Glosar
Toate datele din carte se referă la anul 1945 în afară cazurilor în care se fac alte precizări.
BdM Bund deutscher Madel, Ligă Tinerelor Germane, echivalentul feminin al Hitlerjugend.
Friţ Nume generic dat de ruşi soldaţilor germani. Pluralul eră folosit pentru germani în general.
Frontovik Soldat al Armatei Roşii cu experienţa pe front.
Ivan (Iwan în germană) Soldat sovietic de rând. Termen folosit şi de Armata Roşie, şi de germani.
Kessel (termen german pentru “ceaun”) Grup de forţe încercuit de inamic.
Landser Soldat german de rând cu experienţă pe front.
NKVD Poliţia secreta sovietică controlată de Lavrentii Beria. Unităţile militare NKVD - divizii de puşcaşi compuse în principal din regimente de grăniceri - se alăturau fiecărui punct de comanda de pe toate fronturile sovietice. Şeful NKVD de pe fiecare front răspundea numai în faţa lui Beria şi Stalin şi nu se supunea ierarhiei militare din Armata Roşie.
OKH Oberkommando des Heers, teoretic Comandamentul Suprem al forţelor terestre germane, dar în etapa finală a războiului cel mai important rol al sau a fost conducerea operaţiunilor pe Frontul de Est.
OKW Oberkommando der Wehrmacht, Comandamentul Suprem al tuturor forţelor armate, terestre, aeriene şi navale, controlat de Hitler prin intermediul mareşalului Keitel şi al generalului Jodl. Direcţiona operaţiunile de pe toate fronturile cu excepţia Frontului de Est.
Direcţie politică Un ofiţer politic (politruk) era responsabil cu educaţia politică a tuturor soldaţilor. Direcţia politică a fiecărei armate şi a fiecărui front sovietic intra în Administraţia Politică Principală a Armatei Roşii (GlavPURRKA).
S-Bahn Reţeaua de cale ferată din oraşe şi suburbii, în special de suprafaţă, dar şi subterană.
Direcţia 7 Organizaţie în cadrul fiecărui comandament al armatei sovietice a cărei principală sarcină era demoralizarea inamicului. Comuniştii germani lucrau sub comanda ofiţerilor sovietici ca şi mulţi prizonieri de război germani care fuseseră supuşi unei “instruiri antifasciste” în taberele sovietice. Erau cunoscute germanilor drept trupele “Seydlitz”, după generalul von Seydlitz Kurzbach, care se predase la Stalingrad şi contribuise la formarea aşa-numitului Comitet Naţional pentru o Germanie Liberă, aflat complet sub controlul NKVD.
SHAEF Supreme Headquarters Allied Expeditionary Force Europe, Comandamentul Suprem al Forţelor Expediţionare Aliate din Europa.
Ştraf Companie sau batalion, copia sovietică a unităţilor disciplinare germane Straf. Ofiţerii destituiţi, dezertorii şi cei care nu se supuneau ordinelor erau trimişi în aceste unităţi disciplinare unde li se oferea teoretic şansa de a-şi “răscumpăra vina cu sânge”. Aceasta însemna că erau folosiţi pentru misiuni aproape sinucigaşe, cum ar fi înaintarea pe câmpuri minate. Unităţile ştraf dispuneau în permanenţă de o escortă gata să-i împuşte pe cei care nu îndeplineau ordinele.
SMERŞ Acronim pentru smert spionam (moarte spionilor), nume care se presupune că a fost ales de însuşi Stalin pentru organizaţia de contrainformaţii care funcţiona în cadrul tuturor unităţilor şi formaţiunilor Armatei Roşii. Până în aprilie 1943, când Viktor Abakumov a devenit şeful său, era cunoscut ca “departamentul special” al NKVD.
Stavka Cartierul General Suprem al forţelor armate, aflat sub controlul direct al lui Stalin. Şeful Statului-Major în 1945 era generalul Antonov.
U-Bahn Reţeaua de metrou berlineză.
Verhovni Comandant suprem, termen pe care îl foloseau Jukov şi alţi ofiţeri cu funcţii superioare pentru a se referi la Stalin.
Unităţi şi mari unităţi
Grup de armate, front. Un “grup de armată” german sau un “front” sovietic cuprinde mai multe armate sub comanda unui singur comandant suprem, în funcţie de circumstanţe, mărimea acestora varia foarte mult - de la 250 000 la peste l 000 000 de oameni.
Armată. Fiecare armată germana avea efective cuprinse între 40 000 şi peste 100 000 de oameni. De regulă, armatele sovietice erau în general mai mici. Cele mai multe armate erau constituite din două sau trei corpuri de armată. O armată de tancuri sovietică avea teoretic 620 de tancuri şi 188 de maşini de luptă autopropulsate.
Corp de armată. Un corp era format din mai multe divizii, de obicei între două şi patru. Corpul de tancuri sovietic era format din trei brigăzi de tancuri a câte 65 de tancuri fiecare şi era apropiat ca mărime de o divizie germană completă de blindate.
Divizie. Diviziile variau mult ca mărime. O divizie de puşcaşi sovietică cuprindea teoretic 11 780 de oameni, dar cele mai multe aveau între 3 000 şi 7 000 de oameni. Diviziile de infanterie germane rămăseseră şi mai reduse că număr în 1945.
Brigadă. Această formaţiune, aflată între regiment şi divizie, era folosită mai mult de armatele Statelor Unite ale Americii şi Marii Britanii decât de germani sau de Armata Roşie, ambele având două său trei regimente într-o divizie. Doar la blindate, Armata Roşie menţinea această măre unitate, având trei brigăzi de tancuri la fiecare corp de tancuri.
Regiment. Era format din cel puţin două său trei batalioane, incluzând până la 700 de oameni fiecare, dar adesea mult mai puţini.
Batalion. Fiecare batalion avea cel puţin trei companii de puşcaşi - fiecare cuprinzând teoretic 80 de oameni - ca şi companii de sprijin, cu mitraliere, mortiere sau armament antitanc, ca şi companii de transport şi logistice.
Echivalenţa gradelor militare între armata britanică, armată americană, armata germană şi Waffen SS se poate consulta pe site-ul antonybeevor.com.
Prefaţă
“Istoria accentuează întotdeauna evenimentele finale”, observa cu amărăciune Albert Speer în faţa americanilor care-l interogau imediat după sfârşitul războiului, îl îngrozea ideea că realizările timpurii ale regimului lui Hitler aveau să fie umbrite de ceea ce se întâmplase înainte de prăbuşirea acestuia. Cu toate acestea, Speer, la fel ca şi alţi nazişti de marcă, refuza să recunoască că nimic nu dezvăluie mai multe despre liderii politici şi sistemele construite de ei decât maniera în care se prăbuşesc. Acesta este motivul pentru care subiectul înfrângerii finale a naţional-socialismului este atât de fascinant şi atât de important, în special într-o epocă în care atâţia tineri, în special în Germania, găsesc nenumărate aspecte de admirat la cel de-al Treilea Reich.
Inamicii naziştilor au întrezărit momentul când aveau să se răzbune cu numai cu doi ani înainte. La l februarie 1943, un colonel sovietic furios împingea un grup de prizonieri nemţi scheletici în pietrişul Stalingradului. “Aşa va arăta Berlinul!” urla el, arătându-le clădirile dărâmate dimprejur. Când am citit aceste cuvinte cu şase ani în urmă, mi-am dat seama imediat despre ceea ce avea să fie următoarea mea carte, în picturile cu grafitti păstrate pe Zidul Berlinului se mai pot vedea încă cele două oraşe legate de ruşii învingători, îmbătaţi de răzbunare, împingându-şi invadatorii din punctul cel mai estic înapoi până în inima Reich-ului.
Această înfrângere decisivă l-a obsedat şi pe Hitler. În noiembrie 1944, în timp ce Armata Roşie se grupa dincolo de frontierele estice ale Reich-ului, el reamintea Stalingradul. Ghinionul Germaniei începuse, spunea el într-o cuvântare importantă, “o dată cu avansarea armatelor ruseşti pe frontul românesc de pe Don în noiembrie 1942”, dând vina pe nefericiţii lui aliaţi insuficient înarmaţi şi uitaţi pe flancurile vulnerabile de-o parte şi de alta a Stalingradului şi nu pe refuzul său obsesiv de a da atenţie avertismentelor despre pericol. Hitler nu învăţase, dar nici nu uitase nimic.
Cuvântarea demonstrează cu claritate logica distorsionată pe care o îmbrăţişase în mod conştient poporul german. Ea a fost publicată cu titlul “Capitularea înseamnă anihilare”. Hitler avertiza că dacă bolşevicii aveau să câştige, soarta Germaniei va fi tragică: distrugere, violuri şi sclavie, “şiruri imense de oameni mărşăluind spre tundra siberiana”.
Führer-ul refuza cu vehemenţă să conştientizeze consecinţele propriilor acţiuni, iar poporul german a realizat mult prea târziu că era prins într-o cursă de cauze şi efecte, în loc să elimine bolşevismul, aşa cum susţinea, Hitler îl adusese până în inima Europei. Invazia de o cruzime abominabilă pe care o întreprinsese în Rusia fusese dusă la îndeplinire de o generaţie de tineri germani obişnuiţi să facă parte dintr-o schemă concepută de o inteligenţă malefică. Propaganda lui Goebbels nu numai că-i dezumaniza pe evrei, oficialităţile sovietice şi întregul popor slav, ci îi făcea pe nemţi şa se teamă de ei şi să-i urască. Hitler, prin aceste crime uriaşe, reuşise să ţină naţiunea strâns unită în jurul său, iar violenţa Armatei Roşii care se apropia nu era percepută drept altceva decât o împlinire a profeţiei liderului lor.
Stalin, care se folosea cu plăcere de simboluri atunci când îi convenea, era mult mai calculat. Cucerirea capitalei Reich-ului era într-adevăr “punctul culminant al tuturor operaţiunilor armatei noastre în război”, dar urmărea şi alte interese vitale. Unul dintre cele mai importante era planul pus la punct de echipa lui Lavrentii Beria, ministrul Securităţii statului, de a lua toate echipamentele şi uraniul din institutele de cercetare atomică din Berlin înainte de sosirea americanilor şi a britanicilor. Kremlinul, mulţumită spionului procomunist dr. Klaus Fuchs, era bine informat despre cercetările din Proiectul Manhattan derulate la Los Alamos. Ştiinţa sovietică se afla mult în urma, dar Stalin şi Beria erau convinşi că dacă aveau sa pună mâna pe laboratoarele şi cercetătorii germani înainte ca Aliaţii occidentali sa ajungă acolo, atunci şi Uniunea Sovietica putea să producă bomba atomică.
Dimensiunile tragediei umane la care se ajunsese până la sfârşitul războiului trec dincolo de imaginaţia celui care nu a fost martorul acelei perioade, şi în special a acelora care au crescut în societatea demilitarizată a epocii ulterioare Războiului Rece. Cu toate acestea, mai sunt încă multe de învăţat din acest moment fatidic pentru milioane de oameni. O lecţie foarte importantă este aceea că trebuie evitată orice generalizare privind comportamentul indivizilor. Condiţiile extreme ale suferinţei şi chiar ale degradării umane pot scoate la iveală ceea ce este mai bun, dar şi ceea ce este mai rău în natura umană. Comportamentul uman oglindeşte în mare măsură caracterul absolut imprevizibil al vieţii şi al morţii. Mulţi militari sovietici, în special din unităţile din linia întâi, spre deosebire de cele care veneau din urmă, s-au purtat în general bine cu civilii germani. Intr-o lume de cruzime şi groază în care orice noţiune de umanitate fusese aproape distrusă de ideologie, au existat şi câteva acte de bunătate neaşteptată şi sacrificiu propriu care au adus o rază de lumină în ceea ce ar fi fost altfel o poveste aproape de nesuportat.
Cercetările pentru această carte nu ar fi putut fi întreprinse fără ajutorul preţios al multora. Mai întâi, sunt profund îndatorat directorilor şi personalului numeroaselor arhive pe care le-am vizitat: colonelul Şhuvaşin şi personalul Arhivei Centrale a Ministerului Apărării (TAMO) din Podolsk; dr. Natălia Borisovna Volkova şi personalul său de la Arhiva de Stat din Rusia pentru Literatură şi Arte (RGALI); dr. Vladimir Kuzelenkov şi dr. Vladimir Korotaev de la Arhiva Militară de Stat (RGVA); profesor Kiril Mihailovici Andersen şi dr. Oleg Vladimirovici Naumov de la Arhiva de Stat din Rusia pentru Istorie Social-Politică (RGASPI); dr. Manfred Kehrig, director al Bundesarchiv-Militărarchiv, Freiburg, şi frâu Weibl; dr. Rolf-Dieter Miiler şi Hauptmann Luckszat la MGFA în Potsdam; profesor dr. Eckhart Henning de la Archiv zur Geschichte der Max-Planck-Gesellschaft; dr. Wulf-Ekkehard Lucke de la Landesarchiv-Berlin; frâu Irina Renz de la Bibliotek fiir Zeitgeschichte din Stuttgart; dr. Lars Ericson şi Per Clason de la Kirgsarkivet din Stockholm; John E. Taylor, Wilbert Mahoney şi Robin Cookson de la Arhivele Naţionale II, College Park, Maryland; dr. Jeffrey Clarke de la Centrul de Istorie Militară al Armatei Statelor Unite ale Americii.
Bengt von zur Muhlen, fondatorul Chronos-Film, a fost foarte generos cu imaginile de arhivă şi înregistrările audio ale participanţilor. Le rămân, de asemenea, foarte îndatorat lui Gerald Ramm şi Dietmar Arnold de la Berliner Unterwelten pentru ajutorul lor.
Le sunt foarte recunoscător tuturor celor care in-au ajutat atât de mult pe parcursul călătoriilor întreprinse cu sfaturi, stabilirea de contacte şi prin ospitalitatea de care au dat dovadă: în Rusia, dr. Galya şi dr. Luba Vinogradova, profesor Anatoli Aleksandrovici Cernobaiev şi Simon Smith şi Sian Stickings; în Germania, William Durie, secretarul de stat a.D. Karl-Günther şi frâu von Hase şi Andrew şi Sally Gimson; în SUA, Susan Mary Alsop, general-maiorul şi doamna Charles Vyvyan, Bruce Lee, domnul şi doamna Charles von Luttichau şi Martin Blumenson.
A fost o mare plăcere pentru mine şi foarte folositor pentru cartea de faţă să beneficiez de parteneriatul cu BBC Timewatch. Le sunt foarte recunoscător lui Laurence Rees, a cărui idee a fost, dr. Tilman Remme, de la care am aflat foarte multe, şi lui Detlef Siebert, care in-a ajutat cu amabilitate atât de mult în etapele de început cu sfaturi şi cu contactarea celor care urmau să fie intervievaţi. Printre cei care mi-au oferit informaţii, ajutor, sfaturi şi contacte utile trebuie să-i menţionez pe Anne Applebaum, Cristopher Arkell, Claudia Bismarck, Leopold Graf von Bismarck, Şir Rodric Braithwaite, profesor Cristopher Dandeker, dr. Engel de la Archiv der Freien Universităt, profesor John Erickson, Wolf Gebhardt, Jon Halliday, Nina Lobanov-Rostovski, dr. Catherine Merridale, profesor Oleg Aleksandrovici Rjeşevski, profesor Moshe Schein de la Spitalul Metodist din New York, Karl Schwarz, Simon Sebag-Montefiore, Gia Sulhanişvili, dr. Galia Vinogradova şi Ian Weston-Smith.
Cartea nu ar fi putut apărea sub această formă fără ajutorul preţios dat de dr. Luba Vinogradova din Rusia şi Angelica von Hase din Germania. A fost o mare plăcere şi un imens privilegiu să pot lucra cu ele. Le sunt, de asemenea, foarte recunoscător lui Sarah Jackson pentru cercetările fotografice, lui Bettina von Hase pentru cercetările arhivistice suplimentare din Germania, şi lui David List din Anglia. Charlotte Salford a avut amabilitatea să-mi traducă documentele de la Krigsarkivet din Stockholm.
Le sunt foarte recunoscător şi profesorului Michael Burleigh, profesorului Norman Davies şi dr. Catherine Merridale pentru faptul că au citit manuscrisul parţial sau în întregime şi au făcut comentarii utile şi pertinente. Tony Le Tissier a fost, de asemenea, foarte amabil să-mi împărtăşească câteva dintre observaţiile sale. Sunt responsabil, desigur, pentru orice eroare care poate s-a strecurat neobservată.
Trebuie să le mulţumesc în mod special lui Mark LeFanu şi Societăţii Autorilor pentru refacerea site-urilor web antonybeevor.com, antonybeevor.org şi antonybeevor.net şi repunerea lor în “circulaţie” pe internet. Acestea pot fi folosite acum pentru a furniza opinii ale autorului şi răspunsuri la întrebările cititorilor, punând în acelaşi timp la dispoziţia lor materiale de arhivă şi de altă natură care nu au mai încăput în versiunea tipărită a cărţii.
De asemenea, îi rămân ca întotdeauna dator agentului meu Andrew Nurnberg şi lui Eleo Gordon, editorul meu de la Penguin, la început ambii împingându-mă de la spate pe acest drum. Încă o dată soţia mea, în acelaşi timp şi partenera mea de scris şi editoarea primei versiuni, Artemis Cooper, a trebuit să facă faţă absenţei mele constante şi multor probleme suplimentare, îi sunt recunoscător pe veci.