Piticul de Claudia Groza

• Vă amintiţi de acel pitic care de săpun s-a-mpiedicat şi s-a înecat? 
• Acela care făcea baie într-un ibric?
• Da, dragii mei ascultători, acela.
• Sigur că ne amintim. Bietul de el!
• Ei, nu fiţi trişti. Am să vă spun că piticul a fost readus la viaţă de un puf de păpădie şi a avut parte de multe întâmplări amuzante.
• Povesteşte-ne, povesteşte-ne, te rugăm, strigă în cor glasuri cristaline de copii.
• Bine. Aşezaţi-vă în jurul meu şi fiţi atenţi… înainte mult mai este…

Când piticul s-a înecat, vestea a fost dusă până la nori şi la soare şi la stele şi la păsări migratoare de către insectele voioase, care îi erau prietene şi-l vizitau mereu. Pentru câteva minute norii s-au întristat şi cerul a fost acoperit de o plapumă cenuşie din care au început să curgă lacrimi rare sub formă de picături de ploaie. Erau atât de sărate încât locul unde au căzut s-a uscat în scurt timp. 

Natura era lipsită de culoare şi de sunete. Totul amuţise în jur. Într-un colţ, o păpădie necăjită, care îl iubise mult pe pitic, participase la exerciţiile lui de gimnastică în fiecare dimineaţă, la toate năzbâtiile făcute cu ceilalţi amici de-ai lui, nu a simţit când o pală de vânt uşor i-a furat din petale şi puful de păpădie a ajuns deasupra piticului.       

 Zărind nările, puful a considerat că e interesant să exploreze acel labirint, aşa că nu a stat mult pe gânduri şi zdup, în nările înguste ale piticului. Şi au călătorit prin întuneric până au ajuns la faringe, un segment din corp în formă de pâlnie.

• Hmm… ce interesant! Un alt tub, ia să văd unde duce, îşi zise puful, şi porni pe laringe, apoi pe traheea inelată.  

 He-he-he, ce haios, e o adevărată aventură să călătoreşti în corpul unui pitic. Hopa, se întâmplă ceva. Pe unde să o iau acum? 

• De ce nu mai ştia încotro să o ia? au întrebat în cor copiii ce ascultau cu gurile căscate, numai ochi şi urechi. 
• Pentru că traheea, un tub prin care aerul ajunge la plămâni, locul unde este lăsat oxigenul luat de la plante şi de unde iese dioxidul de carbon, un gaz otrăvitor pentru organism, se ramifică în două tuburi, numite bronhii: una dreapta, pentru plămânul drept, şi una stângă, pentru plămânul stâng.
• Aaaa… şi pe unde a luat-o puful? întrebă tare curios un băieţel isteţ.
• Pe unde aţi vrea să îşi continue traseul?
• Pe partea dreaptă, aduce noroc, ştiu eu dintr-o altă poveste, grăi o fetiţă cu părul ondulat.
• Binee, aşa să fie… aşadar, puful se îndreptă spre partea dreaptă şi a ajuns la plămânul drept. 
• Vaaai, ce nenorocire, mă înec. Ajutttooor, strigă cu toată puterea puful. 

Căutând o ieşire, puful a fost zguduit puternic, lovit de pereţii plămânului, şi scos afară. Gâdilându-l pe pitic, acesta îşi revenise, scuipând toată apa din plămâni. Puful a stat ceva vreme la soare, ca să se usuce, şi să poată zbura din nou.

• Oauu… ce revenire spectaculoasă! exclamă o fetiţă subţirică, care îşi ţinea obrajii sprijiniţi în palmele micuţe.
• De aceea e bine să păstrăm legatura cu natura. Nu se ştie niciodată ce plantă sau animal ne poate salva dintr-un necaz, adăugă un copil cu năsucul cârn.
• Sigur că da. Foarte bună observaţia ta, Andrei! Pentru a vedea ce aventuri au urmat cu piticul care şi-a revenit de la înec, va fi necesar să ne întâlnim mâine seară! Noapte bună, dragi copii. Vise plăcute, îngerii să vă sărute!