AnnaE
#0

Capitanul Apostolescu si Filiera de Horia Tecuceanu

Capitolul I

CUTIA CU SURPRIZE

 

Mi-am îmbrăcat trencicotul, am strâns cordonul în catarame şi am pornit spre uşă. Când am pus mâna pe clanţă, telefonul a început să zbârnâie. Fără să dau drumul clanţei, am întors capul şi am privit spre dispozitivul inventat de Graham Bell. Când a ţârâit pentru a doua oară, mi-am amintit că, printre altele, în salariul ce-l primesc este inclusă şi sarcina de a răspunde la telefon când sunt căutat. În consecinţă, m-am apropiat de biroul meu şi am ridicat receptorul.

„Brigada omucidere, căpitanul Apostolescu.. ”, am zis, ascultând urmarea… „Asta ce fel de glumă mai e, tovarăşe locotenent?!” m-am interesat, mai mult decât contrariat. Când mi-a comunicat că regulamentul de ordine interioară nu-i permite să facă bancuri cu superiorii, l-am rugat să-mi dea adresa la care trebuia să vin.

După ce am depus receptorul pe furcă, am scris pe o coală de hârtie unde mă deplasez şi am aşezat depeşa, la vedere pe biroul locotenentului Dan Simionescu, care, ghidat de un fler extraordinar, ştie să lipsească cu o precizie matematică exact atunci când am mai multă nevoie de el.

*

*    *

Ştergătorul automat, cu mişcările sale regulate de du-te-vino, ca de metronom, se străduia să îndepărteze apa care potopea parbrizul maşinii, însă fără să aibă vreun spor. Pentru o clipă se zăreau doi-trei metri din caldarâmul inundat de ploaia care se revărsa cu înverşunare asupra bulevardului Dimitrov, apoi, tot atât de repede, dispărea în pâclă pentru a reapărea la acelaşi interval de timp. Deşi maşina înainta cu prudenţă, încet, nu cum i-ar fi plăcut plutonierului Vartunian, cu 140 de kilometri pe oră, apa era zvârlită în jurul maşinii mai abitir decât ar fi putut s-o împroaşte un papuc zburător lansat într-un concurs nautic. Mai mult am ghicit decât am văzut cum am virat la stânga, pe şoseaua Mihai Bravu, şi apoi la dreapta, pe strada Chiristigiilor.

Când maşina a oprit la destinaţie, am deschis portiera şi am privit scara, cu zece-douăsprezece trepte, care ducea spre marea clădire cu cărămizi aparente, ca la cazărmi. Am mai ezitat o clipă, privind cum apa ce se revarsă din cer loveşte pavajul trotuarului şi rebondează de parcă ar fi plouat de jos în sus, şi m-am aruncat afară. Deşi am urcat câte patru trepte odată, când am ajuns sus şi am trecut de cealaltă parte a porţii, la adăpost de ploaie, trencicotul meu era atât de îmbibat, încât, dacă aş fi avut un adaos de rom şi frişcă, aş fi putut trece drept o savarină apetisantă.

În timp ce-mi scoteam cu mişcări grăbite trencicotul, care-mi demonstrase că la nevoie pot conta pe el şi în calitate de sugativă, am privit în jurul meu, deşi nu mai era necesar, deoarece miasma care mi-a lovit mucoasa olfactivă era suficient de edificatoare pentru a mă convinge că mă aflu exact acolo unde fusesem programat. În dreapta, de-a lungul pereţilor, se aflau raioanele pentru vânzarea peştelui, în faţa cărora zeci de cumpărători încercau să-şi pună de acord gusturile şi pretenţiile cu marfa ce li se oferea. În faţa intrării prin care irupsese, se vedea gangul care conducea spre hala de carne. Cum nu venisem după cumpărături, am întors capul spre stânga şi am văzut tocmai ceea ce mă interesa. În faţa unei uşi, practicată într-o poartă metalică, ca de hangar, un tânăr locotenent de miliţie stătea cuminţel şi privea întrebător spre mine.

— Locotenentul Tudorache? am spus, apropiindu-mă de el.

După ce a confirmat, nu mi-a lăsat timpul necesar pentru a-i povesti că i-aş fi rămas recunoscător dacă apela la serviciile mele după încetarea ploii. M-a rugat să-i însoţesc.

I-am făcut pe plac şi l-am urmat în dosul porţii metalice. Am străbătut un gang înalt şi larg, transformat în antrepozit pentru rulouri de hârtie de împachetat şi lăzi de diferite dimensiuni. După aproximativ douăzeci de metri, când am depăşit o nouă poartă metalică, de data asta cu uşile deschise larg, până la pereţi, m-am pomenit pe peronul liniei de garare a halei Obor. Câţiva metri mai departe, ghidul meu şi-a stopat elanul în dreptul unui vagon frigorific, în faţa căruia, pe peron, se aflau opt lăzi cu peşte.

— Aici este, m-a anunţat locotenentul, indicându-mi una dintre lăzi.

Era un container înalt şi lat de un metru şi lung de aproape doi. În interiorul lui, căptuşit cu tablă zincată, se aflau crapi şi bucăţi de gheaţă, iar printre acestea, flotând, un tip de vreo patruzeci de ani mă privea cu o totală indiferenţă. Fusese împuşcat în buza superioară, la baza nasului. Am ocolit lada şi, când am ajuns lângă capul victimei, am examinat locul pe unde ieşise glonţul. În creştet, avea o gaură cât pumnul. Pentru prima dată vedeam o rană, cauzată de o armă de foc, cu ravagii atât de masive. În prima clipă m-am gândit la un glonte exploziv, apoi am exclus această posibilitate. Un glonte dum-dum n-ar fi avut puterea să străbată un craniu omenesc. Ar fi explodat la contact sau imediat după ce se lovea de maxilarul superior.

— Acum o oră, responsabilul halei de peşte, a zis locotenentul, arătându-mi, printre cei şase-şapte muncitori care se uitau înlemniţi la macabrul conţinut al cutiei, un bărbat dolofan şi scund, în jur de patruzeci de ani, cu părul blond, îmbrăcat într-un halat bleu, ne-a telefonat la secţie.
Iar eu, după ce m-am deplasat la faţa locului şi am verificat temeinicia sesizării, am apelat la brigada dumneavoastră.

— Ai stabilit cine-i victima?

— Nu, tovarăşe căpitan. În conformitate cu dispoziţiile existente ne este interzisă atingerea persoanelor asasinate până la venirea anchetatorilor specializaţi în cercetarea omorurilor, îmi comunică locotenentul, fără să-mi lase impresia că regretă existenţa acestei instrucţiuni.

— Te rog să notezi numele persoanelor care au participat la descoperirea victimei, i-am cerut, cuprinzând printr-un gest circular manipulanţii de colete care înconjurau lada devenită ad-hoc coşciug. În tot cazul, până una-alta, să rămână pe loc până la efectuarea chestionărilor preliminare. Aş vrea să discut cu dumneavoastră, am continuat, adresându-mă responsabilului halei.

— Vă rog să poftiţi la mine în birou, m-a invitat el.

Ajungând în gangul utilizat ca antrepozit pentru mărfuri şi materiale, s-a oprit în faţa unei uşi laterale şi a deschis-o. Mai înainte de a-i trece pragul, m-am oprit. Zărisem un grup de patru bărbaţi apropiindu-se din direcţia opusă, unde se afla hala de desfacere a peştelui.

— Nu mai plouă? m-am mirat, uitându-mă cu invidie la costumul uscat şi călcat al locotenentului Dan Simionescu, adjunctul meu.

— Când am ieşit din inspectorat cerul era senin – m-a informat, privind cu o candoare ironică trencicotul ud de pe braţul meu. Aşa-s ploile… Cum se pornesc, la fel şi contenesc, brusc…

— Despre ce-i vorba? a intervenit grăsanul căpitan Maier, de la criminalistică.

— O să vedeţi. Duceţi-vă pe peron… am răspuns, arătând cu capul spre direcţia de unde venisem. Vă rog să lucraţi repede şi, dacă-i posibil, bine!

— Luaţi loc, m-a invitat responsabilul halei, indicându-mi cu mâna să aleg unul din cele trei scaune aşezate în faţa mesei de lucru a biroului său.

Am privit spre trencicotul meu care, cu toată sârguinţă, se apucase să fabrice o băltoacă pe duşumeaua încăperii.

— Scuzaţi-mă… Toată întâmplarea asta m-a zăpăcit, a zis, decolând de pe scaunul pe care se grăbise să aterizeze.Vă rog să-mi daţi impermeabilul.

Cu o sprinteneală nebănuită pentru un tip rotofei ca el, în clipa următoare obiectul pe care, nu ştiu de ce, l-a numit impermeabil, se afla agăţat pe unul din cele trei cuie bătute în partea superioară a uşii, pe post de cuiere. După ce şi-a agăţat şi el halatul, a pornit să-şi reocupe scaunul dindărătul mesei de lucru. Purta un costum Prince-de-Galles, cu revere late, prea elegant pentru funcţia lui. Cămaşa, cravata şi pantofii erau la fel de pretenţioase.  Citind în privirea mea surprinderea cu care-i examinam îmbrăcămintea, s-a simţit obligat să-mi explice:

— Azi-noapte am făcut-o lată şi n-am mai avut când să ajung acasă să mă schimb, mi-a zâmbit ştrengăreşte, ridicând mâinile şi fluturându-şi degetele pentru a putea constata că n-are verighetă.

Am înclinat capul aprobator. Şi mie mi se întâmplă să-mi schimb patul, dar, din păcate, de cele mai multe ori, din cauze imputabile muncii pentru care sunt plătit.

— Pentru început, vă rog să-mi spuneţi cum vă numiţi, l-am rugat, în timp ce-mi pregăteam notesul şi pixul.

— Cristea Grunovici, mi-a surâs din nou cu faţa lui ovală şi simpatică.

Abia acum am observat că rădăcina părului era albă. Păcătosul se apucase să-şi vopsească în culoarea snopilor de grâu podoaba capilară, şi aşa destul de tocită şi rară!

— Eraţi de faţă când a fost descoperită victima?

— Da, tovarăşu…

— Căpitanul Apostolescu, m-am recomandat.

— A fost îngrozitor… Mai întâi am remarcat un pantof. Crezând că-i doar o glumă, am tras de el… Nereuşind să-l scot, am rugat un manipulant să mă ajute. Atunci a apărut restul… a zis, cutremurându-se.

— Victima vă este cunoscută?

— Nu. Azi o văd pentru prima oară.

— Cum şi când credeţi că a putut să ajungă în containerul în care a fost găsită?

— De unde pot eu să ştiu…? Am văzut… Am văzut ce aţi văzut şi dumneavoastră… s-a tulburat el.

— Vagonul în care vi s-au expediat lăzile cu peşte era sigilat?

— Bineînţeles, ca de obicei! Chiar eu am desfăcut sigiliul.

— Toate containerele din vagon erau livrate de acelaşi furnizor? m-am decis s-o iau metodic.

— Da. Furnizorul este întreprinderea piscicolă „Pescarul”, din Constanţa.

— Când a fost efectuată livrarea de către furnizor şi când a ajuns la dumneavoastră?

A început să răsfoiască într-un vraf de hârtii prinse cu o clamă. A extras o scrisoare de trăsură şi a citit:

— Marfa a fost urcată în vagonul căii ferate ieri, adică miercuri, la ora unsprezece noaptea… Vagonul respectiv a fost garat în faţa halei noastre tot ieri, adică azi la ora patru şi jumătate dimineaţa.

— Când aţi descărcat lăzile din vagon?

— Cum am ajuns la serviciu. Pentru a nu plăti locaţie, am rupt sigiliul şi am ordonat coborârea fără întârziere a containerelor pe peron, a spus el, mândru şi autoritar ca Napoleon pe vremea când pulveriza armatele ruso - austriece, la Austerlitz.

Îşi bombase pieptul atât de mult, încât dacă aş fi avut la mine o decoraţie n-aş fi pregetat să i-o agăţ de reverul hainei. Cum nu puteam însă să-mi demonstrez sentimentul de puternică admiraţie stârnit de înalta sa competenţă profesională, am fost obligat să mă limitez la limitele limitatului meu mandat de anchetator:

— Deci la ce oră s-a descărcat vagonul?

— Ne-am apucat de treabă la ora şase, şi jumătate de oră mai târziu lăzile erau pe peron. Apoi am trecut la deschiderea containerelor pentru a lua marfa în primire la greutatea netă… Adică numai peştele, fără gheaţă şi fără apă, că aşa-l vindeam la clienţi, ţinu dolofanul responsabil să precizeze. La ora opt, când a venit şi rândul lăzii în care… pe care-o ştiţi, am văzut pantoful şi… şi restul…

Amintindu-şi de conţinutul containerului, s-a tulburat din nou. L-am lăsat puţin să se liniştească şi am întrebat:

— Lăzile cu peşte au capacele sigilate?
   — Nu, sunt numai bătute în cuie.

— Greutatea brută a lăzilor este uniformă?
   A clătinat capul:

— Variază. Unele sunt confecţionate din lemn de brad, altele din fag… De asemenea, nici tabla zincată cu care sunt căptuşite nu-i întotdeauna de aceeaşi grosime. Dealtfel, nici încărcarea lor cu peşte nu-i la fel.

L-am poftit să ia scrisoarea de trăsură şi să vină cu mine.

Când am ajuns pe peronul liniei de garare, oamenii căpitanului Maier îşi băgau în truse aparatele de fotografiat, iar medicul legist era aplecat peste brancarda unde fusese instalată victima.

— Ce părere ai, Olimp? m-am adresat doctorului.

S-a ridicat şi m-a privit făcând un gest de indiferenţă:

— Având în vedere traiectoria ascendentă a proiectilului, de la fosele nazale spre osul parietal, s-ar părea că avem de-a face cu o sinucidere clasică cu arma de vânătoare. S-a aşezat pe un scaun, a luat puşca între picioare, sprijinind-o de pardoseală, şi s-a aplecat asupra ţevii… Restul a venit de la sine.

— Şi dimensiunile rănii? a intrat pe fir Dan.

— Păi asta-i problema! Dacă la traiectorie adăugăm şi un cartuş cu încărcătură pentru vânat mistreţi, comentariile sunt epuizate.

— Oare? se arătă neconvins Dan.

— Oare ce?! se uită Dobrescu urât la el.

— Oare cum s-a ambalat şi expediat dânsu… a arătat colaboratorul meu spre brancardă. Înainte sau după ce s-a sinucis?

— Asta-i treaba voastră! Eu sunt medic legist, nu poliţai! s-a dezlănţuit doctorul Olimp Dobrescu.

— În jurul orificiului de penetrare a proiectilului, se relevă urme de arsură sau pulbere? am vrut să ştiu, aşa ca chestie, pentru a nu fi obligat să-i privesc ciondănindu-se.

— Asta n-am verificat… mi-a răspuns stingherit ca un călător găsit de controlor fără bilet în autobuz.

În timp ce se apleca grăbit şi înlătura cearşaful de pe faţa victimei, m-am adresat locotenentului Simionescu:

— Dane, identitatea victimei?

— Lipseşte, şefu. Asupra victimei nu există niciun fel de hârtii din care să rezulte cine a fost şi ce-nvârtea. Buzunarele i-au fost golite cu toată atenţia.

— Urme de pulbere apar, de arsură însă nu, mă anunţă Dobrescu, ridicându-se de lângă victimă. Rezultă că împuşcătura n-a pornit din imediata apropiere a rănii… Cum sinuciderea cu o puşcă poate fi realizată numai prin lipirea ţevii de ţintă, rezultă că avem de-a face cu un omor, a mai spus, aruncând o uitătură sfidătoare spre Dan, ca şi cum colaboratorul meu ar fi încercat să susţină varianta sinuciderii.

— Perfect. Preliminar, poţi să-mi dai unele indicii? am vrut să ştiu.

— Regret, nimic. Nu uita că a stat în gheaţă! Gheaţă în care nu se poate şti când a ajuns. După o oră… după două zile. Pricepi? într-o astfel de situaţie este absolut imposibil de apreciat momentul comiterii omorului.

— Şi după necropsie?

— Încă nu-mi dau seama… Dar să sperăm, a zis ridicând din umeri, apoi a arătat spre brancardă: Pot lua victima?

— Sigur… după ce o cântărim.

Au ridicat cu toţii capul spre mine şi m-au privit ca pe un pensionar scăpat din secţia de psihiatrie Bălăceanca. Când le-am explicat însă ce urmăresc, s-au apucat grăbiţi să-mi execute ordinul.

După ce operaţia a fost terminată şi medicul legist s-a îndepărtat cu brancardierii care duceau victima, i-am făcut semn responsabilului halei să se apropie.

— Domnule Grunovici, cu câte kilograme este înregistrat containerul?

— 1.129 de kilograme, a răspuns, după ce a consultat scrisoarea de trăsură.

— Vă rog să-l cântăriţi.

— La net sau la brut?

— Exact aşa cum este.

— 1053 de kilograme, m-a anunţat, zece minute mai târziu, citind greutatea arătată de basculă.

— Cu 76 kilograme victima, socoteala e cinstită… a constatat Dan, după ce a făcut adunarea pe notesul lui.

— Şi acum ce-ai de gând? a întrebat Maier.

— Să-ţi cer fotografiile victimei şi… să-ncerc s-o identific.

— Pleci la Constanţa?

— Vezi altă alternativă? De îndată ce victima se afla deja plasată în container în momentul preluării acestuia de către staţia de cale ferată Constanţa, nu-mi rămâne decât să străbat, în sens invers, traiectoria făcută de aceasta până a poposit aici, în faţa noastră.