POVEŞTI PERSANE
Înţeleptul Bu-Ali, Diavolul şi prinţesa
CU MULT TIMP ÎN URMĂ, trăia într-o ţară un şah. În afară de o singură şi frumoasă fată, el nu mai avea alţi copii. Printre slujitorii şahului era şi o bătrână, al cărei fiu, pe nume Bu-Ali, învăţând ştiinţe felurite, a ajuns mare înţelept.
într-o zi, Bu-Ali se duse la palat să-şi vadă mama şi acolo, întâmplător o zări pe fata şahului, care se plimba prin grădină, adunând flori. Nu cu o inimă, ci cu o sută se îndrăgosti Bu-Ali de ea şi-i spuse acest lucru mamei sale.
— Ai înnebunit, se îngrozi bătrâna. Cum e cu putinţă să te îndrăgosteşti tocmai de prinţesă? Să-ţi iasă aceste gânduri din cap! Nimic bun nu te poate aştepta.
Bu-Ali nu-i răspunse nimic bătrânei sale mame şi de atunci, în fiecare zi, de dimineaţa până seara, stătea în faţa palatului până când îl văzu chiar măritul şah. Şi atunci îl chemă şahul pe vizir şi-i porunci:
— Du-te şi vezi ce vrea Bu-Ali, că de la prima rază de soare şi până la asfinţit stă nemişcat în faţa palatului.
Vizirul se apropie de Bu-Ali şi-l întrebă de ce stă acolo. Iar Bu-Ali îi spuse:
— Sunt îndrăgostit de prinţesă şi vreau să mă însor cu ea, orice s-ar întâmpla.
Vizirul îi repetă şahului marea dorinţă ce-o avea Bu-Ali. Auzind acestea şahul se mânie, chemă o slugă şi-i dădu ordin:
— Alungă-l pe acest om din oraşul nostru şi spune străjilor de la porţile cetăţii să nu-i dea voie să se mai întoarcă aici vreodată.
— Voi face întocmai precum aţi poruncit! îl încredinţa sluga.
Şi, luând de căpăstru măgarul lui Bu-Ali, îi scoase pe amândoi afară din oraş, poruncind totodată străjilor dorinţa şahului.
Amărât şi cu inima zdobită, Bu-Ali luă calea pustiului. Merse el cale lungă, când, pe neaşteptate, îi ieşiră în drum şapte, opt călăreţi. Apropiindu-se, Bu-Ali îi întrebă:
— Cine sunteţi şi unde mergeţi?
— Venim dintr-o ţară îndepărtată să-l luăm la şahul nostru pe înţeleptul Bu-Ali.
Numai ce-şi spuse numele, şi călăreţii şi puseră o şa scumpă pe unul dintre cai şi-l ajutară pe Bu-Ali să încalece. Şi cu mare alai îl duseră pe Bu-Ali în ţara lor.
Văzându-l, şahul cel străin, în semn de adâncă preţuire, se ridică în picioare şi porunci slugilor să-i aducă lui Bu-Ali un tron. Bu-Ali se miră de atâta cinstire. Când se terminară toate urările de bun venit, şahul i se plânse lui Bu-Ali:
— De un an întreg sufăr de mari dureri de cap. Câţi tămăduitori m-au văzut până acum, niciunul nu m-a putut vindeca. Toţi într-un glas mi-au răspuns: „Noi nimic nu putem face. Singurul om care te poate ajuta este înţeleptul Bu-Ali”. De aceea am trimis după tine.
Nu apucă şahul să-şi termine vorba, că Bu-Ali şi chemă o slugă.
— Să mi se aducă un lighean!
Şi slugile aduseră îndată un lighean de aur.
Bu-Ali îşi scoase de la cingătoare un brici şi-l tăie pe şah chiar pe frunte.
Nu după mult timp, el opri scurgerea sângelui, iar şahului, imediat îi trecu durerea.
Şi se bucură şahul şi-i dărui lui Bu-Ali o sută de galbeni, un cal iute cu o şa care avea scările din aur şi-l rugă să rămână la palat.
— Nu, eu trebuie să mă întorc acasă!
— După cum am auzit, se împotrivi şahul cel străin, îţi este oprită întoarcerea în oraşul tău, iar străjile te vor împiedica s-o faci. Doar ai fost alungat de stăpânul acelor ţinuturi. Gândeşte-te singur, unde vrei să te duci?
— Ştiu o vorbă, îi răspunse Bu-Ali: dimineaţa e altfel decât seara; sau moare măgarul sau stăpânul lui. Sau moare şahul, sau marele vizir, sau amândoi.
Şi Bu-Ali porni la drum, trecând prin bazar cu gândul de a-i cumpăra mamei sale în dar un cazan de aramă. Abia trecu de porţile oraşului şi nu străbătuse decât un drum foarte scurt că cerul se acoperi deodată de nori şi începu să plouă cu găleata.
Bu-Ali se grăbi să-şi dezbrace hainele şi să le bage în cazan, punându-i capacul. Numai ce a stat ploaia şi Bu-Ali îşi scoase hainele din cazan şi se îmbrăcă.
Nu apucă bine să-şi pună veşmintele pe el, când pe neaşteptate apăru Diavolul. Scaraoţchi
rămase foarte mirat văzând că Bu-Ali nu e ud deloc, deşi plouase foarte mult.
— Cum se face că nu te-a atins ploaia? Eu, cu toată viclenia şi iscusinţa mea, tot m-am udat. De unde ai învăţat această şiretenie?
— Eu am învăţat un lucru foarte bun, răspunse Bu-Ali.
— Spune-mi-l şi mie! se rugă Diavolul, crezând că-i vorba de o taină.
— Degeaba, n-am să ţi-l spun! se împotrivi Bu-Ali.
Mult se tocmiră ei şi, până la urmă, Bu-Ali îi grăi lui Scaraoţchi:
— Toată taina e în acest cazan!
— Atunci dă-mi mie cazanul acela, stărui Diavolul.
— Bine, mă învoiesc, dar, în schimb, dă-mi cartea ta cu taine. Numai atunci îţi voi da şi eu cazanul.
Diavolul se gândi puţin: „Tot ce e scris în această carte ştiu pe dinafară. Mai mult nu-mi mai trebuie. Am să-i dau cartea şi-am să iau cazanul”. Şi-i dădu cartea cu taine lui Bu-Ali, primind în schimb cazanul. Întrebând despre însuşirile pe care le are, Bu-Ali îl lămuri:
— Cum vezi că începe să plouă, scoate cât mai repede hainele de pe tine, ascunde-le în cazan, pune capacul şi gata. Când ploaia se va opri, scoate hainele din el şi îmbracă-te!
Scaraoţchi rămase nemulţumit.
— Şi asta-i tot? Păi nu-i nimic nemaipomenit, în două vorbe, Diavolul a înţeles că Bu-Ali l-a păcălit. Dar ce era de făcut? Nu-i rămăsese decât să-şi vadă de drum.
Bu-Ali deschise cartea cu taine a Diavolului şi văzu că în ea sunt o muţime de înţelepciuni. Era scris acolo despre toate. Într-un loc citi un descântec cu ajutorul căruia se pot lipi la un loc mai multe lucruri.
Ca să se convingă, Bu-Ali se apropie de o turmă de oi şi, pentru a face o încercare, citi descântecul. Şi, în aceeaşi clipă, toate oile se lipiră una de alta, prinzându-l până şi pe cioban la mijloc. Bu-Ali citi un alt descântec şi oile se dezlipiră, împrăştiindu-se care încotro.
Vesel, se îndreptă atunci Bu-Ali spre oraşul său. Când se apropie de porţile oraşului straja îl recunoscu şi vru să-i aţină calea. Bu-Ali citi repede descântecul şi straja se lipi de măgarul care stătea lângă porţi. Cât de mult n-a încercat straja să se despartă de măgar, însă lucrul acesta i-a fost peste puteri, aşa că Bu-Ali intră liniştit în oraş şi-şi îndreptă paşii spre casă.
Văzându-şi fiul, bătrâna mamă se bucură mult, îl sărută şi-l întrebă mirată:
— Oare şahul n-a poruncit să fii împiedicat de-a pătrunde în oraş?
— Ba a poruncit, îi răspunse Bu-Ali. Şi cu toate astea eu am venit, pentru că vreau să mă însor cu prinţesa.
Auzind acest răspuns, bătrâna îl certă cu blândeţe:
— Fiule, ce-i cu gândul ăsta zadarnic ce nu-ţi dă pace? Tu ai uitat cine suntem noi şi cine-i şahul?! Du-te şi vezi ce fel de oameni peţesc pe prinţesă. Unuia din ei îi va da el fata, şi nu ţie!
— Cine crezi că este alesul? întrebă Bu-Ali, îngândurat.
— Fiul unui şah. În afară de bogăţiile şi puterea pe care le are tatăl său, tot capul şi pieptul îi sunt acoperite cu giuvaeruri care costă o jumătate de milion de galbeni.
— Ei vor să se logodească? Şi fata şahului ce zice? mai întrebă Bu-Ali.
— Cititorii în stele au vestit că mâine după miezul zilei se face nunta.
Bu-Ali nu mai zise nimic.
în ziua următoare, după-amiază, el îmbrăcă haine bogate şi strălucitoare şi împreună cu mulţimea de gură-cască plecă la palatul şahului, în sala oglinzilor. După o oră, intrară acolo marii preoţi, apoi vizirul mâinii drepte şi vizirul mâinii stângi şi oamenii mai de frunte ai ţării, care se aşezară alături. Când sala se umplu de oameni, apăru şi logodnicul prinţesei. Bu-Ali îl privi atent şi înţelese că dacă iei de pe el giuvaerurile, coroana şi brâul şi-l îmbraci într-o haină obişnuită, atunci nici grăjdarii nu l-ar lua ca ajutor.
La intrarea prinţului, toţi se ridicară şi-l poftiră să se aşeze pe locul cel mai de cinste.
Trecu încă puţin timp şi se auzi un murmur care vestea că vine Atotputernicul lumii – şahul. Iarăşi toată suflarea se nelinişti şi fiecare se ridică de la locul său.
Şahul făcu semn marilor preoţi să înceapă citirea rugăciunilor. După aceea le porunci să se ducă la harem, unde să primească încuviinţarea prinţesei.
în timp ce preoţii citeau rugăciunile, Bu-Ali îşi spuse şi el descântecul. Rugăciunea se termină şi preoţii se ridicară cu gândul de-a se îndrepta spre harem, când toţi văzură nedumeriţi că pernele pe care stătuseră se lipiseră de spate. Cu toţii începură să râdă. Şahul se întunecă, mâniindu-se:
— Cum de îndrăznesc supuşii mei să râdă înaintea mea?
Dar atunci când el însuşi observă năzdrăvănia, nici el nu-şi putu stăpâni râsul. Oaspeţii nu se dumireau ce s-a întâmplat, când, pe neaşteptate, din harem, se auziră ţipete:
— S-au lipit, s-au lipit!
Şahul, nemaiavând răbdare, plecă să vadă cu ochii lui ce se petrece. În harem îşi găsi nevasta, judecătorul, prinţesa, prinţul, slugile şi pe mulţi alţii lipiţi unul de altul.
Şahul se zăpăci şi chemă îndată vizirii pentru a le cere sfatul.
— Gândiţi-vă, porunci el vizirilor, şi găsiţi o ieşire din această încurcătură!
— Noi nu putem face nimic, răspunseră ei, trebuie să aducem ghicitori şi cititori în stele.
Pe loc, zece slugi care nu se lipiseră fură trimise în grabă după ghicitori şi cititori în stele şi, când aceştia se apropiara de şah, Bu-Ali iarăşi îşi spuse descântecul şi şahul văzu că şi ei se lipiră: şi ghicitorii şi cititorii în stele şi cele zece slugi, care-i aduseseră.
Şahul îşi pierdu capul cu totul şi iarăşi îi întrebă pe viziri ce e de făcut, fiindcă însăşi puterea lui nu mai ajuta la nimic. Pe de altă parte, se temea ca nu cumva şi el să se lipească de viziri şi, de frică, stătea la zece paşi de ei.
Şi aşa începură să se răspândească felurite veşti. Se zicea că pe un munte trăieşte o vrăjitoare bătrână, care ştie de toate. Auzind acestea, şahul chemă pe unul din viziri dându-i poruncă să fie adusă la palat vrăjitoarea.
Vizirul îi răspunse:
— Bătrâna vrăjitoare nu iese niciodată din ascunzătoarea ei. Ea nu cere nimănui nimic, iar dacă cineva are nevoie de ajutorul ei, atunci trebuie singur să meargă s-o caute.
Şi aşa, şahul, vrând-nevrând, fu nevoit să plece la vrăjitoare. O înduplecă să-l ajute şi până la urmă ea acceptă să meargă la palat. Şi trecea vrăjitoarea călare pe cal, iar pe de lături şahul, vizirii şi slugile. Trecând prin piaţa oraşului, alaiul se apropie de palat.
Atunci Bu-Ali nu pierdu vremea şi spuse din nou descântecul.
Imediat, şahul se lipi de vrăjitoare, vizirii de şah şi de toţi ceilalţi ce mai erau în jur.
Cei care-i priveau mai-mai să moară de râs. Şahul se supără foarte, şi-i strigă vrăjitoarei:
— Asta ţi-e priceperea şi slava ta?
La care vrăjitoarea îi răspunse:
— Pe câte înţeleg eu, între aceşti oameni este unul care ştie bine cartea cu taine a Diavolului, şi tot ce se întâmplă aici nu-i decât mâna lui.
— Dar cine este acest om?
— Priveşte, îl sfătui vrăjitoarea, cine din aceşti oameni nu este lipit?
Şi cu toţii se uitară în jur şi văzură că omul acela e Bu-Ali.
Şi el, nepăsător îşi rosti iarăşi descântecul.
— El e, Bu-Ali! îl arătă bătrâna.
Şi toţi oamenii, de la şah până la cel mai sărac, începură să-l roage pe Bu-Ali să-i elibereze.
— Eu numai în schimbul unei făgăduinţe am să vă dezleg. Dacă şahul îngăduie să-mi dea pe prinţesă de nevastă. Şi mai vreau ca patruzeci de zile să bată în cinstea mea tobele şi pe noile monede să fie săpat numele meu.
Văzând că n-are nicio scăpare, chiar dacă Bu-Ali ar fi vrut să-l vadă făcând de zece ori tumbe ca o maimuţă, şahul se învoi.
Bu-Ali citi dezlegarea descântecului şi toţi se dezlipiră unul de altul. Şi aşa, judecătorul îl cunună pe Bu-Ali cu prinţesa.
Toboşarii bătură spre slava sa tobele. Aurari pricepuţi îi săpară numele pe noile monede.
Astfel se face că, pentru prima dată în istorie, într-o ţară au fost doi şahi.
Dacă fericirea lui Bu-Ali nu va fi şi fericirea voastră, atunci să reuşiţi să adunaţi toată ştiinţa şi înţelepciunea lui.
Bu-Ali şi Spânul
ÎN VREMURILE DE DEMULT trăia în Harosan un om căruia toţi îi ziceau Abdullah din Balh. Şi avea acest om un băiat cu numele de Bu-Ali, şi credea despre el că e mare leneş şi pierde-vară. Zi şi noapte băiatul hoinărea pe străzile pline de dervişi, întrebându-i pe aceştia
1 Derviş – călugăr musulman (n. Red.). despre tot ce este pe lume. Dar din hoinăreli nu se putea căpătui şi nici câştiga vreun bănuţ.
Cât nu l-au îndemnat părinţii şi cunoscuţii pe Bu-Ali să se apuce de vreo meserie şi astfel să-şi câştige singur pâinea de toate zilele. La nimic n-a ajutat.
Odată, Bu-Ali îi spuse tatălui său:
— Tată, nu mai pot rămâne în acest oraş în care m-am născut. Vreau să plec într-o călătorie, să văd alte oraşe şi aşa să pot afla ce este şi ce nu este în ţinutul nostru.
— Tot ce ştii, pentru tine este de ajuns, îi răspunse tatăl. Numai lui Allah îi este dat să ştie tot şi nimeni nu poate cunoaşte atât cât el.
— Asta e adevărat, încuviinţă Bu-Ali. Nici eu nu mă îndoiesc că nimeni nu va putea ajunge la desăvârşire în ştiinţe ca însuşi Allah. Dar omul poate tot timpul să înveţe.
Mult a trecut sau puţin, din ziua în care Abduilah şi Bu-Ali s-au sfădit, nu se ştie. Se ştie doar că Bu-Ali se duse iarăşi într-o zi la tatăl său şi-i spuse:
— Astă-noapte am avut un vis neobişnuit.
Se făcea că stăteam pe un nor cu care zburam pe cer. La sfârşit am ajuns la o mare de lapte.
M-am aplecat la ţărm, am băut lapte şi pe loc aşa mă îngrăşasem, că nu mai aveam loc pe lume.
— Tu ai plutit călare pe un nor, se gândi tatăl, înseamnă că vei face o călătorie. Marea de lapte e ştiinţa, şi cum tu ai băut lapte din acea mare te-ai îngrăşat, arată că vei fi un mare învăţat şi slava ta se va duce în toată lumea. Hai cu mine în alt oraş şi acolo am să te dau pe mâna unui înţelept care să te înveţe tot ce ştie el însuşi.
Şi-l luă pe Bu-Ali de mână şi se îndreptară spre acel oraş. Merseră ei multă vreme printr-un pustiu uscat şi dogoritor şi, când erau mai obosiţi, zăriră în depărtare un izvor în jurul căruia creşteau copaci mari şi bătrâni. Se apropiară de izvor, băură apă, se spălară şi se aşezară să se odihnească la umbră, Şi, cum stăteau aşa, tatăl lui Bu-Ali oftă de oboseală:
— Offf!
Pe neaşteptate din scorbura unui copac ieşi un om spân care-l întrebă:
— Ce-ţi trebuie de la mine? De ce m-ai chemat?
— Eu n-am chemat pe nimeni, îi răspunse Abdullah. Fiind obosit, m-am spălat, m-am lungit aici să mă odihnesc şi-am oftat: „Offf!”
— Şi eu m-am gândit că mă strigi pe mine. Numele meu e „Of, zise omul cel spân. Spune-mi ce fel de oameni sunteţi, ce căutaţi şi de ce aţi ajuns prin aceste locuri?
Bătrânul din Balh răspunse.
— El e fiul meu. Nu vrea să înveţe nicio meserie, însă are marea dorinţă de a şti ce este pe lume, să-şi bage nasul în toate lucrurile, să caute ceva nou şi să ţină minte tot ce-a văzut în faţa ochilor.
Spânul îl privi atent pe Bu-Ali şi se gândi că poate băiatul îi va fi de folos.
— Dacă e aşa cum spui, lasă băiatul la mine, îi spuse el tatălui, eu îl voi învăţa tot ceea ce ştiu.
Abdullah se învoi şi-l lăsă pe Bu-Ali sub copac, după care se întoarse în oraş. Iar Spânul îl luă pe Bu-Ali de mână şi-l băgă prin scorbură într-un copac. Din copac îl duse prin nişte uşi într-o grădină uriaşă, de unde îl conduse într-una din camerele unei case.
— Asta e odaia ta şi aici vei locui. În alte încăperi n-ai voie să intri. Eu sunt cunoscător al chimiei şi te voi învăţa şi pe tine această ştiinţă.
Dacă vei ţine minte tot ceea ce îţi voi povesti, eu te voi opri la mine, iar de nu, te voi alunga.
Auzind aceste vorbe, Bu-Ali se bucură foarte mult. „Aceasta este marea care mi-a apărut în vis!”
A rămas Bu-Ali aşadar acolo şi-a început să înveţe cu sârguinţă.
Trecură câteva zile. Odată, când Spânul plecă în pustiu şi Bu-Ali rămase singur-singurel în camera lui, pe neaşteptate se deschise uşa şi intră o fată aşa de frumoasă şi minunată, de parcă i-arfi zis lunii: „De ce să mai răsări, doar eu sunt aici!” Şi era aşa de mândră şi avea un mers aşa de uşor, că Bu-Ali, de mirare, deschise gura şi nu se mişcă din be, de parcă era bătut în cuie. „Cine-i această fată, se gândi el, cum a apărut ea aici?”
Până la urmă îşi veni în fire şi-o întrebă:
— Cine eşti şi ce faci aici?
— Eu sunt fata Spânului! Chiar din prima zi, după ce-ai venit aici la tatăl meu, m-am îndrăgostit de tine! Arde în inima mea dragostea şi soarta ta mă nelinişteşte. Am venit să-ţi destăinui o taină. Dacă vrei să scapi din acest loc, întreg şi nevătămat, ţine minte tot ce te învaţă tata, însă fereşte-te a-i arăta că ai înţeles tot şi că n-ai uitat ceva. Prefă-te nătărău şi socoteşte-te un prostănac. Spune-i cât mai des: „Mie mi-e greu, eu nu pricep ceea ce mă înveţi; până la urmă n-am să fac nimic. Mai bine arată-mi lucruri mai uşoare, să le pot ţine minte!” Iar tu fii atent şi nu le uita toate câte îţi vor fi de folos în viaţă. Căci altfel, dacă tatăl meu vede că tu ai înţeles tot, şi că mintea ta e ascuţită, atunci el te va arunca în unul din butoaiele pline cu oţet. Aceste butoaie zac în pivniţele care sunt undeva aici, sub acest lăcaş, poate chiar sub camera lui. Sunt acolo jos mulţime de butoaie şi în fiecare este închis câte un tânăr, şi eu nu ştiu ce are tata de gând să facă până la urmă cu ei. Odată, eu l-am întrebat ce face cu atâtea butoaie. Iar el mi-a răspuns că vrea să le întărească tuturor acestor tineri inimile, minţile şi sufletele, ca apoi să-şi altoiască sufletul său cu sufletele lor şi astfel să ajungă nemuritor, rămânând veşnic viu. Dar încă n-a reuşit să-şi ducă încercările până la capăt. Aşa că tu nu uita nimic din ceea ce te învaţă.
într-o zi, când Spânul din nou plecă în pustiu, fata veni la Bu-Ali, aducându-i toate cărţile Spânului.
— Toate înţelepciunile, tata de aici le ia, îi spuse ea tânărului.
Bu-Ali le citi şi căută să ţină minte toate buchiile, şi în curând îl întrecu pe Spân în ştiinţă şi în înţelepciune.
Şi din ce în ce mai des se gândea Bu-Ali cum să-i scape pe ceilalţi tineri de soarta lor crudă, şi cum ar putea şi el să fugă din casa Spânului. Se tot prefăcea că e prostănac şi că nu se poate descurca în ştiinţele pe care îl învăţa dascălul său. Până la urmă, ajungând la capătul puterilor, Spânul îi spuse tânărului:
— În ziua în care te-am întâlnit împreună cu tatăl tău, eu am crezut că eşti un tânăr isteţ şi că poate îmi vei fi de folos. Însă aşa cum se vede, nădejdile mele s-au spulberat şi truda mi-a fost zadarnică.
După aceea îl luă pe Bu-Ali de mână, ieşiră din casă, strecurându-se prin scorbura copacului şi-l lăsă într-un pustiu fără apă. Spânul îşi făcu socoteala că Bu-Ali va muri de foame şi de sete. În acel timp, părinţii lui Bu-Ali erau la ei acasă şi gândeau la copilul lor.
— De cât amar de vreme nu ne-am văzut feciorul! se jeluiau ei.
Şi nici n-au sfârşit bine aceste vorbe, când în prag apăru Bu-Ali. Se bucurară bătrânii, îl îmbrăţişară şi-l sărutară, după care îl întrebară:
— Pentru mult timp ai venit?
— Pentru totdeauna, le răspunse Bu-Ali. Am venit să vă ajut, să vă fiu sprijin şi să folosesc pentru binele oamenilor tot ceea ce am învăţat.
După aceea îi mărturisi tatălui său:
— Să ştii că eu nu mai sunt Bu-Ali cel de pe vremuri. Atâtea lucruri ştiu acum, că nici n-o să credeţi până nu veţi vedea singuri.
Trecură câteva zile şi Bu-Ali, mergând la tatăl său, îi spuse:
— Se zice că judecătorului din oraşul nostru îi plac foarte mult cerbii. Eu voi lua înfăţişarea unui cerb, iar tu du-mă la el şi vinde-mă cu trei sute de galbeni şi ai grijă ca în niciun caz să nu dai şi căpăstrul. Dacă vei uita, va fi rău de noi. Şi nu uita să-i spui judecătorului că cerbul nu mănâncă iarbă ca toate celelalte vieţuitoare, ci zahăr candel.
Aşa şi făcu tatăl lui Bu-Ali. Duse cerbul acasă la judecător, iar acesta, cum ieşi din casă şi văzu frumuseţe de cerb, pe loc se şi hotărî să-l cumpere.
— Cât vrei pe cerb?
— Îl dau pe trei sute de galbeni, îi răspunse bătrânul. Dar, să ştii, că cerbul mănâncă numai zahăr candel. Iarba nu-i place.
Judecătorul plăti trei sute de galbeni şi luă cerbul. Abdullah se pregătea să scoată de pe cerb căpăstrul când judecătorul îl opri.
Abdullah îi zise:
— Eu vând cerbul, fără căpăstru.
— Cerbii se vând întotdeauna cu căpăstru, se mânie judecătorul.
— Aşa e obiceiul la noi, se apără Abdullah. Dacă vrei cumpără-l, dacă nu, nu!
Judecătorului nu-i mai rămase nimic de făcut, decât să se supună acestei dorinţe. El dădu cerbul slugilor ca să-l ducă în grajd şi porunci tuturor foarte aspru:
— Cerbul nu mănâncă iarbă. În locul trifoiului şi fânului să-i daţi zahăr candel!
— Haida de! se miră un grăjdar. Unde s-a mai pomenit să-i dai unui cerb de mâncare zahăr candel? Cerbul, singur, niciodată nu găseşte zahăr candel. De unde o fi deprins el un asemenea obicei? Asta ne mai lipsea acum.
Slugile judecătorului şi toţi ceilalţi, care erau de faţă, îi ziseră grăjdarului:
— Nu vorbi prostii! Cerbul judecătorului e şi el judecător peste cerbi şi de aceea nu va paşte, ci va ronţăi zahăr candel.
Şi aşa, posomorât, grăjdarul duse cerbul în grajd.
— Şi acum, îi strigă el cerbului, înainte de a-ţi da zahăr candel, te voi îndulci cu biciul!
Spunând aceste vorbe, grajdarul şi începu să-şi caute biciul. Cum îl găsi, ridică mâna să îl lovească, dar iată că cerbul se feri şi biciul nici nu-l atinse. Şi aşa a sărit cerbul, că tot grajdul s-a umplut de praful stârnit de copitele lui; apoi cerbul a zburat în sus, a împuns acoperişul cu coarnele, prăbuşindu-l. Când praful s-a împrăştiat, grajdarul de-abia se ridică viu pe picioare şi privi în jur. De cerb nici urmă nu mai rămăsese. Atunci începu să ţipe:
— Unde-i cerbul, unde-i cerbul? Unde a fugit?
Venindu-şi în fire, de frică, se duse în grabă la judecător şi cu mare greutate îi şopti:
— Am dus cerbul în grajd, ca apoi să zboare şi să dispară!
— Mincinosule! se mânie judecătorul. Cerbul nu poate zbura şi nici dispărea din ochi! Recunoaşte, ce-ai făcut cu cerbul?
— O dată sau de două ori l-am lovit cu biciul, zise grajdarul, şi atunci el a început să sară, a stârnit mult praf cu copitele lui şi-a dispărut. Mai mult, eu nu l-am văzut.
— Atunci te voi lega pe tine în grajd în locul cerbului! îl ameninţă judecătorul. Aşa şi făcu.
În acest timp, Abdullah, tatăl lui Bu-Ali, ajunse acasă şi începu să-şi socotească banii. Tot atunci intră şi Bu-Ali care-i zise tatălui său:
— Mâine am să mă întruchipez într-un cal frumos şi tu ai să mă duci la vizirul oraşului. Se zice că lui îi plac mult caii. Ai să mă vinzi cu cinci sute de galbeni şi să nu uiţi să iei căpăstrul înapoi! Dacă ai să uiţi, atunci suntem pierduţi şi niciodată n-ai să mă mai vezi.
— Bine, îi răspunse taică-său.
Şi, în dimineaţa următoare, Abdullah duse vizirului un cal atât de minunat, de nu-i găseai pereche în tot oraşul. Mai-marele peste grăjdari, când văzu calul, rămase cu gura căscată de uimire. Se apropie de Abdullah şi vru să se tocmească la preţ, când, pe neaşteptate, alături, apăru Spânul. Şi el îşi schimbase înfăţişarea, aşa că Abdullah nu-l dibui. Dar Spânul îl recunoscu şi înţelese că Bu-Ali l-a păcălit. Se apropie de Abdullah şi-l întrebă:
— Cât vrei pe acest cal?
— Cinci sute de galbeni, dar fără căpăstru, îi răspunse Abdullah.
— Fie aşa cum zici şi ia şase sute, dar dă-mi calul cu căpăstru cu tot!
Se tocmiră ei ce se tocmiră şi, până la urmă, Spânul Ti dădu o mie de galbeni. Fiind lacom, Abdullah se învoi şi-i dădu calul cu căpăstru cu tot.
Bu-Ali îl recunoscuse pe Spân şi înţelese că dacă va cădea pe mâna lui, atunci nu va găsi nicio salvare şi va trebui să-şi ia rămas bun de la viaţă. Şi cât nu s-a uitat el la Abdullah! Cum nu i-a făcut semne să nu dea căpăstrul! Nimic n-a ajutat. Tatăl lui Bu-Ali n-a înţeles nimic sau poate n-a vrut să înţeleagă.
Şi iată că Spânul îl duse pe Bu-Ali acasă. Pe drum îi spuse:
— Ce bine ai putut să mă păcăleşti făcând pe prostul! Se vede că i-ai sucit capul fetei mele, ca apoi ea să-ţi arate drumul şi ieşirile sub- pământene şi te-a învăţat tot ce ştiu eu! Toată ştiinţa adunată de mine nu e pentru a o da atât de uşor omului şi a-i deschide toate tainele lucrurilor.
în sfârşit, ajunseră acasă la Spân şi acesta îşi chemă fata pentru a o certa.
— Ticăloaso, tu i-ai arătat tainele cărţilor mele acestui tânăr, ca el să ajungă duşmanul meu şi să mă alunge de pe faţa pământului. Adu-mi un cuţit ascuţit!
Fata se gândi imediat: „O, Allah, tata are de gând să omoare un tânăr aşa de frumos!”
Totuşi merse la bucătărie, luă un cuţit, se întoarse către Spân şi, pe neaşteptate, căzu la pământ, ţipând:
— Vai, vai, mi-am scrântit piciorul!
Spânul se sperie şi fugi spre fată pentru a o ajuta să se ridice.
în clipa aceea, calul îşi scutură căpăstrul, îşi luă înfăţişarea unui porumbel şi zbură. Văzând că a scăpat, Spânul se întruchipa în şoim şi, ca o săgeată, zbură în urma porumbelului. Porumbelul, simţind că şoimul îl ajunge, coborî lângă palatul padişahului, prefăcându-se într-un diamant şi se prinse în coroana împărătească. Neavând ce face, şoimul îşi luă înfăţişarea unui cerşetor, se apropie şi sărută pământul dinaintea tronului.
— Ce vrei? îl întrebă padişahul.
— Acel diamant care s-a prins în coroana ta.
— De ce să-ţi dau diamantul? se miră padişahul. Mai bine îţi dau o pungă cu aur.
— Nu, îi răspunse cerşetorul, dacă vrei să mă răsplăteşti, atunci dă-mi ceea ce îţi cer eu. Dă-mi diamantul!
— Dacă-i aşa, ia-l!
Şi cerşetorul se apropie să ia diamantul din coroana padişahului, când piatra căzu pe podea şi se prefăcu în boabe de granat. Cerşetorul îşi schimbă înfăţişarea în cocoş şi începu să ciugulească boabele.
Dar iată că dintr-o boabă apăru un şacal care-l mancă pe cocoş.
Toţi văzură aceste minuni şi de uimire nu mai înţelegeau nimic. Şacalul dispăru şi în locul lui apăru un tânăr înalt şi frumos.
— Cine eşti? îl întrebă padişahul. Şi ce înseamnă tot ce-am văzut aici?
Bu-Ali îi povesti toate peripeţiile lui de la început până la sfârşit, de-a fir-a-păr.
Mult se bucură padişahul că în ţara lui a venit un aşa înţelept. Îi spuse lui Bu-Ali:
— Înţeleptule Bu-Ali, dacă eu aş fi găsit o logodnică pentru fiul meu, o fată frumoasă şi luminată, chiar azi ţi-aş fi dat-o pe fiica mea de nevastă, însă eu îţi promit că până nu-l însor pe fiul meu, n-am s-o mărit nici pe fată. După cum văd, tu ştii totul, eşti un mare înţelept. Ajută-mă să găsesc o fată frumoasă şi luminată pentru fiul meu.
— Mărite padişah, eu ştiu o asemenea fată, îi răspunse Bu-Ali.
Şi plecă îndată şi o aduse la palat pe fata Spânului. Padişahul, văzând-o, îşi dădu seama că ea este acea fată potrivită fiului său, fată frumoasă şi luminată. Padişahul porunci ca oraşul să fie gătit de sărbătoare. Îşi dădu fiica lui Bu-Ali, iar prinţul se însura cu fata Spânului.
Şapte zile şi şapte nopţi ţinură petrecerile de nuntă.
Iar pe Bu-Ali toţi au început de atunci să-l numească „înţeleptul Bu-Ali”, deoarece ştia tainele tuturor lucrurilor, taine pe care Ie-a dat şi altor oameni.
Darnicul şi zgârcitul
AU FOST ODATĂ doi vecini: unul era darnic din cale-afară, iar celălalt din cale-afară de zgârcit. De câte ori se duceau împreună la târg sau la vânătoare, cel zgârcit îi spunea celui darnic:
— Vai de mine, mi-am uitat merindele acasă. Ce mă fac?
Şi cel darnic îi răspundea:
— Nu-i nimic. Am luat eu destul să ne ajungă amândurora!
într-o bună zi plecară amândoi la vânătoare şi povestea se repetă. Când să poposească în pădure, cel zgârcit spuse celuilalt că uitase sacul cu merinde acasă, iar cel darnic îl pofti să mănânce din plăcintele pe care le luase cu el. El primi, se făcu noapte, iar a doua zi în zori porni de unul singur în pădure, după vânat, mâncând cu poftă din bunătăţile pe care le avea cu el; căci îl minţise pe vecinul lui că uitase mâncarea, când, de fapt, avea cu el un sac plin cu de toate, dar nu voia să împartă nimic cu nimeni.
Când se trezi singur, vecinul cel darnic bănui ceea ce se întâmplase, căci n-ar fi fost pentru prima dată, şi fără să-şi facă sânge rău, porni singur mai departe. Când se înnopta, i se păru că vede, nu prea departe, licărind o lumină. Se îndreptă într-acolo. Ajunse la o căsuţă şi intră înăuntru; acolo văzu o masă şi trei culcuşuri. Pe masă era o farfurie cu plăcinte. Cum îi era foame, bietul om îndrăzni să ia şi el o plăcintă şi apoi se aşeză umil într-un colţ mai întunecat, să se odihnească.
După câtva timp, în căsuţă intrară un urs, un lup şi o vulpe. Luară fiecare câte o plăcintă şi începură să stea de vorbă, fără să-l vadă pe omul care dormea.
— Pun rămăşag că nimeni nu ştie că lângă casa noastră a căzut azi dintr-o căruţă un sac cu galbeni, mormăi ursul.
— Ba eu pun rămăşag că nimeni nu ştie că în spatele casei noastre un vânător a ascuns nu de mult doi saci cu galbeni, spuse lupul.
— Şi eu pun rămăşag că nimeni, în afara mea, n-a văzut pe cel care a ascuns în scorbura copacului din faţa casei noastre trei saci cu galbeni, se făli şi vulpea.
Omul cel darnic moţăia în colţul odăii, dar ca prin vis auzea ce vorbeau gazdele sale. Aşa că a doua zi, după ce animalele plecară, omul se duse în toate cele trei locuri amintite, luă sacii cu galbeni şi porni spre casa lui.
Când îl văzu vecinul său cel zgârcit ce bogat se întorsese celălalt, se înnegri de ciudă; dar, linguşitor cum era, îl trase de limbă şi astfel află tot ce se întâmplase după ce-l lăsase singur în pădure.
A doua zi chiar, ahtiat după comori, porni şi el spre căsuţa ursului, a lupului şi a vulpii. Când ajunse acolo, nu era nimeni acasă. Văzu plăcintele pe masă şi, hapsân cum era, le mancă aproape pe toate, iar pe cele rămase le vârî în traista sa. Auzi deodată zgomot: se întorceau stăpânii căsuţei. Nemaiavând timp să caute un loc mai ascuns privirilor, se ascunse repede sub masă.
De la uşă se înfurie ursul când intră înfometat în căsuţă şi văzu că farfuria cu plăcinte era goală. Lupul se arătă la fel de înfuriat, iar vulpea strigă:
— Hoţul e sub masă! Şi poate că tot el a luat şi sacii cu galbeni despre care am vorbit noi noaptea trecută.
Şi cele trei animale se năpustiră deodată asupra lui şi-l sfâşiară.