Stalingrad de Antony Beevor

“Rusia”, observa poetul Tiucev, “nu poate fi înţeleasă cu mintea.” Bătălia de la Stalingrad nu poate fi înţeleasă printr-o analiză obişnuită. Un studiu pur militar al unei astfel de lupte titanice nu reuşeşte să transmită realitatea din teren, cam tot aşa cum hărţile lui Hitler din Bârlogul Lupului de la Rastenburg l-au izolat într-o lume fantezistă, departe de suferinţa soldaţilor săi.

Ideea ce a motivat scrierea acestei cărţi este aceea de a arăta, în cadrul unei naraţiuni istorice convenţionale, experienţa trăită de trupele ambelor tabere, pe baza unui mare volum de documente noi, provenite mai ales din arhivele ruseşti. Varietatea surselor este importantă pentru evidenţierea caracterului fără precedent al încleştării şi al efectelor ei asupra celor angajaţi în luptă fără prea multe speranţe de scăpare.

Izvoarele documentare includ jurnale de război, rapoarte ale preoţilor militari, relatări personale, scrisori, interogatoriile la care au fost supuşi de NKVD prizonierii germani şi nu numai, jurnale intime şi convorbiri cu supravieţuitori. Una din cele mai bogate surse aflate în arhivele centrale de la Podolsk ale Ministerului rus al Apărării cuprinde rapoartele foarte amănunţite trimise zilnic de pe Frontul de la Stalingrad lui Aleksandr Şcerbakov, şeful Secţiei Politice a Armatei Roşii de la Moscova. Acestea descriu nu doar acţiunile eroice, ci şi “evenimente extraordinare” (eufemism al comisarilor pentru acte de trădare), precum dezertarea, trecerea de Partea inamicului, laşitatea, incompetenţa, automutilarea, “agitaţia antisovietică” şi chiar beţia. Autorităţile sovietice au executat la Stalingrad circa 13 500 din propriii lor soldaţi - mai mulţi decât efectivul unei divizii. Marea provocare, mi-am dat seama curând, era să încerc să pun în cumpănă şi să evaluez spiritul de sacrificiu autentic al atâtor ostaşi ai Armatei Roşii în comparaţie cu actele de coerciţie peste măsură de brutale săvârşite împotriva şovăielnicilor de secţiile speciale NKVD (devenite foarte curând după aceea parte integrantă a SMERŞ - serviciile de contraspionaj).

Lipsa de îndurare aproape incredibilă a sistemului sovietic în general, dar nu în întregime, explică de ce un număr atât de mare de foşti ostaşi ai Armatei Roşii au luptat de partea germanilor. La Stalingrad, diviziile din eşalonul întâi al Armatei 6 aveau peste 50 000 de cetăţeni sovietici în uniforme germane. Unii fuseseră obligaţi să aleagă între înrolarea în armată sau moartea prin înfometare în lagărele de prizonieri, alţii erau voluntari. Nenumărate rapoarte germane din timpul luptelor finale confirmă bravura şi loialitatea acestor aşa-numiţi “hiwi” (germ. Hilfswiliger, voluntari din armata rusă ce s-au alăturat forţelor germane, integraţi în general în trupele necombatante, n. tr.) ce luptau împotriva propriilor concetăţeni. Inutil să mai spunem că suspiciunile au provocat o agitaţie teribilă în rândurile NKVD-ului lui Beria, când s-au descoperit proporţiile atinse de lipsa de loialitate.

Subiectul acesta continuă să fie tabu în Rusia şi astăzi. Un colonel de infanterie cu care s-a întâmplat să împart un compartiment dintr-un vagon de dormit, în timpul călătoriei la Volgograd (fostul Stalingrad), a refuzat la început să creadă că vreun rus ar fi fost capabil să îmbrace uniforma germană. S-a convins în cele din urmă când i-am relatat despre cererile de bani pentru alimente ale Armatei 6, păstrate în arhivele germane. A fost interesantă reacţia sa - un om care îl detesta neîndoielnic pe Stalin pentru epurările făcute de acesta în Armata Roşie. “Nu mai erau ruşi”, a spus el liniştit. Comentariul lui a fost aproape identic cu formula folosită cu peste cincizeci de ani în urmă, când Frontul Stalingrad îi raporta despre “foştii ruşi” lui Şcerbakov la Moscova. Emoţiile Marelui Război de Apărare a Patriei au rămas astăzi aproape tot atât de neiertătoare ca pe vremea aceea.

Întreaga poveste a nebuniei, a lipsei de îndurare şi a tragediei este revelată în numeroase moduri neaşteptate. De partea germană, cel mai izbitor aspect nu se regăseşte în chestiunea deschisă a implicării Wehrmacht-ului în crimele de război, ce mai suscită încă dezbateri aprinse în Germania. El rezidă în confuzia dintre cauză şi efect, şi în special în confuzia dintre credinţele politice şi consecinţele lor. Trupele germane din Rusia - aşa cum dovedesc nenumăratele scrisori trimise de la Stalingrad - erau într-o totală confuzie morală. Obiectivele de subjugare a slavilor şi de apărare a Europei împotriva bolşevismului cu ajutorul unei lovituri preventive s-au dovedit contraproductive, ca să nu spunem mai mult. Mulţi supravieţuitori germani consideră şi astăzi Bătălia de la Stalingrad drept o inteligentă capcană sovietică în care au fost atraşi prin retrageri deliberate, în consecinţă, înclină să se considere victime şi nu provocatori ai acelui dezastru.

Un lucru, totuşi, este indiscutabil. Bătălia de la Stalingrad rămâne un subiect cu o încărcătură ideologică atât de mare şi atât de important din punct de vedere simbolic, încât ultimul cuvânt nu se va face auzit mulţi ani de aici înainte.

O mare parte din timpul investit în cercetările pentru această carte s-ar fi putut irosi şi s-ar fi pierdut multe prilejuri favorabile dacă nu m-aş fi bucurat de ajutorul şi sugestiile arhiviştilor şi bibliotecarilor. Rămân deosebit de recunoscător doamnei Irina Renz de la Bibliothek fur Zeitgeschichte din Stuttgart; domnului Meyer şi doamnei Ehrhardt de la Bundesarchiv-Militararchiv din Freiburg; doamnei Stäng şi altor membri ai personalului de la Biblioteca Militargeschichtliches Forschungsamt din Potsdam; lui Valeri Mihailovici Rumianţev de la Arhiva Istorică şi Centrul Memorial Militar de la Podolsk de pe lângă Ministerul rus al Apărării; dr. Kiril Mihailovici Andersen, directorul Centrului Rus pentru Conservarea şi Studierea Documentelor de Istorie Contemporană din Moscova; dr. Natalia Borisovna Volkova, director al Arhivelor de Stat Ruse pentru Literatură şi Artă, şi dr. Dina Nikolaevna Nohotovici de la Arhivele de Stat ale Federaţiei Ruse.

Îi sunt infinit de îndatorat dr. Detlef Vogel, din Freiburg, care mi-a fost de un ajutor nepreţuit din multe puncte de vedere la începuturile cercetării mele şi care mi-a împrumutat colecţia sa de publicaţii germane şi austriece ale veteranilor Stalinigradbunde. Dr. Alexander Friedrich Paulus a avut amabilitatea să-mi dea permisiunea să consult documentele bunicului său, feldmareşalul Friedrich Paulus, şi mi-a pus la dispoziţie copii ale contribuţiilor ulterioare ale familiei pentru tratarea subiectului respectiv. Profesorul Hans Girgensohn, medic patolog al Armatei 6 în timpul încercuirii de la Stalingrad, a avut răbdarea să-mi explice în amănunţime în ce au constat munca şi descoperirile sale de acolo, precum şi condiţiile în care s-au înregistrat decesele soldaţilor germani asediaţi, din cauza foamei, a frigului şi a tensiunii la care au fost supuşi. Ben Shepherd a avut bunăvoinţa de a-mi explica ultimele cercetări în legătură cu stresul provocat de luptele din timpul celui de-al doilea război mondial. Îi rămân, de asemenea, deosebit de recunoscător pentru observaţiile sale contelui Kurt von Schweinitz cu privire la strategia de la Stalingrad, precum şi pentru comentariile sale despre implicaţiile terminologiei militare folosite în transmisiuni în noiembrie 1942.

Pentru sfaturile referitoare la sursele ruseşti mă simt îndatorat dr. Catherine Andreev, profesorului Anatoli Aleksandrovici Cernobaev, profesorului John Erickson, dr. Viktor Gorbarev, domnului Jon Halliday, colonelului Lemar Ivanovici Maximov de la Departamentul de Istorie din Ministerul rus al Apărării, precum şi domnului Iuri Ovzianko. Le datorez, de asemenea, foarte mult celor care mi-au înlesnit contactele cu supravieţuitorii de la Stalingrad, atât din Rusia, cât şi din Germania, sau celor care m-au ajutat şi mi-au purtat de grijă cu atâta generozitate în ambele ţări: Chris Alexander, contele Leopold von Bismarck, Andrew Gimson, maior Joachim Freiherr von Maltzan, Gleb şi Harriet Şestakov, contesa Marie-Christine von Stauffenberg şi Christiane van de Velde.

La Volgograd, sunt foarte îndatorat, pentru sprijinul amabil ce mi-a fost acordat, dr. Raisa Maratovna Petruniova, vicerector al Universităţii din Volgograd, precum şi colegilor ei, profesor Nadejda Vasilevna Dulina, director de studii istorice şi culturale, Galina Borisovna de la Facultatea de Istorie, şi Boris Nikolaevici Ulko, director al Muzeului Universitar, Nikolai Stepanovici Fiodortov, preşedinte al Comitetului Raional Volgograd al Veteranilor de Război, şi locotenent-colonel Ghenadi Vasilevici Pavlov.

Traducerile din limba rusă au fost realizate de dr. Galia Vinogradova şi Liubov Vinogradova, iar sprijinul lor în cadrul negocierilor pentru obţinerea accesului la arhive a constituit un model de diplomaţie de înaltă calificare, de perseverenţă şi umor de bună calitate. Contribuţia lor, ca să nu mai vorbim de prietenia lor, a fost de un real ajutor în materializarea întregului proiect.

Îndrept întreaga mea gratitudine acelor participanţi şi martori oculari, care nu au pregetat să dedice atât de mult timp şi o strădanie atât de mare pentru a evoca trecutul. Unii mi-au împrumutat cu multă generozitate manuscrise nepublicate, scrisori şi jurnale intime. Numele lor - alte trei persoane au preferat să nu fie identificate - sunt menţionate în capitolul de Referinţe, după Anexele din prezenta lucrare.

Această carte nu ar fi văzut niciodată lumina tiparului fără contribuţia unor persoane precum Eleo Gordon de la Editura Penguin, căreia îi aparţine ideea publicării ei, Peter Meyer în Statele Unite şi Hans Ewald Dede în Germania, ale căror entuziasm şi sprijin acordat proiectului de la bun început au făcut posibilă cercetarea. A fost o binecuvântare nemaipomenită de a-l avea pe Andrew Nurnberg ca agent literar, sfetnic şi prieten.

Adresez cele mai călduroase mulţumiri soţiei mele Artemis Cooper, primul redactor al acestei lucrări, care mi-a fost de foarte mare ajutor în toate acele luni petrecute în străinătate, în ciuda faptului că avea de lucru din plin la propriile ei proiecte.

PARTEA INTAI - “LUMEA ÎŞI VA ŢINE RĂSUFLAREA!”

Operaţiunea Barbarossa, o sabie cu două tăişuri”'

Sâmbătă, 21 iunie 1941: o minunată dimineaţă de vară.

Numeroşi berlinezi au luat trenul către Potsdam pentru a petrece o zi în Parcul Sans Souci. Alţii au plecat să se scalde în apele lacurilor Wannsee sau Nikolassee. În cafenele, bogatul repertoriu de glume pe seama fugii lui Rudolf Hess în Marea Britanic a bătut în retragere în faţa poveştilor despre o iminentă invazie a Uniunii Sovietice. Mai erau şi cei care, îngroziţi la gândul extinderii războiului, mai nădăjduiau că Stalin va ceda Ucraina Germaniei în ultimul moment.

La Ambasada Sovietică din strada Unter den Linden, oficialităţile se aflau la posturile lor. Un mesaj urgent de la Moscova cerea “o clarificare importantă” a uriaşelor pregătiri militare de-a lungul frontierelor de la Marea Baltică până la Marea Neagră.

Valentin Berejkov, prim-secretar şi interpret principal al ambasadei, s-a adresat telefonic Ministerului german de Externe de pe Wilhelmstrasse pentru a aranja o întâlnire. I s-a spus că ministrul Joachim von Ribbentrop era plecat din oraş şi că secretarul de stat Freiherr von Weizsacker nu putea fi contactat prin telefon. Pe măsură ce orele dimineţii treceau, de la Moscova soseau din ce în ce mai multe mesaje solicitând veşti. La Kremlin domnea o atmosferă de isterie reţinută, dat fiind că se înmulţeau dovezile în legătură cu intenţiile germane, ce se adăugau celor peste optzeci de avertismente primite în ultimele opt luni. Şeful adjunct al NKVD tocmai raportase că avuseseră loc cu o zi în urmă nu mai puţin de “treizeci şi nouă” de incursiuni aeropurtate dincolo de graniţa de stat a URSS.

Wehrmacht-ul nu avea nici o reţinere în ceea ce priveşte pregătirile, iar lipsa oricărei discreţii pare să nu fi făcut decât să confirme în mintea întortocheată a lui Stalin că toate acestea făceau parte dintr-un plan al lui Adolf Hitler de a smulge concesii şi mai mari.

Ambasadorul sovietic la Berlin, Vladimir Dekanozov, împărtăşea convingerea lui Stalin că era vorba de o campanie de dezinformare, lansată iniţial de britanici. A respins chiar raportul propriului său ataşat militar în care se menţiona că de-a lungul frontierei fuseseră desfăşurate 180 de divizii. Dekanozov, un protejat al lui Lavrentii Beria, georgian şi el, era şi un membru marcant al NKVD.

Experienţa sa în materie de afaceri externe nu depăşea prea mult interogarea şi epurarea unor diplomaţi mult mai competenţi decât el.

Alţi membri ai misiunii, cu toate că nu îndrăzneau să-şi exprime opiniile cu prea multă vehemenţă, erau aproape siguri că Hitler plănuia o invazie. Transmiseseră chiar şpalturile unui dicţionar bilingv de expresii editat pentru trupele invadatoare, ce fusese adus în secret la consulatul sovietic de un tipograf german comunist. Printre termenii utili incluşi în dicţionar se numărau echivalentele ruseşti ale unor expresii precum “Predaţi-vă!”, “Mâinile sus!”, “Unde e preşedintele colhozului?”, “Eşti comunist?” şi “Trag!”

Apelurile telefonice repetate ale lui Berejkov la Ministerul de Externe german au primit, invariabil, răspunsul că Ribbentrop “nu este aici şi nimeni nu ştie când se va întoarce”. La prânz, a încercat să contacteze o altă oficialitate, şeful secţiei politice. “Cred că se întâmplă ceva la Cartierul General al Führer-ului. Mai mult ca sigur, toată lumea s-a adunat acolo.” Dar ministrul de Externe german nu plecase din Berlin. Ribbentrop pregătea instrucţiunile către Ambasada Germană de la Moscova, clasificate “Urgent. Secret de stat”. A doua zi, dis-de-dimineaţă, cam la două ore după lansarea invaziei, contele Friedrich Werner von der Schulenburg urma să transmită guvernului sovietic o listă de doleanţe ce aveau să servească drept pretext.

Sâmbătă, la Berlin, către înserat, mesajele de la Moscova erau din ce în ce mai frenetice. Berejkov telefona la Wilhelmstrasse din jumătate în jumătate de oră. Dar nici un funcţionar superior nu accepta să răspundă la apelurile lui. De la fereastra deschisă a biroului său, putea vedea caschetele demodate ale poliţiştilor ce păzeau ambasada. Dincolo de ei, berlinezii îşi făceau plimbarea de sâmbătă seara pe strada Under den Linden. Polaritatea dintre război şi pace avea un aer uluitor de irealitate. Expresul Berlin-Moscova gonea printre armatele germane care aşteptau ordinele de a trece frontiera ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

La Moscova, ministrul de Externe Molotov l-a convocat la Kremlin pe contele von Schulenburg. Ambasadorul german, după ce a supravegheat distrugerea documentelor secrete ale ambasadei, a plecat la întrunirea fixată la ora 21.30. Confruntat cu dovada pregătirilor germane, ambasadorul nu a recunoscut că urma să aibă loc o invazie. Şi-a exprimat pur şi simplu uimirea că Uniunea Sovietică nu putea înţelege situaţia şi a refuzat să mai răspundă la vreo întrebare până când nu va consulta Berlinul.

Schulenburg, diplomat de şcoală veche, care credea în dictonul lui Bismarck că Germania nu trebuie să intre în război cu Rusia, avea toate motivele să fie surprins de ignoranţa de care dădea dovadă Rusia. Cu mai mult de două săptămâni în urmă, îl invitase pe Dekanozov, reîntors la Moscova în zilele acelea, la un dejun privat şi l-a avertizat în legătură cu planurile lui Hitler. Bătrânul conte se simţea absolvit de orice loialitate faţă de regimul nazist după ce Führer-ul îi spusese o minciună sfruntată, pretinzând că nu unelteşte nimic împotriva Rusiei*. Dekanozov, uluit la auzul acestei dezvăluiri, a crezut însă că era vorba de un şiretlic. Stalin, reacţionând în acelaşi fel, a izbucnit în faţa Biroului Politic: “Dezinformarea a ajuns acum la nivel de ambasador!” Stalin era convins că avertismentele fuseseră în marea lor majoritate Angliiskaia provokaţia - făcând parte din planurile urzite de Winston Churchill, marele duşman al Uniunii Sovietice, de a declanşa un război între Rusia şi Germania. După fuga lui Hess în Scoţia, ideea conspiraţiei devenise şi mai complicată în mintea sa.

Stalin, care refuzase să accepte posibilitatea unei invazii înainte de după-amiaza zilei de sâmbătă, era îngrozit de ideea de a-l provoca pe Hitler. Goebbels l-a comparat, oarecum pe bună dreptate, cu un iepure hipnotizat de un şarpe. O serie de rapoarte venite de la grăniceri informau că în pădurile de dincolo de frontieră se încălzeau motoarele tancurilor, că geniştii construiau poduri peste râuri şi că se înlăturau reţelele de sârmă ghimpată din faţa poziţiilor lor. Comandantul Regiunii Militare Speciale Kiev a avertizat că războiul va începe în câteva ore. Au sosit şi rapoarte ce informau că în porturile de la Marea Baltică, pe vasele germane se oprise încărcarea, pentru a se reîntoarce acasă. Stalin, dictatorul, încă nu putea accepta ideea că evenimentele i-ar fi putut scăpa de sub control.

În noaptea aceea, după discuţii prelungite cu comandanţi superiori din Armata Roşie, Stalin a fost de acord cu transmiterea unei depeşe cifrate către toate comandamentele regiunilor militare din Vest. “În cursul zilelor de 22-23 iunie 1941, sunt posibile atacuri neaşteptate ale germanilor pe fronturile regiunilor militare Leningrad, Baltica Specială, Vestică Specială, Kiev Specială şi Odessa. Sarcina forţelor noastre este să nu cedeze nici unei provocări ce ar putea genera complicaţii majore, în acelaşi timp, trupele [...] trebuie să se afle în totală stare de pregătire, să respingă o posibilă lovitură prin surprindere executată de germani şi de aliaţii lor.” Forţele maritime şi unii ofiţeri superiori din Armata Roşie ignoraseră tacit ordinele lui Stalin împotriva mobilizării. Dar, pentru multe unităţi, ordinul de avertizare, care nu a fost transmis înainte de miezul nopţii, a sosit prea târziu.

La Berlin, Berejkov pierduse orice speranţă de a mai ajunge să vorbească în noaptea aceea cu Ribbentrop. Brusc, cam pe la ora 3 dimineaţa, telefonul de lângă el a început să sune. “Herr Reichsminister von Ribbentrop”, a spus un glas necunoscut, doreşte să vadă reprezentanţii guvernului sovietic la sediul din Wilhelmstrasse al Ministerului de Externe.” Berejkov a explicat că ţi va lua ceva timp să-l trezească din somn pe ambasador şi să comande o maşină.

“Automobilul domnului ministru aşteaptă în faţa ambasadei dumneavoastră. Ministrul doreşte să-i vadă pe reprezentanţii sovietici imediat.”

Dekanozov şi Berejkov au găsit limuzina neagră a lui Ribbentrop aşteptând lângă bordura trotuarului din faţa ambasadei.

Lângă portieră se afla un oficial al Ministerului de Externe în ţinută completă, în timp ce un ofiţer SS stătea pe scaunul de lângă şofer.

După ce au pornit, Berejkov a observat că dincolo de Poarta Brandenburg mijiseră zorii, luminând cerul de deasupra copacilor din Tiergarten. Era o dimineaţă de miez de vară.

Când au ajuns în Wilhelmstrasse, au văzut că numeroşi oameni se adunaseră acolo. Intrarea, cu marchiza ei de fier forjat, era luminată de aparatele echipelor de la jurnalele de actualităţi. Ziariştii i-au înconjurat pe cei doi diplomaţi sovietici, orbindu-i o clipă cu bliţurile aparatelor de fotografiat. Această primire neaşteptată l-a făcut pe Berejkov să se aştepte la ce putea fi mai rău, dar Dekanozov părea neclintit în convingerea sa că Germania şi Rusia se aflau încă în stare de pace.

Ambasadorul sovietic, “un omuleţ de nici un metru şi jumătate înălţime, cu nasul lui mic şi coroiat şi cele câteva şuviţe de păr negru lipite pe chelie”, nu era un personaj prea impresionant. Atunci când l-a primit prima oară, Hitler a cerut să fie flancat de doi dintre cei mai înalţi membri ai gărzii sale SS, pentru a scoate în evidenţă contrastul. Cu toate acestea, micuţul georgian era primejdios pentru cei ce erau sub controlul său. Fusese supranumit “Călăul din Baku” în urma atrocităţilor comise de el în Caucaz după sfârşitul războiului civil din Rusia. La ambasada din Berlin, ceruse chiar să se construiască la subsol o cameră de tortură şi de execuţii, în care să se ocupe de cei suspectaţi de trădare în comunitatea sovietică.

În aşteptarea sosirii celor doi diplomaţi sovietici, Ribbentrop umbla de colo-colo în biroul său, “ca un animal în cuşcă”. Nu mai rămăsese aproape nici o urmă din “respectabila sa expresie de om de stat pe care o rezerva pentru marile ocazii”.

“Führer-ul are perfectă dreptate să atace Rusia acum”, îşi spunea întruna, de parcă ar fi încercat să se convingă şi el de acest lucru.

“Ruşii ne-ar ataca ei pe noi, dacă nu am proceda aşa.” Subordonaţii săi erau siguri că nu putea înfrunta perspectiva de a-şi vedea distrusă cea mai importantă realizare a sa: Pactul Ribbentrop-Molotov. Nu este exclus să fi început să-şi dea seama că jocul nesăbuit al lui Hitler s-ar putea transforma în cel mai mare dezastru din istorie.

Cei doi reprezentanţi sovietici au fost conduşi în biroul imens al lui Ribbentrop. La capătul îndepărtat al încăperii, pardosită cu un parchet cu frumoase modele geometrice, se afla masa de lucru.

Pereţii erau străjuiţi de statuete de bronz aşezate pe piedestale. Când s-au apropiat, Berejkov a fost izbit de înfăţişarea lui Ribbentrop.

“Avea faţa stacojie şi buhavă, iar ochii injectaţi îi sticleau.” S-a întrebat dacă nu cumva băuse.

După strângerile formale de mâini, Ribbentrop i-a condus la o masă dintr-o parte a camerei şi i-a poftit să ia loc. Dekanozov a început să citească o declaraţie în care se cereau asigurări din partea guvernului german, dar Ribbentrop l-a întrerupt, spunând că fuseseră convocaţi pentru un cu totul alt motiv. Vorbele i s-au împleticit în gură, Ribbentrop bâlbâind ceva ce semăna cu o declaraţie de război, deşi nu a rostit aceste cuvinte: “Atitudinea ostilă a guvernului sovietic faţă de germani şi ameninţarea serioasă reprezentată de concentrarea de trupe ruseşti la graniţa de vest a Rusiei au silit Reich-ul să procedeze la contramăsuri militare.” Ribbentrop a repetat aceleaşi lucruri, prezentându-le diferit, şi a acuzat Uniunea Sovietică de tot felul de fapte, printre care şi violarea militară a teritoriului german. Berejkov s-a gândit că Wehrmacht-ul începuse probabil invazia. Ribbentrop s-a ridicat brusc în picioare şi i-a înmânat ambasadorului lui Stalin textul complet al memorandumului lui Hitler, declarând: “Führer-ul m-a însărcinat să vă informez oficial în legătură cu aceste măsuri defensive.” Rusul nu a spus nimic.

Dekanozov s-a ridicat şi el în picioare. De-abia îi ajungea lui Ribbentrop la umăr. Întreaga semnificaţie a avut în sfârşit ecou.

“Veţi regreta acest atac insultător, provocator şi acaparator împotriva Uniunii Sovietice. Veţi plăti scump!” Berejkov s-a îndreptat cu paşi mari către uşă. Ribbentrop s-a repezit după ei. “Spuneţi-le celor de la Moscova”, a şoptit el, pe un ton insistent, “că m-am împotrivit acestui atac.”

Se luminase bine de ziuă când Dekanozov şi Berejkov s-au urcat în limuzină pentru a parcurge drumul scurt până la Ambasada Sovietică. Ajunşi pe strada Unter den Linden, au descoperit că întreaga clădire fusese înconjurată de un cordon poliţienesc format dintr-un detaşament de trupe SS. În interior, membrii personalului ambasadei, ce aşteptau reîntoarcerea celor doi, le-au spus că le fuseseră tăiate toate liniile telefonice. Au prins la radio un post rusesc.

Moscova era cu o oră înainte de ora germană de vară, aşa că acolo era ora 6 dimineaţa a zilei de duminică, 22 iunie. Spre uimirea şi consternarea lor, buletinul de ştiri s-a concentrat asupra creşterilor înregistrate de producţia industrială şi agricolă din Uniunea Sovietică. Ştirile au fost urmate de un program de gimnastică de înviorare. Nu s-a spus nici un cuvânt despre invazia germană.

Ofiţerii superiori NKVD şi GRU (informaţii militare) din ambasadă au urcat imediat la ultimul etaj al clădirii, într-o zonă cu acces interzis, prevăzută cu uşi de fier forjat şi cu obloane de oţel la ferestre. Documentele secrete au fost aruncate în sobele speciale cu ardere accelerată, instalate acolo pentru cazuri extreme.

În capitala sovietică, apărarea antiaeriană fusese alertată, dar majoritatea populaţiei habar nu avea de ceea ce se întâmpla.

Membrii nomenclaturii care primiseră ordin să se prezinte la serviciu se simţeau paralizaţi din cauza lipsei de instrucţiuni. Stalin nu spusese nimic. Nu se definise nici un fel de linie de demarcaţie între “provocare” şi război în toată regula şi nimeni nu ştia ce se întâmplă pe front. Comunicaţiile fuseseră întrerupte din cauza atacului violent.

Până şi speranţele celor mai fanatici optimişti de la Kremlin se spulberaseră. La ora 3.15, s-a primit din partea comandantului Flotei Mării Negre confirmarea unui atac aerian german asupra bazei navale de la Sevastopol. Ofiţerii de marină sovietici nu se puteau abţine să nu se gândească la atacul japonez prin surprindere de la Port Arthur din 1904. Gheorghi Malenkov, unul din cei mai apropiaţi colaboratori ai lui Stalin, a refuzat să-l creadă pe amiralul Nikolai Kuzneţov, aşa că a telefonat din nou, el însuşi, în particular pentru a verifica dacă nu era vorba de un truc al ofiţerilor superiori pentru a-i forţa mâna Conducătorului. La ora 5.30 - la două ore după lansarea atacului asupra frontierelor de vest - Schulenburg i-a înmânat lui Molotov declaraţia de război a Germaniei naziste.

Potrivit unuia dintre cei prezenţi, bătrânul ambasador a vorbit cu lacrimi amare în ochi, adăugând că personal considera că decizia lui Hitler era o nebunie. Molotov a plecat apoi în grabă către biroul lui Stalin, unde era adunat Biroul Politic. Se pare că, la auzul veştii, Stalin s-a prăbuşit în fotoliu şi nu a spus nimic. Seria sa de calcule greşite ofereau un material bogat de meditaţie amarnică.

Conducătorul renumit pentru nemiloasele sale acte de înşelăciune căzuse într-o capcană care i se datora în mare măsură.

Veştile de pe front aveau să fie atât de catastrofale în următoarele câteva zile, încât Stalin, a cărui neruşinare conţinea o doză mare de laşitate, i-a convocat pe Beria şi Molotov la o întâlnire secretă. Ce-ar fi să facă pace cu Hitler, oricare ar fi preţul şi umilinţa, aşa cum s-a întâmplat la Brest-Litovsk în 1918? Ar putea renunţa la cea mai mare parte din Ucraina, la Bielorusia şi la statele baltice. Ambasadorul bulgar, Ivan Stamenov, a fost convocat ceva mai târziu la Kremlin.

Molotov l-a întrebat dacă va acţiona ca intermediar, însă, spre surprinderea celor de faţă, acesta a refuzat. “Chiar dacă vă retrageţi către Ural”, a replicat el, “tot veţi câştiga în cele din urmă.”

Populaţia din interiorul Uniunii Sovietice, în uriaşa ei majoritate, nu ştia nimic despre nenorocirea ce se abătuse asupra ţării. Aşa cum îi stătea bine unei zile de odihnă, centrul Moscovei era pustiu.

Kuzneţov, şeful de Stat-Major al forţelor maritime, se gândea la această scenă paşnică, în maşina sa care-l ducea la Kremlin. Populaţia capitalei “nu ştia că se aprinsese o vâlvătaie la frontiere şi că unităţile noastre înaintate erau angajate în lupte grele”.

În cele din urmă, la amiază, pe 22 iunie, glasul lui Molotov, nu al lui Stalin, s-a făcut auzit la radio. “Astăzi, la ora 4 dimineaţa, trupele germane au atacat ţara noastră fără să formuleze nici un fel de pretenţii de la Uniunea Sovietică şi fără nici o declaraţie de război.”

Declaraţia sa oferea foarte puţine detalii. “Cauza noastră este dreaptă”, a conchis el pe un ton neutru. “Duşmanul va fi învins. Vom ieşi victorioşi.”

Alegerea cuvintelor sale a fost neinspirată şi modul în care le-a rostit mai mult decât stângaci, dar anunţul a provocat o reacţie puternică în întreaga Uniune Sovietică. Oricât de departe de lupte se afla oraşul Stalingrad de pe Volga, efectul a fost acelaşi. “Şocul a fost atât de puternic, de parcă ar fi căzut o bombă din cer”, îşi aminteşte o studentă. N-a ezitat nici o clipă şi s-a angajat voluntară ca infirmieră. Prietenii ei, mai ales komsomoliştii, au început colectele pentru sprijinirea efortului de război.

Rezerviştii nu au mai aşteptat ordinele de mobilizare. S-au prezentat imediat la centrele de concentrare. La o jumătate de oră după discursul lui Molotov, rezervistul Viktor Goncearov a plecat de acasă către un astfel de centru, însoţit de bătrânul său tată, crezând că acesta venea cu el ca să-l conducă la gară. Soţia lui, care lucra la depoul de tramvaie din Stalingrad, n-a putut veni acasă să-şi ia rămas-bun. Lui Viktor nici nu-i trecea prin cap că bătrânul cazac de optzeci de ani, care “luptase în patru războaie”, plănuia să vină şi el ca voluntar. Bătrânul Goncearov s-a înfuriat rău de tot când s-a văzut respins de personalul de la centru.

La Universitatea Tehnică din Stalingrad, din apropierea fabricii de tractoare, studenţii au agăţat o hartă mare pe perete, pregătindu-se să marcheze cu steguleţe înaintarea Armatei Roşii în Germania. “Ne închipuiam”, spunea unul dintre ei, “că vom zdrobi inamicul cu o puternică lovitură decisivă.” Nenumăratele programe de actualităţi care prezentau realizările din domeniul producţiei de tancuri şi de avioane îi convinseseră de imensa forţă industrială şi militară a Uniunii Sovietice. Imaginile s-au dovedit de două ori mai impresionante într-o ţară până nu de mult înapoiată din punct de vedere tehnologic, în plus, omnipotenţa sistemului sovietic li se părea de nezdruncinat celor din interiorul lui. “Propaganda a căzut pe un teren bine pregătit”, a recunoscut un alt student sovietic. “Toţi trăiam cu această imagine a puterii statului sovietic şi ca atare a invincibilităţii ţării.” Nimeni nu-şi imagina care va fi soarta Uniunii Sovietice, şi cu atât mai puţin cea hărăzită oraşului-model Stalingrad, cu uzinele lui constructoare de maşini, cu parcurile municipale şi blocurile înalte de locuinţe ce priveau peste marele fluviu Volga.

“Nimic nu este imposibil pentru soldatul german”

În noaptea de 21 iunie, diplomaţii de la Berlin şi de la Moscova nu puteau decât să facă presupuneri în legătură cu ceea ce se întâmpla de-a lungul frontierei care îi separa. Niciodată nu fuseseră ministerele de Externe atât de inutile. Trupele germane, cu un efectiv de circa 3 050 000 de oameni, împreună cu celelalte armate pro-Axă, ce au ridicat efectivul total la 4 milioane, aşteptau să invadeze Uniunea Sovietică din Finlanda până la Marea Neagră. “Lumea îşi va ţine răsuflarea!” declarase Hitler la o şedinţă pregătitoare cu câteva luni în urmă. Obiectivul final era “stabilirea unei linii de apărare împotriva Rusiei asiatice de la Volga până la Arhanghelsk”. Ultima zonă industrială ce îi va rămâne Rusiei în Ural avea să fie atunci distrusă de Luftwaffe (Forţele Aeriene Germane).

Era cea mai scurtă noapte a anului. Se menţinea tăcerea radio în privinţa sutelor de mii de ostaşi ascunşi în pădurile de mesteceni şi de brazi din Prusia Orientală care urmau să ocupe Polonia.

Regimentele de artilerie care ajunseseră cu câteva săptămâni înainte în regiunile de graniţă răsăritene, sub pretextul de a se pregăti de manevre, erau bine antrenate; în Prusia Orientală, echipe de servanţi, purtând haine vechi împrumutate de la localnicii civili, au adus cu căruţele rezerve de obuze pe care le-au camuflat apoi în apropierea poziţiilor de tragere dinainte stabilite. Soldaţii, în marea lor majoritate, credeau poveştile că această acţiune făcea parte dintr-o imensă diversiune menită să acopere pregătirile pentru invadarea Marii Britanii.

La căderea nopţii, când s-au dat ordinele, au fost spulberate toate dubiile militarilor germani. S-au îndepărtat plasele de camuflaj de pe tunuri, iar cele ascunse în hambare au fost scoase la lumină. Au fost apoi transportate cu cai, cu transportoare semişenilate sau tractoare de artilerie, dotate cu faruri mascate şi remorcate până la poziţiile de tragere. Ofiţerii din punctele înaintate de observare au plecat mai devreme împreună cu infanteria pentru a se opri la câteva sute de metri de posturile de frontieră ocupate de grănicerii sovietici.

Unii ofiţeri din diviziile eşalonului al doilea au închinat pentru reuşita operaţiunii câte un pahar cu şampanie fină sau coniac, aduse din Franţa ocupată. Câţiva au mai aruncat câte o privire prin memoriile generalului de Caulaincourt, căruia Napoleon îi spusese în ajunul invaziei din 1812: Avant deux mois, la Russie me demandera la paix. Unii, încercând să-şi imagineze ce-i aştepta, răsfoiau dicţionarele bilingve de expresii, pe care ambasada lui Dekanozov le trimisese aproape degeaba la Moscova. Alţii citeau Biblia.

Soldaţii aprinseseră focuri în taberele mascate pentru a goni ţânţarii. Unii cântau la acordeon melodii sentimentale, în timp ce câţiva le fredonau, alţii cădeau pe gânduri. Pe mulţi îi îngrozea ideea de a trece frontiera într-o ţară necunoscută, despre care auziseră doar lucruri înspăimântătoare. Ofiţerii îi avertizaseră că, dacă dormeau în casele ruseşti, vor fi ciupiţi de insecte sau vor lua vreo boală. Nu puţini râdeau totuşi de camarazii lor care voiau să se radă în cap ca precauţie împotriva păduchilor. Oricum, în marea lor majoritate, soldaţii i-au crezut pe ofiţeri când le-au spus că nu au de ce să se teamă în legătură cu încartiruirile de iarnă. În Divizia 24 tancuri, de pildă, se spune despre căpitanul von Rosenbach-Lepinski că ar fi dat asigurări batalionului său de cercetare pe motociclete că:

“Războiul cu Rusia nu va dura decât patru săptămâni.”

O astfel de încredere era, din multe puncte de vedere, de înţeles.

Si serviciile de informaţii străine se aşteptau ca Armata Roşie să se prăbuşească. Wehrmacht-ul adunase cea mai mare forţă de invazie văzută vreodată, cu 3 350 tancuri, circa 7 000 tunuri de câmp şi peste 2 000 de avioane. Armata germană îşi îmbunătăţise nivelul mijloacelor de transport auto cu vehicule militare franţuzeşti; de pildă, 70 la sută din camioanele Diviziei 305 infanterie, o altă divizie ce avea să piară la Stalingrad în anul următor, proveneau din Franţa. Totuşi, Wehrmacht-ul, deşi renumit pentru războiul său fulger, depindea de peste 600 000 de cai pentru tractarea tunurilor, ambulanţelor şi furgoanelor de aprovizionare cu alimente. Având în vedere că diviziile de infanterie mergeau în marea lor majoritate pe jos, viteza generală de înaintare avea puţine şanse să o depăşească pe cea atinsă de La Grande Armee în 1812.

Ofiţerii aveau sentimente amestecate. “Optimismul nostru era colosal după victoriile relativ uşoare repurtate în Polonia, în Franţa şi în Balcani”, relata un comandant al primei companii de tancuri care avea să ajungă paisprezece luni mai târziu la Volga şi Stalingrad. Dar, ca unul din cei care îl citise recent pe Caulaincourt, simţea un soi de “ostilitate faţă de enormul teritoriu al Rusiei”. I se părea, de asemenea, că era cam târziu să se “pornească o astfel de campanie ambiţioasă”. Operaţiunea Barbarossa fusese plănuită să fie lansată la 15 mai. Întârzierea de peste cinci săptămâni, pentru care s-a dat vina în întregime pe campania lui Hitler din Balcani, a fost de fapt determinată de mulţi alţi factori, inclusiv de ploile de primăvară neobişnuit de puternice, de incapacitatea aviaţiei militare de a pregăti la timp aerodromurile înaintate şi de numărul insuficient de mijloace de transport alocate diviziilor.

În acea seară, ofiţerii de comandă au fost informaţi despre anumite “ordine speciale” ce aveau să afecteze conflictul aşteptat.

Printre acestea se numărau “măsuri colective de forţă împotriva satelor” din zonele în care activau partizanii şi “ordinele comisarilor”. Ofiţerii politici sovietici, evreii şi partizanii trebuiau predaţi SS-ului sau Poliţiei Secrete de Campanie. Cei mai mulţi ofiţeri de stat-major, şi desigur toţi ofiţerii de cercetare, au fost informaţi în legătură cu ordinul din 28 aprilie dat de feldmareşalul von Brauchitsch, ce stabilea regulile de bază în privinţa relaţiilor dintre comandanţii de armată, pe de-o parte, şi SS Sonderkommando şi poliţia de securitate ce operau în zonele lor din spatele frontului, pe de altă parte. “Misiunile lor speciale” aveau să facă parte din “ciocnirea finală între două sisteme politice opuse”. În cele din urmă, un “ordin de jurisdicţie” avea să-i priveze pe civilii ruşi de orice drept de apel şi îi exonera efectiv pe soldaţi de crimele comise împotriva acestora, fie că era vorba de omor, de viol sau de jaf.

Ordinul semnat la 13 mai de feldmareşalul Keitel justifica această măsură motivând că “prăbuşirea din 1918, perioada de suferinţă a germanilor ce a urmat şi oprimarea naţional-socialismului - cu multiplele sacrificii sângeroase suferite de această mişcare - pot fi puse în seama influenţei bolşevice. Nici un german să nu uite acest lucru”.

Atunci când a fost avertizat în particular despre “Ordinul Comisarului” de vărul său, Henning von Tresckow, locotenentul Alexander Stahlenberg, ulterior unul dintre organizatorii complotului eşuat din iulie, a izbucnit: “Va fi un asasinat!”

“Acesta e ordinul”, a fost de acord Tresckow. Stahlenberg l-a întrebat apoi cine l-a dat. “Cel în faţa căruia ai depus jurământul”, i-a răspuns vărul său. “Cum am făcut şi eu”, a adăugat el cu o privire plină de înţelesuri.

Câţiva comandanţi au refuzat să confirme primirea ordinului sau să transmită astfel de instrucţiuni. Erau în genere cei care respectau spiritul tradiţional al armatei şi cărora le displăceau naziştii. Mulţi, dar nu toţi, proveneau din familii de militari, şi formau acum un procent în descreştere rapidă din corpul ofiţeresc. Generalii aveau cele mai puţine scuze. Peste două sute de ofiţeri superiori asistaseră la discursul lui Hitler, în care acesta nu lăsase nici un dubiu în legătură cu războiul ce avea să fie declanşat. Va fi o “luptă între două vederi opuse asupra lumii”, o “luptă de nimicire” împotriva “comisarilor bolşevici şi a intelectualităţii comuniste”.

Ideea “războiului rasial” i-a dat campaniei ruse un caracter fără precedent. Mulţi istorici susţin acum că propaganda nazistă a dezavuat atât de eficient inamicul sovietic în ochii Wehrmacht-ului, încât acesta a fost moralmente anesteziat încă de la începutul invaziei. Poate că succesul îndoctrinării s-a datorat în cea mai mare măsură opoziţiei aproape neglijabile din cadrul Wehrmacht-ului împotriva executării în masă a evreilor, care a fost în mod deliberat confundată cu noţiunea de măsuri de securitate din spatele frontului împotriva partizanilor. Mulţi ofiţeri s-au simţit insultaţi de abandonarea de către Wehrmacht a legii internaţionale pe Frontul de Răsărit, însă doar o foarte mică minoritate a dat glas dezgustului faţă de masacre, chiar şi atunci când devenise clar că acestea făceau parte dintr-un program de exterminare rasială.

Ignoranţa de care s-au prevalat după război numeroşi ofiţeri, şi în special cei de stat-major, este infirmată de probele descoperite recent chiar în dosarele lor. Statul-Major al Armatei 6, de pildă, a colaborat cu Sonderkommando SS 4a, care a urmat-o pas cu pas pe tot drumul de la frontiera de vest a Ucrainei până la Stalingrad. Nu numai că ofiţerii de stat-major îi cunoşteau foarte bine activitatea, dar le-a asigurat şi trupe care să ajute la ridicarea evreilor din Kiev şi la transportarea lor către ravena de la Babi Iar.

Deosebit de greu de evaluat retrospectiv este gradul de ignoranţă iniţial la nivel de regiment în legătură cu adevăratul program, în care poate că cea mai chinuitoare armă avea să fie înfometarea. Au fost puţini ofiţerii care au văzut directiva din 23 mai, prin care li se cerea armatelor germane din Est să exproprieze tot ceea ce aveau nevoie şi să trimită cel puţin şapte milioane de tone de cereale anual în Germania; nu era totuşi greu de ghicit schema de bază, şi anume ordinul de a se înfrupta din roadele pământului. Conducătorii nazişti nu-şi făceau iluzii în privinţa consecinţelor suferite de civili, lipsiţi de resursele Ucrainei. “Multe zeci de milioane vor muri de foame”, prezicea Martin Bormann. Göring spunea cu multă aroganţă că populaţia va fi nevoită să se hrănească cu şei cazace.

Atunci când se pregăteau ordinele ilegale ale Operaţiunii Barbarossa, în martie 1941, generalul Franz Halder, şef de stat-major, a fost principalul responsabil pentru acceptul armatei de a comite reprimările colective ale civililor. Chiar din prima săptămână a lunii aprilie 1941, unor opozanţi ai regimului, fostul ambasador Ulrich von Hassell şi generalul Ludwig Beck, li s-au arătat copii ale acestor ordine secrete de către locotenent-colonelul Helmut Groscurth, care avea să moară la scurt timp după capitularea de la Stalingrad. “Ţi se face părul măciucă”, scria Hassell în jurnalul său, “când afli despre măsurile ce trebuie luate în Rusia şi despre transformările sistematice ale legii militare cu privire la populaţia cucerită într-un despotism necontrolat, ajungând astfel o caricatură a oricărei fel de legi. Acest gen de lucruri îl transformă pe german într-un tip de om care a existat doar în propaganda inamică.”

“Armata”, avea el să noteze ulterior, “trebuie să-şi asume răspunderea pentru crimele şi incendierile care până acum au fost exclusiv în sarcina SS.”

Pesimismul lui Hassell era justificat. Cu toate că o parte dintre comandanţi au ezitat să distribuie instrucţiunile, ordinele emise de alţii către trupele lor se pare că proveneau direct din biroul lui Goebbels. Cel mai notoriu a fost cel dat de comandantul Armatei 6, feldmareşalul von Reichenau. Generalul Hermann Hoth, care avea să comande Armata 4 tancuri în campania de la Stalingrad, a declarat:

“Anihilarea aceloraşi evrei care sprijină bolşevismul şi organizaţia criminală a acestuia - partizanii - este o măsură de autoconservare.” Generalul Erich von Manstein, ofiţer în serviciile prusace de gardă, considerat cel mai strălucit strateg din al doilea război mondial, care a recunoscut în particular că era pe jumătate evreu, a emis un ordin imediat după ce a preluat comanda Armatei 11, în care se spunea: “Sistemul evreu-bolşevic trebuie dezrădăcinat imediat şi pentru totdeauna.” Acesta a continuat chiar să justifice “necesitatea unor măsuri aspre împotriva evreimii”. Dar în “Victorii pierdute”, memoriile de după război ale lui von Manstein, se fac puţine referiri la aceste lucruri.

Acceptarea simbolurilor naziste pe uniformă şi credinţa jurată lui Hitler au pus capăt oricăror pretenţii că armata nu s-ar fi amestecat în politică. “Generalii l-au urmat pe Hitler în aceste împrejurări”, va recunoaşte feldmareşalul Paulus mulţi ani mai târziu, în captivitate sovietică, “şi drept urmare a fost implicată în consecinţele politicii lui şi ale conducerii războiului.”

În ciuda tuturor încercărilor naziştilor de a o reorganiza, Wehrmacht-ul nu a avut un caracter unitar la nivel de regiment în iunie 1941, aşa cum au susţinut şi susţin unii autori. Diferenţa de caracter între o divizie bavareză, prusacă din est, saxonă şi mai ales austriacă se va face remarcată imediat. Chiar şi în cadrul unei divizii dintr-o regiune anume au existat contraste puternice. De pildă, în Divizia 60 infanterie motorizată, care avea să fie prinsă în cursă la Stalingrad, numeroşi tineri ofiţeri din batalioanele de voluntari proveneau de la Technische Hochschule din Danzig, seduşi de atmosfera îmbătătoare creată de ideea revenirii oraşului la patrie:

“Pentru noi”, scria unul dintre ei, “naţional-socialismul nu era un program de partid, ci esenţa însăşi a ideii de a fi german.” Pe de altă parte, ofiţerii din Batalionul 160 de cercetare al Diviziei 160, un fel unitate teritorială de cavalerie mecanizată formată din voluntari, proveneau mai ales din familii de moşieri din Prusia Orientală.

Printre aceştia se număra şi prinţul Dohna-Schlobitten, care făcuse parte în 1918, în Ucraina, din garda personală a Kaiser-ului.

Divizia 16 tancuri era educată în tradiţia vechii armate prusace.

Regimentul 2 tancuri al acestei divizii, care avea să acţioneze în vara următoare în eşalonul întâi în înaintarea impetuoasă către Stalingrad, provenea din cel mai vechi regiment de cavalerie prusac, Garda Călare a Marelui Elector. Regimentul era format în majoritate de membri ai nobilimii, încât erau puţini cei cărora lumea li se adresa cu gradul lor militar, “în loc de domnule căpitan sau domnule locotenent”, îşi amintea un tanchist, “i se spunea alteţa voastră sau domnule conte.” Regimentul suferise atât de puţine pierderi în campaniile poloneze şi franceze, încât identitatea sa din vreme de Pace a rămas practic nealterată.

Tradiţiile din vremurile trecute ofereau un avantaj, “în cadrul regimentului”, observa un ofiţer din altă divizie de tancuri, “puteai vorbi deschis. Nimeni la Berlin nu putea să glumească ca noi pe seama lui Hitler.” Ofiţerii de stat-major conspiratori puteau vorbi despre înlăturarea de la putere a lui Hitler chiar şi cu generalii care nu participaseră încă la luptă, fără a risca să fie denunţaţi la Gestapo.

Dr. Alois Beck, preotul militar catolic al Diviziei 297 infanterie, era convins că “din cele trei servicii ale Wehrmacht-ului, armata a fost cel mai puţin influenţată de ideologia naţional-socialistă”. În Luftwaffe, cei care nu erau de acord cu regimul tăceau. “Nu puteai în zilele acelea să ai încredere în nici un german”, spunea un locotenent din Divizia 9 artilerie antiaeriană capturat la Stalingrad.

El a îndrăznit să vorbească liber doar cu un singur ofiţer dintre camarazii săi, care recunoscuse odată în particular că naziştii îi omorâseră un văr bolnav mintal.

Un istoric a subliniat că, deşi “Wehrmacht-ul nu trebuie considerat ca o entitate omogenă”, măsura în care diferitele elemente “au fost dispuse să participe la un război de exterminare împotriva Uniunii Sovietice, considerat fie o cruciadă antirusă, antibolşevică sau antievreiască, este un domeniu de cercetare ce trebuie să fie adâncit în continuare.” Prinţul Dohna, din Divizia 60 infanterie mecanizată, a fost şocat “de propria mea asprime”, când a recitit după mulţi ani jurnalul. “Astăzi mi se pare imposibil să înţeleg cum mi-am permis să mă las târât fără să protestez în această megalomanie, dar eram dominaţi de sentimentul că facem parte dintr-o formidabilă maşină de război, ce înainta irezistibil către Răsărit împotriva bolşevismului.”

Pe 22 iunie, la ora 3.15, ora Germaniei, au început primele baraje de artilerie. Podurile de peste râuri au fost cucerite înainte ca grănicerii NKVD să reacţioneze. Familiile acestora din urmă, care locuiau la posturile de frontieră, au murit odată cu ei. În unele cazuri, încărcăturile de explozie fuseseră îndepărtate de grupuri care pătrunseseră fără zgomot. Grupurile de comando germane din Sonderverband Brandenburg (Formaţiunea specială Brandenburg, numită astfel după cazarma de la marginea Berlinului) se aflau deja în spatele unităţilor de frontieră ruse, tăind liniile telefonice. De la sfârşitul lunii aprilie, mici echipe formate din voluntari anticomunişti ruşi şi ucraineni, dotate cu aparatură radio, fuseseră infiltrate. Din data de 29 aprilie, Beria a fost informat că fuseseră capturate trei grupuri de spioni, încercând să treacă frontiera cu aparate radio. Cei prinşi în viaţă fuseseră “predaţi celor de la NKVD pentru alte interogatorii”.

Primul semn al zorilor a apărut la orizontul răsăritean pe 22 iunie înaintea infanteriei, în timp ce patrulele înaintate confruntate cu obstacole de apă se suiau în bărcile de asalt. Numeroase regimente de infanterie, ce străbăteau ultimele sute de metri către aliniamentele de atac, au putut auzi valurile de bombardiere şi de avioane de vânătoare apropiindu-se din spatele lor. Avioane de bombardament în picaj, aşa-numitele Stuka, cu aripile lor de pescăruş, zburau la mică altitudine căutând locurile de staţionare a tancurilor, a Cartierelor Generale şi a centrelor de comunicaţii din spatele liniilor.

Un ofiţer de geniu din Armata Roşie, aflat la Cartierul General al Armatei 4, a fost trezit din somn de zgomotul motoarelor avioanelor. A recunoscut zgomotul din timpul războiului civil din Spania, la care participase în calitate de consilier. “Bombele cădeau cu un sunet strident”, spune el. “Clădirea Cartierului General pe care tocmai o părăsisem era învăluită în fum şi praf. Exploziile puternice sfâşiau aerul şi ne ţiuiau în urechi. A apărut un alt avion.

Bombardierele germane zburau în picaj fără nici o grijă către amplasamentul militar lipsit de apărare. După încheierea atacului aerian, din multe locuri se înălţau coloane negre şi groase de fum.

O parte din clădirea Cartierului General era în ruină. De undeva se auzea urlând glasul strident al unei femei isterice.”

Principalul efort al Luftwaffe a fost îndreptat împotriva regimentelor de aviaţie ale Armatei Roşii. Misiunile din următoarele nouă ore au distrus 1200 de avioane sovietice, majoritatea aflate la sol. Piloţilor de pe avioanele Messerschmitt nu le-a venit să-şi creadă ochilor când, îndreptându-se spre aerodromuri, uşor de recunoscut cu ajutorul fotografiilor cercetării aeriene, au zărit sute e avioane inamice aliniate ordonat în locurile de parcare din jurul pistelor. Unii piloţi sovietici, care nu învăţaseră niciodată tehnicile de luptă aeriană sau ştiau că modelele lor învechite nu aveau nici o şansă, au recurs chiar la ciocnirea intenţionată a aparatelor germane.

Un general Luftwaffe a descris aceste lupte aeriene împotriva unor piloţi neexperimentaţi ca un infanticid.

Tanchiştii, din cauza zgomotului motoarelor, nu auzeau aproape nimic în afară de ceea ce li se transmitea prin căşti. Au primit ordinul să înainteze imediat ce infanteria cucerea podurile şi sectoarele de trecere. Misiunea formaţiunilor de tancuri era să-şi croiască drum prin şi apoi să încercuiască grosul armatei inamice, pe care să o prindă în cursă ca într-un cazan. Aşa plănuise Wehrmacht-ul să distrugă puterea de luptă a Armatei Roşii, pentru ca apoi să înainteze, practic fără a i se opune rezistenţă, către cele trei obiective majore: Leningrad, Moscova şi Ucraina.

Grupul de Armate Nord, sub comanda feldmareşalului Ritter von Leeb, răspundea în primul rând de înaintarea din Prusia Orientală către statele baltice, pentru a cuceri porturile, urmând să se îndrepte apoi spre Leningrad. Grupul de Armate Centru, sub comanda feldmareşalului Fedor von Bock, trebuia să urmeze ruta lui Napoleon către Moscova, imediat după ce nimicea principalele concentrări ale Armatei Roşii întâlnite în drum. Brauchitsch şi Halder au fost contrariaţi când Hitler a decis să slăbească forţa loviturii centrale, pentru a susţine ceea ce ei considerau a fi nişte operaţiuni subsidiare.

Führer-ul credea că invincibilitatea Reich-ului va fi garantată îndată ce va pune mâna pe bogăţia agricolă a Ucrainei şi pe terenurile petroliere din Caucaz. Această sarcină i-a fost încredinţată Grupului de Armate Sud, sub comanda feldmareşalului Gerd von Rundstedt, sprijinit la dreapta de o mică armată ungară şi de două armate româneşti. Dictatorul român, mareşalul Ion Antonescu, a fost încântat când a fost informat, cu zece zile înainte de lansarea ei, despre Operaţiunea Barbarossa. “Bineînţeles, voi fi acolo de la bun început”, a afirmat el. “Când este vorba de o acţiune împotriva slavilor, puteţi conta întotdeauna pe România.”

La aniversarea proclamaţiei date de Napoleon de la Cartierul său General imperial de la Wilkowski, Hitler a emis o lungă justificare a ruperii relaţiilor cu Uniunea Sovietică. A întors adevărul pe dos, pretinzând că Germania era ameninţată de “aproximativ 160 de divizii ruseşti masate la frontiera noastră”. Astfel a pornit el “cruciada europeană împotriva bolşevismului”, minţindu-şi cu neruşinare poporul şi propriii soldaţi.

Attachments

Stalingrad de Antony Beevor.docx 677.25 Kb . 96 Views