PDF Numele fiarei de Daniel Easterman carti de citit online

Prolog

Muzeul Egiptean

Cairo

3 ianuarie 1999

In acel an se aşternuse peste Egipt o iama ciudată. Nu cea mai rea dintre ele, ci sumbră şi lungă. Piramidele erau învăluite de pîclâ, fapt nemaiauzit. în valea mormintelor, odăile regilor demult morţi musteau de atîta ploaie. Felucile zăceau înţepenite pe Nil, tăcute, cu fusurile cîrmelor afundate în noroiul cleios.

Pe cîmpiile întunecate, femei cu braţe firave şi copii treziţi în orele reci, de dinainte de răsărit, însâmînţau orzul cu mîinile îngheţate. Era ploaie acolo unde nu plouase niciodată, ger unde nu fusese niciodată, păianjenii invadaseră casele victimelor neştiutoare, iar uşile celor care se sinuciseserâ erau deja ţesute cu pînzele lor. Era ca şi cînd minunile sau supliciile erau ceva obişnuit.

în moschei, preoţii propovâduiau sfîrşitul lumii. în Cairo, Shaykh Kishk profeţea din amvonul său venirea lui Dajjal. Anticristul cu un singur ochi. Spunea că paşii lui fuseseră auziţi chiar pe o alee îngustă din oraşul vechi. în Alexandria, un măcelar tăiase un viţel cu două capete. în Tanta, o evreică cu părul roşu născuse un monstru. în deşertul de lingă Wadi Natrun, căzuse grindină cît oul de porumbel. într-un coridor pustiu, în

Sayyda Zaynab, copilaşi cu mîini bătrinicioase se jucau cu tigva fărâ ochi a unei capre albe.

Bandajele se desfăceau ca fîşiile de mătase putrezită. Mişca scalpelul cu precizie, aproape cu bucurie, deschizînd un singur strat o dată, fiecare tăietură — un pic de moarte. Măreaţa moarte, tăcută ca o seară de iulie, parfumată şi imobilă trona pe masa înaltă cu grile. Apuca şi tăia, apuca şi tăia. Fîşiile de bandaj antic erau îndepărtate cu fineţe, netezite şi măsurate. Fiecare îşi avea locul ei peste barele metalice care înconjurau masa.

Vîrful bisturiului se lovi de prima amuletă. A’isha o scoase uşurel, cu respect. Era un sceptru de bronz, unul dintre sim­bolurile puterii. Lîngâ el era aşezat un ochi de faianţă albastră şi o grămadă de alte amulete fără o ordine simbolică: trei figurine reprezentîndu-i pe Maat, Horus şi Ra şezînd, trei scarabei obişnuiţi, unul în formă de inimă din nefrit montat în ramă de aur, un alt sceptru, două centuri şi un papirus.

De acum era sigură că mumia mai fusese desfăcută şi refăcută. De obicei, amuletele aveau o ordine precisă: scarabeul în formă de inimă pe sau alături de locul inimii, pe corp; ochiul pe incizia dreaptă prin care se scoseseră viscerele; sceptrele pe abdomen şi pe piept. Acestea erau amestecate şi prost amplasate, semn sigur că, într-un anumit stadiu, fuseseră folosite la desface­rea învelitorilor. Nu era ceva neobişnuit: jefuitorii de morminte activau în Egipt încă din vremea Regatului Vechi. Foarte rar se găsea un loc intact. Arheologii se considerau norocoşi să dea peste rămăşiţele lăsate de hoţi sau peste mumii reînfăşurate în grabă. Ea se considera la fel.

•  Este cu certitudine reînfâşuratâ, spuse.

Profesorul Megdi aprobă, înclinînd din cap.

•  Atunci nu e vorba de un alt Tutankamon.
•  Mă îndoiesc că ar fi, zîmbi ea.

Putea să vadă muzeul prin geamul biroului, dacă se ostenea s-o facă. Putea chiar să vadă fluviul, ca o bandă de lumini orbitoare şi, ceva mai în spate, Turnul din Cairo, obeliscul de 590 de picioare, care [îşnea nebuneşte deasupra insulei Gezira. Nu venise aici nici să viziteze muzee, nici să navigheze pe riuri şi nici să escaladeze turnuri, să admire privelişti. Era un tip prac­tic, un om care nu avea timp de pierdut.

îşi scoase haina de stofă şi o puse pe spătarul unui scaun. Pe podea zăcea o cutie de lemn, deschisă. Bărbatul se aplecă, smulse hîrtia cerată, maronie, de deasupra şi ridică un obiect greoi, învelit într-o pungă de plastic negru. îl aşeză pe masă şi începu să-l despacheteze.

Ştiuseră de la început că mormîntul fusese violat. Sigiliile originale de la intrarea principala în necropolă erau distruse. Un preot al Templului Iui Amon din Kamak aplicase altele noi pe vechile locuri, dar şi acelea fuseseră rupte. A’isha se aştepta să găsească foarte puţin înăuntru: un sicriu violat, cîteva fîşii de bandaje putrede, vreo mînâ sau vreun picior dislocate şi aban­donate în grabă. Cam toate mormintele erau pustii şi dezolante; valea păstra izul curţii unui antreprenor de pompe funebre. Era neliniştită. Neliniştită şi se temea.

Pe măsură ce mînuia bisturiul, îşi amintea de ultima cale de acces în mormînt, de zgomotul hîrşit al lespezii de piatră cînd fusese dată la o parte. în piatră erau tăiate trepte abrupte, pereţii tunelului erau pictaţi în culori surprinzător de strălucitoare la lumina lămpii. Flacăra trezise o lume adormită. îşi amintea primele chipuri, zei palizi şi tăcuţi, pe partea stîngâ a unui cori­dor lung, în pantă, îndreptat spre o uşă sfărimatâ.

Termină de despachetat arma. O variantă mai scurtă a puştii-mitralieră MPK, o armă de mare putere, de fabricaţie ger­mană, apărută prin 1963, încă foarte populară. O ridică cu grijă, legănînd-o în braţe, şi simţi cum i se acopereau degetele cu o' peliculă fină de vaselină.

Pe masa din faţa lui stăteau patru serviete. Negre, imperso­nale, identice; erau aşezate una peste alta, dreptunghiular. O ridică pe cea de deasupra şi o puse pe tăblia mesei. Părea foarte grea. Formă cifrul încuietorii cu degetele lui lungi, experimen- iute. Capacul fîşîi dînd la iveală un suport cu crestături speciale în care fuseseră aşezate mostre de echipament minier, bucăţi din metal solid aduse tocmai din Anglia, în speranţa deschiderii unei noi pieţe de desfacere cu ajutorul Corporaţiei Miniere a Statului Egiptean.

Megdi privea netulburat felul în care ea punea, cu ajutorul pensetei, resturi de insecte în plicurile mici de plastic. Un gîndac mic, Necrobia rufipes, pătrunsese adînc în bandaje, mai erau pupe şi larve ale altor paraziţi neidentificabili; fiecare proba era etichetată, numerotată şi pusă separat pentru o analiză microsco­pică viitoare.

Bandajele erau impregnate cu foarte puţin bitum, fapt îmbu­curător pentru ea. Alţii avuseseră nevoie de fierăstrău cu lanţ pentru a putea îndepărta carcasele de pe mumiile ale căror învelişuri se solidificaseră ca betonul. Aceste proceduri erau lipsite de eleganţă, implicînd un risc mare şi, cu atît de puţine mumii rămase, trebuia evitate pe cît posibil.

Cei de la muzeu se împotriviseră cu înverşunare executării acestei desfâşâri. Începînd cu dezvelirea mumiilor regale găsite la Dair al-Bahri şi în Valea Regilor, consiliul de administraţie al Muzeului Egiptean nu permisese efectuarea de cercetări pe corpuri din patrimoniul lor. Ultima acţiune de acest fel avusese loc în Anglia, la Muzeul Bristol, în 1981, cînd mumia lui Horemkenesi, un preot lipsit de importanţă din vremea lui Ram- ses al II-lea, fusese curăţata de bandaje pentru a putea fi oprită deteriorarea cauzată de săruri alcaloide.

A’isha îşi susţinuse cazul cu argumente asemănătoare. Gâsiserâ opt corpuri în mormînt şi nici unul nu se prezenta prea bine. Feşile fuseseră date la o parte în frenezia căutării de aur şi bijuterii. La un moment dat, umezeala pătrunsese adînc şi provo­case stricăciuni mari. Mumia de pe masă, pentru care nu aveau un nume, doar un număr de cod, j3, avea urme de putregai. Era limpede că bandajele fuseseră deranjate, însă interiorul, verifi­cat cu raze X, părea a fi intact. Razele X şi folosirea unui inten­sificator de imagine revelaseră scheletul unui bărbat înjur de cincizeci şi cinci de ani, inalt de cinci picioare, fârâ fracturi sau urme de boli ale sistemului osos. Un specimen excelent pentru investigare care, lăsat în magaziile din subsolul muzeului, ar fi putrezit, pur şi simplu. Membrii consiliului de administraţie consimţi seră.

Deşi arma nu era încărcată, nu riscă. Mută selectorul în poziţia ,D“ şi lăsă percutorul în jos; apoi, ţinînd corpul armei într-o mină, apăsă pe arcul opritor care bloca cuiul de legătură. Cuiul ieşi cu uşurinţă, permiţînd detaşarea minerului şi a ţevii de corpul armei.

Ea găsise mormîntul; nu din greşeală, ci în urma unei sortări minuţioase de date, a unei insistenţe asidue pe o pistă nesigură. Existase o posibilitate - nu mare, dar incitantă - aceea că se legase de lipsa rămăşiţelor cîtorva faraoni, din ascunzâtorile descoperite înainte. In perioadele mai recente, era ceva obişnuit ca preoţii, găsind morminte regale deschise şi jefuite, să trans­fere corpurile zbîrcite ale regilor şi ale reginelor în locuri de odihnă mai sărăcăcioase, dar mai sigure în faţa hoţilor. Numai descoperirea, singură, îi putea aduce consacrarea.

Făcu încă o incizie. în spatele ei, Butrus, asistentul ei, îndreptă camera video în direcţia mesei, înregistrînd fiecare etapă a investigaţiei. în 1975, în Anglia, doctorul Rosalie David desfăşurase o mumie în văzul lumii, în faţa camerelor de tele­viziune. Ideea fusese analizată şi respinsă de către autorităţile muzeului pe considerentul că Guvernul nu ar aproba. Musul­manii drept-credincioşi s-au opus întotdeauna disecţiei de cadavre. Acum existau temeri şi din cazuza climatului. Exami­narea şi deschiderea publică a unei fiinţe umane, oricît de antică, oricît de degradată, putea să stîrnească încălcări ale legii, nedorite. Consiliul de administraţie nu putea să uite că, în 1981, preşedintele Sadat închisese camera mumiilor din muzeu, ca musulmanii să nu aibă motiv de nemulţumire. Cîteva luni mai tîrziu, nu multe, era mort, ciuruit de gloanţele unui asasin.

La capătul unei feşi era o inscripţie hieroglifică lungă, un pasaj din Cartea morţilor: „El stă deasupra pilaştrilor lui Shu, ridicat la cer de Ra. El este cel care împarte anii, gura lui este ascunsă, gura lui este mută, cuvintele vorbite de el sînt secrete, împlineşte eternitatea şi are viaţă veşnică asemenea lui Hetep.“

Peste puţin timp, doar peste puţin timp, îi va putea privi faţa. Dintre toate popoarele antice, numai egiptenii şi-au conservat cadavrele, ca generaţiile viitoare să le poată vedea feţele. Nimeni, niciodată, nu va putea să uite faţa lui Cezar sau a lui Constantin. Dar ea stătuse cîndva într-o cameră, în tăcere, rece ca piatra şi tremurînd, singură. într-o seară încremenită, cu ochii pe trăsăturile lui Usima’re-setpenre’, Ramses cel Mare. Alexan­dru era ţârînâ, Saladin, ţărînâ, Napoleon, de asemenea, însă ea, într-un moment de amărăciune, văzuse faţa adormită a lui Tuthmosis al Il-lea, învingătorul de la Megiddo. Faţă în faţă, vii şi morţi, fragilitatea oaselor şi fluiditatea sîngelui.

Cu grijă, scoase percutorul, apoi demontă ţeava, ţinînd corpul armei ferm in timp ce presă închizătorul cu un deget. Deşurubînd piuliţa de la capătul ţevii, o scoase din funcţiune.

Ea îndepărtă primul strat de bandaje de la gît şi de la cap. El stătea asemenea unui amant pe care îl dezbrăca. Membrele lui primeau mîngîierile ei în tăcere, cu răbdarea morţii.

- Ce vrei să fii cînd vei creşte? O întrebase maicâ-sa cînd împlinise nouă ani. O întrebare ciudată pentru o fetiţă egipteană. Ce speranţe puteau să-şi pună majoritatea fetelor dintr-o lume ca aceea? Căsătorie şi familie. Mîngîierile şovăielnice ale unor bărbaţi cu mult mai în vîrstâ decît ele.

Părinţii A’ishei erai oameni educaţi şi progresişti, exponenţi înverşunaţi ai panarabismului lui Nasser, beneficiari ai politicii iftitah a lui Sadat. Răspunsese la întrebarea mamei sale fără să se gîndeascâ:

-Athariyya — arheolog.

Femeie arheolog, mai precis din punct de vedere lingvistic.

De la patru ani, în fiecare an, ea şi părinţii ei participaseră la festivalul de primăvară Shamm al-Nasim lîngâ piramidele de la Giza. La acele picnicuri minease ouă colorate, peşte sărat şi se jucase singură la umbra monumentului lui Khufu. Privise în sus, de fiecare dată, la construcţia masivă din piatră, intimidată şi înfricoşată de prezenţa implacabilă, curioasă să afle ce se ascunde în interior, ce întunecimi, ce lumini, ce umbre. Era ca şi cînd îi stîmea amintiri sumbre, pe care un copil nu era posibil sâ le aibă.

Cu ocazia celei de-a a noua aniversări intrase prima oară în Muzeul Egiptului, pe sub portalul înalt, susţinut de cei doi stîlpi albi. Mama ei o condusese direct la etajul întîi, în aripa de nord-est, în sălile unde erau expuse comorile lui Tutankamon. într-o cameră prelungă, din dreapta casei scărilor, era expusă masca mortuară de aur a tînârului rege, într-o vitrină de sticlă. Era cel mai frumos lucru pe care A’isha îl văzuse vreodată. Zăbovise privind geamul de sticlă, neputîndu-şi dezlipi ochii. Figura aceea, cu buze aurite, avea ochi negri de obsidian în a căror luciu şi adîncime îşi vedea oglindita propria imagine.

Se plimbaseră ore întregi prin sălile înalte, vrăjite parcă, îmbibate de aroma trecutului. Peste tot erau măşti de aur, cutii de fildeş, lămpi de alabastru încrustat şi vase din lapislázuli. Pe măsură ce înainta, copilăria părea să cadă de pe ea ca o haină, greutatea piramidelor se ridica de pe sufletul ei mic şi se trans­forma în funigei. Aurul secular şi picturile care-i reprezentau pe zei treziseră în ea ceva care urma să nu mai adoarmă niciodată.

Acum se transformase în chirurg şi folosea un bisturiu cu care tăia timpul pentru a putea să ajungă în miezul lucrurilor. Era la ultimul strat. Era sigură. Feşele erau lejere şi se desprindeau la o simplă atingere. Urma sâ-i aparţină curînd; era ca un act de seducţie în care el era mireasa ei. Ar fi vrut să se aplece sâ-i sărute buzele ascunse, să-l readucă la viaţă cu o singură suflare. Cu o mişcare precisă şi atenta tăie cu vîrful bisturiului de-a Iun- gul braţului, de la umărul sting pina la încheietura mîinii. Dorea ca faţa să râmînâ la urmă.

Scoase o piesă din servietă şi o puse pe birou, lingă arma demontată. Piesa se desfăcu în două jumătăţi precise. In interior, metalul fusese modelat intr-o formă care se potrivea cu mecanis­mul de declanşare a puştii-mitralieră Walther. Montă mecanis­mul de declanşare, apoi puse la loc cealaltă jumătate a piesei. Făcu aceasta cu fiecare piesă de metal, pe tind, apoi le duse pe un banc pe care se aña un echipament de sudură. Cele două jumătăţi ale pieselor urma să fie sudate laolaltă, apoi pilite pînă arătau ca noi.

La destinaţie, întregul procedeu urma să fie inversat, încărcătoarele urma să fie expediate separat. Merită efortul, se gîndi el. Merită orice efort.

în dreptul încheieturii, lama bisturiului scrîşni peste un metal, o brăţară care fusese observată la analiza cu raze X. Prin incizia îngustă aurul luci o clipă. Poziţia acestei brăţări, fiind neobişnuită, crease deja discuţii aprinse. Bijuteriile ornamentale pe mumii erau ceva comun, indiferent dacă era vorba de femei sau bărbaţi, dar foarte rar se întîmpla ca piesele să se descopere pe corp direct, nu în afară, deasupra bandajelor.

Puse bisturiul deoparte şi începu să jupoaie ţesătura de lînâ care arăta ca o coajă subţire. îşi mişca degetele rapid, metodic, dovedind că era obişnuită cu această operaţiune. Pe măsură ce pătrundea mai adînc, începu să-şi dea seama că ceva era greşit, că lucrurile nu stăteau cum ar fi trebuit. Bandajele se desfăceau, lărgindu-se, pe măsură ce trăgea de ele. Dedesubt, în loc de piele veştejită era ţesătură, ţesătura groasă a unei mîneci. Urzeala şi aspectul erau în neregulă, complet în neregulă.

Simţi că inima începe să-i bată nebuneşte. Avea senzaţia câ-i sare din piept. Degetele îi deveniseră neîndemînatice, lucruri greoaie care acţionau independent de voinţa ei. Le privea cum desprindeau bandajele putrede şi cum ieşea la iveală ţesătura întunecată. Simţea, aţintiţi asupra ei, ochii lui Megdi, îi simţea confuzia. Ea însăşi depăşise perplexitatea şi trecuse spre altceva complet diferit, spre frică, spre refuz, spre negare.

Brăţara de aur de pe mîna prinţului ei mort, galbenă pe oasele albe, deveni vizibilă. Ea apucă uşor braţul şi îl întinse un pic într-o parte. Camera începuse să se învîrtă cu ea şi-şi auzea inima bâtînd undeva, departe.

- A’isha, strigă cineva, A’isha, te simţi bine?

Ea zîmbi, se încruntă şi-şi scutură capul. Se sprijini de marginea mesei cu o mînă. în cealaltă ţinea încheietura moartă, nefirească şi indestructibilă ca un păcat. îl auzi pe Butrus inspirînd adînc şi zgomotul camerei video scăpate din mînă.

în mîna ei, pe o încheietură de oase, arâtînd ora cinci şi un sfert, un Rolex reflecta lumina albă a becului din tavan.

în anul acela, peste Egipt se aşternuse o iama ciudată.

„Al doilea «vai» a trecut; al treilea «vai», iată, vine degrabă.“

Apocalipsa Sf. Ioan, 11:14

Capitolul unu

Londra

3 septembrie 1999

Apelul fu recepţionat la cinci şi douăzeci şi trei de minute dupâ-amiaza. Durase exact şapte secunde şi nu fusese urmărit. In ziua aceea se înregistraseră deja douăzeci şi şase de apeluri, toate false, însâ acesta era cel aşteptat. In primul rînd, vorbitorul folosise un cuvînt de cod, INLA, actualizat „Carryduff‘. în al doilea rînd, cunoştea diferenţa dintre Poliţia Britanică de Trans­port şi perechea ei de la Ministerul de Interne şi avea numărul de telefon al camerei de control al B.T.P. Oricum, avuseseră deja loc două explozii la două dintre gările principale în sâptâmîna care trecuse. Nimeni nu era dispus să rişte.

Primele bombe explodaseră la Euston, luni, şi uciseserâ trei gurâ-cascâ, rănind grav alţi patruzeci şi doi; la Paddington, marţi, mutilînd o poliţistă care asigura ordinea într-o intersecţie aglome­rată. Miercuri şi joi se resimţise panica în toată capitala şi în cîteva gări provinciale pe traseul Newcastle-Portsmouth. Societatea de cale ferată engleză făcea tot posibilul să ţină în

mişcare transporturile în toată ţara. Starea din ce în ce mai proastă a autostrăzilor, îmbinată cu ceaţa groasă, constituia un imperativ în menţinerea în funcţiune a întregii reţele de căi ferate.

Toate apelurile telefonice avuseseră o notă bizară. Anunţurile pentru bombele de la Euston şi Paddington conţinuseră cuvinte de cod autentice, foarte cunoscute brigăzii antiteroriste a Scotland Yardului. Codurile respective, însă, aparţineau unor organizaţii complet diferite: primul, Frontului Popular de Eliberare a Palestinei; cel de-al doilea, unui grup de gherilă americană fondată în Beirut în 1975. Nici una nu avea motive evidente de a „planta“ bombe în locurile publice din Londra. INLA avea.

în jurul orei cinci şi douăzeci şi opt de minute, şeful gării King’s Cross fusese anunţat că una sau mai multe bombe urma să fie plasate în zonă. Poliţiştii erau deja la datorie în şi în afara gării, atît cei de la B.T.P., cît şi cei şase oameni „împrumutaţi“ temporar de la Met. Aceştia, împreună cu personalul gării, deşi toată sâptămîna exersaseră din greu la eliberat platforme, maga­zine şi bufete, avuseseră nevoie de patru minute pentru a reuşi să scoată din gară ultimul civil.

Era ora cea mai de vîrf a zilei de vineri şi nimeni nu era fericit. Se făcuseră deja cozi imense la trenul 1800 pentru Edin- burgh, un tren care ducea o mulţime de navetişti care se îndrep­tau spre nord-estul Angliei şi în Scoţia, după o sâptâmînâ de muncă grea în marele oraş. îi aşteptau acasă soţiile şi copiii. Cei care făceau naveta pe distanţe mai scurte, Cambridge şi Ely, ar fi devenit şi mai iritaţi dacă erau amînaţi pentru o cursă mai tîrzie. Era cea mai rea zi posibilă, la ora cea mai proastă.

în timp ce ultimii pasageri îşi croiau drum, obosiţi, afară, în ploaia măruntă şi cenuşie, se auziră primele sirene cum se apropiau pe şoseaua Euston prin St. Pancras. Participanţii la traficul de pe şoselele Pentonvile, Caledonian şi Gray’s Inn cooperau. Lumina intermitentă a girofarurilor cădea pe feţele singuraticilor râmaşi în ploaie. Echipele de intervenţie înce­puseră să sosească, formînd o aglomeraţie de maşini de poliţie şi altele tip Sierra, fără sigle.

Primii veniţi fuseseră membrii brigăzilor antiteroriste şi de geniu, urmaţi la cincisprezece minute de brigada specială şi experţii genişti ai Ministerului de Interne. Armata era încă pe drum. Din maşini coborîrâ bărbaţi cu feţe crîncene, îmbrăcaţi în haine obişnuite. Li se alăturară rapid ofiţeri superiori de poliţie, într-un consiliu rapid asupra tacticii de acţiune.

Abia acum începea partea cea mai rea: scotocirea, scrupu­loasă şi lentă, ţol cu ţol, a uriaşei construcţii, în contratimp cu un ceas care, cu fiecare ticăit, se apropia mai mult de ora următoarei explozii. Dacă exista cu adevărat vreo bombă.

King’s Cross nu prea era un loc potrivit pentru plasarea bombelor. Cele cîteva cafenele şi chioşcurile unde se vînd sandvişuri, din jurul gării, sînt de calitate inferioară, cu clientela formată din pungaşi, codoşi şi prostituate. Nu era vorba de magazine, cu atît mai mult, cu cît la acea oră a după-amiezii de vineri toate erau închise. Hotelurile ieftine şi pensiunile, care erau în capătul opus al şoselei Euston, nu ofereau decît posibili¹ tatea unui ceai şi a unei farfurii cu biscuiţi.

Nu rămăsese nici o altă modalitate de ieşire, în afara mersu­lui pe jos. Intrările tunelurilor subterane fuseseră închise în cele cîteva minute care au urmat avertismentului. Autobuzele şi auto­turismele erau prinse în coloane care se prelungeau la nesfîrşit. în fond, nu era nici un punct de referinţă în socotirea cozilor. Toţi cei strînşi pe străzile din zona gării erau acolo dintr-un sin­gur motiv: să plece la sfîrşit de sâptâmînă, week-end care se scurta cu fiecare minut ce trecea.

în incintă, echipa de dezamorsare aştepta să primească ordinul de începere. Erau patru ofiţeri experţi în tehnica muniţiilor, dotaţi cu echipament de protecţie EOD, seturi de sonde Allen, detectoare cu prelungitoare, oglinzi, magneţi şi dispozitive pentru încuietori. Nu păreau a fi nici calmi, nici nerăbdători. în caz că exista vreo bombă, ei erau aceia care urma să se ocupe de ea, dacă era posibil. în acel moment nu conta cui aparţinea bomba sau de ce fusese „plantată”. Important era dacă exista, cît de mare şi de urîtâ era. Pluralul constituia o altă posi­bilitate.

Conform unui regulament aplicat în 1991, cu ocazia altor „plantări“ de bombe în gări, din King’s Cross fuseseră eliminate locurile de depozitare posibile pentru dispozitive explozibile, cum ar fi containere pentru hîrtii, cutii poştale, cutii pentru colete de binefacere. Compartimentul pentru obiecte pierdute era închis de zile întregi. Cercetarea holului principal al gării şi a plat­formei era o chestiune de rutină. Magazinele şi cafenelele prezentau un grad mai mare de dificultate. Trebuia să fie siguri. Situat deasupra panoului de afişare a mersului trenurilor, acum orb, ceasul îşi mişca arătătoarele neîndurător. Căutătorii se deplasau în tăcere, acompaniaţi doar de propriile lor bătăi de inimâ.

Responsabilul cu supravegherea urma sâ fie obiectul unui rechizitoriu neconcludent. în final „ţapul ispăşitor“ va fi împins atît de jos în linia administrativă, încît va fi pierdut din vedere pentru totdeauna.

De-a lungul trotuarelor din jurul gării primăria amplasase, cu chibzuinţă, cîte un coş pentru hîrtii, sub fiecare stîlp de ilu­minare, în scop igienic; mîndrie civică. Erau douăzeci şi şapte de asemenea coşuri, fiecare adînc de trei picioare, şi erau golite în fiecare zi.

în seara aceasta, coşurile respective erau înconjurate de o mulţime de navetişti deprimaţi. Bărbaţi şi femei se sprijineau de ele, îşi puseserâ bagajele sub ele, genţile deasupra lor, scuturau scrumul ţigărilor în ele, fârâ să se gîndeascâ. Ploaia măruntă cădea pe ele şi pe conţinutul lor, ca un soi de somnolenţă.

Explodară. Nu concomitent, ci la intervale de zece secunde, timp suficient pentru a crea panică, dar insuficient ca cineva să apuce să fugă. Dacă ar fi ştiut în ce direcţie să se îndrepte, dacă mai exista vreo direcţie care să merite să fugă spre ea.

Auziră exploziile în gară, una după alta, bubuind în aerul serii pînâ cînd li se păru că nu se vor mai opri niciodată, ca un coşmar care se repetă, ale cărui reluări nu conţin speranţa trezirii. Abia apoi, într-un sfîrşit, se aşternu liniştea groasă, vîscoasă, înăbuşind străzile. Cîteva clipe mai tîrziu, conştientizară urletul. Un urlet pe care nu-1 va uita nimeni cît va trăi.

Capitolul doi

Tom Holly întîrziase. Era unul dintre acei nenorocoşi care izbuteau sâ nu fie punctuali în nici o ocazie, căruia soarta îi destinase un loc codaş în linie. La şcoală, petrecuse multe cea­suri însorite în suferinţa reţinerii după cursuri, scriind la nesfîrşit scuze pentru diferite întîrzieri. Ca adult, întîrziase la propria sa nuntă, la naşterea ambelor fiice şi chiar la înmomiîntarea mamei sale. La cinematograf, teatru, biserică, îşi atrăgea singur injuriile, foşnind prin întuneric în căutarea unui loc, în timp ce alţii urmăreau acţiunea sau stăteau în picioare cîntînd psalmi.

Azi nu conta. Azi toţi întîrziaserâ, toţi erau agitaţi. Exploziile din King’s Cross aruncaseră capitala într-o dezordine dureroasă. Fiecare gară a unei linii principale fusese evacuată; împreună cu străzile înconjurătoare. Staţiile de metrou fuseseră închise rapid. Cordoane de poliţişti supravegheau toate intersecţiile. Nu puteai sâ iei nici un taxi, iar cei care se consideraseră norocoşi sâ urce într-unul erau acum invidioşi pe trecătorii pătrunşi de ploaie, pe măsură ce traficul se bloca în intersecţiile importante.

Tom auzise despre explozia bombelor cu puţin înainte sâ părăsească Vauxhall Elouse. Un moment se gîndise că vor fi con­semnaţi cu toţii în cazul în care atentatul se dovedea a fi lucrătura vreunui grup din Orientul Mijlociu. Se vorbea deja că ar fi mînâ irlandeză. Tot departamentul răsufla cu o uşurare umbrita de veştile triste care completau dimensiunile masacru­lui. Oprindu-se doar s-o sune pe Linda, sfâtuind-o sâ nu iasă din casă, Holly îşi încuie biroul - era şeful Biroului din Egipt, din cadrul Serviciului Secret Britanic - şi îşi croi drum afară în burniţa neîntrerupta. Era ora optsprezece şi patruzeci şi cinci de minute.

Vauxhall House era amplasata la sud de Lambeth, nu prea departe de Century House, acum dărăpănată, clădire care servise drept cartier general al S.I.S. pînâ cu cîţiva ani în urmă. Con­strucţia cea nouă avea vedere peste Tamisa, spre Tate Gallery şi spre acoperişurile Catedralei Westminster. Holly traversase flu­viul pe Vauxhall Bridge şi îşi continua drumul pe partea de est a Palatului Buckingham, luînd-o pe o scurtătură. La un moment dat, auzise, pierdut în depărtare, sunetul sirenelor. Cei care asigu­rau paza la palat erau vizibil agitaţi.

Clubul, al cărui membru Tom era de mai bine de douăzeci de ani, era „Royal Overseas League“ din Park Place. Ii satisfăcea exigenţele: nici prea pretenţios, nici din cale-afarâ de rigid, era ieftin, un factor important pentru un salariat al S.I.S., fără un venit suplimentar, dar suficient de elegant pentru întîlnirile care nu necesitau protocol, cu prieteni şi parteneri. Era plasat cam la jumătatea distanţei dintre Ministerul de Externe, Ambasada Egiptului şi Ambasada Statelor Unite. Erau admişi şi bărbaţi, şi femei, fără discriminare. Nu era un loc unde lumea vîna celebrităţi; în caz că le recunoştea, acest lucru nu era comentat.

Întîlnirea din seara aceea urma sâ fie puţin diferită de cele obişnuite. Tom n-ar fi dorit sâ fie văzut de cine nu trebuia; n-ar fi vrut sâ-i fie puse întrebări. O stradă lăturalnică ar fi fost de preferat, dar se hotârîse că nu. Dacă era urmârit - în ultima vreme presupunerile în acest sens se transformaseră în certitu­dine - o evidenta întîlnire secretă cu Michael Hunt şi Ronnie Perrone n-ar fi fost menita decît sâ atragă atenţia mai mult. Întîlnindu-se toţi trei la R.O.L., n-ar fi decît trei vechi prieteni care deapănă amintiri şi beau împreună într-o seară. Nu părea un alibi solid, însă nu era în postura de a lăsa sâ-i scape ocazia.

Michael îl aştepta în foaier. Purta un trenci învechit, şifonat, scos de la naftalină special pentru această excursie la Londra, pantofi mult prea subţiri pentru vremea de afară, iar acolo unde Tom îşi amintea un păr negru ca pana corbului apăruseră urme argintii. Se ridică în picioare şi zîmbi cu stîngâcie cînd îl văzu pe Tom intrînd.

•  Michael, te rog să mă ierţi. Ar fi trebuit să sun de undeva. Am fost nevoit să vin pe jos. S-a încurcat totul în oraş. îşi privi ceasul. Era aproape de ora douăzeci. Dumnezeule, nu mi-am imaginat că e aşa de tîrziu. Mulţumesc că ai stat atît.
•  N-am avut unde să mă duc în altă parte, răspunse Michael.
•  Ei bine, ai fi putut încerca la Ritz. E după colţ.
•  Nu e genul meu de local. După cum bine ştii.

îşi dădură mîinile cu nervozitate. Trecuseră trei ani. Aproape patru. De pe faţa lui Tom, zîmbetul se şterse după ce-şi trase mîna din cea a prietenului său.

•  Michael, îmi pare rău. De tatăl tău.

Acesta dădu din cap. Sosise de la Cairo în aceeaşi după-amiazâ în ziua următoare trebuia să fie la Oxford, să participe la înmormîntarea tatălui său.

•  E mîine dimineaţă la ora unsprezece. Ai să fii acolo?

Holly încuviinţă din cap.

•  Mi-ar face plăcere, da. Dacă Paul n-o să obiecteze în legătură cu prezenţa mea.

Paul, fratele lui Michael, preot catolic, nu era de acord cu Tom şi ateismul manifestat ocazional de acesta. El urma să ofi­cieze slujba de înmormîntare.

•  Nu-1 va deranja. Tu eşti un prieten vechi. Tatei i-ai plăcut, ceea ce nu se poate spune despre multă lume. Oricum, mîine nu va fi aglomeraţie în cimitir.
•  Nu. Presupun că nu. Uite ce e, Michael, spuse Tom în timp ce-şi scotea haina din care picura apă. De ce nu intrăm? La început putem bea ceva, după care putem hotărî dacă şi mîncâm. Sau eşti flâmînd? Michael zîmbi şi dădu negativ din cap. Scuzâ-mâ o secundă, Michael.

Tom se răsuci, îşi depuse haina la garderobă, primi un tichet şi îl întrebă pe portar:

•  M-a căutat un domn cu numele de Perrone?

Acesta îi răspunse cu o mişcare a capului.

•  Mă tem că nu, domnule Holly. Nimeni în afara domnului cu care tocmai aţi vorbit.
•  înţeleg. Se prea poate să fi fost reţinut. Cînd apare, te rog sâ-1 îndrumi sus. Ştie drumul. Vom fi la bar.
•  Prea bine, sir.

Holly dădu să plece, dar se întoarse imediat.

•  John, care e ultima noutate de la King’s Cross? E ceva?

Faţa portarului se încrîncenă.

•  Am auzit că sînt optzeci şi trei de cadavre, sir. Ar putea fi peste o sută cînd se va termina. A fost ca o clipită, ca bliţul, numai câ asta seamănă a război. E vorba de slnge rece. E viciu. Mai râu decît viciu. Ar trebui sâ-i alunge pe toţi irlandezii acasă la ei.
•  Da, John, este ceva mai râu decît viciul. Cu mult mai râu.

Holly inspiră adînc şi se întoarse spre prietenul său. Cît de

puţine cunoştinţe avea publicul în legătură cu viciul real.

•  Vine şi Ronnie Perrone?
•  Da. îmi pare rău, ar fi trebuit să-ţi spun.
•  Sper câ nu vine să mă compâtimescâ.

Holly infirmă, scuturîndu-şi capul. Pârul lui stufos şi roşcat începuse să se rărească.

•  Nu. Asta putem să facem mîine. Seara aceasta este mai mult...
•  Un caz în care se profită de şederea mea în oraş.
•  Da. Dacâ-ţi convine. Hai să urcăm, aici nu putem vorbi.

Barul unde se serveau cocteiluri era la capătul unui rind scurt

de trepte, spre stînga. Era aproape gol. Nu era o seară în care să ieşi în oraş şi să pierzi timpul după muncă. Lumina care cădea pe sticlele roşii, verzi şi galbene împrumuta încăperii o notă de vioiciune forţată. în colţul de lîngâ geamul prin care se vedea grădina şi cărarea din spatele ei, o femeie de vîrstâ mijlocie, îmbrăcată în haine de tweed, mîngîia un pahar de coniac, întunericul umplea grădina cea mică, asemeni unui bogat văl destrămat. Barmanul se ridica din scaunul lui şi zîmbi nesigur în direcţia lui Holly.

•  Mă bucur să vă văd, domnule Holly. Face bine să mai pice cîte-o faţă prietenoasă pe-aici.
•  Puţin cam prea linişte în seara asta.
•  Da, sir. Nu este o seară prea bună.
•  Nu. Holly făcu o pauză. Să vedem... eu o să iau un Glen- fiddich cu un strop de ghimbir.
•  American, sir?
•  Nu, felul obişnuit.
•  Bineînţeles, sir.

Tom se întoarse uşor.

•  Michael, tu?
•  Ce? Oh, pentru mine un Campari cu sifon. Fără gheaţă.
•  în amestec cu lămîie?
•  Da, de ce nu?

Cu băuturile în mînă se retraseră la o masă atît de îndepărtată de a femeii, cît o cerea politeţea. Tom observă că mîna pri­etenului său tremură puţin cînd îşi puse paharul pe masă. Efectele supărării... sau altceva?

Şi-l aminti pe Michael la M.E.C.A.S., Centrul Britanic din Orientul Mijlociu pentru Studii Arabe. Asta se întîmpla în zilele de demult, cînd şcoala era în satul Shemlan din Liban, în munţii Shouf, în partea din sudul Beirutului. Zilele în care se îndopau cu gramatica arabă, imperativul blînd al lui yaiya şi imperativul lui itta’ada, nopţile petrecute cu fetele din oraş în cafeneaua strimtă a lui Mukhtar, cocoţată pe marginea falezei abrupte, frînturi de amintiri de sărutări amestecate cu parfum de Bougainvillaea. Cintece de iubire şi ura la pick-up la miezul nopţii, pe Michael agitîndu-se pentru dragoste şi eliberare. îi veneau în minte confidenţele, revelaţiile, distanţele rezervate pe care şi le impuseseră, cochilii făurite de fiecare în parte, începutul unei vieţi care nu era viaţă, în vreme ce văile din jur erau nâpâdite de o întunecime apăsătoare, pătată, tensionată şi transformate în piaţă de tranzacţii ale măcelului.

•  Bea, Michael. în anul care vine, la Cairo, nu vei putea să bei aşa ceva.

Michael luâ o înghiţitură din băutura amară şi ridică o sprinceană.

•  Tom, tu ştii mai bine decît mine. Eu nu mai am acces la informaţiile din interior.
•  Nu spune asta, Michael. Tu trăieşti acolo şi ştii ce se întîmplă. N-ai nevoie de informaţii din interior.

Michael mişcă încet din cap. Era un tip înalt, cu extremităţi flexibile, asamblate parcă cu foarte mare grijă. Avea trăsături egiptene pe care le moştenise de la mama lui, o creştină coptă din Asyut cu care se căsătorise tatăl său în 1952, două zile după ce o brigadă teroristă incendiase Hotelul Shepheard’s din Cairo. Această căsătorie păruse a fi o prostie. Străinii: grecii, armenii, evreii şi englezii împachetau şi părăseau Egiptul. Revoluţia lui Nasser avusese loc şase luni mai tîrziu. Acest mariaj fusese unul incomod. Proaspât-câsâtoriţii rămăseseră acolo. Tatăl lui Michael nu avusese de ales. Ca ofiţer de transmisiuni al Escadronului D de cavalerie, era unul dintre ultimii soldaţi bri­tanici care urma să părăsească pâmîntul egiptean. Michael se născuse în 1953, la Spitalul Copt din Cairo, iar Paul, în anul următor. în mai puţin de doi ani după aceea, în martie 1956, Escadronul D fusese îmbarcat pe un vas în Port Said, împreună cu Batalionul 2 de grenadieri, şi privise cum se depărtează Egip­tul pentru totdeauna.

Michael crescuse la Oxford; un puşti englez cu ochi şi piele de egiptean. La internat fusese poreclit de cîţiva băieţi „Gippo“ pînă cînd le dăduse motive să se gîndeascâ mai bine. De la cinci ani, aproape anual, maicâ-sa îl luase la Cairo, la rude. învăţase să vorbească araba egipteană ca un băştinaş ce era, de fapt, pe jumătate. Urmase cîteva clase la École des Frcres unde îşi făcuse mulţi prieteni. Tatăl său nu-1 însoţise niciodată, căci nu voia să mai revină într-o ţară de care se simţea trădat şi respins. Maiorul Ronald Hunt — mai tîrziu colonel — iubise o egipteancă, dar urîse Egiptul.

De fapt, nu era adevărat întru totul. Iubise piramidele în răsăritul soarelui, felurile de pe Nil, aromele din bazarul aglome­rat şi cursele de cămile de la Clubul Gezira. Cu toate acestea, cu excepţia soţiei sale, desconsiderase în sinea lui poporul egiptean. Făcuse ceea ce-i ceruseră să facă clasa lui socială şi Imperiul destrămat: un permanent test de loialitate. Pe toţi egiptenii, grecii, armenii, turcii şi evreii îi numea negri. în ochii lui erau din acelaşi aluat şi nu se deosebeau cu nimic. Modul în care o egipteancă trezise pasiunea unui astfel de om generase multe ipoteze, însă mama lui Michael era foarte frumoasă, iar familia ei, foarte bogată.

•  Ştiu doar ce văd şi ce aud. Habar n-am ce se petrece în spatele scenei. Dacă m-ai adus aici în speranţa că vei afla informaţii privilegiate, îţi pierzi timpul.
•  De ce eşti aşa irascibil, Michael? Am spus ceva ce ştie toată lumea. E o chestiune de cîteva luni, maximum un an, pînâ cînd fundamentaliştii devin stăpîni în Egipt.
•  N-aş spune că e sigur.
•  Ba da, Michael, este. Lucrurile se precipita. Ahmad Badri a avut convorbiri cu Yusuf Othman.
•  Othman? Conducătorul Frăţiei Musulmane? Holly încu­viinţă din cap. Ziarele n-au scris nimic, spuse Michael. Nici chiar al-Itissam.

Tom negâ din cap şi-şi turnă puţin sirop de ghimbir în whisky.

•  Asta nu este chiar pentru marele public. Mă aşteptam să-ţi dai seama că, atunci cînd doi vechi duşmani fundamentalişti îngroapă securea, poţi sa pariezi că se aliază. Zvonurile zic ca ar fi o coaliţie suficient de puternica să răstoarne guvernul înainte de sfîrşitul anului.
•  Tom, de ce-mi spui toate astea? Probabil, sînt informaţii secrete. Holly ridică din umeri doar. Se petrece ceva, nu-i aşa? insistă Michael. Vrei să mă implici. Asta e, nu-i aşa? Puse paharul pe masă şi se ridica încet în picioare. Orice ar fi, Tom, poţi să nu mâ iei în calcul. Vorbesc serios. Am pârâsit acum cinci ani M.I.6, pas al vieţii mele pe care nu-1 voi regreta. Dacâ ai nevoie de ajutor şi ai nevoie de informaţii, pur şi simplu, va tre­bui să găseşti pe altcineva.

Tom Holly îşi duse degetul la buze,

- Tacă-ţi gura, Michael. Uite-1 pe Ronnie Perrone că se apropie. Sigur, va dori să afle ceva despre tatăl tău.