Capitanul Apostolescu si Piromanul de Horia Tecuceanu
Capitolul I
INCENDIUL
Priveam apatic defilarea pietonilor şi vehiculelor de-a lungul străzilor pe care le străbăteam. Indispoziţia care mă cuprinsese nu se stârnise din senin, ca un moft, ci avea o bază serioasă. Iar fusesem catapultat din scaun înainte de a-mi fi terminat cafeaua. Desigur că tot am băut-o, dar cum? În picioare şi opărindu-mi gura! Băutul cafelei e o treabă serioasă, cu tipic. Nu se răstoarnă pe gât ca o halbă de bere într-o după-amiază de iulie, ci trebuie savurată uşor, în compania a două ţigări Super sau trei King Size, după inventarul buzunarului.
Am vrut să cobor geamul portierei pentru a arunca ce mai rămăsese din prima ţigară aprinsă astăzi, dar am renunţat. Mi-am amintit la timp că numai interiorul maşinii e încălzit. În consecinţă, am tras scrumiera de la bord şi am strivit cu duşmănie filtrul ţigării. Astfel mi-a alunecat privirea pe kilometraj şi am văzut indicatorul străduindu-se să atingă cifra 120. Până să mă mir, am realizat că şi sirena îmi spărgea timpanele.
— Vartunian, ţi-am spus eu că mergem la un hold-up[1]?! m-am răstit.
Şoferul s-a grăbit să reducă viteza, în timp ce, mai mult ca sigur, gândea că orice ai face nu e chip să le intri în voie şefilor.
— Apropo! De fapt, unde mergem? se interesă taciturnul căpitan Maier, de la criminalistică, stând tolănit pe bancheta din spate, alături de locotenentul Dan Simionescu.
— Să ne aerisim - am replicat răutăcios peste umăr, în timp ce maşina vira la dreapta, spre bulevardul Dacia.
— Frumoasă aerisire! Mă obligi să respir în atmosfera asta viciată de fumul ţigărilor tale!
L-am văzut pe Dan cum devine atent şi zâmbeşte uşor. Lunganul se pregătea să se amuze cu disputa ce sconta că se va declanşa între mine şi Maier, care, lăsându-se de fumatul a trei pachete de Mărăşeşti pe zi, devenise mai puritan decât cel mai puritan puritan. Dar l-am deziluzionat. N-am replicat.
Maşina viră la stânga şi se angajă cu viteză redusă pe strada Drobeta. Câţiva zeci de metri mai departe, am remarcat, fără să mă mir, că strada era blocată de trei tulumbe roşii printre care alergau servanţii acestora.
Am oprit pe dreapta, la vreo patruzeci de metri de centrul agitaţiei, şi ne-am extras din maşină. În timp ce ne îndreptam spre casa din care ieşea fum, mi-am încheiat haina de piele, deoarece luna ianuarie se străduia să compenseze lipsa zăpezii cu un ger de minus cincisprezece grade.
Când ne-am apropiat de clădirea incendiată, unul din subofiţerii de miliţie, care blocaseră strada pentru a împiedica apropierea curioşilor, ne-a oprit pentru a ne explica că am face mai bine dacă ne-am vedea de drum şi i-am lăsa pe pompieri să-şi facă meseria. Tocmai mă pregăteam să-i explic că de n-ar fi fost vorba de meserie, în acel moment m-aş fi aflat, bucuros, într-o încăpere călduroasă şi mi-aş fi sorbit liniştit şi visător cafeluţa. Dar n-am mai avut când să-l prelucrez, deoarece Dan i-a şi fluturat pe sub nas legitimaţia, iar cerberul a renunţat la intransigenţa sa.
Mai aveam câţiva metri până la clădirea ce captase atenţia celor adunaţi în jurul ei, când ne-a răsărit în faţă un ofiţer de la secţia de miliţie. Era locotenentul Tănăsache, care se grăbi să ne anunţe că el ne-a invitat acolo. Deşi i-am strâns mâna, nu m-am grăbit să-i mulţumesc pentru copleşitoarea lui amabilitate.
— Despre ce-i vorba? m-am interesat.
— În timpul muncii de izolare a dezastrului, pompierii au descoperit un cadavru omenesc - zise el, arătând cu mâna spre acoperişul casei.
Am privit clădirea. Era un gen de vilă, cu demisol, hochparter şi un etaj. Fiecare palier îşi expunea câte o fereastră spre stradă. Casa, fiind încadrată la stânga de un teren viran, şi la dreapta de un bloc cu trei etaje, care delimita curtea de acces la vilă.
— Decesul a fost cauzat de carbonizare sau de intoxicaţie cu oxid de carbon? vru să afle Maier.
— Nu ştiu. N-am văzut victima. Comandantul pompierilor, după ce mi-a anunţat evenimentul, m-a poftit să-i îndepărtez pe gură-cască, deoarece până la localizarea incendiului tot nu-mi permite accesul în casă. Toate insistenţele mele au fost zadarnice. E un tip repezit şi scorţos. În această situaţie, m-am grăbit să anunţ Brigada omucideri.
Având în vedere faptul că decesele provocate de cauze violente, chiar dacă apar din culpa victimelor înseşi, privesc în mod direct brigada noastră, m-am hotărât să nu-mi pierd timpul. Prea aveam multe belele de rezolvat la birou pentru a-mi permite luxul de a întârzia mai mult decât era necesar să stabilesc că un aiurit s-a apucat să-şi aprindă soba sau maşina de gătit, după ce, în prealabil, a lăsat gazele să se scurgă câteva ore într-o încăpere neaerisită; drept care s-a transformat în îngeraş. Am mai văzut eu o chestie de asta, acum vreo două zile.
Am intrat deci repede în curtea imobilului şi, orientându-mă după furtunurile de apă, m-am îndreptat spre o scară din beton, pe care, într-un du-te-vino ameţitor, alergau servanţii tulumbelor.
— Degeaba, tovarăşe căpitan... N-o să vă lase să intraţi - mă avertiză Tănăsache.
M-am făcut că nu-l aud şi am pus piciorul pe prima treaptă, apoi, dând cu ochii de un maior de pompieri, care apăruse în capul scării, mi l-am retras, dar nu mai înainte de a-i face respectivului semn cu degetul să descindă lângă noi.
— Ei bine, iar dau de tine?! se miră el, după ce, aproape rostogolindu-se, ajunse lângă mine. Oare cu ce-am păcătuit de trebuie să te văd din nou?
— Parol! Şi eu aş vrea să ştiu cine m-a blestemat de sunt obligat să te privesc pentru a doua oară într-un interval de nici 48 de ore - i-am replicat pe acelaşi ton, în timp ce ne scuturam mâinile.
Maiorul Aurel Tache era un bărbat scund, până în 40 de ani, cu ochii vioi şi un nas frapant de bine dezvoltat.
— Apropo - zise el flegmatic, în timp ce-şi scotea casca de oţel pentru a-şi şterge cu batista transpiraţia şi funinginea de pe frunte şi obraji -, o să te umfle râsul când ţi-oi spune că chestia de acum două zile era floare la ureche.....
— Ce vrei să spui?
A continuat să-şi plimbe batista şi mai sus de frunte, până la ceafă, dar fără să-şi deranjeze freza. Podoaba sa capilară era tot atât de bogată ca şi cea a unui glob de sticlă.
— Nu-i vorba de un accident, ci de un omor - catadicsi el să precizeze.
— Aurele, arată-ne drumul! i-am cerut.
— Nicule, nu ţine! Aşteaptă până-mi termin eu treaba... E periculos. Dacă vă transformaţi în fripturi arse, eu răspund!
— Îmi asum răspunderea!
— Fii serios! De unde o să rezulte că ai intrat pe barba ta când te-oi scoate dinăuntru pe făraş, în chip de cenuşă?!
— Şefu, ne pierdem timpul parlamentând degeaba. Hai să intrăm! îşi pierdu răbdarea Dan.
— Tinere... - încercă Tache să-l admonesteze.
— Aurele, intrăm oricum - l-am întrerupt.
Îl cunoşteam de ani de zile şi ştiam că atunci când se înfurie i se congestionează faţa, dar, de data asta, datorită funinginii ce-i acoperea obrajii, nu mi-am putut da seama care-i era dispoziţia.
— Bine, aşteptaţi-mă aici! cedă el, după ce mă observă câteva clipe gânditor.
L-am urmărit cu privirea până a ieşit în stradă şi s-a îndreptat spre o tulumbă.
— Ăsta e în stare să aducă o companie de pompieri şi să ne lege - comentă Maier.
Supoziţia lui Maier se dovedi exagerată. Tache reveni numai cu doi ostaşi.
— Îmbrăcaţi astea! ne ordonă, arătând spre braţele însoţitorilor săi, încărcate cu căşti din oţel, măşti de gaze şi mantale din azbest.
După ce ne-am executat, devenisem tot atât de şarmanţi ca şi băştinaşii de pe „Planeta maimuţelor”. Când deghizarea a fost efectuată şi m-am uitat prin vizoarele din sticlă la Tache, am remarcat că se distra copios. Atât de copios, încât puteam fi sigur că mi-a jucat un renghi. O secundă mai târziu, adică mai exact în momentul în care vream să-mi scot masca de pe cap pentru a-i putea spune câteva cuvinte, fără ocolişuri, mi-a făcut semn să-l urmez.
Am început să urcăm scările de ciment. Pe timpul ascensiunii celor opt-zece trepte, am fost atent să nu mă împiedic de furtunurile care şerpuiau la picioarele mele. Când am ajuns în vârful scării şi am păşit pe o terasă care se răsucea spre stânga, cu vreo 45 de grade, am văzut o uşă prin care se evacua fum şi, câţiva metri mai departe, spre dreapta, o fereastră pe unde ieşea o pălălaie de să juri că în dosul ei funcţionează, în plin regim, o jumătate de duzină de lansatoare de flăcări antitanc.
Tache s-a oprit în faţa uşii şi ne-a explicat - prin semne, deoarece măştile ne astupau urechile - că va trebui să ne ţinem înlănţuiţi de mâini. Mi-am înclinat capul aprobator şi i-am întins mâna stângă. Dreapta i-am oferit-o lui Dan, care a făcut aceeaşi operaţie cu locotenentul Tănăsache, şi acesta cu Maier.
De îndată ce s-a convins că lanţul mâinilor era format, mi-a strâns încheietura mâinii cu gingăşie - aproximativ, cam aşa cum le înşfăcăm noi pe ale hoţilor de buzunare când îi prindem la „treabă” - şi m-a tras prin cadrul înnegrit al uşii. M-am trezit într-o pâclă de fum, apoi am distins contururile estompate ale câtorva pompieri care deşertau conţinutul a două furtunuri prin cadrul unei uşi - situate pe dreapta, la vreo doi metri de intrare - de unde răzbăteau cu furie limbi mari de flăcări. Am simţit că Tache mă trage spre stânga şi l-am urmat, alunecând de-a lungul peretelui respectiv. Apoi, prin pâcla de fum, am văzut treptele unei scări interioare. Tache mi-a arătat-o şi am început ascensiunea. Dacă datorită echipamentului oferit de amicul meu n-am simţit dogoarea căldurii decât la mâini, în schimb cu respiraţia nu stăteam prea bine. Probabil unde nu eram obişnuit cu masca de gaze, respiram tot atât de voios ca şi un peşte zvârlit pe uscat. În momentul când am pus piciorul pe palierul primului etaj, suflam de parcă aş fi urcat, fără lift şi contra cronometru, până la etajul 24 al Hotelului Intercontinental. Dar supliciul era abia la început. Tache mi-a zâmbit sardonic şi a continuat să urce spre mansardă. La jumătatea celui de-al doilea nivel, tâmplele mă dureau, urechile-mi vâjâiau, şi scara se învârtea cu mine. Am făcut un efort supraomenesc şi am continuat ascensiunea. Odată ajuns pe palierul mansardei, mi-am scos casca şi am smuls masca. Am făcut treaba asta cu atâta viteză şi furie, încât sunt sigur că, de n-aş fi avut ceafa bine înnodată de trunchi, mi-aş fi pierdut şi capul, la propriu.
— Nu prea eşti obişnuit cu d-astea - a constatat Tache, apoi, luându-mi masca şi examinându-i orificiul de admisie, a extras un dop de cauciuc. Mă Nicule, da’ fraier mai eşti! Ai avut masca blocată...
A afişat un aer atât de dezolat, încât n-am mai avut nici o îndoială că nu era străin de chinul prin care mă trecuse. N-am vrut să-i dau nici o satisfacţie şi mi-am ridicat umerii într-un gest ce trebuia să-l asigure că incidentul e fără importanţă, deşi mi-am notat, în memorie, că nu trebuie să-l nedreptăţesc, omiţându-mi revanşa.
— Măştile sunt destinate, probabil, numai musafirilor? remarca Dan, care, urmându-mi exemplul, îşi recăpătase şi el chipul de pământean.
— Într-adevăr. Noi suntem foarte modeşti - replică Tache, pe când, demonstrativ, îşi băga în buzunar batista ce o ţinuse mai înainte în dreptul gurii şi nasului.
— Unde-i victima? am vrut să ştiu, privind pe rând cele două uşi ale palierului mansardei.
— Aici! a spus, pornind spre uşa din stânga şi deschizând-o.
