceea.

— Ba da, amice… Braţ-Roşu are motivele lui să nu-i placă vecinii, spuse Cuţitarul, rânjind în chip ciudat.

— Perfect, cu atât mai bine pentru el, reluă necunoscutul, care părea că nu vrea să continue această convorbire. Nu cunosc nici un Braţ-Roşu şi cu atât mai puţin pe Braţ-Negru; ploua şi pentru a mă adăposti o clipă am intrat pe aleea aceea. Ai vrut s-o baţi pe biată fata asta, te-am bătut eu pe tine – asta-i tot!

— E adevărat, şi de altfel afacerile tale nu mă privesc; cei care au nevoie de Braţ-Roşu nu se vor spovedi Papei de la Roma. Să nu mai vorbim de asta. Apoi, adresându-se Guristei:

— Pe cinstea mea, eşti o fată bună, ţi-am tras o scatoalcă, tu mi-ai răspuns cu o înţepătură de foarfece, aşa-i jocul. Dar ce-i drăguţ din partea ta, e că nu l-ai îndârjit pe turbatul ăsta împotriva mea, când eram înfrânt. Să vii să bei cu noi. Domnul plăteşte. În privinţa asta, viteazule, se adresă el necunoscutului, decât să mergem să bem rachiu, mai bine am merge să ne refacem la Pezevenghea de la „Iepurele alb“; e acolo o bombă…

— În regulă, masa o plătesc eu. Vrei să vii, Guristo? o întrebă necunoscutul.

— O, mi-era aşa de foame! răspunse ea. Dar când văd cum se încaieră oamenii, mi se face atât de greaţă, că uite, mi-a pierit şi foamea.

— Ei lasă, lasă, pofta o să-ţi vie mâncând, zise Cuţitarul, şi bucătăria e grozavă la „Iepurele alb“.

Cele trei personaje, acum în deplină armonie, se îndreptară spre tavernă.

În timpul încăierării dintre Cuţitar şi necunoscut, un cărbunar de o statură uriaşă, ascuns într-o altă ulicioară, urmărise îngrijorat fazele luptei, fără să se dea, după cum am văzut, de partea niciunuia dintre adversari.

În timp ce necunoscutul, Cuţitarul şi Gurista se îndreptau spre tavernă, cărbunarul îi urmărea. Banditul şi Gurista intrară cei dintâi în cârciuma apaşilor, necunoscutul cu câţiva paşi în urma lor. În clipa aceea, cărbunarul se apropie de el şi-i spuse încet, în englezeşte, şi pe un ton de respectuoasă dojană:

— Monseniore, luaţi bine seama!

Necunoscutul ridică din umeri şi-i ajunse din urmă pe tovarăşii săi.

Cărbunarul nu se dezlipi de uşa tavernei; trăgând atent cu urechea, se uita din când în când înăuntru printr-un petec de geam dezgolit de sub stratul gros de alb de Spania… cu care sunt vopsite în interior asemenea spelunci.