Crucea lui Morrigan de Nora Roberts

Prolog

Ploaia îl făcuse să se gândească la povestea aceea. Picăturile grele şfichiuiau vijelios ferestrele, răpăiau pe acoperiş şi îşi aruncau suflarea rece pe sub uşă.

Umezeala îi pătrundea în oase şi acestea îl dureau, deşi stătea lângă foc. Povara vârstei îl apăsa tot mai tare în nopţile lungi şi umede de toamnă – şi ştia că o va resimţi şi mai acut în noaptea întunecoasă care avea să vină.

Copiii se adunaseră şi se înghesuiau unul în altul pe podea, sau câte doi-trei într-un fotoliu. Stăteau toţi cu faţa spre el, căci le promisese o poveste ca să-şi mai alunge plictiseala unei zile lungi cu vreme mohorâtă.

Nu avusese intenţia să le-o spună tocmai pe aceasta, sau nu încă, pentru că unii dintre ei erau prea mici. Iar povestea avea să-i tulbure. Însă i-o şoptise la ureche ploaia, sâsâindu-i cuvintele pe care încă nu dorise să le rostească. Dar până şi un povestitor, sau poate cu atât mai mult un povestitor, trebuia să le asculte.

— Ştiu o poveste, începu el şi câţiva dintre copii se foiră în loc nerăbdători. Este o poveste despre curaj şi laşitate, despre sânge şi moarte şi despre viaţă. Despre iubire şi despărţire.

— E şi cu monştri? întrebă unul dintre cei mai mici, cu ochii albaştri larg deschişi şi o figură înspăimântată.

— Întotdeauna sunt şi monştri, răspunse bătrânul. Şi de fiecare dată sunt şi bărbaţi care se aliază cu ei şi alţi bărbaţi care luptă împotriva lor.

— Şi femei! exclamă una dintre fetiţe făcându-l pe bătrân să zâmbească.

— Şi femei. Curajoase şi cinstite, viclene şi ucigaşe. Le-am cunoscut la vremea mea şi pe unele şi pe altele. Povestea pe care am să v-o spun este foarte veche. Are mai multe începuturi, dar un singur sfârşit.

În timp ce vântul urla, bătrânul luă o înghiţitură de ceai, ca să-şi umezească gâtul. Lemnele trosneau în foc şi îi luminau faţa ce părea scăldată într-o baie de sânge auriu.

— Acesta este unul din începuturi. În ultimele zile ale unei veri fierbinţi, în timp ce fulgere albastre brăzdau cerul întunecat, magicianul stătea în picioare pe o stâncă înaltă şi privea marea învolburată.

 

 

 

1

Eire, regiunea Chiarrai

1128

Și în sufletul lui se stârnise o furtună la fel de întunecată şi sălbatică precum cea care învolbura marea. Îi biciuia sângele şi îi şfichiuia faţa aşa cum stătea acolo, pe stânca scăldată în ploaie.

Numele furtunii era durere.

Durerea îi strălucea în priviri, la fel de puternică şi de întunecată ca fulgerele care brăzdau cerul. Şi furia i se scurgea prin vârfurile degetelor, arunca dâre roşii şi străpungea aerul cu pocnituri care răsunau cu forţa a mii de lovituri de tun.

Îşi îndreptă spatele şi strigă cuvintele magice. Valurile roşii ale mâniei lui şi albastrul întunecat al furtunii se ciocniră deasupra capului lui ca într-un război care îi alungă în mare grabă în casă şi în pivniţă pe cei care puteau să-l vadă; oamenii se repeziră să închidă degrabă zăvoarele de la uşi şi ivărele de le ferestre, să-şi adune copiii şi să se roage tremurând, implorându-şi fiecare zeul în care credea.

Şi, închise în castelele lor, până şi zânele tremurau.

Stânca se zgudui şi apa mării se făcu neagră ca smoala din gura iadului, iar el continua să urle şi să sufere. Ploaia care cădea din cerul rănit se scurgea roşie ca sângele şi şuiera sfârâind la atingerea pământului şi a mării, iar aerul mirosea a abur fierbinte. Noaptea aceea avea să fie numită mereu de atunci înainte Noaptea Suferinţelor şi cei care îndrăzneau să vorbească despre ea pomeneau de magicianul înalt care stătea pe stânca uriaşă în timp ce ploaia sângerie îi îmbiba hainele, curgând pe faţa lui slabă ca lacrimile morţii, iar el sfida iadul şi cerul în acelaşi timp.

Numele lui era Hoyt şi se trăgea din familia Mac Cionaoith, despre care se povestea că descindea din Morrigan, zâna zânelor şi zeiţă. Puterea lui era uriaşă, dar crudă încă, deoarece şi el era tânăr. O mânuia acum cu agerime şi cu o patimă care nu mai lăsa loc pentru precauţie, datorie sau lumină. Aceasta era spada şi lancea lui.

În noaptea aceea cumplită, magicianul invoca moartea. Şi în timp ce vântul urla, magicianul se întoarse cu spatele spre marea furioasă. Şi cea pe care o chemase stătea acum pe stânca înaltă. Femeia – căci fusese cândva femeie – îi zâmbea. Frumuseţea ei era măreaţă, dar rece ca însăşi iarna. Avea ochii de un albastru blând, buzele roşii ca petalele de trandafir şi pielea albă ca laptele. Iar când vorbea, vocea ei avea susurul muzicii, ca cea a unei sirene care îi dusese pe nenumăraţi bărbaţi la pierzanie.

— Te-ai grăbit să mă chemi. Aştepţi oare cu nerăbdare sărutul meu, Mac Cionaoith?

— Tu eşti cea care l-a ucis pe fratele meu?

— Moartea este… Ignorând ploaia, îşi scutură gluga de pe cap… este ceva complex. Eşti prea tânăr ca să-i înţelegi măreţia. Ceea ce i-am dat eu a fost un dar. Un dar foarte preţios.

— L-ai condamnat!

— Oh! făcu ea fluturând o mână în aer. E un preţ aşa de mic pentru eternitate! Acum lumea este a lui şi poate să ia orice îşi doreşte. Ştie mai mult decât ai visat tu vreodată că ai putea şti. Şi este al meu acum mai mult decât ar fi putut fi vreodată al tău.

— Eşti un demon, mâinile tale sunt pline de sângele lui şi, pe marea zeiţă, am să te distrug!

Femeia râse veselă, ca un copil căruia i se promisese cine ştie ce delicatesă.

— Şi mâinile şi gâtlejul. Aşa după cum şi el este plin de sângele meu. Acum este la fel ca mine, un copil al nopţii şi al umbrei. Ai să vrei să-l distrugi şi pe propriul tău frate? Pe fratele tău geamăn?

Ceaţa de pe pământ începu să fiarbă din nou şi se învolbură ca valurile de mătase în timp ce femeia plutea prin ea.

— Simt mirosul puterii tale, şi al mâniei şi uimirii tale. Acum, pe loc, îţi ofer acest dar. Şi am să te fac din nou fratele lui geamăn, Hoyt al lui Mac Cionaoith. Am să-ţi dăruiesc moartea care este viaţa fără de sfârşit.

Magicianul se lăsă în jos şi privi fix la ea prin perdeaua de ploaie.

— Spune-mi numele tău!

Femeia aluneca acum peste ceaţă cu mantia roşie fluturând în urma ei. Magicianul îi vedea umflătura gingaşă a pieptului care se rotunjea matură pe sub corsajul strâmt al rochiei. Îşi dădu seama că se excitase, chiar în momentul în care simţi mirosul puterii ei.

— Am atât de multe, ripostă ea şi îi atinse braţul numai cu vârful unui deget – cum de ajunsese aşa de aproape? Vrei să-mi şopteşti numele când ne vom uni? Să-i simţi gustul pe buze, aşa cum am să-l simt eu pe al tău?

Bărbatul avea gâtul uscat de parcă îi luase foc. Ochii ei albaştri şi blânzi îl atrăgeau spre ea, îl atrăgeau spre înec.

— Ah, vreau să ştiu ce ştie fratele meu.

Femeia râse din nou, dar de astă dată râsul ei venea răguşit din gât. Ca o foame de animal hămesit. Iar ochii aceia albaştri şi blânzi începură să se coloreze în roşu.

— Eşti gelos?

Îşi şterse în treacăt buzele de ale lui; buzele ei erau reci, cutremurător de reci. Şi totuşi, atât de ademenitoare. Inima începu să-i bată mai puternic şi mai repede în piept.

— Vreau să văd ce vede fratele meu. Îşi puse mâna pe pieptul frumos şi alb, dar nu simţi nimic în spatele lui.

— Spune-mi numele tău.

Femeia zâmbi şi albul dinţilor ei ascuţiţi străluci în noaptea oribilă.

— Lilith se numeşte cea care te ia. Lilith este cea care te zămisleşte. Puterea sângelui tău se va amesteca cu a mea şi vom stăpâni lumea aceasta şi pe toate celelalte.

Îşi aruncă pe spate capul, gata să lovească. Cu toată durerea lui, cu toată mânia lui, Hoyt o lovi în inimă cu lancea.

Urletul scos de ea sfâşie noaptea, dominând furtuna şi unindu-se cu ea. Nu era un urlet omenesc, şi nici măcar de fiară. Era un demon care îi răpise fratele, care îşi ascunsese răutatea sub un chip de o frumuseţe rece. Dar care sângera, căci văzu un şuvoi de sânge care ţâşnea din rană, fără ca inima să bată.

Femeia zbură înapoi în aer răsucindu-se, ţipând şi iluminând înaltul cerului. Cuvintele pe care magicianul ar fi trebuit să le rostească fură estompate de groaza care îl cuprinsese în timp ce ea se pierdea în aer, iar sângele care continua să curgă se transforma în abur amestecându-se cu ceaţa murdară.

— Cum îndrăzneşti! Vocea ei era sugrumată de mânie şi de durere. Îţi foloseşti vrăjile tale jalnice şi amărâte împotriva mea? Eu străbat lumea asta de o mie de ani. Îşi trecu mâna peste rană şi îşi scutură apoi sângele de pe mână. Iar când picăturile căzură pe mâna lui Hoyt îl tăiară ca nişte cuţite.

— Lilith! Eşti renegată! Lilith, ai fost învinsă în acest loc. De sângele meu! Scoase un pumnal de sub haine şi îşi crestă palma. Cu sângele zeilor care curge prin el, prin puterea naşterii mele, te alung înapoi…

Ceea ce zbură acum spre el părea că străbate pământul şi îl lovi cu toată forţa feroce a furiei. Se prăbuşiră înlănţuiţi peste marginea stâncii pe lespedea de dedesubt. Prin valurile de durere şi spaimă văzu faţa lucrului aceluia care era o imagine a lui în oglindă. Faţa celui care fusese cândva fratele lui.

Hoyt simţea în el mirosul morţii şi al sângelui şi vedea în ochii aceia roşii fiara în care se transformase fratele lui. Cu toate acestea, în pieptul lui Hoyt licări flacăra unei speranţe.

— Cian! Ajută-mă s-o opresc! Mai avem o şansă.

— Simţi cât de puternic sunt? Cian îşi încleştă mâna în jurul gâtului lui Hoyt şi îl strânse. Şi acesta este numai începutul. Aşa va fi mereu. Se aplecă şi linse sângele de pe faţa lui Hoyt, parcă în joacă. Ea te vrea pentru ea, dar mie mi-e foame. Mă chinuie o foame cumplită! Şi sângele din tine este al meu, la urma urmelor.

Când îşi dezgoli colţii şi se repezi să-i bage în gâtul fratelui lui, Hoyt înfipse pumnalul în el. Cu un horcăit, Cian se dădu înapoi. Şocul şi durerea îi schimonoseau faţa. Şi în momentul în care îşi duse mâna la rană se prăbuşi. Pentru o clipă, lui Hoyt i se păru că îl vede pe fratele lui, pe fratele lui adevărat. Şi apoi nu se mai auzi nimic, în afară de gemetele ploii şi ale furtunii dezlănţuite. Se târî agăţându-se cu mâinile şi ajunse din nou în vârful stâncii. Căuta un sprijin pipăind cu mâinile alunecoase din cauza sângelui, a transpiraţiei şi a ploii. Fulgerele îi luminau faţa schimonosită de durere în timp ce înainta centimetru cu centimetru pe stâncă, zdrelindu-şi degetele. Acolo unde se înfipseseră colţii, gâtul îl ustura şi îl ardea. Cu respiraţia şuierătoare se agăţă de stâncă.

Dacă ea îl aştepta, era mort. Puterile îi secătuiseră ca urmare a impactului produs de şoc şi de durere. Nu avea decât pumnalul, încă înroşit de sângele fratelui lui. Dar când se ridică pe stâncă rostogolindu-se pe spate cu ploaia rece şiroindu-i pe faţă, văzu că este singur.

Poate că fusese suficient, poate că îl trimisese pe demon înapoi, în iad. Aşa cum îşi trimisese în mod sigur propriul trup la moarte. Se rostogoli şi se ridică în mâini şi în genunchi, copleşit de durere. În gură simţea gustul de cenuşă al vrăjitoriei. Se târî până la lance şi se sprijini de ea pentru a se ridica în picioare. Gâfâind din greu, se îndepărtă de stânci pe o cărare pe care ar fi putut merge şi cu ochii închişi. Puterile furtunii se istoviseră la fel ca şi puterile lui şi nu mai rămăsese din ea decât o ploaie uşoară.

Simţi în nări mirosul de acasă – de cai şi fân şi ierburi pe care le folosea pentru protecţie, fumul focului pe care îl lăsase să mocnească în vatră. Dar nu simţea nicio bucurie, nicio satisfacţie a victoriei.

Se îndreptă şchiopătând către conac, gâfâind din greu, scoţând gemete de durere care se pierdeau în şuierul vântului. Ştia că dacă lucrul care îl luase pe fratele lui ar fi venit acum după el, era un om mort. Orice umbră, orice formă aruncată pe pământ de copacii chinuiţi de furtună putea fi moartea lui. Mai rău decât moartea. Teama îi aluneca pe spinare ca un fior de gheaţă murdară şi îşi folosi puţinele puteri care îi mai rămăseseră ca să murmure incantaţii care sunau mai mult ca nişte rugăciuni pentru orice şi către oricine era dispus să le asculte.

Calul lui fornăi în grajd şi necheză încet când îl simţi. Dar Hoyt îşi continuă drumul şchiopătând către conacul mic, ajunse anevoie la uşă şi dispăru înăuntru. Era cald şi avea senzaţia că aude ecoul vrăjilor pe care le rostise înainte să plece spre stânci. Blocă uşa cu un drug, lăsând urme din sângele lui şi al lui Cian pe lemn. Oare o s-o împiedice să intre? se întreba el. Dacă poveştile pe care le citise aveau un sâmbure de adevăr, nu putea să intre dacă nu era invitată. Nu putea face nimic altceva decât să se încreadă în poveşti şi în descântecul de apărare care îi înconjura casa.

Haina îmbibată de ploaie îi căzu de pe umeri pe podea. O lăsă să zacă acolo ca o moviliţă udă şi se luptă din răsputeri ca să nu se prăbuşească şi el alături de ea. Acum o să amestece diverse unsori de leac ca să capete puteri. Şi va sta treaz toată noaptea, având grijă de foc. Şi va aştepta ivirea zorilor. Făcuse tot ce putuse pentru părinţii lui, pentru surorile lui şi familiile acestora. Acum trebuia să-şi spună că este de ajuns.

Cian murise şi monstrul care venise înapoi cu chipul lui fusese distrus. Acum nu mai putea, nu, nu mai putea să le facă rău. Dar creatura care îl făcuse pe el, aceea putea.

Voia să găsească ceva mai puternic ca să-i protejeze. Şi avea să pună demonul pe fugă din nou. Jura acum pe viaţa lui, o să se consacre distrugerii ei. Mâinile lui cu degete lungi şi palme late tremurau în timp ce îşi alegea sticluţele. Ochii lui de un albastru intens ca furtuna erau sticloşi de durere – durerea trupului şi durerea inimii. Povara vinovăţiei îl apăsa ca o mantie de plumb. Şi demonii aceia care jucau înlăuntrul lui!

Nu-şi salvase fratele. Îl condamnase şi îl distrusese, îl alungase departe. Cum repurtase această victorie cumplită? Cian îl dominase întotdeauna cu fizicul său. Şi creatura în care se transformase era extrem de puternică. Aşadar, magia lui învinsese ceea ce iubise cândva. Acea jumătate din el care era întotdeauna strălucitoare şi impulsivă, în timp ce el însuşi era adesea retras şi posomorât. Mai interesat de studiile lui decât de cei din jur. Cian fusese cel care hoinărea prin taverne şi la jocuri, care se lua la întrecere şi făcea sport.

— Cum mai iubea viaţa! murmură Hoyt în timp ce lucra. Dragostea de viaţă l-a dus la pierzanie. Eu am distrus numai ceea ce îl ţinea închis ca pe o fiară.

Trebuia să creadă asta.

Durerea îi strângea coastele în timp ce îşi scotea tunica. Vânătăile începuseră să se întindă ca nişte pete mari, negre pe pielea lui, marcând drumul durerii şi al vinovăţiei pe care le resimţea. Era momentul să se ocupe de aspectele practice, îşi spuse el în timp ce îşi aplica balsamul. Gemea din rărunchi şi înjura de mama focului în timp ce îşi înfăşură bandajul peste coaste. Două dintre ele i erau rupte – ştia asta – după cum ştia la fel de bine că drumul călare spre casă din dimineaţa aceasta avea să fie un adevărat calvar.

Luă o unsoare şi porni şchiopătând către vatră. Mai aruncă lemne pe foc şi flăcările se înteţiră imediat. Îşi făcu un ceai deasupra lor. Se înfăşură apoi într-o pătură, ca să stea jos, să bea şi să lâncezească. Se născuse cu un har şi de la vârsta cea mai fragedă se străduise să fie la înălţimea lui. Studiase, adesea în singurătate, îşi exersase arta, învăţând cât mai mult.

Puterile lui Cian fuseseră mai mici, dar, aşa cum îşi amintea Hoyt, nici nu exersase şi nici nu studiase serios şi cu aceeaşi meticulozitate religioasă. De fapt, Cian se jucase de-a magia. Se amuzase laolaltă cu ceilalţi. Şi reuşea uneori să-l atragă şi pe el, să învingă împotrivirea lui Hoyt şi să-l convingă să facă câte o ştrengărie împreună. O dată îl transformaseră într-un măgar cu urechi lungi care răgea disperat pe băiatul care o împinsese pe surioara lor mai mică în noroi.

Ce mai râsese Cian! Hoyt avusese nevoie de trei zile de muncă, de sudoare şi de panică pentru a întoarce descântecul, dar Cian nu se sinchisise nicio clipă de nimic.

De fapt, era un măgar înnăscut. Noi n-am făcut decât să-i dăm adevărata înfăţişare.

După ce împliniseră doisprezece ani, Cian manifestase mai mult interes pentru săbii decât pentru descântece. Asta era, îşi spuse Hoyt în timp ce sorbea din ceai. Se dovedise iresponsabil ca magician, însă era un magician când venea vorba de spadă. Dar, în cele din urmă, nici oţelul, nici magia nu-l salvaseră. Se lăsă pe spate dârdâind, în ciuda căldurii împrăştiate de lemnele care trosneau în foc. Auzea ultimele gemete al furtunii care se rostogoleau pe acoperiş, oftând prin pădurea ce înconjura conacul. Dar nu mai auzea nimic altceva, nici fiara, nici ameninţările. Aşadar, era singur cu amintirile şi regretele lui.

Ar fi trebuit să se ducă cu Cian în sat în seara aceea. Dar el îşi vedea de treburile sale şi nu avea chef de bere şi nici de mirosurile şi zgomotele din tavernă, sau de oameni. Nu avea chef de femei, iar Cian avea întotdeauna chef de femei. Dar dacă s-ar fi dus, dacă ar fi lăsat lucrul pentru o singură seară blestemată, Cian ar fi fost în viaţă. În mod sigur, demonul nu ar fi putut să-i dovedească pe amândoi. Cu siguranţă că harul lui i-ar fi îngăduit să vadă ce fel de creatură este, cu toată frumuseţea şi alura ei. Cian nu ar fi plecat niciodată cu ea, dacă fratele lui ar fi fost alături de el. Şi mama lor nu ar fi jelit. Groapa nu ar fi fost săpată şi, pe toţi zeii, trupul pe care îl îngropaseră nu s-ar fi ridicat niciodată din mormânt.

Dacă ar fi avut puterea să dea timpul înapoi, ar fi renunţat la puterile lui magice, numai pentru a anula acel moment când preferase să lucreze în loc să fie împreună cu fratele lui.

— La ce bun? Ce folos am eu de la ele acum? Să fiu dăruit cu puteri magice şi să nu fiu în stare să le folosesc atunci când am mai mare nevoie de ele? Naiba să le ia pe toate! Aruncă ceaşca de-a lungul încăperii mici. La naiba cu toţii zeii şi zânele! El era lumina noastră şi voi l-aţi aruncat în beznă!

Hoyt făcuse toată viaţa lui ceea ce i se hărăzise să facă, ceea ce se aştepta de la el. Renunţase la sute de mici plăceri ca să se dedice artei sale. Iar acum cei care îi dăduseră acest har, această putere stăteau pasivi în timp ce fratele lui era răpit? Şi nu într-o luptă, nici măcar cu arma limpede a magiei, ci printr-o răutate ce întrecea puterea imaginaţiei. Aceasta era răsplata lui, ceea ce primea pentru tot ceea ce făcuse?

Flutură din mână către foc şi flăcările începură să danseze şi să salte în vatră. Ridică braţele în sus şi ascultă furtuna care îşi dublase puterile şi urla ca o femeie torturată. Forţa ei zgâlţâia conacul şi pieile întinse la fereastră începură să crape. Rafale reci pătrunseră în cameră răsturnându-i ghetele, răsfoindu-i paginile cărţilor. Şi el auzi chicotitul răguşit al întunericului.

Niciodată în viaţă nu renunţase la scopul lui. Niciodată nu-şi folosise puterile ca să facă rău şi nici nu practicase magia neagră. Dar poate că acum va afla în ea răspunsul, îşi spuse. Să lupte împotriva fiarei, cu răul împotriva răului. Sări în picioare, ignorând durerea din şold. Se răsuci către pat şi îşi întinse braţele către lada pe care o încuiase prin magie. Când aceasta se deschise, se apropie de ea şi scoase o carte pe care o dosise acolo cu ani în urmă. În carte erau descântece negre, vrăji periculoase. Descântece de răzbunare şi de lăcomie adresate unei puteri care ignora toate jurămintele, toate promisiunile. Simţea cartea grea şi fierbinte în mâini; o simţea cum îl ademeneşte cu degete care se încovoiau peste sufletul lui. Să aibă totul, să aibă orice. Şi nu suntem noi mai presus decât ceilalţi? Zei în viaţă care iau tot ce-şi doresc?

Avem dreptul! Suntem mai presus de reguli şi motive!

Începu să gâfâie, căci ştia ce îl poate aştepta dacă acceptă, dacă lua cu ambele mâini ceea ce jurase să nu atingă niciodată. Bogăţii fără număr, femei, puteri nebănuite, viaţă fără de moarte. Răzbunare! Nu trebuia decât să rostească cuvintele, să respingă albul şi să îmbrăţişeze negrul. Şerpi lipicioşi de sudoare îi alunecau în jos pe spate când auzi şoapta vocilor de mii şi mii de ani: Ia! Ia! Ia!

Vederea i se îngustă şi îl zări pe fratele lui aşa cum îl găsise în noroiul de la marginea drumului. Sângele îi ţâşnea din rănile de la gât şi buzele îi erau mânjite de sânge. E palid, îşi spuse Hoyt trist. Chipul lui era foarte palid în contrast cu sângele roşu. Ochii vioi şi albaştri ai lui Cian se deschiseră brusc. Era atâta groază şi suferinţă în ei! Cereau îndurare, întâlnind privirea lui Hoyt.

— Salvează-mă! Numai tu poţi să mă salvezi. E mai rău decât iadul, decât orice chin. Adu-mă înapoi! O dată în viaţă, nu te gândi cât costă! Vrei să mă laşi să ard aici pe veci? Te conjur pe sângele nostru comun, scoate-mă de aici!

Se cutremură. Nu din cauza frigului care făcea să crape pieile de la ferestre şi nici din cauza umezelii care stăruia în aer, ci din pricina pragului de gheaţă subţire pe care stătea.

— Mi-aş da şi viaţa pentru viaţa ta. Jur pe tot ce am mai scump. Aş fi gata să-mi schimb soarta cu a ta, Cian, dacă aş avea de ales. Dar nu pot face una ca asta. Nici chiar de dragul tău.

Vedenia de pe pat izbucni în flăcări şi gemetele ei erau inumane. Cu o durere cumplită, Hoyt aruncă din nou cartea în ladă. Îşi folosi ultimele puteri pentru a încuia lacătul, după care se prăbuşi pe podea. Şi se cuibări acolo ca un copil neajutorat.

Poate că dormise. Poate că visase. Dar când îşi reveni, furtuna se potolise. Lumina se revărsa în încăpere îndrăzneaţă, albă şi strălucitoare, iritându-i ochii. Clipi ca să se apere de ea, gemu când coastele îi protestară în momentul în care încercă să se aşeze în capul oaselor. Raze roz şi aurii săltau în căldura albă radiată de lumină. Simţea mirosul pământului, bogat şi generos şi fumul de la focul de turbă care mai mocnea încă în vatră. Vedea contururile femeii şi simţi frumuseţea ei ameţitoare. Nu era un demon venit să-i sugă sângele. Se ridică în genunchi scrâşnind din dinţi. Deşi din vocea lui încă mai răzbăteau durerea şi mânia, plecă fruntea.

— Doamna mea!

— Copile!

Lumina parcă pornea de la ea. Părul ei avea culoarea roşie a războinicului şi îi flutura în jurul umerilor în valuri de mătase. Ochii ei erau verzi ca muşchiul din pădure şi privirea moale, încărcată de compasiune. Purta un veşmânt alb tivit cu aur aşa cum impunea rangul ei. Deşi era zeiţa luptei, nu purta nicio armură şi nici nu avea sabie.

Se numea Morrigan.

— Te-ai luptat bine.

— Am dat greş. Mi-am pierdut fratele.

— Oare? Aşa să fie? făcu un pas înainte şi îi întinse mâna ca să-l ajute să se ridice. Ai rămas credincios jurământului tău, deşi ispita a fost mare.

— Altfel aş fi putut să-l salvez.

— Nu. Îi atinse faţa şi Hoyt simţi căldura mâinii ei. L-ai fi pierdut şi pe el, şi pe tine. Te asigur. Ţi-ai fi dat viaţa în schimbul vieţii lui, dar nu ai fi putut să-i dai sufletul tău sau sufletele altora. Ai un mare dar, Hoyt!

— La ce bun dacă nu pot să-i apăr pe cei de-un sânge cu mine? Oare zeii cer un astfel de sacrificiu, să condamni un nevinovat la un asemenea chin?

— Nu zeii au fost cei care l-au condamnat. Şi nici nu eşti tu cel care trebuia să-l salveze. Dar sunt sacrificii care trebuie făcute, bătălii care trebuie purtate. Sânge vinovat şi nevinovat care trebuie vărsat. Ai fost ales pentru o misiune măreaţă.

— Poţi să-mi ceri orice, mărită doamnă!

— Oh! O să ţi se ceară multe, şi o să li se ceară şi altora. Trebuie să se dea o bătălie, cea mai mare dintre toate. E timpul să-ţi aduni forţele.

— Nu sunt în stare. Nu vreau. Sunt… Dumnezeule, sunt aşa de obosit.

Se lăsă să cadă pe marginea patului şi îşi rezemă capul în palme.

— Trebuie să mă duc s-o văd pe mama şi să-i spun că am dat greş în încercarea de a-i salva fiul.

— Nu ai dat greş. Pentru că te-ai împotrivit forţelor întunericului, acum ai sarcina de a te purta în continuare pe măsură, să-ţi foloseşti harul pentru a înfrunta şi a învinge forţele care vor să distrugă lumile. Nu-ţi mai plânge de milă!

Ridică fruntea la auzul tonului aspru.

— Până şi zeii au voie să jelească. În seara asta mi-am ucis fratele.

— Fratele tău a fost ucis de fiară acum o săptămână. Cel care a căzut de pe stâncă nu era Cian al tău. Ştii şi tu asta. Dar el… dăinuie.

Hoyt se ridică în picioare tremurând.

— E în viaţă!

— Asta nu e viaţă. Este fără suflare, fără suflet, fără inimă. Are un nume care nu se rosteşte în această lume. Este vampir. Se hrăneşte cu sânge, spuse ea, apropiindu-se de el. Îi vânează pe oameni, le ia viaţa sau, încă şi mai rău, îi transformă în vampiri asemeni lui. Se înmulţeşte, Hoyt, se răspândeşte ca o molimă. Nu are chip şi trebuie să se ascundă de soare. Cu acesta trebuie să te lupţi, cu acesta şi cu alţi demoni asemeni lui care se adună. Trebuie să înfrunţi această forţă în lupta din ziua sărbătorii Samhain. Şi trebuie să învingi, căci altfel lumea, aşa cum o ştii tu, lumile pe care urmează să le cunoşti de acum încolo vor fi zdrobite.

— Şi cum să-i găsesc? Cum să mă lupt cu ei? Cian era războinicul.

— Trebuie să părăseşti acest loc şi să te duci în altul, şi apoi în altul. Unii vor veni la tine, pe alţii îi vei căuta tu. Magicianul, războinicul, cărturarul, unul cu mai multe chipuri şi cel pe care l-ai pierdut.

— Numai cinci? Şase împotriva unei armate de demoni? Doamna mea…

— Un cerc de şase, la fel de puternic şi de adevărat ca braţul unui zeu. După ce se formează un cerc, se mai pot contura şi altele. Dar cei şase vor fi armata mea, şi cei şase vor alcătui cercul. Tu îi vei instrui şi vei învăţa cu ei şi vei fi mai mare decât voi toţi la un loc. O lună ca să-i aduni şi o lună ca să învăţaţi şi una ca să ştii. Bătălia va fi în ziua de Samhain. Tu, copile, eşti primul!

— Îmi ceri să-mi părăsesc familia pe care am lăsat-o, deşi există riscul ca monstrul acela care a venit după fratele meu să vină şi după ei?

— Ceea ce l-a luat pe fratele tău este ceea ce conduce această forţă.

— Am rănit-o…, l-am rănit.

Şi amintirea îl făcu să simtă mai acut gustul răzbunării.

— Da, aşa este, vai, aşa. Şi acesta nu este decât încă un pas către acel moment şi acea bătălie. Acum ea poartă semnul tău şi, cu timpul, te va căuta.

— Dar dacă aş urmări-o acum, dacă aş distruge-o, acum…

— Nu poţi. Acum nu poţi ajunge la ea, iar tu, copile, nu eşti încă pregătit s-o înfrunţi. Între aceste momente şi aceste lumi, pofta ei va deveni atât de nemăsurată încât numai distrugerea întregii omeniri o va putea potoli. O să ai parte de răzbunarea ta, Hoyt, spuse ea, iar el se ridică în picioare. Dacă o înfrângi. Vei călători departe şi vei suferi. Şi eu voi suferi cunoscând durerea ta, pentru că tu eşti al meu. Crezi oare că soarta ta, că fericirea ta nu înseamnă nimic pentru mine? Eşti copilul meu, tot aşa cum eşti copilul mamei tale.

— Şi ce va fi cu mama mea, doamnă? Şi cu tatăl meu, cu surorile, cu familiile lor? Dacă nu-i voi apăra, s-ar putea ca ei să piară primii în această bătălie de care vorbeşti.

— Bătălia va veni şi va trece, dar ei vor fi dincolo de ea. Femeia întinse braţele în lături. Iubirea ta pentru cei de-un sânge cu tine face parte din puterea ta şi n-am să-ţi cer să renunţi la ea. Nu vei putea gândi limpede atâta timp cât nu vei fi sigur că ei sunt la adăpost.

Îşi dădu capul pe spate şi ridică braţele cu palmele făcute căuş. Hoyt privi în sus şi văzu stelele care străpungeau cerul nopţii. Punctele de lumină se îndreptau către degetele ei şi aruncau flăcări. Inima începu să-i bată cu putere în spatele coastelor dureroase când vorbi în timp ce părul îi flutura în jurul chipului luminat.

— Făurit de zei, de lumină şi de întuneric. Simbol şi pavăză, simplu şi adevărat. Pentru credinţă, pentru loialitate, acestea sunt darurile tale. Vieţile lor magice prin sângele vărsat, al tău şi al meu.

Durerea îi săgetă palma. Privi la sângele care ţâşnea din palma lui şi a ei, în timp ce focul ardea.

— Şi aşa va fi în veci. Binecuvântaţi fie cei care poartă Crucea lui Morrigan!

Focul muri şi în mâna zeiţei apărură câteva cruci de argint strălucitor.

— Acestea îi vor apăra. Trebuie să poarte crucile întotdeauna. Zi şi noapte. De la naştere până la moarte. Ai să ştii că sunt în siguranţă când ai să-i părăseşti.

— Şi dacă fac asta, ai să-l cruţi pe fratele meu?

— Te tocmeşti cu zeii?

— Da.

Zeiţa zâmbi, ca o mamă amuzată de vorbele copilului ei.

— Tu eşti cel ales, Hoyt, pentru că te-ai gândit să faci asta. Vei părăsi acest loc şi îi vei aduna pe cei de care este nevoie. Îi vei pregăti şi îi vei instrui. Bătălia se va duce cu sabia şi cu lancea, cu isteţimea şi trădarea. Dacă ieşi victorios, lumile se vor echilibra şi vei avea tot ce îţi doreşti.

— Cum să mă lupt cu un vampir? Am dat deja greş în faţa ei!

— Învaţă şi exersează, spuse ea. Şi învaţă de la unul din stirpea ei. Unul făcut de ea. Unul care a fost al tău înainte ca ea să-l ia. Mai întâi de toate trebuie să-l găseşti pe fratele tău.

— Unde?

— Nu numai unde, ci şi când. Priveşte în foc şi ai să vezi.

Erau din nou în conacul lui şi stăteau în faţa vetrei, observă el. Flăcările se înălţau ascuţite, transformându-se în turnuri. Deveneau un oraş mare. Desluşea voci şi sunete nemaiauzite până atunci. Mii de oameni mergeau grăbiţi pe străzile făcute dintr-un fel de piatră. Şi maşinile roiau în jurul lor.

— Ce este aici? abia reuşi el să şoptească. Ce lume este aceasta?

— Numele ei este New York şi vremea ei este peste aproape o mie de ani de acum înainte. Răul merge încă pe pământ, Hoyt, la fel ca şi nevinovăţia, la fel ca şi binele. Fratele tău a străbătut deja o mare parte a lumii. Pentru el au trecut mai multe veacuri. Ai face bine să ţii minte lucrul acesta.

— Şi acum este zeu?

— Este vampir. Trebuie să te înveţe pe tine şi trebuie să lupte.