AnnaE
#0

Istoria declinului si a prabusirii imperiului roman de Edward Gibbon

Capitolul I

ÎNTINDEREA ŞI PUTEREA MILITARĂ A IMPERIULUI ROMAN ÎN EPOCA

ANTONINILOR

*

În secolul al doilea al erei noastre, imperiul Romei cuprindea cea mai mare parte a lumii şi porţiunea cea mai civilizată a omenirii. Hotarele acestei întinse monarhii erau apărate de un vechi renume şi de vitejia unor armate bine disciplinate. Influenţa blindă, dar puternică, a legilor şi obiceiurilor cimentase treptat unitatea provinciilor. Paşnicii lor locuitori se bucurau şi abuzau de avantajele bogăţiei şi ale luxului. Imaginea unei constituţii libere era păstrată cu respectul cuvenit. Senatul roman lăsa impresia că deţine autoritatea suverană, dar în fapt trecuse asupra împăraţilor toată puterea executivă a guvernării. În cursul unei perioade fericite de mai bine de optzeci de ani, (98—180 e.n.), administraţia publică a fost condusă de virtuţile şi talentele lui Nerva, Traían, Hadrian şi ale celor doi Antonim. Scopul acestui capitol şi al următoarelor două este să descrie starea înfloritoare a imperiului în timpul domniei lor şi, mai apoi, de la moartea lui Marcus Anteamos, să desprindă cele mai de seamă împrejurări ale declinului şi căderii lui; o transformare oare va fi păstrată veşnic în memorie şi mai este resimţită şi astăzi de naţiunile globului…

…Principalele cuceriri ale romanilor au fost săvârşite în timpul Republicii; iar împăraţii, în cea mai mare parte, s-au mulţumit cu păstrarea acestor posesiuni, care fuseseră dobândite prin politica Senatului, prin strădania neobosită a consulilor şi prin entuziasmul războinic al poporului. Primele şapte secole aduc o succesiune rapidă de triumfuri; însă lui August i-a fost hărăzit să renunţe la planul ambiţios de supunere a întregii lumi şi să introducă un spirit de moderaţie în politică. Înclinat spre pace prin temperament şi condiţiile în care s-a desfăşurat guvernarea sa, August a descoperit uşor că Roma, în strălucirea ei de atunci, avea mult mai puţin de sperat decât de temut de pe urma folosirii armelor; că războaiele duse în regiuni îndepărtate deveneau pe zi ce trecea mai anevoioase, că rezultatul lor era din ce în ce mai îndoielnic, iar stăpânirea cuceririlor mai nesigură şi mai puţin profitabilă. Experienţa sa conferea greutatea acestor gânduri salutare; ea l-a dus la convingerea că, prin prudenţa stăruitoare a sfetnicilor săi, ar fi fost uşor să-şi asigure orice concesie pe care securitatea sau demnitatea Romei i-ar fi putut-o pretinde din partea celor mai de temut barbari. În loc să se expună pe sine şi legiunile sale săgeţilor părţilor, el obţinu, printr-un tratat onorabil, restituirea stindardelor şi a prizonierilor care f useseră luaţi cu prilejul înfrângerii lui Crassus.1

La începutul domniei sale, generalii romani încercară să supună Etiopia şi Arabia^ Felix2. Ei înaintară aproape o mie de mile3 la sud de tropice; dar clima caldă îi respinse repede pe invadatori şi îi apără pe băştinaşii prea puţin răsboinici

1 Dio Cassius (LIV, p. 736) cu notele lui Reimar, care a adunat tot ce vanitatea romană a lăsat asupra acestui subiect. Marmura din Ancyra, pe care August şi-a gravat propriile fapte de arme, afirmă că i-a silit pe părţi să restituie însemnele lui Crassus (care îi fuseseră luate în dezastruoasa bătălie de la Carrhae din anul 53 î.e.n.) (n.t.).

2 „Arabia Fericită“ (sau „Fertilă“): coasta sudică a peninsulei arabe de-a lungul Mării Roşii (n.t.). *

2 O milă engleză = 1.650 m (n. T,).

ai acestor regiuni izolate.1 Ţinuturile din nordul Europei abia dacă meritau cheltuiala şi efortul unei cuceriri. Pădurile şi mlaştinile din Germania erau locuite de un neam de barbari dârji, care dispreţuiau viaţa lipsită de libertate; şi, cu toate că la primul atac au părut copleşiţi de puterea romană, curând, printr-un efort disperat ei îşi recâştigară independenţa şi îi amintiră lui August de vicisitudinile soarbei.2 La moartea acestui împărat testamentul său a fost citit în public, în Senat. El lăsa urmaşilor săi, ca o preţioasă moştenire, sfatul de a păstra Imperiul în acele fruntarii pe care natura părea să i le fi dat anume ca limite şi metereze permanente; la apus, oceanul Atlantic; la miazănoapte, Rinul şi Dunărea; la răsărit, Eufratul; iar la miazăzi, deserturile nisipoase ale Arabici şi Africii.3

1 Strabo (XVI, p. 780); Plinius cel Bătrân (Hist. Natur, VI, c. 28, 29) şi Dio Cassius (LIII, p. 723, şi LIV, p. 734) ne-au lăsat detalii foarte curioase referitoare Ia aceste războaie. Romanii au pus stăpânire pe Mariaba sau Merab, un oraş din Arabia Felix, bine cunoscut orientalilor (vezi Abulfeda şi Geografia Nubieiy p. 52). Li ajunseseră până la cale de trei zile de ţara mirodeniilor, scopul principal al invaziei lor.

(Gibbon a greşit aici. Strabo spune că romanii, sub Aelius Gallus, au înaintat până la Marsyaba sau Marsyabae, cale de două zile de ţara mirodeniilor şi nu trei, cum s-a afirmat. Ei au asediat această cetate dar n-au fost în stare s-o cucerească din cauza lipsei de apă. De aceea au bătut în retragere. Gibbon (cum spune Dr. W. Smith) nu numai că presupune că această localitate este aceeaşi cu Mariaba, menţionată de Plinius printre cuceririle lui Aelius Gallus, dar, adoptând totodată orbeşte teoria lui d’Anville, identifică Mariaba cu Mareb, celebra capitală a sabaenilor din Yemen, situată pe hotarul provinciei sudice. Strabo totuşi menţionează Mariaba, capitala saba- enilor ca distinctă de Marsyaba (cf. Strabo) – O.S.).

2 Prin măcelul lui Varus cu cele trei legiuni ale sale (an. 9. E.n. N.c.). Prima parte din Analele lui Tacitus, Suetonius în August. 23 şi Vel- leius Pater culus, II, c. 117 etc. August n-a primit trista veste cu toată mânia şi dârzenia ce se puteau aştepta din partea lui.

3 Tacitus, Annal. Y II; Dio Cassius LVI, p. 833 şi cuvân- îarea lui August însuşi, în Caesares lui Iulian. Problema a fost foarte mult lămurită de notele savante ale traducătorului francez, dl. Spanheim,

Din fericire pentru liniştea omenirii, sistemul moderat recomandat de înţelepciunea lui August a fost^idoptat datorită temerilor şi viciilor urmaşilor săi imediaţi. Robiţi de goana după plăceri, sau prinşi de îndatoririle unei ocârmuiri tiranice, primii cezari se arătau arareori armatelor sau provinciilor; dar nici nu voiau ca acele triumfuri, pe care din nepăsare le neglijaseră, să fie uzurpate de faptele şi vitejia locţiitorilor imperiali. Gloria militară a supuşilor era considerată ca o încălcare insolentă a prerogativelor imperiale; apărarea graniţelor deveni datoria, dar şi interesul fiecărui general roman căruia îi fuseseră încredinţate, fără ca acesta să aspire la cuceriri ce-ar fi putut să se dovedească la fel de fatale pentru el, ca şi pentru barbarii învinşi1.

Singurul teritoriu adăugat Imperiului Roman în răstimpul primului veac al erei creştine a fost provincia Britannia. Numai în cazul ei urmaşii lui Caesar şi ai lui August au putut fi convinşi să urmeze pilda celui djirtâi, mai degrabă decât preceptele celui de-al doilea. Aşezarea Britanniei în imediata apropiere a Galliei părea să ’invite armatele romane să intre în acţiune. Informaţia îmbietoare, deşi îndoielnică, care spunea că ar exista acolo posibilitatea de a se pescui perle, trezi setea de avuţii a romanilor2 şi cum Britannia era privită ca o lume deosebită şi izolată, cucerirea ei nu constituia o excepţie faţă de sistemul general de măsuri luate pe restul continentului. După un război de vreo patruzeci de ani – întreprins de cel mai nătâng, continuat de cel mai destrăbălat şi încheiat de cel mai timid dintre

1 Germanieus, Suetonius Paulinus şi Agricola au fos! opriţi şi rechemaţi în cursul victoriilor lor. Corbulo a fost executai. Meritul militar era, cum se exprimă admirabil Taci tus, o virtute imperială (imperatoria çirtus), în sensul cel mai strict al cu vuitului.

2 Caesar însuşi ascunde acest motiv ruşinos; Suetonius (c. 47) îl menţionează totuşi. Perlele britanice s-au dovedii însă de mica valoare din cauza culorii lor închise şi şterse. Tacitus remarcă, pe bună dreptate (în Agricola, c. 12) că lăcomia era un defect înnăscut al romanilor. As crede mai degrabă că perlelor le lipseşte calitatea decât nouă lăcomia, împăraţi – mare parte din insulă fu supusă jugului roman.1 Diferitele triburi britanice se întreceau în vitejie, dar erau lipsite de o conducere unitară, iubeau libertatea, dar nu erau solidare între ele. Ele luară armele în mână cu o dârzenie sălbatică; le depuseră însă, sau le întoarseră unul împotriva altuia, cu o nesăbuită lipsă de statornicie şi, luptând izolat, fură învinse pe% rând. Nici eroismul lui Caracatus2, nici disperarea Boădicei3, nici fanatismul druizilor4 n-au putut împiedica înrobirea ţării lor şi nu le-au dat putinţa să reziste în faţa marşului neabătut al generalilor imperiali, care păstrau neştirbita gloria Romei, în vreme ce tronul imperiului era înjosit de cele mai slabe şi vicioase elemente umane. Chiar şi pe vremea când Domiţian, ferecat în palatul său, era apărat de teroarea pe care o inspira, legiunile sale, sub comanda virtuosului Agricola, învinseră forţele caledo- nienilor adunate la poalele munţilor Grampieni5; iar. Flota sa, aventiirându-se în explorarea unor locuri de navigaţie necunoscute şi periculoase, desfăşură puterea armelor romane în jurul întregii insule. Cucerirea Britanniei era considerată ca terminată6; misiunea lui Agricola constă în a-i

1 Claudius, Nero şi Domiţian. Pomponius Mêla, III, cap. 6 (care a scris în timpul lui Claudius) exprimă speranţa că prin succesul armelor romane, insula şi locuitorii ei sălbatici vor ajunge să fie în curând mai bine cunoscuţi. Este destul de amuzant să citeşti astfel de pasaje în mijlocul Londrei.

2 Caracatus sau Caradoc, şef al tribului Catuvellanni a opus o dârză rezistenţă romanilor (43 e.n. P (n.t.).

3 Boadicea, sau Boudicca regina icenilor, un trib care locuia teritoriile Norfolk şi Sulffolk de astăzi. A condus revolta acestora împotriva romanilor (62 e.n.). După primele succese a fost învinsă şi s-a otrăvit pentru a nu cădea prizonieră (n.t.).

4 Druizii, preoţi şi conducători ai triburilor celtice din insulele britanice; au dus o luptă aprigă şi eroică împotriva cuceritorilor romani (n.t.).

* Cercetări ulterioare au pus la îndoială afirmaţia că Mons Gram- pius al lui Tacitus se referă la vreun vârf din şirul munţilor Grampieni. Locul nu poate fi acum identificat (O.S.)

6 Vezi rezumatul admirabil dat de Tacitus în Viaţa lui Agricola şi comentariile bogate, deşi nu complete, ale istoricilor noştri Camden şi Horsâey.

deşăvârşi şi a-i asigura succesul prin uşoara cucerire a Irlandei, acţiune care, după părerea sa, putea fi dusă la bun sfâr- şit doar cu legiunea şi câteva trupe auxiliare.1 Partea de vest a insulei putea fi transformată într-o posesiune valoroasă, iar jugul străin le-ar fi părut britanicilor mai puţin silnic, dacă aceştia n-ar fi avut în faţa ochilor priveliştea libertăţii.

Marile merite ale lui Agricola au dus însă «urând la înlocuirea sa din funcţia de guvernator al Britanniei2 şi au zădărnicit pentru totdeauna acest plan de cucerire, raţional, deşi prea vast. Înainte de plecarea sa, prudentul general se îngriji atât de apărarea noilor teritorii cât şi de paşnica lor stăpinire. El observase că insula era oarecum împărţită în două părţi inegale, prin nişte golfuri opuse sau, cum sunt numite astăzi, estuarele Scoţiei. De-a curmezişul teritoriului îngust de vreo patruzeci de mile, el întemeiase o serie de posturi militare, care fură întărite mai târziu, sub domnia lui Pius Antonimii, printr-un val de pământ ridicat pe fundaţii de piatră3. Acest zid al lui Anton mus, aflat Ia mică distanţă de oraşele Edinburg4 şi Glasgow5 de astăzi, marca limita provinciei romane. La extremitatea nordică a insulei caledonienii băştinaşi îşi păstraseră cu înverşunare sălbatică independenţa pe care o datorau deopotrivă sărăciei cât şi vitejiei lor. Incursiunile ealedonienilor au fost adesea respinse şi pedepsite; dar ţara nu le-a fost niciodată supusă.0 Stăpâni-

1 Scriitorii irlandezi, care ţin la onoarea lor naţionala, sini foarte supăraţi atât pe Tacitus cât şi pe Agricola din pricina aceslei afirmaţii.

2 Agricola a fost guvernator al Britanniei din 78 e.n. Piuă m 85 e.n. (n.c.)

 Dl. Iiorsâey, Britannia Romana, I, cap. 10.

4 Carriden pe Firth of Forth, la vreo 14 mile de Edinburg, citat de Gildas {500 e.n.) ca fiind un oraş foarte vechi. Numele său „Cair- Edona înseamnă. În limba gaelică „Oraşul din faţă“ (O.S.).

5 Chapel Ilili, pe Clyde, la 11 mile V.N.V. De Glasgow (O.S.).

6 Poetul Buchanan preamăreşte, cu eleganţă şi înflăcărare (vezi Sylvae V) independenţa neîncălcată a ţării sale natale. Dar dacă simpla mărturie a lui Richard de Cirencester este suficientă pentru a accepta stabilirea existenţei provinciei romane Vespasiana la nord de zid (zidul îui Hadrian, n.t.), această independenţă ar trebui redusă între hotare foarte strimte. (Buchanan se referă la Scoţia şi la înde- toril, care, veneau dintr-un ţinut având acea mai frumoasă şi mai îmbietoare climă de pe glob, întorceau cu dispreţ spatele dealurilor mohorâte, bătute de viscolele iernii, lacurilor învăluite într-o ceaţă albăstrie şi mărăcinişurilor reci şi însingurate, unde o haită de „barbari“1 vina cerbul de •  pădure.

Aşa se prezentau frontierele romane şi acestea au fost maximele politicii imperiale, de la moartea lui August până la urcarea pe tron a lui Traian. Acest principe energic şi plin de virtuţi primise o educaţie de soldat şi era înzestrat cu talentele unui general.2 Sistemul politic paşnic al predecesorilor săi fu întrerupt de războaie şi cuceriri şi, după un lung răstimp, legiunile au avut în fruntea lor un împărat războinic. Primele fapte militare ale lui Traian au fost îndreptate împotriva dacilor, cei mai războinici dintre locuitorii pendenţa concetăţenilor săi în Sylvae, IV, adică în Epithalam la căsătoria moştenitorului tronului francez Francise şi a Mariei Stuart a Scoţiei, nu/ cum scrie Gibbon, în Sylvae V, care poartă titlul Tânguirile Franţei la moartea regelui ei Francise al II-lea. Cât priveşte faptul că independenţa locuitorilor ei s-a păstrat datorită zidurilor, trebuie remarcat că erau de fapt două ziduri romane, ale căror ruine mai există şi astăzi, unul întinzându-se de la Forth la Glyde, iar celălalt de la Solway la gura râului Tyne. Zidul de piatră de la Solway la Tyne a fost atribuit lui Severus, iar valul paralel de pământ lui Hadrian. Există însă toate motivele să credem că ambele sunt complementare şi contemporane; rezultatul ultimelor cercetări înclină să le atribuie pe amândouă lui Hadrian. În sprijinul acestui punct de vedere se poate menţiona faptul că nici Dio Cassius, nici Herodian nu-i atribuie lui Severus ridicarea vreunui zid – O.S.).