Paiata de Eugene Sue volumul 1
MOTTO
„Nimeni nu are dreptul la prea mult, atâta vreme cât aproapele său nu are strictul necesar.”
Capitolul l
Descrierea ţinutului Sologne. Moş Latrace şi domnul Beaucadet. Dragostea subofiţerului de jandarmi faţă de Bruyère[1]; ura sa împotriva lui Bête-Puante[2]. Vânarea vulpii şi vânarea banditului. Semnalmentele Paiaţei[3].
Acea parte a ţinutului Sologne ce se învecinează, de la nord la sud, cu departamentele Loiret şi Loir-et-Cher şi din care o bucată alcătuieşte ceea ce se numeşte bazinul Sauldre oferă o înfăţişare aparte: e vorba în general despre păduri imense de brazi, întretăiate de câmpii mari, acoperite cu mărăciniş sau de terenuri de turbă care sunt inundate mai tot timpul anului de revărsările râurilor şi ale pârâurilor. Acestea alcătuiesc, la rândul lor, mlaştini întinse, mărginite de tufe de stânjenei şi de trestii înflorite, ape liniştite atinse în treacăt de zborul circular al cufundarilor şi al pescăruşilor de apă dulce; câteva văi cu păşuni, presărate cu stejari groşi, schimbă aspectul uniform al acelui peisaj cu linii drepte şi potolite.
Nimic n-ar putea reda calmul melancolic al acelui ţinut pustiu, cu orizonturi vaste alcătuite tot timpul din masele veşnic verzi ale pădurilor de brazi; în acele singurătăţi profunde răsună din când în când lovitura sonoră a securii tăietorului de copaci şi care se transformă, atunci când bate vântul, într-un vuiet surd, prelung, impunător, ca îndepărtatul muget al mării; zgomot pricinuit de freamătul şi de lovirea între ele a ramurilor verzi. Spectacolul e plin de majestate când vezi soarele apunând încet în dosul acelor câmpii imense, netede ca un lac, acoperite de florile roz ale mărăcinilor şi de drobiţele de un galben ca de aur pe care vântul serii le face să se legene încet, întocmai ca o mare de flori şi de verdeaţă.
Păsări de pradă care-şi aleg drept ţintă marile păduri pustii – ulii, vulturii din Sologne, şoimii – sunt tot atât de numeroase în aceste pustietăţi ca şi păsările de apă.
Ceea ce-i dă acestui ţinut, mai ales iarna, un aspect ciudat este veşnica şi întunecata verdeaţă a brazilor săi amestecaţi cu desişuri de mesteceni şi de stejari unde se ascund întotdeauna vulpea, capra sălbatică, lupul şi unde se aventurează adesea cerbii şi mistreţii din pădurile vecine. Ţinutul acesta este deci ţinutul sortit vânătorului şi prin urmare braconierului, căci iepurele, prepeliţa roşie şi fazanul se află aici din belşug, iar iepurele se înmulţeşte până într-atât încât începând cu proprietarul bogat căruia îi roade pădurile tinere şi sfârşind cu ţăranul sărman prin ogoarele căruia dă iama, toţi îl privesc ca pe un adevărat flagel.
Către sfârşitul lunii octombrie 1845, într-o frumoasă zi de toamnă, două grupuri cu înfăţişări diferite, venind din părţi opuse, înaintau unul către celălalt, străbătând o vastă câmpie acoperită cu mărăcini, mărginită la nord de o perdea de pădure ce se întindea cât vedeai cu ochii.
Unul din grupuri era alcătuit dintr-un pădurar bătrân care mergea călare şi din doi îngrijitori de câini, ducând în lese o frumoasă haită de vreo treizeci de câini englezeşti de rasă pură fox-hounds; deşi cu blana alb-gălbuie, mai toţi aveau spinarea neagră. Pădurarul, cu calul la pas, preceda haita care-l urma într-o ordine desăvârşită datorită biciului celor două slugi ce mergeau pe jos şi care alcătuiau ariergarda.
Pădurarul călare, în vârstă de vreo şaizeci de ani, avea tenul bronzat, ochii negri şi vioi, părul alb: purta o pelerină de vânătoare din piele tăbăcită de capră, o redingotă cafenie cu guler albastru-deschis cu galon de argint la gât şi la buzunare, cizme de scutier şi un pantalon de catifea de culoare închisă. Slujitorii câinilor erau îmbrăcaţi cu veste vânătoreşti care erau totodată şi livrele. Ghetrele lor mari, de piele brută, înlocuiau cizmele, iar pe piept purtau, legate cruciş, trompetele de alamă lustruite lună.
Grupul care înainta din partea opusă era alcătuit din patru jandarmi călare, comandaţi de un sergent cu eghileţi jumătate albaştri, jumătate argintii. Chipul subofiţerului, un bărbat mai mult decât copt, oferea un amestec destul de grotesc de neghiobie şi de înfumurare. Tricornul aşezat drept, pe fruntea îngustă, sprâncene groase, nas cârn, favoriţi în formă de semilună, piept bombat sub uniforma albastră cu două centiroane galbene puse cruciş, mijloc strâns de cureaua de care atârna o sabie mare, picioare ţepene în cizme solide şi pumnul drept sprijinit în şold; acesta era sergentul Beaucadet, şeful jandarmeriei departamentale, care mergea la pas, aruncând adesea câte o privire dominatoare asupra escortei sale. Această înfăţişare era – pentru a spune astfel – înfăţişarea oficială a domnului Beaucadet; căci, deşi jandarm, el era totuşi bărbat, şi încă unul iubăreţ aşa cum îi plăcea lui însuşi să afirme, fiindcă, în ciuda vârstei sale coapte, ţinea mult să placă femeilor, şi faima amorurilor sale, tot atât de mare ca şi cea a proceselor lui verbale, se răspândise din Salbris până la Romorantin. Funcţiile civile şi militare ale domnului Beaucadet, impasibil instrument al legii, obligându-l la un oarecare decor, libertinajul lui ascuns îl făceau să semene cu un judecător de ţară, ipocrit şi desfrânat. Într-un cuvânt, dacă ai fi aruncat roba magistratului peste uniforma unui soldat bătrân, ai fi avut portretul complet al domnului Beaucadet, tipul caracteristic al prostiei şi al mulţumirii de sine.
Vânătorii şi jandarmii, venind pe două drumuri opuse, trebuiau în mod inevitabil să se întâlnească la o răscruce ce dădea în câmp, mărginită în partea dinspre pădure de un crâng foarte des.
— Ah, iată-l pe domnul Beaucadet, le zise păzitorilor de câini bătrânul vânător, oprindu-şi calul lângă o cruce ridicată la întretăierea drumurilor. Trebuie să-l saluţi întotdeauna politicos pe acest sergent, având în vedere că duminica el face control prin crâşme, şi cum nu cutează să bea, e de o gelozie feroce pe setea altora.
Domnul Beaucadet se întâlni în curând cu haita de câini şi-şi opri calul lângă bătrânul vânător; adresându-i-se, îi spuse cu o voce sonoră, dar totodată pe un ton ironic şi plin de importanţă:
— Ei bine, moş Latrace, iată-te gata să urmăreşti, prin munţi şi prin văi, fiarele feroce din aceste păduri.
— Eşti foarte drăguţ, domnule Beaucadet, răspunse vânătorul ducându-şi mâna la gluga pelerinei sale; fiara pe care ne pregătim s-o atacăm nu-i atât feroce, ci mai mult şireată. E vorba de o vulpe ticăloasă şi trag nădejde să punem mâna pe ea, de îndată ce domnul conte, fiul său şi toţi cei care-l însoţesc vor fi sosit.
— Aha, deci v-aţi dat întâlnire aici!
— Da, domnule Beaucadet. Cât despre dumneata, despre care se spune că-ţi place sexul frumos, ei bine, află că printre cei care vin cu domnul conte se află un vânat fin şi graţios.
— Sunt bărbat şi ca atare nimănui nu-i este îngăduit să ignoreze legea… iubirii, răspunse domnul Beaucadet, umflându-se în pene, plin de orgoliu pentru această variantă a unui aforism judiciar pe care îi plăcea să-l repete adesea. Dar, moş Latrace, cine-i acest galant vânat despre care vorbeşti?
— Vecinele de la ţară ale domnului conte, doamna Wilson şi fiica sa.
— A, da, americancele, sora şi nepoata acelui bărbat burduhos, care seamănă cu un butoi; noii-sosiţi în ţinut. Se spune că au venit să-şi vadă de sănătate, dar vom vedea noi dacă-i aşa! zise domnul Beaucadet trântindu-şi tricornul pe cap şi dându-i o înclinare de 45 de grade faţă de ţeastă. Va trebui să mă duc să-mi vizez foaia de inspecţie la americance pentru a le cerceta puţin cu coada ochiului.
— Deci ai de gând s-o părăseşti pe acea sărmană micuţă Bruyère? zise vânătorul bătrân cu o viclenie răutăcioasă.
— Cine-i Bruyère asta? întrebă dispreţuitor Beaucadet. A, Bruyère, păzitoarea de păsări de la ferma „Marele ienupăr”? Fetişcana aceea înaltă cât cizma mea, care pare nebună, cu ochii ei mari, speriaţi şi cu cununiţele de frunze pe cap şi pe care tâmpiţii de solognezi o privesc ca pe o mică vrăjitoare sau cam aşa ceva? Ei, dă-o-ncolo, moş Latrace, mă crezi în stare să fac parte din cârdul de păsări al acelei fetişcane de te apuci să-mi vorbeşti despre astfel de lucruri?
— Las-o moartă, domnule Beaucadet, răspunse bătrânul vânător cu un calm plin de ironie, las-o moartă! Te-am auzit cu urechile mele spunând de douăzeci de ori că nu există, pe o distanţă de zece leghe de jur-împrejur, o fată mai frumoasă ca Bruyère, cu toate că e atât de scundă.
— Cred că te înşeli, moş Latrace…
— Drace, păi în ţinut se zice că te-au văzut de câteva ori alergând prin landă, cu cizmele dumitale mari, ţinându-ţi calul de frâu, ca s-o ajuţi pe micuţa Bruyère să-şi adune curcile.
— Eu!
— Da, domnule Beaucadet; ba se mai spune că într-o zi, când voiai să te distrezi cu micuţa Bruyère, împotriva voinţei acesteia, cei doi curcani uriaşi, despre care se crede că fata i-ar fi vrăjit şi care sunt atât de răi încât o apără tot atât de bine ca şi doi dulăi, ţi-au sărit în cap: aşa că te-ai trezit cu tot nasul ciugulit, deşi ai încercat să te aperi de loviturile lor de cioc cu lovituri de sabie, în vreme ce micuţa Bruyère fugea râzând cât o ţinea gura.
Domnul Beaucadet îşi ridică o sprânceană, îşi înălţă cu mândrie nasul cârn şi răspunse cu vocea lui searbădă, încercând să surâdă ironic:
— Cum, crezi că eu, care reprezint forţa legii, mi-aş fi pus mintea cu nişte curcani de care aş fi fost bătut şi ciugulit pentru că aş fi vrut să mă prostesc cu vrăjitoarea de curcănăreasă? Eu? Hai, bătrâne, ai jignit destul autoritatea! Mai bine să vorbim despre altceva. Deci domnul conte s-a întors… O să stea multă vreme în ţinut?
— Pe legea mea, habar n-am! Domnul conte nu-i prea vorbăreţ. După ce a spus: „Fă asta”, nu mai adaugă mare lucru. E un om atât de ţeapăn şi de dur!
— El! Domnul conte! Te cred, strigă domnul Beaucadet cu un sentiment de admiraţie. Iată un proprietar model. La fel de sensibil la „dacă” şi la „dar”, la „vai” şi la „Dumnezeule”, ca şi o ghiulea de tun! Tot timpul călare pe lege, pe dreptul său, pe proprietatea sa. Mărturiseşte, moş Latrace, că pe lângă conte, fiul său, vicontele, pare o biată femeiuşcă.
— Fapt e că domnul conte nu e ceea ce se numeşte „tandru”, dar e un om drept; chiar dacă nu-ţi trece cu vederea nimic, apoi nici nu te ceartă pe nedrept. De altfel, se spune că odinioară ar fi fost un tânăr foarte bun şi că nu exista persoană pe lume mai atentă decât el faţă de oricine.
— Domnul conte… tânăr bun… Îţi baţi joc de naivitatea mea, moş Latrace…
— Un tânăr pe-atât de bun, pe cât de îngăduitor…
— Domnul conte… îngăduitor… Îţi baţi joc de pudoarea mea, moş Latrace!
— Dar, pe neaşteptate, din oaie domnul conte s-a preschimbat în lup.
— L-or fi tuns prea scurt.
— Tot ce se poate; în rest, iubeşte cu patimă vânătoarea, iar calitatea asta le înlocuieşte pe toate celelalte, zise Latrace surâzând.
— Fără a mai pune la socoteală că orice vânător este feroce faţă de braconieri, adevăraţi viermi răufăcători; dovadă acel pungaş de Bête-Puante, pe drept numit astfel. Se laudă că mi-a scăpat mereu printre degete, dar, pe legea mea, mai devreme sau mai târziu tot îl voi prinde!
— Şi bine vei face, zise bătrânul vânător al cărui chip trăda o uşoară nelinişte, bine vei face! Domnul conte se va bucura, căci iubeşte vânătoarea ca un turbat.
— Ei drăcie! Sosit alaltăieri, iată-l azi la vânătoare!
— Ascultă, domnule Beaucadet, în curând se vor împlini opt luni de când nici el, nici fiul său nu s-au mai atins de o puşcă şi n-au mai auzit sunetul unei trâmbiţe pentru că au plecat de aici în martie, la închiderea sezonului de vânătoare… Căci dumneata, domnule Beaucadet, eşti cel care închei proces-verbal tuturor celor care vânează mai târziu de 12 martie.
— Şi află că-mi fac din asta o cinste şi o glorie. Respect legea pe care o reprezint! În 12 martie se închide sezonul de vânătoare, toată lumea trebuie să ştie acest lucru, căci nimeni nu poate ignora legea; aşa a hotărât legiuitorul, un bătrân ramolit, adăugă Beaucadet în chip de scuză, arborând un surâs răutăcios; asta le-o repet zilnic acestor nenorociţi de ţărani din Sologne când îmi spun pe un ton jalnic: „Dar, domnule Beaucadet, habar n-am avut că era interzis să fac cutare sau cutare lucru. N-am cum cunoaşte legea, nu mi-a citit-o nimeni niciodată, iar eu nu ştiu carte.”
— La urma urmelor, când nu ştii să citeşti, zise bătrânul vânător clătinând din cap, şi când nimeni nu ţi-a citit legea, cum s-o cunoşti?
Unul dintre jandarmii din escortă, soldat bătrân cu un chip aspru şi cinstit (ce părea şi mai aspru din pricina unei cicatrice), purtând galoane la mâneci şi crucea de onoare la butonieră, în timpul discuţiei şefului său cu vânătorul, ridicase, de mai multe ori, nerăbdător, din umeri. În sfârşit, bucurându-se de o libertate acordată sau tolerată din pricina lungilor săi ani de serviciu, îi spuse pe neaşteptate şefului său:
— Ne prăpădim vremea cu fleacuri şi o să pierdem bătaia!
— Gura, trupă! zise poruncitor Beaucadet privindu-l peste umăr pe cel care-l întrerupsese.
— Ne-am deranjat degeaba să ne încărcăm carabinele şi pistoalele, murmură bătrânul soldat pe un ton morocănos.
— Bătaie? Arme încărcate? zise surprins vânătorul călare. Aha. Pricep, aţi pornit în căutarea vreunui răzvrătit sau a vreunui braconier… poate a lui Bête-Puante?
Şi chipul bătrânului vânător trăda din nou o uşoară nelinişte.
— Un răzvrătit? Un braconier? zise subofiţerul cu dispreţ. Haida-de! Vânatul pe care-i urmăresc eu e ca un mistreţ sau ca un lup pe lângă vulpea pe care te pregăteşti s-o prinzi, moş Latrace, răspunse Beaucadet, numai că eu nu mă grăbesc să-mi încep vânătoarea.
Înainte de a continua această povestire, să reamintim cititorului că locul acestei scene aproape că atingea liziera unei păduri de stejari, foarte deşi, dincolo de care se înălţa un codru de brazi enormi.
— Probabil că urmăriţi vreun răufăcător deocheat de tot, zise vânătorul.
În loc să răspundă, domnului Beaucadet venindu-i brusc în minte un gând, îi zise vânătorului:
— În ce parte a pădurii vânezi?
— Vulpea noastră s-a ascuns în cel de-al doilea rând de hăţişuri din Aubépin.
— Nu în hăţişurile din Aubépin se află stâncile acelea mari şi nu acolo e pădurea cea mai deasă? întrebă subofiţerul cu interes.
— Ba da, domnule Beaucadet. Un adevărat lăcaş al mistreţilor; un hăţiş atât de des, încât câinii mei abia dacă pot să se strecoare pe acolo.
După un moment de gândire, subofiţerul strigă:
— Evadatul meu trebuie să fie acolo mai curând decât în oricare altă parte. Dimineaţă în zori, un tăietor de copaci a văzut un străin în zdrenţe vârându-se în hăţiş; semnalmentele seamănă cu cele ale tâlharului meu. Şi cum banditul nu va cuteza să meargă prin pădure ziua, sunt tot atât de sigur că voi pune mâna pe el pe cât eşti dumneata de sigur că vei pune mâna pe vulpe, moş Latrace.
— Păi atunci, ce aştepţi, domnule Beaucadet, de nu porneşti în urmărirea lui?
— Aştept pe unul dintre oamenii mei care trebuie să vină să mă anunţe când să încep urmărirea; atunci banditul va fi înconjurat din trei părţi. Şi-l vom doborî la liziera acestei păduri pe care o vom păzi eu şi jandarmii mei.
— Dar de când se află un bandit în ţinutul ăsta?
— În ultimele două zile nu te-ai dus la Salbris?
— Nu.
— Atunci înseamnă că n-ai citit semnalmentele criminalului, afişate pe uşa primăriei.
— Nu, domnule Beaucadet.
— Am să ţi le citesc eu. Dacă ai să-l întâlneşti, poţi să pui mâna pe el cu ajutorul slujitorilor care au grijă de câini. Ascultaţi bine, tu, moş Latrace, şi voi ăştilalţi, adăugă Beaucadet adresându-se celor ce aveau grijă de câini şi care se apropiaseră.
Scoţând o hârtie dintr-unul din buzunarele şeii, citi cele ce urmează:
— „Semnalmentele numitului Paiaţa.”
— Ce nume caraghios, zise Latrace.
— Nu i se cunoaşte unul care să fie al lui; aşa că justiţia e obligată să se coboare până la a-l rosti pe ăsta, zise Beaucadet. Apoi continuă: „Prizonierul, căruia nu i se ştie numele adevărat, nici antecedentele, a izbutit în noaptea de 12 spre 13 octombrie să evadeze din închisoarea din Bourges unde se afla închis fiind învinuit de o dublă crimă. Totul ne face să credem că după ce şi-a găsit o ascunzătoare în pădurea din Romorantin, unde trebuia să fie arestat, a ajuns în pădurile şi în landele pustii care se întind în jurul localităţilor Vierzon, Salbris şi Laferté-Saint-Aubin.
Deţinutul, de o forţă atletică, de o îndrăzneală nemaipomenită, e în vârstă de vreo 30 şi ceva de ani. Talia: cinci picioare şapte degete şi două linii; părul: aproape cărunt, în ciuda tinereţii sale; sprâncenele brune, barba brună, fruntea înaltă, descoperită şi puţin cheală, ochii cenuşii şi rotunzi, nasul acvilin, gura obişnuită, bărbia pătrată, chipul prelung, pomeţii foarte pronunţaţi, tenul bronzat. Semne particulare: evadatul are pe sânul stâng un tatuaj albastru cu roşu, reprezentând două inimi străpunse de o săgeată, iar deasupra lor, un cap de mort; sub cele două inimi, două pumnale încrucişate, legate cu o panglică neagră pe care se pot citi, scrise cu litere roşii, cuvintele: „Lui Basquine[4] dragoste pe viaţă. Dragoste sau moarte, 15 februarie 1826.”
— Basquine? Ce nume caraghios! zise vânătorul.
— Nume demn de a fi scris pe pieptul unui răufăcător numit Paiaţa, zise jandarmul. Basquine!
— Apoi, zise vânătorul, dacă i-a jurat dragoste pe viaţă domnişoarei Basquine în 1826, Paiaţa s-a îndrăgostit cam devreme, căci dacă are acum, să zicem, treizeci şi trei, treizeci şi patru de ani, înseamnă că a jurat această dragoste pe viaţă la vârsta de treisprezece sau paisprezece ani.
— Criminalul a fost precoce în dragoste aşa cum sunt de altfel precoci în dragoste toţi criminalii, zise sentenţios Beaucadet; apoi continuă enumerarea semnelor particulare, menţionate printre semnalmentele fugarului: „Pe sânul drept, alt tatuaj, tot cu roşu şi albastru, reprezentând două mâini strâns unite, iar dedesubt cuvintele: „Lui Martin, prietenia mea pe viaţă. 15 decembrie 1825”.
— Drace, Paiaţa, a fost şi mai precoce în prietenie decât în dragoste, zise Latrace.
— Martin ăsta trebuie să fie tot un bandit de teapa lui, cu care mânca împreună la vreun hoţ bătrân. Acela i-o fi alăptat cu biberonul crimei, iar ticăloşii au profitat din plin de acest lucru, spuse subofiţerul, apoi continuă citirea semnalmentelor: „Deasupra acelor cuvinte se vede o urmă ciudată, care s-ar putea compara cu o crestătură pe o pâine. Peste această urmă, alcătuind o linie albastră dublă, se văd urmele a cinci mici scrijelituri roşii, transversale şi neregulate, care nu acoperă nici pe sfert lungimea crestăturii. La mică distanţă sub cea de a cincea coastă, în dreapta pieptului, se observă la fugar o cicatrice adâncă provenind de la o armă de foc, în vreme ce braţul drept îi este, în două locuri, adânc brăzdat de două cicatrice rezultând din două răni produse de cuţit. Ultima oară, când evadatul a fost zărit în pădurea Romorantin, era îmbrăcat cu o rubaşcă în zdrenţe şi cu un pantalon vechi, asemănător cu cei pe care-i poartă soldaţii din infanterie; un picior îi era gol, celălalt înfăşurat în cârpe; într-o mână avea o boccea mică făcută dintr-o batistă în carouri, iar cu cealaltă mână se sprijinea într-o enormă bâtă noduroasă.”
După ce citi semnalmentele, domnul Beaucadet vârî hârtia la oblâncul şeii, unde-şi ţinea şi pistoalele, şi-i spuse vânătorului care – de câteva minute – părea foarte preocupat:
— Sper că tâlharul meu e uşor de recunoscut; nu poţi confunda vânatul dumitale cu al meu, moş Latrace. Dar la ce naiba te gândeşti?
— Mă gândesc, zise rar vânătorul, cu o uimire naivă, că totuşi aici e vorba de o întâmplare cam ciudată.
— Ce întâmplare?
— Că hoţul dumitale şi-a tatuat pe piept „Lui Martin, prietenia mea pe viaţă”.
— Şi ce te miră în treaba asta, moş Latrace?
— Drace! Mă miră, fiindcă noul valet de cameră pe care domnul conte l-a adus aici se numeşte… Martin!
— Ei drăcie! strigă domnul Beaucadet, ridicându-se în scări.
După un moment de surpriză şi de tăcere, jandarmul se adresă vânătorului:
— Deci noul valet de cameră al domnului conte Duriveau se numeşte Martin?
— Da.
— De când e în serviciul domnului conte?
— Păi cred că de foarte puţin timp.
— L-ai văzut?
— Ieri seară… El e cel care a venit să-mi transmită poruncile stăpânului.
— Cum e? înalt, scund, gras, slab?
— E un flăcău înalt şi frumos.
— Vârsta?
— Păi cred că bate şi el spre treizeci de ani…
— Ochii, nasul, fruntea, gură, bărbia? întrebă grăbit: subofiţerul.
— Pe legea mea, domnule Beaucadet, habar n-am! Nu m-am uitat cu atâta atenţie la el încât să ţi-l pot descrie în amănunt. Ieri, când a venit în ceairul câinilor, era noapte şi nu l-am văzut decât la lumina felinarului.
— Şi spui că e de puţină vreme în slujba stăpânului dumitale?
— Fără îndoială, căci azi-dimineaţă, când m-am dus să-mi iau calul, i-am spus şefului grajdurilor: „Deci domnul conte are un nou valet de cameră?” „Foarte nou”, mi-a răspuns şeful grajdurilor.
— Aş putea aduce un mare serviciu justiţiei, zise Beaucadet, pe gânduri. Nu se ştie nimic despre viaţa particulară a tâlharului meu. De voie, de nevoie, l-aş face eu să vorbească pe Martin ăsta, al cărui nume evadatul meu îl poartă scris pe pieptul lui şi…
— Un moment, domnule Beaucadet, zise vânătorul întrerupându-l pe subofiţer. Adu-ţi aminte de faimosul proverb: „La târg sunt totdeauna mai mulţi măgari care se numesc Martin”; or, de ce ceea ce se aplică măgarilor nu s-ar aplica şi valeţilor de cameră? Şi apoi…
— Şi apoi?
— Gândeşte-te că domnul conte, atât de sever, atât de exigent cu oamenii săi, n-ar lua niciodată pe cineva în slujba lui decât după cele mai minuţioase informaţii.
— Ei bine, moş Latrace…
— Crezi că un om cinstit, cum trebuie să fie Martin ăsta, din moment ce se află în slujba domnului conte, ar fi putut să fie prietenul criminalului pe care-l cauţi dumneata?
— Vânătoarea a început, strigă Beaucadet întrerupându-l pe vânător. Iată-l pe Ramageau!
— Un copoi? zise Latrace.
— Da, un copoi cu cizme înalte şi care merge călare, răspunse Beaucadet, arătând în depărtare un jandarm ce gonea ca vântul.
— Haidem! Succes la vânătoare, domnule Beaucadet, zise vânătorul.
— Ei, aici contez pe dumneata. Vânătorii se ajută între ei. O mână de ajutor la nevoie, dacă dai peste tâlharul meu.
— Asta se înţelege de la sine, domnule Beaucadet, şi dacă vulpea mea îţi iese în cale, din moment ce rămâi la liziera pădurii, strigă tare ca s-o determini să se îndrepte spre câmpie…
— Fii liniştit, presimt că voi avea noroc la vânat şi poate chiar dublu, prinzându-l cu această ocazie şi pe acel netrebnic de braconier, acel pungaş de Bête-Puante, care mi-a scăpat de atâtea ori până acum.
Auzind cum braconierul era din nou ameninţat, vânătorul nu-şi putu ascunde o uşoară nelinişte. Ea scăpă însă subofiţerului, ocupat să-l privească pe jandarmul care sosea în galop. După un minut de tăcere, bătrânul zise:
— Vezi dumneata, domnule Beaucadet, la vânătoare nu trebuie să vânezi niciodată altceva decât fiara hăituită, altfel pleci cu coada între picioare, cum obişnuim să spunem noi, vânătorii. Astăzi mulţumeşte-te să vânezi lupul; mâine, vei vâna pisica sălbatică.
— Haida-de, moş Latrace! Ca vânător bătrân ce eşti, ai uitat că trebuie să dobori tot ce-ţi cade în bătaia puştii… fie un iepure, fie un cerb? Aşa că dacă Bête-Puante îmi iese în cale, va face cunoştinţă cu cătuşele mele. Ştiu bine că cei din ţinut îl susţin pe netrebnicul ăsta, că amărâţii de solognezi îl ajută să se ascundă şi nu-l denunţă niciodată pentru că se spune că se pricepe să le vindece frigurile. Dar cum Bête-Puante şi-a făcut prea multă vreme de cap, a venit vremea să-l închidem în colivie.
În acel moment, un ţipăt de pasăre, ascuţit, sonor, prelungit, porni din hăţişul des care mărginea liziera pădurii. Bătrânul vânător se înroşi şi tresări. Surprins de acel ţipăt neaşteptat, subofiţerul se înălţă în şa şi-şi ridică ochii, curios, către vârfurile verzi şi stufoase ale brazilor. Faptul îl împiedică să remarce emoţia bătrânului vânător, precum şi o uşoară mişcare a frunzişului în locul cel mai des al hăţişului ce mărginea drumul; şi totuşi, în clipa aceea nu adia nici cea mai slabă pală de vânt.
— Iată un strigăt urât de pasăre, zise Beaucadet.
— Cum, nu recunoşti ţipătul vulturului din Sologne? zise liniştit Latrace. Iaca, uite-l colo jos, a coborât să-şi înşface prada zburând razant peste lăstarii stejarilor. Ce aripi puternice!
— Unde, moş Latrace, unde?
— Colo jos, nu-l vezi, în stânga, lângă bradul acela răsucit? Iată-l că se înalţă din nou. Iată-l…
— Nu văd decât soarele… Eu n-am ochi de vânător ca dumneata. Dacă era vorba de tâlharul meu sau de Bête-Puante, l-aş fi văzut de la o sută de paşi. Dar iată-l pe Ramageau, vom avea veşti despre hăituială.
Într-adevăr, jandarmul pe care-l zăriseră cu câteva minute mai înainte, pe câmpie, ajunsese şi se oprise lângă grup. Calul acelui soldat scotea aburi pe nări şi era alb de spumă.
— Ei, cum e, Ramageau? întrebă subofiţerul.
— Domnule subofiţer, a început hăituiala. Ţăranii adunaţi pentru prinderea tâlharului au înconjurat din toate părţile pădurea din Aubépin şi se îndreaptă încoace, spre lizieră.
— Jandarmi! strigă Beaucadet pe tonul unui general cuvântând soldaţilor săi în momentul începerii bătăliei. Jandarmi! Lupta a început! Contez pe voi! Trageţi piedica pistoalelor… Luaţi-vă sabia în mână!
Şi domnul Beaucadet, umflându-se în pene în uniforma sa, făcu un semn protector vânătorului pe care-l lăsă la întretăierea drumurilor unde se afla crucea şi se îndepărtă, în fruntea celor cinci oameni ai săi, pe care-i aşeză ca pe nişte santinele la liziera pădurii.
În timpul acestor operaţii strategice ale lui Beaucadet, în depărtare se văzu apărând o trăsură descoperită în care se aflau două femei însoţite de mai mulţi călăreţi îmbrăcaţi în veşminte roşii şi urmaţi de servitorii ce duceau de dârlogi cai acoperiţi de cuverturi.
— Haideţi, haideţi, băieţi, zise bătrânul vânător celor care-l însoţeau; adunaţi haita; câinii să nu se îndepărteze; iată-i pe domnul conte şi compania.
Şi spunând acestea, Latrace coborî de pe calul pe care-l dădu în grija unuia dintre cei ce vedeau de câini, punând piciorul pe pământ cu scopul de a primi cu tot respectul cuvenit pe stăpânul său, contele Duriveau.
