Ramses Batalia de la Kadesh de Christian Jacq 3

1

Calul lui Danios străbătea în galop drumul încins de soare care ducea spre Lăcașul Leului, un târgușor din Siria de Sus, întemeiat de ilustrul faraon Seti. Egiptean după tată și sirian după mamă, Danios îmbrățișase onorabila meserie de factor poștal și se specializase în predarea mesajelor urgente. Administrația egipteană îi asigura calul, hrana și uniforma; Danios primise și o locuință de serviciu la Sileh, oraș de la granița de nord-est, și poposea gratuit în stațiile de poștă. Pe scurt, o viață frumoasă, mereu pe drumuri și întâlnirea cu sirience pline de bunăvoință, dar dornice, câteodată, să se mărite cu un funcționar care o lua imediat la sănătoasa atunci când legătura devenea prea serioasă.

Danios, căruia părinții îi aflaseră adevărata natură datorită astrologului din sat, nu suporta să trăiască obligatoriu într-un anumit loc, chiar și în brațele unei iubite pline de nuri. Nimic nu conta mai mult pentru el decât distanțele pe care le străbătea zilnic pe drumurile pline de praf.

Conștiincios și metodic, factorul era bine văzut de către superiorii săi. Încă de la începutul carierei sale, nu rătăcise niciodată vreo scrisoare și scurtase deseori timpul de predare a scrisorilor pentru a face pe placul vreunui expeditor grăbit. Împărțirea corespondenței cât mai repede posibil era o obligație de onoare pentru el.

Când Ramses devenise faraon, după moartea lui Seti, Danios se temuse, la fel ca mulți alți egipteni, că tânărul suveran ar putea fi un mare războinic trimițându-și armata ca să cucerească Asia, cu speranța de a reface un imens imperiu al cărui centru fusese cândva Egiptul. În timpul primilor patru ani de domnie, Ramses extinsese templul de la Luxor, terminase uriașa sală cu coloane de la Karnak, începuse construcția templului său pentru veșnicie pe malul de est al Thebei și întemeiase o nouă capitală în Deltă, Pi-Ramses; dar nu schimbase politica externă a tatălui său care consta în respectarea unui pact de neagresiune cu hitiții, faimoșii războinici ai Anatoliei. Aceștia din urmă se părea că renunțaseră să mai atace Egiptul și respectau protectoratul acestuia asupra Siriei de Sud.

Viitorul se arăta a fi surâzător dacă schimbul de scrisori militare între Pi-Ramses și fortărețele de pe Drumul lui Horus nu s-ar fi intensificat ca niciodată până atunci.

Danios îi întrebase pe superiorii săi, ca și pe ofițerii pe care-i întâlnise; nimeni nu știa nimic, dar se vorbea despre tulburări în Siria de Nord și chiar în provincia Amurru[1], aflată în zona de influență egipteană.

Era limpede că mesajele pe care le transmitea Danios aveau drept scop să-i pregătească pe comandanții fortărețelor de pe Drumul lui Horus, linia de fortificații de la nord-est, să intre cât de curând în stare de alarmă.

Datorită acțiunii viguroase a lui Seti, Canaan[2], Amurru și Siria de Sud formau o întinsă zonă tampon care apăra Egiptul de o invazie neașteptată. Desigur, era nevoie permanent de o supraveghere atentă a prinților din aceste ținuturi agitate și, câteodată, mai trebuiau și treziți cu forța la realitate; aurul Nubiei potolea repede intențiile de a trăda care apăreau la fiecare schimbare cât de mică în viața politică locală. Prezența trupelor egiptene și paradele militare combinate cu mari serbări, ca acelea ale secerișului, erau celelalte mijloace eficace pentru a menține o pace destul de fragilă.

În mai multe rânduri, în trecutul nu prea îndepărtat, fortărețele de pe Drumul lui Horus își zăvorâseră porțile și interziseseră oricărui străin să mai treacă frontiera; hitiții nu le atacaseră niciodată, așa că teama că s-ar fi putut da lupte grele se risipise.

Știind toate acestea, Danios era optimist; hitiții cunoșteau vitejia armatei egiptene, egiptenii se temeau de violența și cruzimea războinicilor din Anatolia. Cele două țări, care riscau să iasă sleite de puteri după un conflict direct, aveau tot interesul să rămână fiecare pe pozițiile ei, rezumându-se doar la atacuri și riposte verbale.

Ramses, angajat într-un program de lucrări importante, nu avea de gând să provoace o înfruntare directă.

Danios trecu în plin galop prin fața stelei din granit care marca limita domeniului agricol aparținând micii așezări Lăcașul Leului. Brusc, trase de frâul calului, apoi se întoarse. Un amănunt neobișnuit îi atrăsese atenția.

Factorul poștal descălecă în fața lespezii cioplite.

Revoltat, el observă că bolta de deasupra fusese distrusă și că mai multe hieroglife fuseseră lovite cu ceva dur. Inscripția magică, devenită acum indescifrabilă, nu mai putea oferi protecție acelor locuri. Cel care săvârșise o asemenea faptă avea să fie judecat și condamnat cu cea mai mare asprime; distrugerea unei pietre de o asemenea importanță era o crimă pasibilă de pedeapsa cu moartea.

Fără nicio îndoială, factorul era primul martor al acestei drame pe care trebuia s-o semnaleze fără întârziere guvernatorului militar al regiunii. Atunci când acesta va afla despre nenorocire, va înainta un raport amănunțit adresat direct cancelariei faraonului.

Un zid de cărămizi înconjura casele; de o parte și de alta a porții de intrare, fuseseră instalați doi sfincși culcați pe labele din față. Băiatul rămase pe loc, înmărmurit de uimire; cea mai mare parte a satului fusese devastată, cei doi sfincși erau răsturnați pe o parte, ciopârțiți.

Lăcașul Leului fusese atacat.

Niciun zgomot nu se auzea dinspre case. De obicei, atmosfera din locul acela era foarte însuflețită: instrucția infanteriștilor, antrenamentul călăreților, discuțiile aprinse din piața centrală, din jurul fântânii, chiotele copiilor, răgetele măgarilor… Tăcerea aceea neobișnuită îi puse factorului un nod în gât. Simțind că îl arde cerul gurii, destupă burduful cu apă și bău cu lăcomie.

Curiozitatea învinse teama. Ar fi trebui acum să pornească la drum și să dea alarma la cea mai apropiată garnizoană, dar vru să afle mai multe. Danios îi cunoștea pe aproape toți locuitorii din Lăcașul Leului, de la guvernator la hangiu; cu unii era chiar prieten bun.

Calul sforăi și se ridică pe picioarele dindărăt; mângâindu-l pe coamă, factorul îl liniști. Dar animalul nu mai vru să meargă mai departe.

Danios intră pe jos în târgușorul cufundat în tăcere.

Magaziile de grâu sparte, chiupurile de lut făcute țăndări. Din rezervele de hrană și de băutură nu mai rămăsese nimic.

Micile case cu etaj nu mai erau decât ruine; nici măcar una nu scăpase atacatorilor, cuprinși de o nebunie a distrugerii care nu cruțase nici locuința guvernatorului.

Zidurile micului templu erau și ele năruite. Statuia zeului fusese sfărâmată cu lovituri de măciucă și capul se afla la câțiva metri distanță.

Peste tot aceeași tăcere deplină, apăsătoare.

În fântână, leșurile catârilor uciși. În piața centrală se vedeau resturile unui foc în care arseseră mobile și papirusuri.

Duhoare.

Un miros greu, acru, grețos îi tăie factorului răsuflarea și-l atrase către măcelărie, situată la marginea de nord a așezării, sub un portic larg, la adăpost de bătaia razelor de soare. Acolo se tranșau vitele tăiate, se prăjeau bucăți mari de carne într-un cazan uriaș și se frigeau la jar zburătoarele vânate. Un loc plin de viață, unde factorul prânzea cu mare plăcere, după ce împărțea corespondența.

Când îi văzu pe oameni, Danios simți că nu mai are aer.

Erau cu toții acolo: soldați, negustori, meșteșugari, bătrâni, femei, copii, doici. Toți cu beregata tăiată, aruncați unii peste alții. Guvernatorul fusese tras în țeapă, trei ofițeri ai detașamentul din garnizoană spânzurați de grinda care susținea acoperișul măcelăriei.

Pe un stâlp de lemn, o inscripție cu caractere hitite: „Victorie a armatei puternicului suveran din Hatti, Muwattalis. Așa vor pieri toți dușmanii săi.”

Hitiții… După cum le era obiceiul, făcuseră un raid de o violență cumplită, fără să cruțe pe niciunul dintre cei care le ieșiseră în cale; dar, de data aceasta, ei ieșiseră din zona lor de influență pentru a lovi nu departe de granița de nord-est a Egiptului.

O spaimă cumplită îl cuprinse pe tânărul poștaș. Dacă detașamentul acela hitit se mai afla încă prin împrejurimi?

Danios se dădu înapoi câțiva pași, fără să-și poată dezlipi ochii de spectacolul acela îngrozitor. Cum puteau fi unii atât de cruzi ca să măcelărească astfel niște ființe umane și să le lase și neîngropate?

Simțind că-i ia capul foc, Danios se îndreptă către poarta cu sfincși.

Calul său nu mai era acolo.

Îngrijorat, factorul scrută zarea, temându-se să nu-i vadă apărând pe soldații hitiți. În depărtare, la poalele unui deal, se vedea un nor de praf.

Care… Care de luptă se îndreptau către el! Înnebunit de spaimă, Danios o luă la fugă cât îl țineau picioarele.

2

Pi-Ramses, noua capitală a Egiptului, întemeiată de Ramses în inima Deltei, număra deja mai bine de o sută de mii de locuitori. Înconjurat de două brațe ale Nilului, de apele lui Ra și ale lui Avaris, orașul se bucura de o climă plăcută, chiar și vara; nenumărate canale străbăteau așezarea, pe un lac special amenajat se puteau face plimbări plăcute cu barca, iar iazurile pline cu pește îi așteptau pe împătimiții pescuitului cu undița.

Aprovizionat din belșug cu cele mai diferite alimente venite din câmpia roditoare care-l înconjura, Pi-Ramses își luase și numele de „orașul ca de peruzea”, datorită plăcuțelor albastre din lut smălțuit care, cu luminozitatea lor aparte, împodobeau fațadele caselor.

Era, într-adevăr, un oraș destul de neobișnuit: așezarea armonioasă și pașnică se afla într-o strânsă conviețuire cu o cetate militară care cuprindea patru cazărmi uriașe și un arsenal aflat în imediata vecinătate a palatului. De câteva luni, muncitorii lucrau aici zi și noapte, din mâinile lor ieșind care de luptă, armuri, sulițe, lănci, scuturi și vârfuri de săgeată. În mijlocul atelierelor, o mare topitorie asigura bronzul necesar armelor.

Unul dintre carele de luptă, solid și, totodată, ușor, tocmai ieșea pe poarta atelierului. Se afla acum la capătul drumului care urca spre curtea mare, înconjurată de un portic larg, alăturându-se șirurilor de alte vehicule de același fel deja fabricate. Șeful meșterilor îl bătu pe umăr pe tâmplarul care făcea ultimele retușuri.

— Uite acolo, jos, la poarta atelierului… El este!

— Acela este?

Tâmplarul privi mai atent.

Da, chiar el era, faraonul, stăpân peste Egiptul de Sus și peste cel de Jos, Fiul luminii, Ramses.

În vârstă de douăzeci și șase de ani, urmașul lui Seti domnea deja de patru ani și se bucura de dragostea și prețuirea supușilor săi. De statură atletică, înalt de peste un metru și optzeci, cu o figură prelungă încadrată de un păr blond bogat și strălucitor, frunte înaltă, arcade proeminente acoperite de sprâncene bine conturate și stufoase, nas lung, ascuțit și puțin coroiat, buze pline și maxilarul de jos bine pronunțat, Ramses emana o forță copleșitoare pe care cei din jur o considerau fără ezitare ca fiind supranaturală.

Pregătit vreme îndelungată pentru domnie, de către un tată care-l învățase ce însemna să fie rege chiar și cu prețul unor încercări dure, Ramses moștenise autoritatea strălucitoare a lui Seti, gloriosul său părinte și predecesor la tron. Chiar și atunci când nu era îmbrăcat în veșmintele cerute de etichetă, impunea respect prin simpla sa prezență.

Regele urcă panta abruptă și începu să examineze carul abia terminat. Împietriți de emoție, șeful echipei de meșteri și tâmplarul așteptau cu teamă verdictul său. Faptul că Faraonul venea el însuși ca să inspecteze pe neașteptate fabrica trăda interesul pe care el îl arăta față de calitatea armelor produse aici.

Ramses nu se mulțumi doar cu o privire superficială. Pipăi fiecare piesă din lemn, mișcă oiștea și încercă să-și dea seama de soliditatea roților.

— O treabă bună, aprecie el, dar va trebui să vedem pe teren cât de solid este carul.

— Facem și asta, Maiestate, se grăbi meșterul să spună. În cazul unui accident, vizitiul ne va arăta care este piesa slabă și noi vom repara totul.

— Aveți multe defecțiuni de felul acesta?

— Nu, Maiestate, și atelierul nostru profită de ele ca să îndrepte greșelile și să folosească un material cât mai bun.

— Ai grijă să nu precupețești niciun efort.

— Înălțimea ta… Aș putea să vă întreb ceva?

— Te ascult.

— Războiul… o să-l avem curând?

— Ți-e cumva frică de așa ceva?

— Noi facem aici atâtea arme, dar parcă n-am dori un război. Câți egipteni vor muri, câte femei vor rămâne văduve, câți copii își vor pierde tatăl!

— Măcar de te-ar auzi zeii! Dar știi care este datoria noastră dacă Egiptul ar fi în primejdie?

Meșterul își coborî privirile.

— Egiptul ne este mamă, este trecutul și viitorul nostru, îi aminti Ramses. El ne dă totul fără să țină nicio socoteală, el este binefacerea care se pogoară asupra noastră în fiecare clipă… O să-i răspundem cu nerecunoștință, cu egoism și cu lașitate?

— Noi nu ne dorim altceva decât să trăim, Măria Ta!

— Dacă va fi nevoie, Faraonul își va da și viața pentru ca Egiptul să trăiască. Spor la treabă, meștere.

☥

Cât de zâmbitoare și plină de viață era capitala sa! Pi-Ramses era un vis împlinit, o clipă de fericire pe care timpul o consolida cu fiecare zi care trecea. Vechea așezare Avaris, oraș blestemat prin venirea năvălitorilor din Asia, fusese transformat într-un oraș fermecător și elegant în care salcâmii și sicomorii își ofereau umbra ca adăpost atât celor bogați cât și celor năpăstuiți de soartă.

Regelui îi plăcea să se plimbe pe câmpia din afara orașului, prin vegetația ei luxuriantă străbătută de poteci mărginite de flori și de canale tocmai bune pentru scăldat; își înfigea cu toată plăcerea dinții într-un măr cu gust de miere, îi plăcea gustul de ceapă dulce, se plimba prin plantațiile nesfârșite de măslini care dădeau la fel de mult ulei cât nisipul de pe malul mării, respira cu nesaț miresmele grădinilor de flori. Plimbarea suveranului se încheia pe faleza de unde se putea vedea portul interior, acolo unde activitatea nu înceta niciodată în depozitele care adăposteau bogățiile orașului, metale prețioase, lemn rar, rezerve de grâu.

În săptămânile din urmă, Ramses nu se mai plimba nici la câmp, nici pe străzile orașului său de peruzea, ci zăbovea îndelung în cazărmi, în tovărășia ofițerilor de rang înalt, a soldaților de pe care și a pedestrașilor, cu toții fiindu-i recunoscători pentru condițiile bune de locuit din noile construcții.

Militarii de profesie, printre care se aflau și mulți mercenari, erau bucuroși de soldele mari și de hrana mai mult decât îndestulătoare. Se plângeau însă destul de des de instrucția foarte severă, regretând că nu se angajaseră cu câțiva ani mai înainte, atunci când pacea părea să nu fie amenințată de nimic. Trecerea de la instrucție, oricât de dură ar fi fost ea, la lupta împotriva hitiților nu atrăgea pe nimeni, nici chiar pe cei mai experimentați dintre ei în arta războiului. Se temeau cu toții de cruzimea luptătorilor anatolieni care nu fuseseră învinși niciodată.

Ramses simțise teama strecurându-se puțin câte puțin în sufletele oamenilor și încerca să lupte împotriva ei vizitând pe rând, în fiecare zi, cazărmile și asistând la manevrele executate de diferite unități ale armatei sale. Regele trebuia să apară senin în fața soldaților, sa le inspire încredere, cu toate că, uneori, în adâncul sufletului, și el se simțea îngrijorat.

Cum să fii pe deplin fericit în acest oraș pe care Moise, prietenul său din copilărie, îl părăsise după ce se aflase în fruntea echipelor de zidari evrei care înălțaseră palate, vile și case de rând? Sigur, Moise fusese acuzat că omorâse un egiptean, pe Sary, cumnatul regelui. Dar Ramses se îndoia și acum de vinovăția evreului, căci Sary, bătrânul său preceptor, uneltise împotriva lui și se purtase într-un mod josnic fața de muncitorii care-i fuseseră puși la dispoziție. Oare nu căzuse Moise într-o capcană?

Atunci când nu era asaltat de amintirea prietenului său dispărut, despre care nu mai știa nimic de atâta timp, regele petrecea multe ceasuri în tovărășia fratelui său mai mare, Șenar, ministru de externe, și a lui Acha, șeful serviciilor sale de spionaj. Șenar făcuse tot posibilul ca fratele său mai mic să nu devină faraon, dar faptul că dăduse greș părea să-l fi făcut mai înțelept, așa că-și lua rolul în serios. Cât despre Acha, un diplomat inteligent și sclipitor, el fusese coleg de universitate cu Ramses și cu Moise, bucurându-se de încrederea fără margini a regelui.

Zi de zi, cei trei bărbați citeau mesajele venite din Siria și încercau să evalueze cu toată luciditatea situația de acolo.

Până când ar mai fi putut Egiptul să suporte înaintarea hitiților?

Ramses examina cu cea mai mare atenție harta imensă a Orientului Apropiat și a Asiei, atârnată pe un perete al biroului său. La nord, regatul Hatti[3] cu capitala sa, Hattușaș, în inima platoului Anatoliei. Mai la sud, imensa Sirie, întinsă de-a lungul Mediteranei, traversată de Orontes. Principalul punct de forță al țării: Kadesh, aflat sub controlul hitiților.

La sud, provincia Amurru și porturile Byblos, Tyr și Sidon, aflate sub stăpânire egipteană, apoi Canaan, ai cărui prinți erau credincioși faraonului.

Opt sute de kilometri despărțeau Pi-Ramses, capitala egipteană, de Hattușaș, reședința lui Muwattalis, suveranul hitit. Luând în seamă existența unui lac care pornea de la granița de nord-est până în centrul Siriei, cele două ținuturi păreau să se afle la adăpost de orice încercare de invazie.

Dar hitiții nu erau mulțumiți cu acel statu-quo impus de Seti. Pornind de pe teritoriul lor, războinicii anatolieni urmau să facă o străpungere pe direcția Damascului, principalul oraș al Siriei.

Aceasta era, cel puțin, convingerea lui Acha, bazată pe informațiile primite de la informatorii săi. Ramses avea nevoie de o certitudine înainte de a se pune în fruntea armatei sale, cu intenția declarată de a-l izgoni pe dușman către nord. Nici Șenar și nici Acha nu se simțeau în stare să emită o părere decisivă; doar faraonul, el singur, urma să ia asupra lui povara unei hotărâri și a unui ordin de atac.

Fiind o fire impulsivă, Ramses fusese tentat să contraatace încă din clipa în care aflase de mașinațiile hitiților; dar pregătirea trupelor sale, al căror nucleu fusese deja mutat de la Memphis la Pi-Ramses, mai cerea încă multe săptămâni, dacă nu chiar mai multe luni. Această întârziere, pe care regele o suporta cu oarecare febrilitate, ar fi putut duce, poate, la evitarea unui conflict inutil: cam de zece zile nu se mai primise nicio informație alarmantă din centrul Siriei.

Ramses se îndreptă către voliera din palat unde trăiau, bine îngrijite, păsări colibri, gaițe, pițigoi, pupeze, nagâți și multe alte zburătoare, bucurându-se de umbra sicomorilor și de apa din bazinele pe care pluteau nuferi albaștri.

Era convins că o va găsi acolo, îngânând pe strunele lăutei notele unei străvechi melodii.

Nefertari, marea doamnă a regelui, blânda întruchipare a dragostei, singura femeie care-i umplea sufletul. Deși nu se trăgea dintr-un neam de rang prea înalt, ea era cea mai frumoasă printre frumoasele palatului și glasul ei, dulce ca mierea, nu rostea cuvinte fără noimă.

Pe când frageda Nefertari era sortită unei vieți consacrate meditației, ca preoteasă închisă într-un templu de provincie, prințul Ramses se îndrăgostise nebunește de ea. Niciunul nici celălalt nu se aștepta ca apropierea lor să ducă la formarea unei perechi regale hărăzită să conducă destinele Egiptului.

Cu părul său de un negru strălucitor, cu ochii de un albastru verzui, plăcându-i tăcerea și reculegerea, Nefertari îi cucerise pe toți cei de la curtea faraonului. Discretă și înțeleaptă, ea era o demnă tovarășă de viață a lui Ramses și astfel se împlinea minunea unei armonii depline între regină și soțul ei.

Meritamon, copila pe care i-o dăruise regelui, îi semăna întru totul. Nefertari nu mai putuse avea și alți copii, dar această suferință părea să treacă în zbor peste ea, ca o adiere a primăverii. Iubirea care o unea de nouă ani cu Ramses i se părea că este una dintre cauzele fericirii poporului său.

Ramses o contemplă în tăcere fără ca ea să-l observe. Ea părea să vorbească în șoaptă cu o mică pupăză care se rotea în zbor în jurul ei, scotea câteva sunete vesele și se așeză pe antebrațul reginei.

— Ești prin apropiere, nu-i așa?

El făcu câțiva pași înspre ea. Ca de obicei, ea îi simțise prezența și gândurile.

— Astăzi, păsările sunt cam nervoase, îi explică ea. S-ar părea că vine vreo furtună.

— Ce se mai aude pe la palat?

— Lumea încearcă să-și omoare timpul, se glumește pe seama lașității dușmanilor, este lăudată puterea armatelor noastre, se pun la cale viitoare căsătorii și se negociază eventuale avansări.

— Și despre rege ce se spune?

— Că seamănă din ce în ce mai mult cu tatăl său și că va ști să apere țara de nenorociri.

— De s-ar putea adeveri vorbele acestea ale lor…

Ramses o cuprinse în brațe pe Nefertari și ea își rezemă fruntea de umărul soțului său.

— Vești proaste?

— Nu, totul părea în ordine.

— Incursiunile hitite au încetat?

— Acha nu a mai primit niciun mesaj alarmant.

— Suntem gata de luptă?

— Niciunul dintre soldații noștri nu arde de nerăbdare să-i înfrunte pe luptătorii anatolieni. Veteranii sunt de părere că nu avem nici cea mai mică șansă să-i învingem.

— Așa crezi și tu?

— Ca să porți un asemenea război, îți trebuie o anumită experiență; eu nu o am. Însuși tatăl meu a renunțat să se angajeze într-o aventură atât de riscantă.

— Dacă hitiții și-au schimbat modul de a acționa, înseamnă că sunt convinși că victoria nu poate să le scape. În vremurile de demult, reginele Egiptului au luptat din răsputeri pentru libertatea țării lor. Cu toate că am oroare de violență, voi fi alături de tine dacă lupta este singura soluție.

Ca la un semnal, păsările din volieră fură cuprinse de o agitație gălăgioasă.

Pupăza se refugie pe creanga cea mai înaltă a unui sicomor, celelalte păsări se răspândiră în toate direcțiile.

Ramses și Nefertari ridicară privirile și observară un porumbel călător care zbura cu greutate; sleit de puteri, părea să nu-și mai găsească locul în care trebuia să ajungă. Regele întinse brațele ca și cum l-ar fi chemat. Porumbelul se așeză în fața suveranului.

De laba dreaptă avea fixat un mic sul de papirus, lung de numai câțiva centimetri. Scris cu hieroglife mărunte, dar perfect citețe, textul purta semnătura unui scrib al armatei.

Pe măsură ce citea, Ramses avu impresia că un pumnal îi străpungea inima.

— Aveai dreptate, îi spuse el reginei: ne amenință o furtună… Și este pe cale să se dezlănțuie.