Ramses Doamna de la Abu Simbel de Christian Jacq 4

1

Voinic, leul lui Ramses, scoase un răget care-i cutremură de spaimă atât pe egipteni, cât și pe răsculați. Uriașa fiară, răsplătită de faraon cu un colier subțire din aur pentru neprețuitele și credincioasele servicii pe care le adusese cu ocazia bătăliei de la Kadesh împotriva hitiților[1], cântărea mai bine de trei sute de kilograme. Măsura patru metri și era împodobit cu o coamă deasă, dar, în același timp, și strălucitoare, atât de impunătoare încât îi acoperea creștetul capului, obrajii, gâtul, o bună parte din umeri și din piept. Blana, cu firul drept și scurt, avea o culoare brun deschis, într-o nuanță luminoasă.

Pe mai mult de douăzeci de kilometri în jur, furia Voinicului se făcu simțită și toți cei de acolo înțeleseră că era același sentiment cu al lui Ramses care, după victoria de la Kadesh, devenise Ramses cel Mare.

Era oare întru totul reală această măreție, din moment ce faraonul Egiptului nu reușea, în pofida prestigiului și vitejiei sale, să-și impună autoritatea asupra barbarilor din Anatolia?

Armata egipteană se comportase rușinos în timpul înfruntării cu aceștia. Generalii, lași sau nepricepuți, îl părăsiseră pe Ramses lăsându-l singur în fața miilor de dușmani, siguri de victoria lor. Dar zeul Amon, ascuns într-o lumină orbitoare, auzise chemarea fiului său și dăruise puteri supraomenești brațului faraonului.

După cinci ani de domnie tumultuoasă, Ramses crezuse că victoria sa de la Kadesh îi va împiedica mult timp pe hitiți să mai ridice fruntea și că în Orientul Apropiat se va instaura o epocă de relativă pace.

Se înșelase amarnic el, taurul puternic, cel iubit de Regula divină, apărătorul Egiptului, Fiul Luminii. Era el îndreptățit să poarte aceste nume ca o cunună, dată fiind starea de revoltă care mocnea permanent în protectorate egiptene tradiționale cum erau Canaan și Siria de Sud? Nu numai că hitiții nu renunțaseră la luptă, dar, mai mult, porniseră o ofensivă generală, aliați cu beduinii, acești tâlhari și asasini care râvneau dintotdeauna la mănoasele pământuri ale Deltei.

Generalul comandant al armatei lui Ra se apropie de rege.

— Maiestate… Situația este mai critică decât ne așteptam. Asta nu mai este o răscoală ca altele; după cum ne spun iscoadele noastre, toată țara Canaanului se ridică împotriva noastră. După ce vom trece de acest prim obstacol, va fi un al doilea, apoi un al treilea, apoi…

— Și tu nu mai vezi cum putem ajunge la un liman?

— Riscăm să avem pierderi grele, Maiestate, și oamenii nu au chef să se lase omorâți pentru nimic.

— Supraviețuirea Egiptului nu este un motiv destul de bun?

— Eu nu voiam să spun…

— Totuși, asta ai gândit, generale! Lecția de la Kadesh a fost, așadar, zadarnică. Să fiu eu sortit, oare, să am în jur doar niște lași care își pierd viața pentru că vor să și-o salveze?

— Nu vă puteți îndoi, Maiestate, de credința mea și a celorlalți generali, dar voiam doar să vă punem în gardă.

— Serviciul nostru de spionaj a obținut informații despre Acha?

— Din păcate, nu, Maiestate.

Acha, prieten din copilărie al lui Ramses și ministru al Afacerilor externe, căzuse într-o cursă pe când se afla în vizită la prințul din Amurru[2]. Fusese torturat, mai era încă în viață, cei care-i țineau prizonier considerau că diplomatul avea o valoare de schimb?

Îndată ce primise această informație, Ramses își mobilizase trupele, abia refăcute după șocul de la Kadesh. Pentru a-l salva pe Acha, trebuia să treacă prin regiuni care îi deveniseră ostile. Nici de data aceasta, prinții din partea locului nu-și respectaseră jurământul de credință față de Egipt și se vânduseră hitiților pe un pumn de metal prețios și promisiuni mincinoase. Cine n-ar fi visat să năvălească pe pământul faraonilor și să se înfrupte din bogățiile socotite fără margini?

Ramses cel Mare avea multe proiecte de pus în practică, templul său pentru veșnicie la Theba, Ramesseumul, Karnak, Luxor, Abydos, locul pregătit pentru odihna sa veșnică din Valea Regilor, și Abu Simbel, visul de piatră pe care voia să-l ofere soției sale adorate, Nefertari… Și uite că se afla aici, la marginea ținutului Canaan, în vârful unei coline, privind cu atenție o fortăreață inamică.

— Maiestate, dacă aș putea…

— Hai, curaj, generale!

— Demonstrația voastră de forță este peste măsură de impresionantă… Sunt convins că împăratul Muwattalis va înțelege mesajul și va porunci ca Acha să fie eliberat.

Muwattalis, împăratul hitit, era un om pătimaș și viclean, conștient că tirania sa nu se baza decât pe forță. Aflat în fruntea unei mari coaliții, el eșuase, totuși, în încercarea sa de a cuceri Egiptul, dar pornea acum un nou atac, prin beduini și răsculați pe care îi punea să lupte.

Numai moartea lui Muwattalis sau cea a lui Ramses ar fi putut pune capăt unui conflict al cărui rezultat avea să fie hotărâtor pentru viitorul multor popoare. Dacă Egiptul ieșea înfrânt din această confruntare, puterea militară hitită urma să impună o dictatură plină de cruzime care ar fi distrus o civilizație milenară, creată încă din vremea domniei lui Menes, primul dintre faraoni.

☥

Timp de o clipă, Ramses se gândi la Moise. Unde se ascundea, oare, acest alt prieten din copilărie care fugise din Egipt după ce făptuise o crimă? Cercetările fuseseră zadarnice. Unii susțineau că evreul, ce colaborase atât de rodnic la construcția orașului Pi-Ramses, noua capitală construită în Deltă, își găsise sfârșitul printre nisipurile deșertului. Moise li se alăturase răsculaților? Nu, el nu putea deveni vreodată un dușman.

— Maiestate… Maiestate, mă auziți?

Privind chipul bine hrănit și speriat al acestui gradat care nu se gândea decât să-i fie lui bine, Ramses parcă îl văzu pe omul care-i ura mai mult decât orice pe lume: Șenar, fratele său mai mare. Mizerabilul acela se aliase cu hitiții, cu speranța că va urca pe tronul Egiptului. Șenar dispăruse pe când era transportat de la închisoarea mare din Memphis la temnițele din oaze, profitând de o furtună de nisip. Și Ramses era convins că el încă mai trăia și nu renunțase nici în ruptul capului la planurile de a-i face rău.

— Pregătește-ți trupele pentru luptă, generale.

Rușinat, ofițerul superior se făcu nevăzut.

Cât de mult i-ar fi plăcut lui Ramses să se bucure de tihna unei grădini alături de Nefertari, de fiul și de fiica lui, cum ar fi gustat el fericirea fiecărei zile, departe de zăngăni tul armelor! Dar trebuia să-și salveze țara de năvala hoardelor setoase de sânge care n-ar fi ezitat să distrugă templele și să calce în picioare orice lege. Un asemenea țel nu ținea seamă de persoana sa. El nu avea dreptul să se gândească la propria sa liniște, la familia sa, ci trebuia să înlăture răul chiar de-ar fi făcut-o cu prețul vieții.

Ramses privi îndelung la fortăreața care îi bara drumul către centrul protectoratului Canaan. Zidurile sale, înalte de șase metri, cu dublă înclinare, adăposteau o garnizoană destul de numeroasă. La creneluri, așteptau pregătiți arcașii. În șanțurile din jur fuseseră aruncate cioburi de vase sfărâmate care puteau răni tălpile infanteriștilor trimiși să proptească scările de zid.

Vântul dinspre mare îi răcorea pe soldații egipteni, adunați între două dealuri încinse de razele fierbinți ale soarelui. Sosiseră acolo după un lung marș forțat, fără să aibă parte decât de scurte opriri și de tabere improvizate în grabă. Doar mercenarii bine plătiți așteptau luptele fără nicio emoție; tinerii recruți, dezamăgiți deja de ideea că-și părăseau țara pentru cine știe cât timp, se gândeau cu teamă că ar putea pieri în una dintre acele teribile lupte care-i așteptau. Fiecare dintre ei spera ca Faraonul se va mulțumi doar să întărească frontiera de nord-est în loc să pornească într-o aventură care risca să se termine printr-un dezastru.

Nu trecuse mult timp de când guvernatorul din Caza, capitala provinciei Canaan, oferise un banchet splendid statului-major egiptean, jurând că el nu se va alia niciodată cu hitiții, acești barbari din Asia, de o cruzime legendară. Ipocrizia sa, prea evidentă, îl revoltase în adâncul sufletului pe Ramses; astăzi, trădarea sa nu mai era o surpriză pentru tânărul monarh de douăzeci și șapte de ani care începea să știe cum să pătrundă în secretul ființelor umane.

Nerăbdător, leul scoase din nou un răget.

Voinic se schimbase destul de mult față de ziua în care Ramses îl găsise, gata să moară, în savana nubiană. Mușcat de un șarpe, micul pui de leu nu mai avea nicio șansă să trăiască. Între fiară și om se crease destul de repede o profundă simpatie reciprocă. Din fericire, Setau, vindecătorul, și el prieten din copilărie și coleg de universitate cu Ramses, știuse să găsească leacurile potrivite. Formidabila rezistență a animalului îi permisese să treacă peste această încercare și să devină o creatură adultă cu o putere înspăimântătoare. Regele nici nu putea visa o gardă de corp mai bună.

Ramses își trecu degetele prin coama Voinicului. Mângâierea nu liniști animalul.

Îmbrăcat cu o tunică din piele de căprioară cu o mulțime de buzunare pline cu prafuri, pilule și sticluțe, Setau urca povârnișul dealului. Scurt și îndesat, cu capul pătrățos, părul negru, nebărbierit, avea o adevărată pasiune pentru șerpi și scorpioni. Folosind veninul lor, el prepara medicamente foarte eficace și, în compania soției sale Lotus, o fermecătoare nubiană la care soldații priveau cu adevărată bucurie, el își continua neabătut cercetările.

Ramses încredințase acestei perechi conducerea serviciului sanitar al armatei. Setau și Lotus luaseră parte la toate campaniile regelui, nu din dragoste pentru război, ci pentru a descoperi noi specii de reptile și a-i îngriji pe soldații răniți sau bolnavi. Și Setau era convins că, în cazul vreunei nenorociri, nimeni nu era mai indicat decât el pentru a veni în ajutorul bunului său prieten Ramses.

— Moralul trupelor nu este prea grozav, constată el.

— Generalii și-ar dori să ne retragem, recunoscu Ramses.

— Având în vedere comportarea soldaților tăi la Kadesh, la ce te poți aștepta? La fugă și la zăpăceală se pricep cel mai bine. Tu o să iei o hotărâre de unul singur, ca de obicei.

— Nu, Setau, nu singur. La sfatul soarelui, al vânturilor, al sufletului leului meu, al spiritului acestui pământ… Ei nu mint niciodată. Eu trebuie doar să înțeleg mesajul lor.

— Nu există un consiliu de război mai bun.

— Ai vorbit, cumva, cu șerpii tăi?

— Ei sunt mesageri ai lumii invizibile. Da, i-am întrebat și ei mi-au răspuns fără ocol: nu da înapoi. De ce este Voinic așa de nervos?

— Din cauza pădurii de stejari, din stânga fortăreței, la jumătatea drumului dintre ea și noi.

Setau privi în direcția aceea, mușcând preocupat dintr-un băț de trestie.

— Nu-mi miroase a bine, ai dreptate. Să fie o capcană, ca la Kadesh?

— Aceea a funcționat atât de bine încât strategii hitiți au plănuit alta, cu speranța că vor avea un succes și mai mare. Atunci când vom ataca, avântul nostru va fi oprit, în timp ce arcașii de pe ziduri ne vor decima după cum vor dori.

Menna, grăjdarul lui Ramses, se plecă în fața regelui.

— Carul este pregătit, Maiestate.

Suveranul mângâie mult timp coamele celor doi cai ai săi pe nume „Victorie în Theba” și „Zeița Mut este mulțumită”; împreună cu leul, ei fuseseră singurii care nu-l trădaseră, la Kadesh, când bătălia părea pierdută.

Ramses luă hățurile în mâini, sub privirile neîncrezătoare ale grăjdarului său, ale generalilor și ale regimentului de elită al carelor de luptă.

— Maiestate, făcu îngrijorat Menna, doar n-o să mergeți…

— Să trecem pe lângă fortăreață, ordonă regele, și să lovim direct asupra pădurii de stejari.

— Maiestate… V-ați uitat pieptarul de zale! Maiestate!

Fluturând în mâini o vestă împletită din zale și acoperită cu plăcuțe mici de metal, grăjdarul alergă în zadar în urma carului lui Ramses care o pornise singur, într-o viteză nebunească, către dușman.

2

Stând în picioare în carul său care pornise cu cea mai mare viteză, Ramses cel Mare semăna mai degrabă cu un zeu decât cu un om. Înalt de statură, cu fruntea lată, purtând o coroană albastră care se mula perfect pe cap, cu arcadele proeminente, sprâncenele stufoase, privirea pătrunzătoare ca a unui șoim, nasul lung, subțire și ușor coroiat, urechile rotunde și fin profilate, maxilarul puternic, buzele cărnoase, era o imagine completă a forței.

La apropierea sa, beduinii aflați în pădurea de stejari ieșiră din ascunzătoare. Unii dintre ei își încordară arcurile, alții încercară să arunce sulițele.

Ca și la Kadesh, regele fu mai iute ca o vijelie, mai agil ca un șacal care străbate distanțe enorme într-o clipă; ca un taur cu coarnele înfricoșătoare străpungându-și dușmanii, el îi strivi pe primii atacatori care-i ieșiră în cale și trimise săgeată după săgeată în piepturile răsculaților.

Căpetenia cetei de beduini reuși să se ferească în ultima clipă de șarja furioasă a monarhului și, cu un genunchi la pământ, vru să arunce cu un pumnal lung pe care-i purta la spate.

Saltul Voinicului îi lăsă cu gura căscată pe răsculați. În ciuda greutății și a mărimii sale, leul păru să plutească prin aer. Cu ghearele scoase, se năpusti asupra căpeteniei beduinilor, îi înfipse colții în cap și strânse fălcile.

Ceea ce urmă fu atât de înfiorător încât numeroși războinici aruncară armele și o rupseră la fugă ca să scape de bestia care sfârteca deja carnea altor doi beduini veniți zadarnic în ajutorul șefului lor.

Carele de luptă egiptene, urmate de mai multe sute de infanteriști, îl ajunseră din urmă pe Ramses și nu dură prea mult până să înfrângă rezistența ultimelor rânduri ale beduinilor.

Potolit acum, Voinic își linse labele mânjite de sânge și-și privi stăpânul cu ochi nespus de blânzi. Recunoștința pe care o zări în privirile lui Ramses îl făcu să scoată un mormăit de satisfacție. Leul se culcă lângă roata din dreapta a carului regal, privind în jur cu ochi vigilenți.

— Este o mare victorie, Maiestate! declară generalul care comanda armata lui Ra.

— Tocmai am evitat o nenorocire; de ce niciuna dintre iscoade nu a fost în stare să descopere că în pădure se aflau ațâți dușmani?

— Noi… noi nu am luat în seamă locul acela care ni se părea pustiu și lipsit de vreo importanță.

— Trebuie, oare, ca un leu să-i învețe pe generalii mei meseria armelor?

— Maiestatea voastră dorește, fără îndoială, ca sfatul de război să se adune pentru pregătirea atacului fortăreței…

— Nu, atacăm imediat.

Din tonul pe care faraonul rostise aceste cuvinte, Voinic știu că scurtul armistițiu luase sfârșit. Ramses mângâie cu palma crupele celor doi cai ai săi care priviră unul la altul, ca pentru a se încuraja reciproc.

— Maiestate, Maiestate… Vă rog!

Cu răsuflarea întretăiată, grăjdarul Menna îi întinse regelui vesta din zale acoperită cu plăcuțe de metal. Ramses acceptă să îmbrace vesta de zale, care nu strica prea mult aspectul impunător al veșmântului său de în, cu mâneci largi. La încheietura mâinilor, două brățări de aur și de lapislazuli având în mijloc un ornament înfățișând două capete de rață sălbatică, simbol al perechii regale care semăna cu două păsări migratoare plecând în zborul lor către regiunile misterioase ale văzduhului. Mai avea oare s-o vadă Ramses pe Nefertari înainte de a face marea călătorie către celălalt tărâm al vieții?

„Victorie în Theba” și „Zeița Mut este mulțumită” băteau nerăbdători din copite. Cu capul împodobit de un panaș de pene roșii cu vârful albastru și spinările apărate de un valtrap roșu cu alb, se grăbeau să pornească înspre fortăreață.

Din piepturile infanteriștilor se înălța un imn apărut spontan după victoria de la Kadesh și ale cărui cuvinte aveau darul să-i îmbărbăteze pe fricoși: „Brațul lui Ramses este puternic, sufletul său viteaz, el este un arcaș fără egal, un zid pentru soldați, o flacără ce-i arde pe dușmani”.

Agitat, grăjdarul Menna umplu cu săgeți cele două tolbe din carul regelui.

— Le-ai verificat?

— Da, Maiestate; sunt ușoare și rezistente. Numai săgețile voastre îi pot doborî pe arcașii dușmani.

— Nu știi că lingușeala este o gravă greșeală?

— Ba da, dar mi-e atât de frică! Dacă n-ați fi fost voi, barbarii ăștia nu ne-ar fi terminat pe toți?

— Pregătește o porție zdravănă pentru caii mei; când o să ne întoarcem, o să fie tare înfometați.

Îndată ce carele egiptene se apropiară de zidurile fortăreței, arcașii canaaneeni și aliații lor beduini traseră mai multe salve de săgeți care luaseră drept țintă picioarele cailor. Animalele nechezară speriate, unii cai se cabrară, dar calmul pe care-i insufla regele nu lăsă panica să cuprindă trupele sale de elită.

— Pregătiți arcurile mari, ordonă el, și așteptați semnalul meu.

Atelierul de arme din Pi-Ramses făcuse mai multe arcuri din lemn de acacia, care aveau un tendon de bou în loc de alt fel de coardă. Studiată cu grijă, forma armei făcea ca o săgeată să poată fi aruncată, cu precizie și pe o linie curbă, la mai mult de două sute de metri distanță. Această tehnică făcea ca protecția oferită apărătorilor ascunși după creneluri să devină doar o iluzie.

— Cu toții odată! urlă Ramses cu o voce atât de tunătoare încât parcă elibera energia soldaților.

Cele mai multe dintre săgeți își atinseră ținta. Loviți în cap, cu ochii și beregatele străpunse dintr-o parte în alta, numeroși arcași dușmani căzură, morți sau grav răniți.

Cei care le luară locul avură aceeași soartă.

Liniștit că soldații lui nu vor fi doborâți de săgețile răsculaților, Ramses le dădu ordin să se îndrepte în fugă către poarta de lemn a fortăreței și s-o doboare cu lovituri de secure. Carele egiptene se apropiară și ele, arcașii faraonului își potriviră și mai bine tirul, făcând ca orice rezistență de pe ziduri să înceteze. Cioburile cu muchii ascuțite care umpleau șanțurile, nu mai aveau niciun rost; contrar obiceiului, Ramses nu punea soldații să rezeme scările de ziduri, ci se concentra asupra intrării principale.

Răsculații se îngrămădiră în spatele porții, dar nu reușiră să oprească valul de egipteni furioși. Încăierarea fu de o violență îngrozitoare; soldații faraonului se cățărară pe un morman de cadavre și, ca un val care distruge totul în cale, se năpustiră în interiorul fortăreței.

Asediații cedau puțin câte puțin terenul; cu șalurile lor lungi și cu veșmintele mânjite de sânge ei se înghesuiau unii peste alții.

Săbiile egiptenilor străpunseră coifurile, sfărâmară oasele, crestară șolduri și umeri, tăiară tendoanele, vărsară intestinele celor pe care-i întâlneau în cale.

După o vreme, o tăcere adâncă se așternu peste întreaga cetate. Femeile îi rugau cu lacrimi pe învingători să-i lase în viață pe cei care mai trăiau, adunați într-un colț al curții din mijlocul fortificației.

Carul lui Ramses își făcu intrarea în cetatea recucerită.

— Cine comandă aici? întrebă regele.

Un bărbat cam de cincizeci de ani, fără brațul drept, ieși din grupul înspăimântat al învinșilor.

— Eu sunt soldatul cel mai în vârstă… Toți comandanții mei au murit. Îl rog din inimă pe stăpânul celor Două Țări să aibă milă de noi.

— Ce fel de iertare îi poate aștepta pe cei care nu-și respectă cuvântul dat?

— Ca Faraonul să ne acorde cel puțin o moarte mai rapidă.

— Uite ce hotărăsc eu, canaaneanule: copacii din provincia ta vor fi tăiați, iar lemnul trimis în Egipt; prizonierii, bărbați, femei și copii, vor fi duși în Deltă unde vor lucra la construcții în folos public; turmele și caii din Canaan intră în proprietatea noastră. Cât despre soldații rămași în viață, ei vor fi angajați în armata mea și vor lupta de acum înainte sub ordinele mele.

Prizonierii se prosternară până la pământ, fericiți că trăiau.

☥

Setau nu avea motive să fie supărat. Numărul de răniți grav nu era prea mare și medicul avea la dispoziție destulă carne proaspătă și pansamente cu miere ca să oprească hemoragiile. Cu mâinile sale care se mișcau iute și precis, Lotus apropia marginile rănilor cu niște fâșii unse cu lipici și așezate în cruce. Zâmbetul frumoasei nubiene avea darul să mai aline durerile. Brancardierii îi duceau pe pacienți la infirmeria de campanie unde erau tratați cu alifii, pomezi și esențe pentru ca, după aceea, să fie trimiși în patrie.

Ramses le vorbi soldaților care suferiseră diferite răni, mai ușoare sau mai grave, pentru a-și apăra țara, apoi îi chemă pe ofițerii săi superiori cărora le dezvălui intenția lui de a continua înaintarea spre nord pentru a recuceri, una câte una, fortărețele din Canaan ce trecuseră sub control hitit, cu ajutorul beduinilor.

Entuziasmul faraonului se transmise și celorlalți. Teama dispăru din inimi și toată lumea se bucură de noaptea și ziua de odihnă care li se acordase. Cât despre Ramses, el cină cu Setau și Lotus.

— Până unde ai vrea să ajungi? întrebă medicul.

— Măcar până în Siria de Nord.

— Până la… Kadesh?

— O să vedem.

— Dacă expediția aceasta durează prea mult, observă Lotus, n-o să mai avem medicamente.

— Reacția hitiților a fost rapidă, a noastră trebuie să fie fulgerătoare.

— Războiul ăsta o să se termine vreodată?

— Da, Lotus, în ziua în care dușmanul va fi definitiv învins.

— Nu-mi place deloc să discut despre politică, comentă Setau cam morocănos. Hai, draga mea, hai să ne iubim și după aceea o să mai mergem să căutăm niște șerpi. Simt eu că în noaptea asta recolta s-ar putea să fie bună.

☥

Ramses săvârși ritualul zorilor în mica capelă care fusese ridicată lângă cortul său, în mijlocul taberei. Un sanctuar destul de modest în comparație cu templele din Pi-Ramses; dar credința din sufletul Fiului Luminii rămânea aceeași. Niciodată tatăl său, Amon, nu-și va dezvălui în fața vreunei ființe umane adevărata sa înfățișare, niciodată nu va putea fi cuprins într-o formă, oricare ar fi ea; cu toate acestea, simțeau cu toții prezența invizibilului.

Când suveranul ieși din capelă, observă un soldat care ținea în lesă o antilopă, așa-numita antilopă-suliță, și reușea cu mare greutate să stăpânească animalul.

De fapt, soldatul acela arăta destul de ciudat: avea părul lung, tunica de mai multe culori, barba retezată scurt și ascuțit și privirea piezișă. Și de ce animalul acela sălbatic fusese adus în tabără, ajungând atât de aproape de cortul regelui?

Faraonul nu mai avu când să-și pună mai multe întrebări. Beduinul dădu drumul antilopei care țâșni spre Ramses, cu coarnele îndreptate către stomacul suveranului care nu avea nicio armă la el.

Voinic încolți din partea stângă antilopa și-și înfipse ghearele în ceafa ei; ucisă pe loc, aceasta se prăbuși la picioarele leului.

Înmărmurit, beduinul scoase un pumnal de sub tunică, dar nu mai avu timp să încerce să-l folosească; o durere cumplită în spate, urmată imediat de o ceață înghețată care-i orbi și-l făcu să scape arma din mână. Se prăbuși mort, cu fața înainte, cu o lance înfiptă între omoplați.

Calmă și zâmbitoare, Lotus făcuse dovada unei îndemânări surprinzătoare. Frumoasa nubiană nici măcar nu părea prea emoționată de ceea ce făcuse.

— Mulțumesc, Lotus.

Setau ieși din cortul său, ca și mulți alți soldați care-i văzură pe leu sfâșiindu-și prada, descoperind alături și cadavrul beduinului. Speriat de moarte, grăjdarul Menna îngenunche la picioarele lui Ramses.

— Îmi pare foarte rău, Maiestate! Vă făgăduiesc că voi afla care au fost santinelele ce l-au lăsat pe ucigașul ăsta să intre în tabără și o să am grijă să fie pedepsite cât se poate de aspru.

— Adună-i pe trâmbițași și spune-le să dea semnalul de plecare.