Viewing Single Post
AnnaE
#0

Al saptelea sanctuar de Daniel Easterman

PARTEA

 

I

 

„Atunci să vă alegeţi cetăţile,

care să vă fie cetăţi de scăpare,

unde să poată fugi ucigaşul...”

 

                                                   Numerii 35:11

 

1

Cambridge, 198...

 

O pâclă deasă persista pe malul fluviului, plutind deasupra parapetului şi a stâlpilor de susţinere ai podului arcuit. O simţea învăluindu‑l ca o ameninţare nedesluşită, pe măsură ce se apropia de porţile înalte de fier care dădeau către Butt Close şi curtea estică a Colegiului Clare, retras discret între Trinity Hali şi Kings. Pietrişul cenuşiu şi rece scrâşnea sub paşi, şi se înfioră din nou, simţind îmbrăţişarea umedă a vântului tăios de noiembrie. În dreapta lui, pe malul opus al fluviului învăluit în ceaţă, fereastra înaltă dinspre latura vestică a Kings Chapel părea încremenită în cadrul ei din piatră marcată de trecerea vremii, prinzând şi distorsionând, în ochiurile de sticlă colorată, razele palide ale soarelui de apus. Văzută din interior, fereastra arăta, probabil, ca o explozie de scântei albastre şi aurii, născute din mănunchiul de raze frânte şi risipite asemenea unor pete de cerneală translucidă, picurată pe lespezile de calcar ce se întindeau până în pragul uşii masive.

Îşi continuă drumul şi curând priveliştea dispăru dincolo de zidurile colegiului, lăsând la vedere doar perimetrul strâmt al curţii. De jur împrejur, una câte una, luminile începuseră să se aprindă în încăperile tăcute. O dată cu lăsarea serii, liniştea, intimitatea tainică a vieţii universitare îşi făceau simţite prezenţa, ca întotdeauna în acel moment al zilei. Puţini vizitatori aveau privilegiul de a asista la asemenea clipe, rezervate pentru sine de bătrânul Cambridge în timpul lungilor nopţi geroase, când fluviul îngheţa sub suflarea rece a vântului iscat dinspre Fens.

Zgribulit de frig, John Gates se simţea stingher şi singur în lumea aceea tihnită, cu luminile pâlpâinde, animată doar de tremurul blând al limbilor de foc. Venise la Cambridge cu patru ani în urmă, pe când avea douăzeci şi unu de ani şi cerneala nu se uscase încă bine pe diploma de merit obţinută la Facultatea de Arheologie din Manchester – un provincial dureros de conştient de lipsa lui de experienţă academică, nehotărât, neiubit, nesigur de ceea ce‑i rezerva viitorul. În cursul primului trimestru petrecut la Kings descoperise dragostea şi astfel se împăcase oarecum cu acel ceva nedefinit care îl dezamăgise în viaţă. Louise rămăsese alături de el, îl suportase mai mult timp decât o făcuse vreodată altcineva, îndurase şi trecuse peste incertitudinile lui pesimiste, descoperise căldura în firea lui stearpă şi pedantă şi, în final, îl părăsise, copleşită de povara crescândă a propriilor ei îndoieli stârnite de el însuşi. Asta se întâmplase cu aproape un an în urmă. De atunci îşi petrecuse timpul călătorind până la extenuare şi terminase ultimul capitol al disertaţiei de doctorat, apăsat de regrete şi de sentimentul deprimant al inutilităţii. Părinţii nu‑l puteau ajuta, prieteni apropiaţi nu avea, trăia într‑o lume pustie, preocupat doar de cărţi şi de munca lui de cercetare.

Privi în urmă şi se înfioră. În spatele lui umbrele stăteau atârnate de zidurile goale, estompate din loc în loc de firicele de lumină. Năluci? Crăciunul trecut, Crăciunul acesta şi Crăciunul care va urma. Curând va sosi Crăciunul şi zăpada imaculată se va aşterne peste peluze, curţi şi alei. Toate nălucile din Cambridge se vor aduna pe străzi, privind ferestrele luminate şi ascultând colindele cântate în pâlpâitul luminărilor. Generaţii după generaţii de năluci, o succesiune de bărbaţi şi de femei care‑şi măcinaseră zilele în hrubele universităţii şi se stinseseră, păstrând încă pe vârful limbii gustul ceaiului cu lapte, cu părul de mult mort prins încă în dantela fină a chiciurei din dimineţile geroase. Anul acesta avea să li se alăture o prezenţă lipsită de trup, alunecând tăcută pe lângă vieţuitorii prinşi în mirajul sărbătorilor.

Cu gândurile la mii de kilometri depărtare de ruinele imperiului dispărut, lăsă în urmă ghereta portarului, trecând pe sub arcada joasă a porţii principale, spre Trinity Lane, acolo unde dispare în spatele clădirilor vechii şcoli. Coti brusc spre dreapta şi ieşi pe portiţa care dă spre aripa de vest a King Chapel. În spatele lui un profesor universitar ieşi din pasajul clădirii Senatului, pedalând fericit pe o bicicletă uzată, aşa cum făcea în fiecare seară de cincizeci de ani încoace. John mută teancul subţire de cărţi şi dosare din mâna stângă în cea dreaptă, ocoli prin spate capela şi păşi în intrândul dintre zidul acesteia şi peretele cenuşiu al clădirii Gibb. Când ajunse în dreptul uşii dinspre sud, tăcerea se risipi, făcând loc murmurului difuz al corului din interior, cu voci înăbuşite de blocurile grele de piatră ale zidului. Îşi privi ceasul. Era aproape ora patru – repetiţia începuse de vreo zece minute. Se pregăteau pentru slujba de începutul postului de Crăciun, de care îi despărţeau doar câteva zile.

Portiţa de fier pentru accesul enoriaşilor în portalul capelei rămânea încuiată până la 5:15, când urma să înceapă slujba de seară. Deodată, fără să ştie de ce, sări peste ea şi împinse uşa de la intrare. Pătrunse în naosul spaţios şi gol, învăluit de întunericul care abia lăsa să se distingă bolta în formă de evantai de deasupra capului. Doar în strana din dreapta pâlpâiau câteva luminări, iar flăcările lor şi umbrele alungite se unduiau parcă în acordurile muzicii. Preţ de o clipă se lăsă o tăcere profundă, apoi vocile se înălţară din nou, intonând un alt cântec. Îl recunoscu imediat: era o colindă din secolul al şaisprezecelea, „Remember, o thou man”, în aranjamentul lui Ravenscroft. Rămase nemişcat şi îşi îndreptă privirea spre coloanele încrustate ale căror vârfuri se pierdeau undeva în negura care învăluia tavanul. Gândurile îi zburară spre sărbătoarea Crăciunului.

 

Stând acolo, în naosul vast, învăluit de acordurile suave ale muzicii, avea senzaţia că atunci când va sosi duminica el nu se va afla printre cei prezenţi la slujbă, că viaţa lui la Cambridge se va sfârşi brusc. Iar dacă asta se va întâmpla cu adevărat, ce îi mai rămânea de făcut?

Ieşi în întunericul serii, sări din nou peste portiţă şi porni  spre locuinţa preparatorului său, profesorul Greatbatch, aflată în clădirea Bradley, lângă fluviu. Doctorul Greatbatch îl invitase la un pahar de sherry pe la ora patru, în compania celor doi examinatori, înainte ca aceştia să treacă la sarcina mult mai serioasă de a‑l perpeli, punându‑i întrebări legate de teza de doctorat. Aici, la Cambridge, tortura se practica în mod civilizat. În jurul curţii din faţă se aprinseseră luminile şi oamenii începuseră să se perinde prin poarta de la Kings Parade, scurtând drumul spre casă prin curtea colegiului. Paşii răsunau pe aleile îngheţate. Uşa clădirii Wilkins se închidea şi se deschidea, făcând loc studenţilor care intrau sau ieşeau din cancelarie. Se simţea ca o fantomă care trecea pe lângă ei, nebăgată în seamă, nevăzută, o siluetă subţire ca o umbră, strângând la piept teza, asemeni unei amulete care l‑ar fi apărat de un rău iminent.

Ajunse la Bodley, intră pe scara „Y” şi urcă grăbit treptele spre apartamentul lui Greatbatch, de la etajul al treilea. Profesorul era un tip bizar: membru în consiliul colegiului vreme de vreo douăzeci de ani, fusese căsătorit o scurtă perioadă de timp – cel puţin, aşa se zvonea – apoi trecuse printr‑o tragedie misterioasă şi se retrăsese în locuinţa în care trăia şi acum. Gates descoperise în acest bărbat uneori mohorât, de multe ori introspectiv şi ultrasensibil, prietenul şi mentorul de care avea atâta nevoie. Profesorul abia dacă intervenise în lucrarea lui Gates, dar conversaţiile purtate împreună, prelungite de nenumărate ori până în miez de noapte sau chiar mai târziu, îl călăuziseră pe nesimţite şi îi deschiseseră ochii asupra nuanţelor fine ale profesiunii sale. Pentru un om care nu pusese niciodată piciorul în Orient, Greatbatch vorbea extraordinar de bine araba şi cunoştea toate şantierele arheologice din sudul Arabiei, cu toate că nu participase la nici o expediţie şi nu ţinuse în mână vreo unealtă folosită în mod obişnuit la săpături. Greatbatch trăia în şi prin explorările şi cărţile altor oameni, însă putea extrage din ele lucruri care treceau neobservate pentru cei cu experienţă nemijlocită de teren, făcea corelaţii pe care aceştia erau incapabili să le sesizeze. Fără toate acestea, Gates simţea că ar fi rămas un dascăl competent şi truditor, însă datorită lui el dăduse frâu liber entuziasmului şi imaginaţiei, aşa că acum se simţea fermecat până şi de cele mai seci texte, iar praful stârnit de săpăturile arheologice de rutină împrumutase ceva din patina vieţii.

Deschise uşa din afară şi ciocăni scurt la cea de‑a doua uşă. Aceasta se deschise imediat şi în cadrul ei apăru Greatbatch, o siluetă înaltă, cu figura răvăşită, părul în dezordine, întruchipare desăvârşită a excentricităţii absolute la care visează profesoarele înăcrite şi elevele din ciclul inferior în timpul lungilor luni de vară ce premerg reînceperii cursurilor. Bărbatul uscăţiv se uită întrebător la Gates, ridică din sprinceană, apoi îl trase înăuntru.

— John, şopti el, ca şi cum ar fi împărtăşit împreună un secret de temut, vino repede înăuntru. Cred că afară e un ger de crapă pietrele. A trebuit să dau drumul la căldură şi cred că în curând va fi cald şi bine.

Gates se strecură înăuntru şi închise uşa cu grijă în urma sa. Dând brusc de căldură şi observându‑i pe cei doi bărbaţi stând în picioare, lângă fereastra din capătul opus al încăperii, se simţi cuprins de un sentiment de stânjeneală. Nici nu apucă să se dezmeticească bine că se trezi apucat de braţ de Greatbatch şi tras în viteză în direcţia celor doi străini, un bărbat brunet, în jur de vreo treizeci şi cinci de ani, şi un bătrân cu părul coliliu, care îi părea ciudat de familiar.

— John, dă‑mi voie să te prezint examinatorilor tăi, spuse Greatbatch, arătând cu dreapta către bărbatul mai vârstnic. Ai auzit, desigur, de reputatul profesor Paul Haushofer. A sosit azi după‑amiază de la Heidelberg şi am reuşit să‑l conving să rămână cel puţin până duminică.

Bătrânul avea un aer bolnav, cu faţa palidă şi trasă, cu trupul pipernicit ascuns în hainele ce păreau cu câteva numere mai mari. În timp ce îi întindea mâna, John se strădui din greu să găsească asemănarea cu chipul cu ochi mari, pătrunzători, din fotografiile pe care le văzuse. Haushofer îmbătrânise, probabil, rapid, îşi zise John, de vreme ce se schimbase atât de mult. Îi fulgeră prin minte gândul că bătrânul era pe moarte. Şi totuşi, mâna care o strângea pe a lui era puternică, iar ochii, plini de energie.

— Ei bine, zise bătrânul cu voce slabă, dar distinctă, sunt onorat să vă cunosc, în sfârşit, domnule Gates. Ilustrul doctor Greatbatch, aici de faţă, mi‑a povestit multe despre dumneata. Iar de curând ţi‑am citit teza. E o lucrare impresionantă. Le‑am povestit mai multor colegi despre ea. Mă faci invidios.

Gates tresări. Nu se aşteptase la aşa ceva. Dintre toţi oamenii la care ar fi putut apela să‑i citească teza, Greatbatch se oprise la Haushofer! Oare Greatbatch era, într‑adevăr, nebun? John zâmbi şi se încruntă în acelaşi timp, strângând mâna bătrânului. Se simţea ca un prost printre aceşti bărbaţi, cu pretenţiile şi ambiţiile lui de novice. Simţi din nou pe braţ mâna lui Greatbatch şi se întoarse să facă cunoştinţă cu bărbatul mai tânăr.

— John, îl cunoşti pe Peter Micklejohn, dar nu cred că v‑aţi văzut prea des, nu‑i aşa?

John scutură din cap.

— Nu. Când am venit aici, doctorul Micklejohn nu avea cursuri, apoi eu am fost plecat în călătorii de studii, aşa că nu ne‑am văzut decât rareori, la vreun cocteil.

Micklejohn chicoti. Era un bărbat scund şi îndesat, cu o barbă enormă, ca o tufă mică. Prietenii îl porecliseră „Piticul”, iar duşmanii „Omul din Cro‑Magnon”.

— Poate vom avea ocazia să îndreptăm lucrurile după ce se termină cu prostia asta. În vacanţă voi pleca la Buraimi, dar mai înainte aş dori să mă sfătuiesc cu dumneavoastră. E timp destul. Stabilim mai târziu, în seara asta.

Profitând de o pauză, Greatbatch se întoarse spre John.

— Bei un sherry? Sigur că bei. Înainte de a trece la treburi mai serioase.

O spusese zâmbind, dar John nu se simţea deloc vesel. Îmbată‑l mai întâi, cam asta era ideea.

Fără să aştepte răspunsul lui John, profesorul se duse la măsuţa pe care păstra carafa persană cu portretul lui Nasir al‑Din Shah şi o jumătate de duzină de pahare antice de sherry. Gates surâse nervos şi‑şi înăbuşi un oftat. În patru ani nu îndrăznise să mărturisească nimănui, cu atât mai puţin insistentului Greatbatch, că, de fapt, ura sherry‑ul, sau, cel puţin, marca seacă servită în majoritatea apartamentelor din incinta colegiului.

Cu paharele în mână, cei patru bărbaţi luară loc în jurul mesei de sufragerie. Lemnul bine lustruit capta lumina gălbuie, blândă, a aplicelor, reflecţia părea să fie încătuşată adânc, sub suprafaţa lemnului, într‑o altă lume, învecinată, dar totuşi atât de depărtată de cea în care se aflau ei, patru oameni aparţinând Europei modeme, ale căror vieţi şi gânduri erau prizoniere ale altei epoci şi ale altei regiuni a globului. Fiecare dintre ei avea în faţă câte un exemplar din teza lui Gates, împreună cu notiţele şi documentaţia de care aveau nevoie pentru dezbaterea din seara aceea. Greatbatch murmură câteva cuvinte de introducere, apoi îi dădu cuvântul lui Haushofer. Bătrânul îşi pironi privirea asupra tăbliei mesei, apoi ridică ochii, fixându‑l pe John.

— Domnule Gates, când am făcut cunoştinţă, v‑am spus că teza dumneavoastră este impresionantă. Nu am făcut‑o ca să vă flatez. Nu am nevoie şi nici nu doresc să vă laud. Ceea ce am spus este purul adevăr, am fost impresionat. Tăcu, respirând profund. Sunt un om bătrân şi de puţină vreme sunt foarte bolnav. Aţi băgat de seamă cum m‑am şubrezit. Curând voi muri, poate chiar înainte de Crăciun.

În încăpere domnea o linişte apăsătoare. Bătrânul continuă:

— Dar asta nu mă sperie. Trebuie să se întâmple, nu‑i aşa? Totuşi, mă bucur că v‑am citit teza. Promiteţi mult, domnule Gates, veţi ajunge departe. Mă bucură gândul că las în locul meu o persoană ca dumneavoastră. Mă simt uşurat.

În lucrarea dumneavoastră sunt câteva lucruri absolut remarcabile. Aţi făcut câteva descoperiri interesante şi aţi avansat teorii extrem de incitante. Desigur, nu sunt de acord cu toate, dar le găsesc foarte bine argumentate. Una dintre descoperiri este extrem de provocatoare, dacă vă conduce la ceea ce speraţi – sunt convins că ştiţi la ce mă refer. Ei bine, înainte de a discuta despre aceasta, cred că ar trebui să examinăm aspectele de rutină. Să vedem... Da, la pagina cincisprezece pomeniţi de existenţa vaselor din perioada târzie a Kassitului în mormintele Umm al‑Nar de la Abu Dhabi...

Deci a început.

În camera caldă, legănat de murmurul blând al vocilor şi de umbrele prelungi, John îşi vedea viitorul modelat în intervalul unei singure seri. De‑acum ştia că va obţine doctoratul, poate va fi încurajat să candideze la un loc în consiliul colegiului, că va fi sprijinit în obţinerea de fonduri, ajutat să facă descoperirea de care era sigur că îl aştepta anume pe el, cu condiţia să poată găsi oameni şi echipament pentru a începe săpăturile. Poate că nici nu va fi nevoie de săpături. Şi mai ştia că numele său va deveni sinonim cu acea descoperire, ca cel al lui Schliemann cu Troia, ori al lui Wooley cu Ur. Va face mai mult decât să ţeasă teorii în legătură cu trecutul, decât să scotocească printre ruine sumbre; el va readuce la viaţă o părticică din trecut.

Ceasul de perete de lângă şemineu ticăia monoton. Gazul şuiera, alimentând focul zglobiu din încăperea veche şi confortabilă. Afară începuse să ningă şi fulgii albi pluteau deasupra fluviului, aşezându‑se pe peluze şi acoperind cu un strat imaculat toate imperfecţiunile. Întrebările şi explicaţiile elaborate care urmau aveau puţină importanţă. Ceea ce conta era liniştea, sentimentul de apartenenţă, de siguranţă. John ar fi vrut ca seara să nu se mai termine, ca întunericul să învăluie la infinit Cambridge‑ul şi lumea, ca el să poată sta aşa, privind luminile reflectate de mobila lustruită din cameră, până la sfârşitul timpurilor.

Nici unul dintre ei nu auzi uşa deschizându‑se. Era un obicei încetăţenit în colegiu de a lăsa uşa descuiată atunci când locatarul se afla acasă. Oamenii se vizitau des. Uşa se închise cu un zgomot surd. În prag stătea un bărbat, cu chipul ascuns de penumbra din faţa intrării. Greatbatch înălţă capul, mijindu‑şi ochii spre uşă.

— Da, cine este? Tu eşti, Jonathan? Suntem în mijlocul unei discuţii care mai durează o oră sau două. Mă tem că nu te pot primi. Poate terminăm până la ora mesei şi ne vedem la cantină.

Bărbatul de lângă uşă nu spuse nimic. Apoi ieşi din penumbră. Nu era Jonathan. Nu era nici unul dintre locatarii scării „Y”. Era un bărbat tânăr, dar expresia feţei şi modul în care stătea erau ale unui bătrân. Avea o figură gravă, distantă, mai degrabă un scut decât o graniţă cu lumea din jur. Pielea îi era palidă, asemenea alabastrului. Lui Greatbatch îi amintea de o statuetă din sudul Arabiei, a unui zeu din alabastru pal. Era înalt şi suplu, dar bine făcut, nu slab sau lipsit de vlagă. Ochii îi erau ageri, dar fără să dezvăluie nimic. Purta haine în nuanţe deschise, asortate cu tenul. În general, aducea mai degrabă cu un manechin de mucava. Sub trenciul de culoare deschisă, descheiat la nasturi, se zărea costumul şi cămaşa în nuanţe asemănătoare. Nu era destul de gros îmbrăcat pentru iarnă; dar, în ciuda palorii feţei, nici un semn nu trăda că i‑ar fi frig. În mâna stângă ţinea o servietă încăpătoare.

Greatbatch se ridică şi se sprijini de spătarul scaunului. Avea o senzaţie stranie, de teamă, deşi îşi dădea seama că nu avea motive.

— Ascultă, nu poţi da buzna chiar aşa în camera cuiva. Poate cauţi pe altcineva. După cum vezi, suntem ocupaţi. Ar fi mai bine să te duci la portar.

Bineînţeles că bărbatul nu era dispus să facă drumul înapoi până la cabina portarului de la intrarea în colegiu.

Toţi patru se întorseseră şi îl priveau fix pe necunoscut. Acesta le vedea feţele mirate aplecate peste masă, ochii curioşi, nerăbdători să‑şi reia discuţia. Îşi aşeză servieta pe podea. Era de culoare neagră şi părea grea, ca şi cum ar fi conţinut documente de mare importanţă.

Simţind că‑şi pierde răbdarea, Greatbatch se apropie de străin.

— Îmi pare rău, dar trebuie să pleci. Poate că era un străin care nu vorbea engleza şi căuta un adăpost împotriva gerului. Dacă doreşti vreo informaţie, portarul te va lămuri cu plăcere.

Nu‑i plăcea individul. Avea o privire ciudată, dispreţuitoare, aproape de gheaţă, ca o pisică sălbatică. Apoi felul în care stătea, privindu‑l, fără să scoată o vorbă. Era neliniştitor.

Bărbatul scoase încet mănuşa strâmtă de pe mâna dreaptă şi o strecură în buzunarul interior al hainei. Când scoase din nou mâna, dădu la iveală un revolver lung şi negru, prevăzut cu amortizor. Greatbatch privi siderat cum pistolarul ridică arma grea, o strânge între ambele palme şi i‑o lipeşte de cap. Părea o farsă, dar, în realitate, era departe de aşa ceva. În spatele lui, colegii lui Greatbatch priveau uluiţi. Micklejohn se ridică în picioare, împingând scaunul în spate cu un gest hotărât. Un jaf armat, gândi Greatbatch, incapabil să creadă că i se întâmplă o astfel de enormitate. Va trebui să anunţe poliţia şi să întărească paza colegiului.

Degetul bărbatului apăsă uşor pe trăgaci, trăgându‑l în spate fără greutate, cu gesturi care trădau obişnuinţa. Se auzi un sunet înfundat şi sângele ţâşni prin rana din ceafa lui Greatbatch. Arma avu un uşor recul în momentul în care asasinul o ridică, retrăgând‑o din direcţia victimei. Gaura din fruntea lui Greatbatch se înroşi. Ochii i se lărgiră cuprinşi de oroare şi neîncredere. Genunchii i se muiară şi se prăbuşi fără un sunet pe podea, pătând covorul cu sânge.

În mintea lui John Gates începură să reverbereze sâcâitor cuvintele colindei:

 

Aminteşte‑ţi, o tu omule.

 

Trăia un coşmar. Un ucigaş care nu scoate o vorbă, Greatbatch împuşcat în propriul său sanctuar, moartea instalată în odaie. Micklejohn porni spre necunoscut, nehotărât cum să procedeze, furios din cauza revolverului, dar în acelaşi timp înfricoşat.

— Ce dracu’ se petrece?

Ţipătul păru slab şi ridicol, genul de vorbe rostite de actorii amatori pe scenă. Dar ce‑i poţi spune unui individ care tocmai ţi‑a ucis, cu sânge rece, prietenul? Care ţine încă în mână arma şi nici măcar nu‑i tremură degetele.

Nu era timp de gândire. Bărbatul ridică revolverul pentru a doua oară şi îl îndreptă spre Micklejohn. Bărbosul scoase un strigăt incoerent, ultimul înainte de moarte. Nu avu răgazul să scoată o vorbă. Se auzi un pocnet şi glonţul se înfipse exact între ochi, acolo unde nasul se îngemănează cu fruntea. Proiectilul trecu prin creier şi ieşi prin partea opusă, frânat de impactul cu oasele. Micklejohn căzu ca un copac retezat.

 

O, tu omule, o, tu omule.

 

Cu faţa la fel de gravă, fără să trădeze vreun sentiment de bucurie sau tristeţe, omul îşi continuă treaba. Îndreptă arma spre Haushofer. Din vârful amortizorului se ridica un fuior de fum albăstrui. Bătrânul stătea nemişcat, conştient că urma să moară, dar fără să priceapă de ce. Înţelesese că era atins de cancer, ba chiar acceptase ideea, dar ceea ce se petrecea îl depăşea. Degetul lipsit de culoare apăsă încă o dată pe trăgaci şi proiectilul zbură prin capul neamţului. Cu părul alb colorat în purpuriu de sângele şiroind bătrânul se prăbuşi peste masă.

 

Aminteşte‑ţi, o, tu omule.

 

John Gates se forţa să‑şi adune gândurile, să găsească vreo modalitate de a scăpa. Era imposibil să se întâmple aşa ceva, nu exista nici un motiv, nici o logică. Cu o clipă mai devreme, îşi văzuse tot viitorul perindându‑i‑se prin faţa ochilor, o viaţă lungă, dedicată cercetării şi descoperirilor. Iar acum, o clipă de nebunie ameninţa să şteargă totul, printr‑un simplu gest al unui asasin. Sângele i se urcă în cap. Îi era greaţă şi ar fi vrut să plângă. Încercă să articuleze câteva vorbe.

— Eu... zise, dar nu reuşi să mai adauge nimic.

Cuvintele i se opriră în gât. Nu era suficientă acea simplă declaraţie a existenţei sale ca persoană? Ce putea spune mai mult un om aflat în faţa morţii?

Bărbatul se întoarse spre el şi zâmbi. Era un zâmbet straniu, rece, dar, într‑un fel, înţelegător. Fără îndoială, sugera speranţa. De ce nu vorbea omul? Lui John îi trecu prin cap că era poate mut, ales tocmai din acest motiv ca să devină asasin în numele altei persoane. Se întrebă dacă toţi ucigaşii erau muţi, dacă tăcerea permanentă era calificarea pentru a deveni asasin plătit.

Brusc, i se păru important să afle aceste lucruri, dar acum când se afla faţă în faţă cu propriul lui călău, nu mai avea timp să pună toate întrebările care îi veneau în minte.

Observă că bărbatul avea pe obrazul stâng o cicatrice lungă, decolorată. I se părea oarecum banal ca un ucigaş să se plimbe cu o cicatrice pe faţă. S‑ar fi aşteptat ca asasinul să fie o persoană mai deosebită. Zâmbetul încreţi pielea de pe cicatrice. Ochii i se îngustară în timp ce arma se fixă asupra feţei lui John. Gates privi mâinile fascinat. Nu aveau nici cel mai mic tremur, nici un semn de nervozitate. Bărbatul mai făcuse astfel de treburi şi avea să mai facă. John îşi aţinti ochii asupra degetului care odihnea pe trăgaci. Gândurile îi alergau scăpate de sub control, obsedate de cuvintele colindei.

 

Timpul tău s‑a scurs.

 

Glontele îşi croi drum prin capul lui Gates, sfâşiind colinde şi rime, şi imagini de reni, şi toate amintirile, şi sunetele Crăciunurilor trecute şi prezente şi ale celor viitoare, amestecându‑le cu o masă informă de ţesut mort. Trupul i se prăbuşi pe masă şi picăturile de sânge începură să se prelingă pe paginile albe ale tezei de doctorat, asemeni unor boabe de vâsc.

 

 

 

 

 

Attachments