PDF Suleyman Magnificul si sultana Hurrem Dragoste si moarte la Istanbul de Erhan Afyoncu carte de citit

SULEYMAN MAGNIFICUL ȘI SULTANA HURREM DRAGOSTE Și MOARTE LA ISTANBUL de ERHAN AFYONCU

CUVÂNT-ÎNAINTE

 

Suleyman Magnificul – între datorie și iubire

 

Scriu aceste cuvinte introductive având un sentiment ciudat. Mai întâi de toate, de câtva timp, publicul românesc iubitor de seriale tv este pur și simplu bulversat de un film, Suleyman Magnificul. Sub domnia iubirii. În al doilea rând, această telenovelă care povestește iubirea unică și fără margini dintre Suleyman Magnificul și Hurrem a stârnit numeroase controverse în țara de origine, Turcia, realizatorii filmului fiind vehement criticați pentru că nu respectă întocmai adevărul istoric și pentru că aruncă o privire nedemnă asupra unei epoci și a unei personalități care au marcat istoria Imperiului Otoman ajuns la apogeul puterii sale.

Încercând să răspundă interesului general pentru acest subiect, Editura Corint a avut inițiativa lăudabilă să publice recenta lucrare a profesorului Erhan Afyoncu, Suleyman Magnificul și sultana Hurrem. Dragoste și moarte la Istanbul. Istoricul turc, unul dintre cei mai reputați specialiști în domeniu, și-a gândit și structurat lucrarea în două părți: una consacrată lui Suleyman și cealaltă lui Hurrem. Chiar dacă lucrarea este una de mici proporții și, mai degrabă, de popularizare a științei, totuși, vine să clarifice câteva elemente esențiale din istoria otomană, completând cu date științifice povestea unui serial tv, de altfel, foarte captivant.

Personajul central în jurul căruia pivotează întregul demers al istoricului turc este sultanul Suleyman (1520–1566) și epoca sa. Aceasta concentrează la maximum forța și strălucirea unui imperiu, recunoscute ca atare de către contemporani. În epoca sultanului Suleyman, Imperiul Otoman a trăit cea mai strălucită perioadă sub aspectul cuceririlor, al politicii, al științei și al culturii, dar și sub aspect legislativ. În timpul domniei lui Suleyman, Imperiul Otoman devine puterea supremă în concertul politicii internaționale, în paralel, prin instituțiile sale administrative, juridice și științifice, afirmându-se ca o societate care are toate caracteristicile unei înalte civilizații islamice.

Urmând la tron tatălui său Selim I, sultanul Suleyman a fost, fără îndoială, suveranul otoman care a avut cea mai mare influență asupra Europei veacului al XVI-lea. Însuși numele său, Suleyman, vine să confirme acest lucru. Forma turcească a numelui Solimán este Suleyman, din arabul Sulayman, echivalentul ebraicului Solomon. Turcii l-au numit Kanuni (Legiuitorul, Legislatorul). Acest apelativ îl leagă pe sultanul otoman în mod explicit de tradiția lui Iustinian și prin aceasta de legitimizarea continuității dintre Imperiul Roman și Imperiul Otoman. Forța și gloria sa au fost recunoscute de către europeni, care i-au zis Il Magnifico, mai întâi italienii, apoi francezii Le Magnifique, englezii The Magnificent, germanii Der Prächtige, expresie folosită apoi și tradusă astăzi de turci Muhteșem.

Mai presus de orice, Kanuni Sultan Suleyman a rămas autorul celui mai important corpus de legi din istoria Imperiului Otoman, cunoscut sub numele de Cartea Legilor Dinastiei lui Osman. Acest impresionant codex va sta la baza organizării societății otomane, fiind îndreptarul după care s-a ghidat și organizat un întreg imperiu. De altfel, sultanul și-a inaugurat domnia sub semnul spiritului justiției, prin măsuri menite să anuleze interdicțiile și nedreptățile din timpul domniei tatălui său. A pus capăt agitației și violenței, a inaugurat o epocă a stabilității și, prin numeroasele sale campanii militare (13 campanii imperiale), a scos imperiul din moliciunea care-l ducea spre declin și anarhie. A introdus ordinea bazată pe lege, atât pe timp de pace, cât și pe timp de război, armata otomană fiind recunoscută drept cea mai disciplinată și organizată armată a timpului.

În domeniul instituțiilor statului, uriașul corp funcționăresc otoman s-a bucurat de stabilitate și de disciplină mai mult ca oricând. Principiul de bază care funcționa la nivelul instituțiilor statului era cel al meritocrației. De altfel, celebrul ambasador austriac Busbek nota că: „în Turcia, oricine este constructorul propriului său loc și viitor… Turcii nu cred că însușirile cuiva se transmit altcuiva prin moștenire. Cei care sunt necinstiți, leneși și trândavi nu se înalță niciodată, ci rămân într-o stare de nerespect și secundară. Secretul extinderii necontenite a turcilor constă în faptul că ei coboară dintr-o rasă dominatoare, care reușește în tot ce întreprinde”[1].

Toate faptele sale, politice, militare și legislative, i-au permis suveranului otoman să se autodefinească: „Eu sunt Sultanul Sultanilor, Suveranul Suveranilor, cel care împarte Coroane Monarhilor Globului, Umbra lui Allah pe Pământ, Sultanul și Padișahul Mării Albe (Mediterană), Mării Negre, al Rumeliei, Anatoliei, Karamaniei, al ținutului Rum, al Zulkadirului, Diarbekrului, al Kurdistanului, Azerbaidjanului, al Persiei, stăpânul orașelor Damasc, Alep, Cairo, Mecca, Medina și Ierusalim, al întregii Arabii, al Yemenului și al mai multor alte ținuturi pe care nobilii mei strămoși și iluștrii mei străbuni le-au cucerit prin forța armelor și pe care preaslăvita mea Maiestate le-a cucerit și ea cu pumnalul meu strălucitor și cu victorioasa mea sabie.” Această expresie a magnificenței puterii sale, exprimată într-o scrisoare adresată regelui Franței, Francisc I, este chintesența domniei sultanului Suleyman și a imperiului său care binevoia a da pace sau război întregii lumi.

Profesorul Erhan Afyoncu insistă asupra dimensiunilor universale ale politicii otomane, evidențiind faptul că marile transformări din Europa veacului al XVI-lea au stat sub semnul impactului otoman. În opinia domniei sale, fenomenele Reformei și, mai apoi, ale Contrareformei nu ar fi fost posibile fără șocul provocat de cele 13 campanii imperiale. Istoricul turc nu se mulțumește doar cu creionarea șocului otoman asupra Europei, domnia sa lărgind perspectiva și asupra luptei confesionale duse de către sultanul Suleyman împotriva inamicului doctrinar, și anume Iranul șiit. Iată de ce considerăm că una dintre valorile indiscutabile pe care această lucrare o aduce constă în definirea politicii universale a statului otoman în epoca lui Suleyman.

Domnia lui Suleyman a rămas celebră, peste veacuri, prin iubirea dintre el și Roxolana, fiica unui preot sărac din Rutenia, răpită de tătari, cumpărată de marele vizir Ibrahim Pașa și oferită de acesta sultanului. Supranumită Hurrem (Vesela), prin farmecele și talentele ei a reușit să inspire sultanului Suleyman o mare pasiune. Înzestrată cu inteligență și viclenie, cu talent muzical și mamă a celor patru fii ai sultanului, Hurrem a devenit în scurtă vreme unica stăpână a inimii lui Suleyman. Fapt unic în istoria otomană, Hurrem a obținut succesul suprem, fiind singura femeie din harem luată vreodată de soție de un sultan. Acest aspect fără precedent va spori rolul haremului în politica internă otomană, cu ea inaugurându-se sultanatul femeilor. Influența ei a fost atât de mare, încât l-a determinat pe sultan să-și elimine fizic doi fii (Mustafa și Baiazid) și să-l extermine pe favoritul și prietenul său, marele vizir Ibrahim Pașa. Cu toate aceste crime având-o ca autor moral, Hurrem a rămas în istorie ca femeia care a dăruit dragoste și pasiune celui mai puternic om al momentului.

Lucrarea elaborată de profesorul Erhan Afyoncu pe un ton neutru, însă plăcut și accesibil, ni se înfățișează ca o istorie cu valoare de simbol care merită a fi cunoscută și înțeleasă. Nu întâmplător, autorul apelează la memoria unor evenimente din trecut pentru a oferi o dimensiune completă și complexă asupra societății otomane.

Imperiul Otoman, cu un trecut excepțional și cu personalități de anvergură internațională trebuie cunoscut și înțeles la adevărata sa valoare. Povestea lui Suleyman și a lui Hurrem face parte din acest trecut excepțional. Prin urmare, îndemn publicul cititor la o lectură pe cât de utilă, pe atât de incitantă.

Prof. Univ. Dr. Călin Felezeu,

președintele Consiliului Științific

al Institutului de Turcologie

și Studii Central-Asiatice

 

Lui Mehmet Yabancî și Turgay Esin,

în numele unei prietenii de-un sfert de secol…

PREFAȚĂ

 

Perioada în care a domnit Suleyman Magnificul a fost atât de strălucită, încât cei care au scris o serie de reforme în secolul al XVII-lea, în anii de decădere ai Imperiului Otoman, au pomenit de aceasta ca „epoca de aur” la care ar trebui să se reîntoarcă.

Perioada de domnie a lui Suleyman a fost impresionantă din toate punctele de vedere. Atât marile cuceriri și modelarea lumii de către imperiu ca o superputere, cât și faptul că pentru întâia oară o favorită din harem a sultanului, Hurrem, a jucat un rol activ, toate s-au petrecut în această perioadă. O seamă de șeici au fost spânzurați pentru ideile lor. Chiar dacă atunci când a preluat tronul Suleyman nu a întâmpinat probleme, pentru că era singurul copil, și-a ucis de-a lungul sultanatului doi fii și șase nepoți.

În timpul domniei sale, Imperiul Otoman a fost forța decisivă în politica mondială: Africa a fost împiedicată să se creștineze, monarhiile naționale din Europa au fost menținute, iar protestantismul a fost susținut pentru a fi acceptat în Europa ca o doctrină nouă.

În timp ce prima parte a sultanatului a fost strălucitoare, ultimii ani, cu uciderea propriilor fii și nepoți, cu bătrânețea și cu neparticiparea în campanii, au fost foarte controversați. Până și moartea lui Suleyman Magnificul, care a pornit o campanie pentru a pune capăt controverselor, a fost magnifică. Sultanul Suleyman Legiuitorul a domnit 46 de ani, a condus 13 campanii de cucerire, a petrecut 10 ani departe de Istanbul și și-a dat sufletul ca un martir, în fața zidurilor cetății Szigetvár.

Marele conducător era totodată un mare îndrăgostit – inima sa a fost furată de sultana Hurrem. Sultanul știa ce înseamnă dragostea și suferința provocată de o despărțire, în aceeași măsură în care cunoștea bucuria victoriilor.

Le mulțumesc distinșilor mei prieteni și colegi Recep Ahishali, Uğur Demir, Fatih Gürcan, Nilüfer Epçeli, Aykut Can și Nihal Metin, care m-au ajutat în pregătirea acestei cărți.

Erhan Afyoncu

Kozyataği, 2011

 

 

SULTANUL SULEYMAN MAGNIFICUL

 

 

 

 

Nașterea

 

Sultanul Suleyman Legiuitorul, unul dintre cei mai mari conducători din istoria Imperiului Otoman, s-a născut pe 6 noiembrie 1494 la Trabzon, pe când tatăl său, sultanul Yavuz Selim, era guvernatorul Trabzonului.

Potrivit unor zvonuri, numele i-a fost dat după cel al profetului Suleyman, care se găsea la pagina unde s-a deschis Coranul la nașterea lui. Istoricii occidentali l-au denumit pe Suleyman I „Marele Turc”, „Suleyman Magnificul”, iar mai apoi l-au menționat drept „Suleyman Legiuitorul”.

Anii copilăriei

 

Suleyman și-a petrecut anii copilăriei la Trabzon, împreună cu fratele său de lapte Yahya Efendi. Aici, în perioada când a mers la școală, s-a inițiat și în tainele meseriei de bijutier pe lângă un grec numit Constantin. Atunci când Yavuz a cerut tatălui său, Baiazid al II-lea, o regiune pentru a fi condusă de prințul Suleyman, i s-a dat Șarki Karahisar, dar guvernatorul Amasyei, prințul Ahmed, care își făcea planuri pentru ocuparea tronului, s-a împotrivit acestei numiri. Tot prințul Ahmed a fost cel care nu a fost de acord cu numirea lui ca prinț al regiunii Bolu. În cele din urmă, prințul Suleyman a primit funcția de sangeacbei[2] al regiunii Kefe. Plecat la 15 ani la Kefe, Suleyman a fost chemat la Istanbul abia după ce tatăl său a urcat pe tron. În timpul luptei dintre sultanul Yavuz Selim și fratele acestuia, prințul Ahmed i-a ținut locul tatălui său la Istanbul. După eliminarea fraților și nepoților lui Yavuz, Suleyman a fost numit în 1513 guvernator al Manisei, unde a rămas până la urcarea pe tron. După moartea tatălui său, a urcat pe tron, la Edirne.

Moartea sultanului Yavuz Selim

 

Sultanul Yavuz Selim, prin campanile sale de cucerire a Iranului și Egiptului, asigurase securitatea părților de est și sud ale imperiului. Dorința lui era să înceapă campania spre Occident, dar în același timp știa că pentru asta avea nevoie de o armată puternică. A extins șantierul naval din Istanbul, dând ordin totodată să se construiască vapoare noi.

Ambasadorii veniți din Veneția și Spania la Istanbul au fost tratați foarte bine. Armistițiul cu Ungaria a fost prelungit. Ținta era Rodosul, dar Yavuz nu considera că pregătirile făcute erau suficiente. Mai târziu, Hasan Can i-a povestit acestea fiului său, Hoca Sadeddin Efendi, în felul următor:

„Auzisem că se apropie campania, însă comportamentul padișahului nu lăsa să se înțeleagă nimic referitor la asta. Într-o zi, a mers în vizită la Eyyiib el-Ensarî. Acolo, pe când își făcea rugăciunea, a văzut galera căpitanului venind spre el și a spus furios: «Cu ordinul cui a coborât galera la apă înainte ca această campanie să fie stabilită?» Și a ordonat executarea amiralului Cafer Pașa. Doar intervenția marelui vizir[3] Piri Pașa, care a explicat că vasul nou construit trebuia să fie lăsat pe mare pentru a fi încercat, l-a salvat pe căpitan.

Yavuz s-a întors de această dată la viziri, spunând: «Eu sunt un padișah obișnuit să cucerească lumea. Voi vreți să mă duceți la cucerirea unei fortărețe. Prima condiție pentru victorie este praful de pușcă. Pentru câte luni vă ajunge pulberea?» Vizirii au putut spune câte provizii aveau, însă cantitatea de pulbere n-au aflat-o decât a doua zi. Aveau pulbere doar pentru patru luni. Yavuz, la auzul acestor vorbe, le-a spus vizirilor, privindu-i supărat: «încă nu s-a dat uitării nici rușinea de pe vremea străbunului meu (sultanul Mahomed al II-lea Cuceritorul) și voi vreți să o sporiți? Vreți să merg chiar eu în persoană. Dacă plec și mă întorc cu mâinile goale niciunul dintre voi nu va mai rămâne în viață. Cum să ajungă pulbere pentru patru luni la cucerirea Rodosului? Ce patru luni, voi nu ați putea lua Rodosul nici în șase luni. Doar în opt sau nouă luni poate fi cucerit.» Mai apoi spuse: «dacă m-aș lua după voi, nu plecăm să cucerim, ci să murim…»”.

În ultimele zile din viața sa, Yavuz a plecat la Edirne. Înainte de plecare se plângea de un furuncul care-i ieșise pe spate. A cerut să i se stoarcă, apoi să i se frece acest furuncul la hamam, iar mai apoi a încercat să plece călare la Edirne. Simțindu-se tot mai rău, padișahul a poposit pentru 40 de zile pe lângă Çorlu, acolo unde se luptase împreună cu tatăl său, însă starea sa se înrăutățea din ce în ce mai mult.

„Pe toată durata bolii, lângă sultan s-a aflat în permanență însoțitorul său, Hasan Can. În ultimele zile de viață ale marelui conducător, între cei doi a avut loc următoarea discuție.

Yavuz și-a întrebat însoțitorul: „Hasan Can, ce-i cu starea asta?” iar acesta a răspuns: „Sultanul meu, a venit vremea să vă întoarceți cu fața către Atotputernicul”. Yavuz îl întrebă „Dar în tot timpul ăsta crezi că m-am îndepărtat vreodată de Allah? Iar Hasan Can a răspuns: „Nu v-am văzut niciodată să vă fi abătut de la credința în Allah, însă am îndrăznit să vă spun acest lucru pentru că momentele de acum nu seamănă cu altele.”

Auzind acest răspuns, Yavuz i-a spus lui Hasan Can: „Citește sura Yasin din Coran” și apoi a început să se roage împreună cu el. La a doua citire, când au ajuns la versetul „Selam”, sultanul Yavuz Selim se înălțase la ceruri. Era anul 1520, noaptea care lega 21 de 22 septembrie.

Moartea sa, în ciuda faptului că avea numai un fiu, a fost ținută secret până la venirea noului padișah, așa cum se procedase și la conducătorii de dinaintea sa, pentru a nu crea confuzie în rândurile soldaților.

Moștenirea lui Yavuz

 

Dintre padișahii otomani, cel mai norocos la urcarea pe tron a fost sultanul Suleyman Legiuitorul. Pentru că era singurul fiu, nu a fost nevoit să se lupte cu frații săi, trecând în fruntea celui mai mare stat din Europa, pe care tatăl său îl fortificase și îl îmbogățise considerabil într-un timp relativ scurt.

Atunci când Legiuitorul și-a luat locul pe tron, Imperiul Otoman era mai mare decât orice alt stat din Europa din punct de vedere al suprafeței, al populației și al bugetului. În anii 1525–1526, bugetul Imperiului Otoman era de 9,5 milioane de ducați[4], în timp ce veniturile Spaniei erau de 9 milioane, ale Franței de 5 milioane și ale Veneției de 4 milioane de ducați.

Safavizii[5], care reprezentau un pericol foarte mare pentru Imperiul Otoman atunci când Yavuz urcase pe tron, au fost asimilați în timpul domniei acestuia. Cuceriseră Egiptul, Siria, și luaseră drumul comercial indian sub controlul otoman. Faptul că sultanul Yavuz Selim a eliminat pericolele din est și sud, i-a permis Legiuitorului să acționeze fără teamă față de Europa. Astfel, în această perioadă otomanii au jucat un rol important în constituirea configurației politice a Europei. În ultimii ani de viață, Selim I a extins șantierele navale, le-a mărit numărul și astfel a întărit forțele navale otomane. Înțelesese că nu putea să iasă învingător în lupta cu Europa numai cu forțele terestre. Pregătirile pe care le-a făcut pe plan maritim au pus bazele victoriilor pe mare obținute sub conducerea lui Suleyman împotriva statelor europene.

Urcarea pe tron

 

La moartea sultanului Yavuz Selim, marele vizir Piri Pașa l-a trimis pe intendentul Armelor sultanului, Suleyman Aga[6], să-l invite la Istanbul pe prințul Suleyman, care se afla la Manisa. La auzul mesajului „Să ajungeți înainte de a se afla de moartea tatălui dumneavoastră”, prințul Suleyman a pornit imediat către Istanbul.

Sultanul Yavuz Selim a avut cinci fii, însă, pentru că prințul Orhan, prințul Musa, prințul Korkut, și prințul Salih au murit la vârste fragede, Suleyman era singurul prinț rămas în viață. Mustafa Ali din Gelibolu, unul dintre istoricii secolului al XVI-lea, menționa că sultanul Yavuz Selim a mai avut un băiat pe nume Uveys, de la o cadână, și că acesta a fost crescut în afara palatului. Se relatează că Uveys, care între timp a fost avansat până la rangul de pașă, a fost trimis în regiunile îndepărtate ale imperiului, fiind ținut departe de Istanbul.

Nemaiavând alți frați cu care să se lupte, Suleyman I a urcat pe tronul unui imperiu bogat și puternic la 30 septembrie 1520, datorită cuceririlor tatălui său, beneficiind astfel de avantaje de care niciun alt padișah de până atunci nu avusese parte.

A făcut dreptate

 

Imediat după urcarea pe tron la 30 septembrie 1520, Suleyman I le-a făcut dreptate celor care au avut de suferit de pe urma acțiunilor dure ale tatălui său. Dintre sutele de artiști aduși cu forța de tatăl său din Tabriz[7] și Cairo, le-a dat voie să se întoarcă acasă celor care-și doreau. A anulat interdicția de a se face comerț cu mătase între Iran și Imperiul Otoman. Celor care fuseseră prinși făcând acest tip de comerț și li se oprise marfa, le-a plătit despăgubiri din trezoreria statului. I-a permis să se întoarcă acasă și ultimului calif din dinastia Abbasizilor, Al-Mutawakkil, pe care tatăl său îl adusese din Cairo în timpul campaniei din Egipt.

Funcționarii care persecutau lumea de rând au fost aspru pedepsiți. Investigațiile pentru acuzațiile de tiranie aduse căpitanului Cafer Bey s-au încheiat cu executarea acestuia. Sangeacbeiul de Prizren a fost ucis pentru că-i vânduse drept sclavi pe reaya[8] din regiunea sa. Funcționarii de la palat care îi persecutau pe cei din jur au fost uciși sau surghiuniți. După perioada de conducere aspră a tatălui său, Suleyman și-a propus ca domnia lui să aibă ca fundament justiția. Scriitorii secolului al XVII-lea au în operele lor numai cuvinte de laudă pentru aceste măsuri luate de sultan.

Revoltă în Egipt

 

De asemenea, după ce a urcat la tron, Suleyman s-a ocupat de revolta începută în Egipt de guvernatorul Damascului, Canbirdi Gazali, unul dintre foștii comandanți mameluci. Acesta a organizat o revoltă în Damasc, punând să se citească predici și să se bată monede în numele lui. A cerut și ajutorul cavalerilor ioaniți și al Șahului Ismail, dar Șehsuvaroglu Ali Bey și Ferhad Pașa au fost trimiși să-l înfrunte pe răzvrătit. Pe la începutul anului 1521, forțele otomane l-au ucis pe Canbirdi Gazali în apropierea Damascului, la Maștaba, și au înăbușit revolta.

Suleyman în tinerețe.

Campania de la Belgrad

 

Suleyman I a pornit primele sale campanii în două puncte care nu au putut fi cucerite în vremea sultanului Mahomed al II-lea. Belgradul era un oraș important, care fusese de două ori asediat pe vremea lui Murad al II-lea și a lui Fatih Sultan Mehmed, însă nu și cucerit. Era poarta Europei Centrale.

Înainte de a pleca în campania din Ungaria, i-a ordonat lui Ferhad Pașa să apere granițele de sud și de est, ca măsură pentru împiedicarea oricărui atac sau revolte ce ar fi putut avea loc.

După îndelungi pregătiri, s-a pornit în campania de cucerire pe 18 mai 1521, iar pe 7 iunie s-a ajuns la Plovdiv. Aici s-a întrunit consiliul de război și s-a stabilit drumul ce avea să fie urmat și cum vor fi trecute râurile. Guvernatorului Bosniei, Yahya Pașaoğlu Bali și guvernatorului Semendriei Htisrev Bey li s-a trimis ordin să asedieze Belgradul. Când au ajuns la Sofia s-a întrunit din nou consiliul de război și s-a evaluat situația.

Au discutat dacă ar trebui să avanseze spre Belgrad sau spre Buda. După îndelungi dezbateri, au hotărât să treacă înainte pe la Sabac. Urmau să aștepte sosirea tunurilor cu care să asedieze Belgradul. Beilerbeiul[9] de Rumelia, Ahmed Pașa, a cucerit în scurt timp cetatea Sabac, care fusese reconstruită de către turci pe vremea lui Mahomed al II-lea, dar căzuse mai apoi în mâinile dușmane, și îi dădu vestea padișahului, care era pe drum.

Marele vizir Piri Pașa insista să înainteze spre Belgrad, iar beilerbeiul de Rumelia, Ahmed Pașa, era de părere că trebuie să avanseze spre Buda. Guvernatorul Bosniei Yahya Pașaoğlu Bâli, care se alăturase de curând armatei, susținea și el că nu era bine să înainteze spre Budin. Era foarte importantă părerea acestui om deosebit de inteligent care cunoștea bine ținuturile dușmane.

După aceste discuții, s-a hotărât asedierea Belgradului și au început de îndată pregătirile. După un timp, au reușit să cucerească cetatea exterioară, însă nu și cea interioară. Atunci au intrat în acțiune experții în tuneluri, unul din elementele cele mai eficiente în asedierile otomane. După eforturile susținute ale acestora, tunelul care se afla chiar sub Turnul Neboysa a explodat, făcându-l una cu pământul. Cei din cetatea interioară s-au predat la 30 august 1521. Astfel, tânărul padișah a cucerit cetatea pe care sultanul Mahomed al II-lea nu a reușit să o ocupe. O parte din populația din Belgrad a fost dusă la Istanbul, fiind așezată lângă Poarta Belgradului în zona cunoscută sub denumirea de Pădurea Belgradului[10].