Piatra Luminii Paneb cel Zelos de Christian Jacq volumul 3

☥ Capitolul 1

Să pătrundă prin efracție în templul Locașului Adevărului, satul secret situat pe malul stâng al Nilului, pentru a fura o comoară inestimabilă: iată misiunea celor cinci oameni care izbutiseră să se apropie de zona interzisă.

Visând la enorma răsplată promisă, ghidul se surprinse zâmbind: nimeni, nici măcar Sobek, șeful pazei locale, nu era în stare să prevadă totul. Riscul era cu atât mai scăzut cu cât hoții îl aveau drept complice pe un trădător, chiar în interiorul confreriei care se credea perfect apărată, între zidurile sale înalte.

☥

Inima trădătorului bătea să-i sară din piept.

Profitând de perioada tulbure dinaintea încoronării noului faraon, el și comanditarul său hotărâseră să încerce un tur de forță, trimițând o bandă de tâlhari cu experiență, pentru a pune mâna pe piatra de lumină, păzită cu strășnicie de artizanii a căror datorie era aceea de a săpa și de a decora locurile de veci ale faraonilor din Valea Regilor.

Peste câteva ore, trădătorul urma să-și părăsească definitiv confreria în care trăise de o viață, unde și-a învățat meseria și a păstrat atâtea secrete, unde a petrecut atâtea ore de exaltare. De ce confrații săi nu-l aleseseră pe el șef de echipă, pe el, care avea toate calitățile cerute de această funcție?

Disprețului îi urmaseră ura și dorința de răzbunare pe această comunitate nedreaptă. Și atunci când destinul îi deschisese această cale, nu ezitase nicio clipă: uneltind și făcând să piară confreria, se va bucura, în sfârșit, de o viață îndestulată, de o casă frumoasă și o grădină mare, având la dispoziție o mulțime de servitori credincioși. Nu vor mai exista zilele de muncă istovitoare când trebuia să se supună maestrului de operă și se va termina cu sarcinile grele prin care încerca să-l mulțumească pe Pharaon: de acum înainte, trădătorul avea să profite și să se bucure de viață, uitându-și repede jurământul și trecutul.

Din fericire, se asigurase de complicitatea soției sale, încântată de perspectiva de a deveni o mamă dintr-o familie respectată și apreciată. Multă vreme îi ascunsese planurile lui de viitor, temându-se că ea nu o să fie de acord; dar, ulterior, constatase că era întrutotul de acord. Ba, mai mult, ea însăși pregătise poțiunea care urma să-l adoarmă pe paznic, cufundat acum într-un somn adânc.

De data aceasta, reușita era atât de aproape, încât trădătorul tremura de emoție; încerca să se stăpânească gândindu-se că, în noaptea calmă, toți anii pe care i-a trăit așteptând această ocazie vor fi încununați de succes.

Peste puțină vreme, oamenii trimiși de comanditarul său vor trece dincolo de ziduri, printr-un loc în care el însuși instalase o scară din frânghie, și-i va conduce până la templu.

☥

Paneb cel Zelos fu trezit de niște țipete răgușite. La treizeci și șase de ani, colosul cu ochi negri, devenit fiul adoptiv al maestrului de operă și al femeii înțelepte din Locașul Adevărului, se arăta din ce în ce mai puternic. Dormea puțin, dar nu suporta să fie trezit din somn.

— Ce se întâmplă? îl întrebă soția sa, Uabet cea Pură, fără să deschidă ochii.

— Dormi! Mă duc să văd.

Fiul lor, Aperti, a cărui înălțime și greutate anunțau deja un gigant, era încă în lumea viselor. Vinovata mergea legănându-se prin bucătărie, unde, după ce înfulecase niște curmale, dăduse atacul la coșul cu pâine.

— În ruptul capului n-ar fi trebuit să cedez rugăminților fiului meu și să-ți dau voie să intri în casa asta! îi spuse Paneb gâștei grase, căreia i se potrivea de minune numele de Orătanie Nesuferită.

Obraznică, agresivă și hoață, ea era veșnic flămândă. Avea ciocul și labele roșii, gâtul galben cu dungi negre, aripile maronii, pântecele alb și coada neagră. Orătania Nesuferită era cea mai bună tovarășă de joacă a lui Aperti; își mușca adversarii atacându-i pe la spate și nu se temea nici măcar de câini.

— Ieși afară! îi porunci Paneb. Dacă nu, te fac friptură!

Luând amenințarea în serios, gâsca se lăsă dată afară, gâgâind în semn de protest.

☥

Ascuns după un colț al zidului, în întuneric, trădătorul îl zări pe primul tâlhar care trecea de zid folosind scara de frânghie. Preferă să aștepte ca tovarășii săi să se apropie, înainte de a le ieși în întâmpinare.

Deodată, în clipa în care al cincilea intrus punea piciorul pe pământ, unul dintre bandiți scoase un țipăt de durere. Gâsca îl mușcase de picior și acum se repezea către o altă victimă, care strigă, cu groază:

— Suntem atacați!

Iute și îndemânatică, gâsca mușca în stânga și-n dreapta, gâgâind din ce în ce mai tare.

Trădătorul era țintuit locului, ca paralizat; oamenii săi încercau zadarnic să prindă pasărea, adresându-și cuvinte de ocară, în ciuda hotărârii luate de a păstra liniștea, orice s-ar întâmpla.

În sfârșit, unul dintre hoți prinse gâsca de gât.

— O să-ți sucesc gâtul, animal spurcat!

Dar omul nu apucă să-și pună-n practică amenințarea, căci pumnul lui Paneb îl doborî la pământ.

Alarmat de țipetele Orătaniei Nesuferite, care nu făcea niciodată „scandal” fără motiv, colosul venise la fața locului.

În timp ce gâsca se făcuse nevăzută și trădătorul se târa pe lângă ziduri, pentru a ajunge cât mai repede acasă, cei patru hoți rămași în putere se repeziră, toți deodată, asupra artizanului, siguri că-l vor învăța minte cât ai zice pește.

Dar genunchiul lui Paneb îl lovi pe primul în burtă, cotul îi izbi tâmpla celui de-al doilea, iar fruntea – nasul celui de-al treilea; al patrulea reuși să-l lovească pe colos în piept, dar acesta nici nu se clinti.

Văzându-și complicii la pământ, se repezi spre scara de frânghie.

În momentul în care se prindea de ea, Paneb îl trase de picioare și-l învârti, izbindu-l de perete.

— Nu se fuge așa, băiete!

Pe jumătate inconștient, hoțul scoase un pumnal.

— Aruncă arma! îi ordonă Paneb.

Hoțul amenință. Deodată, colosul îl recunoscu.

— Tu… Tu ești cel care îndrăznește să atace Locașul Adevărului!

Cu un gest disperat, omul își tăie gâtul.

Orătania Nesuferită continuase să gâgâie în timp ce străbătea ulița principală, așa încât mai mulți săteni se treziseră. Primul care sosi la locul dramei, purtând o torță în mână, fu desenatorul Unesh Șacalul.

Privirea sa amenințătoare se opri asupra celor patru bandiți. Trei zăceau leșinați, iar unul se zvârcolea de durere.

— Ăștia sunt libieni! exclamă Unesh.

— Și cel care sângerează?

Desenatorul lumină cu o făclie fața celui care se chinuia, în agonie.

— Nu, nu se poate…

Se adunau tot mai mulți artizani. Unul câte unul, sătenii ieșeau din casă. Nefer cel Tăcut, maestrul de operă, veni de îndată lângă fiul său adoptiv.

În timp ce Unesh îi lega fedeleș pe cei patru libieni și Orătania Nesuferită fugea de colo până colo, de parcă ar fi vrut să spună că ea a dat în vileag fapta ce se pregătea, Nefer dezveli cadavrul celui care își luase viața cu propriul pumnal.

— Unul dintre paznicii însărcinați cu securitatea noastră! constată el, speriat.

☥ Capitolul 2

Scrib al „marelui și nobilului Mormânt pentru milioane de ani din partea de vest a Tebei” era tot Kenhir, care acum ajunsese un bătrânel suferind, în vârstă de șaptezeci și doi de ani, cel care avea grijă să noteze în Jurnal micile și marile evenimente din fiecare zi. Tot el trebuia să supravegheze livrările, să repartizeze salariile în natură, să împartă uneltele, să verifice motivele absentării de la munca pe șantier, să stabilească inventarul bunurilor confreriei, pe scurt, să asigure o gestiune fără cusur și să rezolve nenumăratele probleme care se iveau în fiecare zi în acest sat locuit de artizani, de soțiile și copiii acestora, precum și de celibatarii de ambele sexe.

Iată că avea loc o catastrofă: berea pe care tocmai o bea era caldă, iar patul îi era cuprins de flăcări!

— Treziți-vă, Kenhir!

Scribul Mormântului deschise ochii și văzu un bărbat de vreo patruzeci și șase de ani, zvelt, cu o frunte lată, cu ochii de un verde-gri, de talie mijlocie, dar bine făcut.

— Tu erai, Nefer… Am uitat să-mi masez fața cu ierburi proaspete, înmuiate într-un amestec de bere și mir, și uite că am avut un coșmar! Dacă e să cred în cele scrise în Cheia viselor înseamnă că vom fi prădați și puși în situația de a expulza pe cineva.

— Nu sunteți departe de adevăr. Un grup de libieni a pătruns în sat cu complicitatea unui paznic.

— Ce tot spui? Un om al șefului Sobek?

— Da, din păcate.

Kenhir se ridică anevoie, iar Nefer îl ajută să coboare din pat.

În ușă se ivi slujnica scribului, Niut cea Neobosită, o brunețică frumoasă care preferase să îl lase pe maestrul de operă să încerce să-l trezească pe stăpânul său, a cărui proastă dispoziție matinală dura adeseori aproape toată ziua.

— Să vă aduc micul dejun?

— Turtițe calde și lapte, dar cât se poate de repede.

Corpolent, abia mergând, Kenhir nu se deplasa decât folosind bastonul, cu excepția momentelor în care își regăsea, ca prin minune, vioiciunea tinereții. Când se așeză într-un fotoliu scund, dinaintea unei mese din lemn de sicomor, ochii bătrânului fulgerau de mânie.

— Cum de au îndrăznit să atace până și Locașul Adevărului?! Voi întocmi imediat un raport către Pharaon.

— Asta dacă Sethi al II-lea este deja recunoscut ca rege, obiectă Nefer, căci nimeni n-a fost încă încoronat.

— Nemernicii și-au ales bine momentul… Trebuie convocat șeful Sobek.

— A fost chemat deja. Ne așteaptă la poarta principală.

☥

Înalt, atletic, cu o cicatrice sub ochiul stâng, cu mâini enorme și obișnuite să folosească bâta, șeful Sobek era un nubian autoritar, cu o vorbă tăioasă, care dintotdeauna lucrase la paza satului. Nesuportând să i se discute ordinele, obișnuia să-și asume responsabilitățile și să nu le pună în spinarea subordonaților săi.

Când văzu cum se deschide poarta cea mare a satului în care el nu avea dreptul să intre și-i zări ieșind pe scribul Mormântului și pe maestrul de operă, intui de îndată că avea să treacă printr-o grea încercare. Cu douăzeci de ani în urmă, unul dintre oamenii săi fusese asasinat și, în ciuda cercetărilor sale, nu reușise încă să-l afle pe vinovat, care, după părerea sa, nu putea fi decât unul dintre artizanii confreriei; și iată că, acum, un alt om din pază dispărea în împrejurări tragice. Numai că, de această dată, se comportase ca un criminal!

Kenhir era morocănos, ca în zilele sale proaste.

— L-ai identificat pe răufăcătorul care și-a tăiat beregata?

— Era, într-adevăr, unul dintre oamenii mei, declară Sobek. Nu era angajat decât de un an.

— Ce sarcină avea de îndeplinit?

— Supravegherea uneia dintre piste, printre dealuri.

— Mă întreb ce l-a făcut să-și ia viața…

— Dar e foarte clar, spuse nubianul: când și-a dat seama că nu mai putea fugi, a preferat să moară decât să se supună interogatoriului meu. Și pe bună dreptate.

— I-ai interogat pe cei patru libieni?

— Primul nu mai poate judeca din cauza loviturii pe care a primit-o, al doilea e mut, al treilea are limba tăiată, iar al patrulea nu știe nicio vorbă în limba egipteană. Va trebui să-i încredințez administrației centrale a malului stâng, pentru a putea fi identificați.

— Și paznicul?

— A fost drogat și de-abia acum se trezește din buimăceală.

— Știm că avem un trădător printre artizani, îi aminti Kenhir, enervat; dar nu știam că unul dintre paznicii tăi îi era complice! Și, desigur, el a fost călăuza libienilor.

— Dacă bănuiți că aș fi participat, mai mult sau mai puțin, la acest complot, protestă Sobek, cu indignare, nu ezitați să formulați acuzația așa cum se cuvine. Se înțelege de la sine că vă voi înmâna de îndată demisia mea.

— Avem încredere în tine, interveni Nefer, și vei rămâne șeful pazei satului.

Maestrul de operă îi luase și altădată apărarea nubianului; și nici de data asta scribul Mormântului nu-l contrazise pe Nefer cel Tăcut.

— Dar cum putem ști că nu vor mai fi și alți oameni care să se vândă dușmanului? mormăi Kenhir.

— Am făcut o greșeală gravă, recunoscu Sobek; canalia asta nu aparținea clanului meu; n-ar fi trebuit să-l angajez. Nu se va mai repeta, v-o promit!

— Ce măsuri intenționezi să iei?

— Să întăresc supravegherea satului, de jur împrejur, zi și noapte, și să interzic toate permisiile până la încoronarea noului faraon. Ar fi de dorit ca niciunul dintre voi să nu părăsească Locașul Adevărului până când situația nu va fi clarificată.

☥

Satul era în stare de șoc.

Pentru a conjura destinul, sculptorul-șef Userhat Leul și cei doi asistenți ai săi, Ipuy Iscoditorul și Renup cel Jovial, șlefuiau o mică stelă, pe care urmau să fie reprezentați șapte șerpi.

Instalat în incintă, nu departe de poarta principală, umilul monument va contribui la respingerea forțelor răului.

Toate familiile, fără nicio excepție, erau îngrijorate în privința viitorului Locașului Adevărului; dacă noul faraon va înceta de a mai fi principalul protector al satului sau dacă va izbucni un război civil, ce se va alege, oare, de cele șaptezeci de case albe, întreținute cu atâta grijă?

În ciuda chipului său rotund și jovial și a burții sale care arăta îndestularea, desenatorul Pai Pâinică-Bună era atât de înfricoșat, încât își pierduse pofta de mâncare; îngrijorată, soția lui hotărâse să-l ducă la femeia înțeleaptă, vindecătoare și mamă spirituală a confreriei.

Deși de obicei nu se simțea prea mândru de el însuși, acum Pai era atât de deprimat, încât se supuse acestei inițiative. Și iată-l bătând la ușa Clarei, soția maestrului de operă, a cărei sală de consultație era o anexă a locuinței lui Nefer cel Tăcut.

Îi răspunse lătratul unui câine.

Femeia înțeleaptă îi deschise, purtând în brațe un cățeluș.

— Negruțu’ e puțin cam nervos, îi explică ea; i-am dat să înghită niște pelin împotriva viermilor intestinali.

Deja măricel, cu botul alungit, cu ochii maronii sclipind și vădindu-i agerimea, cu urechile lungi și blegi, pe Negruțu’ nu părea să-l pască niciun pericol. Predecesorul lui, care purtase și el același nume, fusese mumificat și se odihnea într-un mic mormânt, cu pernuțele sale preferate, un vas cu ulei sfințit și un prânz suculent, și el conservat.

Ori de câte ori avea norocul s-o privească pe Clara, Pai Pâinică-Bună era fermecat de prospețimea ei, chiar și la patruzeci de ani; chipul ei frumos cu trăsături atât de pure transmitea în jur o lumină care liniștea sufletele. Cu părul aproape blond și ochii albaștri, delicată și suplă, soția maestrului de operă avea o voce blândă și melodioasă. Se măritase cu Nefer înainte de a fi primiți în Locașul Adevărului care, după ani lungi de ucenicie și de muncă îndârjită, îi alesese conducători.

— Nu mă simt prea bine, mărturisi Pai Pâinică-Bună, rușinat.

— Te supără ceva anume?

— Nu, mi-e rău așa, în general… și nu mai am poftă de mâncare. Cum aș putea suporta nesiguranța în care trăim? Poate că mâine satul va fi distrus, iar noi ne vom risipi, care încotro.

— Întinde-te pe rogojină, Pai!

Având deja multe cunoștințe medicale, Clara beneficiase de învățătura unei practiciene de excepție, medicul-șef Neferet, precum și de cea a femeii înțelepte, căreia îi luase locul o dată cu plecarea ei din această lume. Zi de zi aceste două femei îi transmiseseră o știință elaborată, încredințându-i laboratorul în care, acum, își pregătea leacurile.

Culoarea feței, mirosul corpului și răsuflarea erau primele elemente pentru stabilirea diagnosticului, dar trebuia, mai ales, să ia pulsul punând mâna pe ceafa pacientului, pe creștet, pe încheieturile mâinilor, pe burtă și pe picioare. În felul acesta, femeia înțeleaptă auzea glasul inimii, ce o făcea să înțeleagă starea în care se aflau diferitele organe și canalele prin care circulau energiile.

Clara îl examină îndelung, așa că Pai fu cuprins de o mare neliniște.

— E grav?

— Nu, nicidecum, dar anumite canale sunt pe punctul de a se astupa pentru că resimți o teamă permanentă.

Femeia înțeleaptă îi prescrise un unguent compus din grăsime de taur, rășină, terebentină, ceară, bacă de ienupăr și grăunțe de brionă, unguent cu care Pai trebuia să-și maseze bustul timp de patru zile, pentru a reda canalelor suplețea necesară.

Desenatorul se ridică.

— Mă simt deja mai bine, dar nu mă voi vindeca decât dacă satul va fi în afara oricărui pericol. Se spune că tu poți să vezi viitorul, Clara… Ei bine, ce vezi?

— Să urmăm calea pe care ne-o arată Maat și nu vom avea de ce să ne temem.