Ramses La umbra arborelui de acacia de Christian Jacq 5

1

Razele soarelui care apunea acopereau cu aur celest fațadele templelor din Pi-Ramses, capitala pe care Ramses cel Mare o construise în Deltă. Cetatea turcoazei, numită așa datorită culorii țiglelor lăcuite ce ornau fațadele locuințelor, întruchipa bogăția, puterea și frumusețea.

Era plăcut să trăiești aici, dar în acea seară uriașul sard Serramanna nu se bucura nici de blândețea aerului, nici de tandrețea cerului care se colora în roz. Purtând pe cap o cască ornată cu coarne, cu sabia la îndemână, cu mustățile răsucite, bătrânul pirat, devenit șeful gărzii personale a lui Ramses, galopa foarte prost dispus spre vila prințului hitit Uri-Teșub, care avea domiciliu forțat de mai mulți ani.

Uri-Teșub, fiul decăzut al împăratului hitit, Muwattalis, dușmanul de moarte al lui Ramses. Uri-Teșub, care-și asasinase propriul tată pentru a-i lua locul. Dar el fusese mai puțin viclean decât Hattușil, fratele împăratului. Când Uri-Teșub credea că ține țara în mână, Hattușil pusese stăpânire pe tron, obligându-și rivalul să fugă. O fugă organizată de diplomatul Acha, prietenul din copilărie al lui Ramses.

Serramanna zâmbi. Implacabilul luptător anatolian, un fugar! Și culmea ironiei, Ramses, omul pe care Uri-Teșub îl ura cel mai mult, a fost cel care i-a acordat azil politic, în schimbul informațiilor despre trupele hitite și despre armamentul lor.

După ce, în al douăzeci și unulea an al domniei lui Ramses, spre surprinderea celor două popoare, Egiptul și Hatti încheiaseră un tratat de pace și de asistență mutuală în caz de agresiune din exterior, Uri-Teșub crezuse că i-a sosit ceasul. N-ar fi fost el victima ispășitoare prin excelență și un cadou perfect oferit de Ramses lui Hattușil pentru a pecetlui înțelegerea lor? Dar, respectând legea azilului, faraonul refuzase să-și extrădeze oaspetele.

Astăzi, Uri-Teșub nu mai conta. Iar lui Serramanna nu-i plăcea deloc misiunea pe care i-o încredințase Ramses.

Vila hititului se afla la liziera de nord a orașului, în mijlocul unei plantații de palmieri; cel puțin se bucurase de o existență luxoasă pe acest pământ al faraonilor pe care visase să-l distrugă.

Serramanna îl admira pe Ramses și i-ar fi fost fidel până-n ultima clipă; de aceea executa teribilul ordin pe care i-l dăduse regele, dar fără nicio tragere de inimă.

La intrarea în vilă, doi polițiști înarmați cu pumnale și bastoane. Doi oameni aleși de Serramanna.

— Nimic deosebit?

— Nimic, șefu’. Hititul trage la aghioase în grădină, lângă bazin.

Uriașul sard trecu pragul domeniului și, cu pași grăbiți, o luă pe aleea cu nisip care ducea la bazin. Trei alți polițiști îl supravegheau în permanență pe ex-generalul șef al armatei hitite care își petrecea timpul mâncând, bând, înotând și dormind.

Rândunele se zbenguiau în înaltul cerului, o pupăză îi atinse umărul lui Serramanna. Cu dinții încleștați, cu pumnii strânși, cu ochi răutăcioși, el se pregătea să acționeze. Pentru prima dată, regreta că era în serviciul lui Ramses.

Ca o fiară care simte apropierea primejdiei, Uri-Teșub se trezi înainte de a auzi pașii grei ai uriașului.

Mare, musculos, Uri-Teșub purta părul lung; pe tors, o claie de păr roșu. Ignorând frigul, chiar și în timpul iernii anatoliene, el nu-și pierduse forța.

Întins pe dalele din jurul bazinului, cu ochii mijiți, hititul se uita cum se apropie șeful gărzii personale a lui Ramses cel Mare.

Așadar, venise clipa.

De la semnarea monstruosului tratat de pace între Egipt și Hatti, Uri-Teșub nu se mai simțea în siguranță. De sute de ori se gândise să evadeze, dar oamenii lui Serramanna nu-i dăduseră ocazia s-o facă. Scăpase de extrădare numai pentru a fi înjunghiat ca un porc de o brută la fel de neînduplecată ca și el.

— Ridică-te, ordonă Serramanna.

Uri-Teșub nu era obișnuit să primească ordine. Cu încetineală, ca și cum ar fi savurat ultimele sale gesturi, el se ridică și-i ținu piept bărbatului care avea să-i taie gâtul.

În privirea sardului se citea o furie abia stăpânită.

— Lovește, măcelarule, spuse hititul cu dispreț, de vreme ce stăpânul tău ți-o cere. Nu-ți voi oferi nici măcar plăcerea de a mă apăra.

Degetele lui Serramanna se încleștară pe mânerul sabiei lui scurte.

— La-o din loc.

Uri-Teșub crezu că n-a auzit bine.

— Ce vrei să spui?

— Ești liber.

— Liber… Cum adică liber?

— Părăsește această casă și du-te unde vrei. Faraonul aplică legea. Nu mai există niciun motiv pentru care să fii reținut aici.

— Glumești!

— Este pace, Uri-Teșub. Dar dacă faci greșeala de a rămâne în Egipt și dacă provoci cea mai mică tulburare, o să te arestez. Nu vei mai fi considerat un demnitar străin, ci un criminal de drept comun. Când va sosi momentul să-ți împlânt sabia în pântece, nu voi ezita.

— Dar deocamdată n-ai dreptul să mă atingi. Asta e, nu-i așa?

— Cară-te!

☥

O rogojină, o perizoma[1], sandale, o pâine rotundă, o legătură de ceapă și două amulete din faianță pe care putea să le schimbe pe mâncare: în asta consta firavul bagaj permis lui Uri-Teșub care, timp de mai multe ore, rătăci pe străzile din Pi-Ramses ca un somnambul. Libertatea regăsită avea efectul unei beții, hititul nu mai judeca.

„Nu există cetate mai frumoasă ca Pi-Ramses, spunea un cântec popular; aici ceea ce e mic e considerat mare, acacia și sicomorul își oferă umbra trecătorilor, palatele strălucesc de aur și de turcoază, vântul este blând, păsările zboară în jurul lacurilor.” Uri-Teșub se lăsa vrăjit de farmecul capitalei construită într-o regiune fertilă, în apropierea unuia din brațele Nilului, încadrată de două canale mari. Prerii cu pășuni din belșug, livezi numeroase adăpostind faimoșii meri, vaste plantații de măslini despre care se spunea că furnizau mai mult ulei decât nisipul de pe țărmuri, vii care dădeau un vin dulce și aromat, case împodobite cu flori… Pi-Ramses era cu totul diferit de rigida Hattușaș, capitala Imperiului hitit, cetate fortificată ridicată pe un platou înalt din Anatolia.

Un gând dureros precum o mușcătură îl smulse pe Uri-Teșub din toropeală. Niciodată n-o să mai ajungă împărat în Hatti, dar se va răzbuna pe Ramses care comisese eroarea de a-i acorda libertatea. Dacă-l suprima pe faraon, considerat egalul unui zeu în urma victoriei de la Kadesh asupra coaliției care ar fi trebuit să-l strivească, Uri-Teșub ar arunca Egiptul în haos, și poate întreg Orientul Apropiat. Ce-i mai rămânea, dacă nu această dorință arzătoare de a face rău și de a distruge, care l-ar consola pentru faptul de a fi fost jucăria unui destin potrivnic?

În jurul lui, o mulțime pestriță în care se amestecau egipteni, nubieni, sirieni, libieni, greci și mulți alții veniți să admire această capitală pe care hitiții voiseră să o șteargă de pe fața pământului înainte de a se înclina în fața lui Ramses.

Să-l ucidă pe Ramses… Uri-Teșub n-avea nicio șansă să facă asta. El nu mai era decât un războinic învins.

— Stăpâne… murmură o voce în spatele lui.

Uri-Teșub se întoarse.

— Stăpâne… Mă recunoașteți?

Uri-Teșub își coborî privirea asupra unui bărbat de talie mijlocie, cu ochii căprui și plini de viață; un bandou de în îi strângea părul des, o barbă roșcată, tăiată scurt și ascuțită, îi împodobea bărbia. Umilul personaj purta o robă cu dungi colorate care îi ajungea până la glezne.

— Raia… Tu ești?

Negustorul sirian se înclină.

— Tu, un spion hitit… Te-ai întors la Pi-Ramses?

— E pace, stăpâne; o nouă eră a început, vechile greșeli au fost șterse. Eram un comerciant bogat și respectat, mi-am reluat negoțul. Nimeni nu mi-a reproșat acest lucru, sunt din nou stimat de înalta societate.

Membru al rețelei de spionaj hitit din Egipt, însărcinat cu destabilizarea lui Ramses dar deconspirat de anchetatorii egipteni, Raia reușise să fugă. După o ședere la Hattușaș, se întorsese în țara de adopție.

— Cu atât mai bine pentru tine.

— Cu atât mai bine pentru noi.

— Ce vrei să spui?

— Credeți că această întâlnire este rodul hazardului?

Uri-Teșub îl privi pe Raia cu mai multă atenție.

— M-ai urmărit?

— Circulau tot felul de zvonuri în ceea ce vă privește: fie o eliminare brutală, fie o eliberare. De mai bine de o lună, oamenii mei supravegheau în mod constant vila în care erați ținut cu forța. V-am lăsat să redobândiți gustul acestei lumi și… iată-mă. Pot să vă ofer o bere rece?

Uri-Teșub tremura, într-atât ziua se dovedea bogată în emoții puternice. Dar instinctul îi spunea că negustorul sirian putea să-l ajute să-și concretizeze proiectele.

În tavernă, discuțiile erau pe drumul cel bun. Raia asista la metamorfoza lui Uri-Teșub: încet-încet, exilatul redevenea un războinic crud, gata pentru orice cucerire. Negustorul sirian nu se înșelase; în ciuda anilor de exil, ex-generalul șef al armatei hitite nu-și pierduse nimic din țâfna și din violența lui.

— Nu sunt obișnuit să stau la palavre, Raia. Ce aștepți de la mine?

Negustorul sirian spuse cu voce șoptită:

— N-am decât o întrebare să vă pun, stăpâne. Vreți să vă răzbunați pe Ramses?

— M-a umilit. Eu n-am făcut pace cu Egiptul! Dar să-l dobori pe acest faraon pare imposibil.

Raia clătină din cap.

— Depinde, stăpâne, depinde…

— Te-ai îndoi de curajul meu?

— Cu tot respectul, curajul nu va fi de ajuns.

— De ce tu, un negustor, ai risca să te arunci într-o aventură atât de periculoasă?

Raia zâmbi crispat.

— Pentru că ura mea nu e mai puțin arzătoare decât a voastră.

2

Purtând un colier larg de aur, îmbrăcat cu o perizoma albă, asemănătoare celei care le plăcea faraonilor din vremea piramidelor, încălțat cu sandale albe, Ramses cel Mare celebra ritualurile zorilor în templul său pentru veșnicie, Ramesseum, construit pe malul occidental al Thebei. Aici veghea în pace puterea divină ascunsă în naos. Grație ei, energia va circula între cer și pământ, Egiptul va fi asemănător cosmosului și dorința de a distruge, înnăscută în speța umană, va fi împiedicată.

La cincizeci și cinci de ani, Ramses era un atlet de un metru optzeci, cu capul alungit, împodobit cu păr blond, cu fruntea largă, cu arcadele sprâncenelor proeminente, cu ochi pătrunzători, cu nas lung, subțire și coroiat, cu urechi rotunde, tivite fin. Persoana sa emana magnetism, forță și autoritate naturală. În prezența lui, chiar și caracterele mai călite se pierdeau cu firea. Nu cumva un zeu îl însuflețea pe acest faraon care umpluse țara de monumente și își doborâse toți dușmanii?

Treizeci și trei de ani de domnie… Singur Ramses cunoștea adevărata povară a încercărilor pe care le îndurase. Ele începuseră cu moartea tatălui său, Seti, a cărui pierdere îl lăsase dezorientat în momentul în care hitiții se pregăteau de război. Fără ajutorul lui Amon, tatăl său celest, Ramses, trădat de propriile sale trupe, n-ar fi triumfat la Kadesh. Desigur, avusese parte de fericire și pace, dar mama sa, Tuya, care simboliza legitimitatea puterii, se alăturase ilustrului ei soț în ținutul luminii unde trăiau în eternitate sufletele celor drepți. Și destinul, inexorabil, lovise din nou în modul cel mai atroce, provocându-i regelui o rană care nu se va vindeca niciodată. Marea lui soție regală, Nefertari, murise în brațele lui la Abu Simbel, în Nubia, unde Ramses ridicase două temple pentru a glorifica unitatea indestructibilă a cuplului regal.

Faraonul pierduse cele trei ființe care îi erau cele mai apropiate, cele trei ființe care îl formaseră și a căror dragoste era fără limite. Totuși, el continuase să domnească, să reprezinte Egiptul cu aceeași credință și cu același entuziasm.

Patru alți tovarăși îl părăsiseră, după ce repurtase atâtea victorii alături de ei: cei doi cai ai săi, atât de curajoși pe câmpul de luptă, leul său, Voinicul, care îi salvase viața de mai multe ori, și câinele lui galben, Străjerul, care beneficiase de o mumificare de prim rang. Un alt Străjer îi succedase, apoi un al treilea, care tocmai se născuse.

Dispăruse, de asemenea, poetul grec Homer care își sfârșise zilele în grădina lui din Egipt, contemplându-și lămâiul. Ramses se gândea cu nostalgie la primele întâlniri cu autorul Iliadei și Odiseei, care se îndrăgostise de civilizația faraonilor.

După moartea lui Nefertari, Ramses fusese tentat să renunțe la putere și să i-o încredințeze fiului său cel mare, Kha. Dar prietenii lui se opuseseră, amintindu-i monarhului că un faraon era ales pe viață și că nu își mai aparținea. Oricare fuseseră suferințele lui umane, el trebuia să-și îndeplinească sarcina până la sfârșitul existenței. Așa cerea Regula și Ramses, ca și predecesorii săi, se va conforma.

De aici, din templul său pentru veșnicie, emițător al unui flux magic care-i proteja domnia, de aici își trăsese Ramses forța necesară pentru a continua. Deși o importantă ceremonie îl aștepta, monarhul întârzia în sălile Ramesseumului înconjurat de o incintă lungă de trei sute de metri, adăpostind două mari curți cu stâlpi reprezentându-l pe rege în chip de Osiris, o vastă sală cu 48 de coloane, adâncă de treizeci și unu de metri și largă de patruzeci, și un sanctuar unde se simțea prezența divină. Marcând accesul în templu, piloni înalți de șaptezeci de metri despre care textele scrise spuneau că urcă până la cer. Pe latura de sud a primei curți, palatul, împrejurul locului sfânt, o vastă bibliotecă, antrepozite, o comoară conținând metale prețioase, birourile scribilor și casele preoților. Acest oraș-templu funcționa zi și noapte, căci serviciul divin nu cunoștea odihnă.

Ramses rămase câteva clipe în acea parte a sanctuarului consacrată soției lui, Nefertari, și mamei sale Tuya. El contemplă basoreliefurile care prezentau uniunea reginei cu parfumul zeului Amon-Ra, misterios și luminos în același timp, și alăptarea faraonului, căruia i se asigura astfel o tinerețe perpetuă.

☥

La palat, probabil ca cei care-l așteptau se impacientau. Regele se smulse din amintiri, nu se opri nici în fața colosului înalt de optsprezece metri, sculptat într-un singur bloc de granit roz, numit „Ramses, lumina regilor”, nici în fața arborelui de acacia plantat în al doilea an al domniei lui și se îndreptă spre sala de audiență cu șaisprezece coloane unde se adunaseră diplomații străini.

☥

Cu ochii verzi și înțepători, cu nasul mic și drept, cu buzele fine, cu bărbia abia marcată, frumoasa Iset, trecută de cincizeci de ani, era tot plină de viață și veselă. Anii nu trecuseră peste ea; grația și puterea ei de seducție erau intacte.

— Regele a ieșit din templu? o întrebă ea neliniștită pe cameristă.

— Nu încă, Maiestate.

— Ambasadorii vor fi furioși.

— Nu vă faceți griji; să-l vezi pe Ramses este așa un privilegiu încât nimeni nu va îndrăzni să se impacienteze.

Să-l vezi pe Ramses… Da, era cel mai mare privilegiu dintre toate! Iset își aminti prima întâlnire de dragoste cu prințul Ramses, acel tânăr înflăcărat care părea îndepărtat de la putere. Cât de fericiți fuseseră în coliba de stuf, la marginea unui câmp de grâu, gustând secretul unei plăceri împărtășite! Apoi își făcuse apariția sublima Nefertari care, fără să o știe, poseda calitățile unei mari soții regale. Ramses nu se înșelase. Totuși, frumoasa Iset fusese cea care îi dăruise doi fii, Kha și Merenptah. Pentru o scurtă perioadă, încercase un resentiment față de Ramses; dar Iset se simțea incapabilă de a-și asuma sarcina zdrobitoare a unei regine și n-avea altă ambiție decât aceea de a împărți, oricât de puțin, existența cu bărbatul pe care îl iubea la nebunie.

Nici Nefertari, nici Ramses nu o respinseseră; „soție secundară”, conform protocolului, Iset avusese fericirea incomparabilă de a fi lângă monarh și de a trăi în umbra lui. Unii considerau că-și irosea viața, dar Iset nu lua în seamă criticile. Pentru ea era mai bine să fie servitoarea lui Ramses decât soția unui demnitar stupid și pretențios.

Moartea lui Nefertari o aruncase într-o profundă nenorocire. Regina nu era o rivală, ci o prietenă față de care manifesta respect și admirație. Știind că niciun cuvânt n-ar atenua durerea sfâșietoare a monarhului, ea rămăsese în umbră, mută și discretă.

Și ceea ce era de neconceput se produse.

La sfârșitul perioadei de doliu, după ce închise el însuși ușa mormântului lui Nefertari, Ramses îi ceruse frumoasei Iset să devină noua mare soție regală. Niciun suveran nu putea să domnească singur, căci Faraonul reprezenta uniunea dintre principiile masculin și feminin, conciliate și armonizate.

Niciodată frumoasa Iset nu urmărise să devină regina Egiptului. Comparația cu Nefertari o înspăimânta. Dar voința lui Ramses nu se discuta. Iset se supusese, în ciuda angoasei care o stăpânea. Ea devenea „blândețea iubirii, cea care-i vedea pe zeii Horus și Seth împăcați, în sfârșit, în ființa Faraonului, suverana Celor Două țări, Egiptul de Jos și cel de Sus, cea a cărui voce aducea bucuria”… Dar aceste titluri tradiționale n-aveau nicio importanță. Adevăratul miracol era acela de a împărtăși existența lui Ramses, speranțele și suferințele lui. Iset era soția celui mai mare monarh cunoscut vreodată pe pământ și încrederea pe care i-o acorda era suficientă pentru fericirea ei.

— Maiestatea sa vă cheamă, spuse camerista.

Purtând o perucă în formă de vultur, cu două pene mari în vârf[2], îmbrăcată cu o rochie lungă albă, strânsă în talie cu o centură roșie din poliedre mișcătoare, împodobită cu un colier și cu brățări de aur, marea soție regală se îndreptă spre sala de audiență. Datorită educației pe care o primise ca tânără nobilă și bogată, știa să facă impresie bună în timpul ceremoniilor oficiale. De data asta, ea era, ca soție a Faraonului, ținta privirilor demnitarilor lipsiți de indulgență.

Frumoasa Iset rămase nemișcată la un metru de Ramses.

El, prima și unica ei iubire, continua s-o impresioneze. Era prea mare pentru ea care n-ar putea percepe niciodată amploarea gândirii lui, dar magia pasiunii umplea acest gol de netrecut.

— Ești gata?

Regina Egiptului se înclină.

Când cuplul regal își făcu apariția, conversațiile se întrerupseră. Ramses și frumoasa Iset luară loc pe tron.

Prieten din copilărie al faraonului și ministru al Afacerilor externe, foarte elegantul Acha, care lansa bucuros moda, înaintă. Cine și-ar fi imaginat că acest personaj rafinat, cu mustăcioara îngrijită, cu ochii strălucind de inteligență și cu alura aproape disprețuitoare, era îndrăgostit de aventură și că nu ezitase să-și riște viața pe teritoriul hitit în timpul unei periculoase acțiuni de spionaj? Amator de femei drăguțe, de haine frumoase și de bucate alese, Acha arunca asupra lumii o privire ironică, uneori dezabuzată, dar ardea de o dorință pe care nimic și nimeni nu reușea s-o potolească: să contribuie la gloria lui Ramses, singura ființă față de care avea, fără să-i fi mărturisit-o vreodată, o admirație fără limite.

— Maiestate, Sudul vi se supune și vă aduce bogățiile, cerându-vă suflul vieții; Nordul imploră miracolul prezenței voastre; Estul își reunește pământurile pentru a vi le oferi; Vestul îngenunchează umil, șefii lui înaintează plecați.

Ambasadorul din Hatti se desprinse din masa de diplomați și făcu o plecăciune în fața cuplului regal.

— Faraonul este stăpânul strălucirii, declară el, focul care dă viață și care distruge. Fie ca el să existe veșnic prin ka-ul său, fie ca vremurile lui să fie fericite, bogăția să vină la momentul potrivit, căci el pune în mișcare energia divină, el care aparține în același timp cerului și pământului. În timpul domniei lui Ramses nu mai există rebeli, fiecare țară trăiește în pace.

După discursuri, urmară cadourile. Din cel mai ascuns colț al Nubiei până la protectoratele Canaanului și ale Siriei, imperiul lui Ramses cel Mare îi aducea omagiu stăpânului său.

☥

Palatul era adormit; numai biroul regelui mai era încă luminat.

— Ce se întâmplă, Acha? întrebă Ramses.

— Cele Două țări sunt prospere, abundența domnește în fiecare provincie, hambarele ajung până la cer, tu ești viața poporului tău, tu…

— Discursurile s-au terminat. De ce ambasadorul hitit s-a lansat în elogii atât de insistente?

— Diplomația…

— Nu, e mai mult decât atât. Nu crezi?

Acha își trecu degetul arătător manichiurat peste mustața parfumată.

— Mărturisesc că sunt tulburat.

— Crezi că Hattușil ar pune din nou în discuție problema păcii?

— În cazul ăsta, ar face să ne parvină mesaje de alt ordin.

— Spune-mi adevărata ta părere.

— Crede-mă, sunt nedumerit.

— Să rămâi într-o stare de îndoială când e vorba hitiți, ar fi o eroare fatală.

— Să înțeleg că mă însărcinezi să descopăr adevărul?

— Am avut prea mulți ani pașnici; în ultima vreme, leneveai.