Cum s-au ivit pe lume rubinele
A FOST ODATĂ un rege, care muri la adânci bătrâneţi şi lăsă în urma sa o nevastă şi patru fii. Fiul cel mai mic al regelui era cam zburdalnic şi răsfăţat. Mama lui îl iubea mai mult decât pe ceilalţi copii. Îi făcea parte de mâncărurile cele mai bune, îl îmbrăca mereu cu cele mai frumoase haine, îi împodobea camera cu cele mai elegante mobile din palat şi-i făcea toate voile.
Aşadar, fraţii lui erau invidioşi pe el şi după ce se sfătuiră între ei, hotărâră să-l alunge în pădure ca să-l înveţe minte. Regina încercă în fel şi chip să le scoată acest gând urât din cap, dar văzând că nu izbuteşte, le spuse că, dacă vor să-l alunge pe fratele lor, n-au decât s-o trimită şi pe ea în pădure. Deci, cei trei fii mai mari ai regelui îi trimiseră, pe maică-sa şi pe fratele lor cel mic, într-o pădure, departe, departe de tot.
Lăsaţi în pădure şi părăsiţi de toată lumea, regina şi fiul ei îşi înălţară o colibă de ramuri şi frunze. Zi de zi căutau fructe pentru hrană şi beau apă dintr-un râu care curgea în apropiere. Şi timpul se scurgea peste ei nepăsător.
Într-o dimineaţă, când regina şi fiul ei veniră la râu ca să se spele şi să ia apă, văzură o barcă mare lângă mal, dar nici urmă de barcagiu. Regina se întrebă ce era cu această barcă şi cine o lăsase? Dar băiatul, cum era de felul său cam jucăuş, voi să se urce în barcă.
Maică-sa îi spuse că nu este frumos să folosească un lucru care nu era al lor. Băiatul însă stărui atât de mult, că în cele din urmă regina îi dădu voie să se urce. Apoi, tot la stăruinţa copilului, intră şi ea ca să-i ţină de urât şi, minune, îndată ce se aşeză, barca porni singură la vale pe curentul apei, întocmai ca o săgeată pornită dintr-un arc.
Pe regină o cuprinse frica; socoti că barca e vrăjită şi-i va duce cine ştie unde. Dar băiatul nu se sperie, ba chiarâi păru bine. Spera să ajungă pe un tărâm necunoscut, unde îşi vor găsi norocul şi vor trăi în belşug.
în curând, plutind pe undele râului, ajunseră la mare. Dar şi pe valurile mării barca lor luneca tot atât de repede şi ajunseră într-un vârtej. Regina şi fiul ei rămaseră uimiţi când văzură că din acest vârtej ieşeau o sumedenie de globuri de cristal, mari ca nişte baloane roşii şi strălucitoare. Băiatul, curios, ridică mai multe globuri, care pluteau pe apă şi le puse în barcă. Maică-sa îl mustră pentru că ia nişte lucruri care nu le aparţineau, şi-i ceru să le arunce din nou în apă. Băiatul o ascultă, dar îi plăcură aceste globuri aşa de mult, că ascunse unul în sân, fără să-l vadă maică-sa.
Peste puţin timp, barca se opri într-un port. Regina şi fiul coborâră şi intrară în oraş. Aici era capitala unui rege care îşi avea palatul în mjilocul oraşului. Cu puţinii bani pe care-i avea la dânsa, regina închirie o căsuţă modestă în apropierea pieţei, şi cei doi se instalară acolo. Mama băiatului era o femeie pricepută, ştia să facă multe feluri de zaharicale. Deschise o prăvălie în piaţă şi trăiau din puţinul câştig adus de acest negoţ mărunt.
Băiatul, ca oricărui copil, îi era gândul numai la joacă. Şi, cum n-avea nimic de făcut, ieşea pe maidan şi se juca toată ziua cu alţi băieţi din oraş. Jocul lor era cu mingi de sticlă, iar băiatul nostru se juca numai cu globul acela roşu, pe care-l adusese din mare. Globul era foarte tare şi orice minge atingea, o spărgea imediat.
Maidanul acela se afla în apropierea palatului regal. Regele avea o fată foarte frumoasă.
Ea se plimba pe terasă şi din când în când se uita cum se jucau băieţii. Fata băgă de seamă că de câteva zile venise un băiat străin, care avea o piatră preţioasă, mai mare şi mai strălucitoare decât orice nestemată din palatul lor. Dornică s-o vadă, se duse la tatăl său şi-i ceru să i-o dea.
Curios să vadă piatra aceea, regele îi porunci unui paznic din casă să-l caute pe băiat şi să-l aducă la el. Când băiatul veni la rege şi-i arătă globul, se miră şi regele. Nici el nu văzuse o asemenea piatră preţioasă. Se oferi s-o cumpere cu o mie de monede de argint. Cum băiatul habar n-avea ce preţ putea să aibă o asemenea piatră preţioasă, i-o dădu bucuros şi luă în schimb cele o mie de monede. Când veni acasă, maică-sa se sperie văzând atâţia bani la băiatul său; socoti că el îi furase din casa cuiva. Dar băiatul îi povesti totul şi ea se linişti.
Regele îi dădu fiicei sale piatra aceea mare, roşie şi strălucitoare şi o rugă să şi-o prindă în păr. Fiica regelui fu încântată şi, ducându-se la doica ei să i-o arate, o întrebă:
— La spune-mi, doică, oare există pe lume o altă prinţesă care să-şi împodobească părul cu o asemenea minune?
Se miră şi doica văzând bijuteria cea nouă a fetei; dar vicleană cum era, îi spuse:
— Cum să nu? Piatra asta se numeşte rubin. Mai înainte de a veni aici am slujit la casa altui rege, ale cărui fete purtau câte două nestemate de acestea pe cap. Tu te-ai mulţumit cu una singură. Spune tatălui tău, dacă te iubeşte cu adevărat, să-ţi aducă încă o piatră ca aceasta, închide-te apoi în cameră, şi până când nu ţi-o aduce, nu mânca nimic, ca să-şi dea seama regele cât de supărată eşti.
Prinţesa luă de bun sfatul babei. Se duse la rege, îi vorbi cum o învăţase doica şi apoi se închise în camera de supărare, cum aveau toate prinţesele pe vremuri.
Regele se necăji. Nu avea de unde să mai găsească încă o piatră ca aceasta. Se înspăimântă că din această pricină îi va muri fiica. Aşa socotise şi baba. Aştepta să moară fiica regelui, ca să-i poată fura rubinul. Regele se gândi mult, de unde putea să facă rost de încă un rubin. Apoi îl chemă pe băiatul străin şi-l întrebă de unde avea acea piatră preţioasă. Băiatul îi povesti ce lucru minunat văzuse în mijlocul mării şi regele îl rugă să se ducă acolo din nou şi să-i aducă una.
Îi făgădui totodată băiatului că dacă reuşeşte să-i aducă încă o piatră, îi dă fata de soţie şi tot regatul, după moartea sa.
Mama băiatului nu voia să-l lase să plece iarăşi pe mare cu barca aceea vrăjită şi să aducă încă o nestemată, deoarece ea credea că acele comori aparţineau zânei apelor. Băiatul, însă, tânăr şi cutezător, o linişti pe maică-sa, făgaduin-du-i că nu i se va întâmpla nimic şi se va întoarce sănătos. Îi mai spuse că, dacă reuşeşte să facă rost de încă un rubin, regele îi va da mâna fetei şi-l va lăsa moştenitorul tronului după ce va muri.
Atunci regina se învoi şi băiatul se duse în port unde îşi lăsase barca. Îndată ce se urcă în ea, barca porni singură, tăind valurile mării ca o săgeată, până ajunse la vârtejul de unde ieşeau la suprafaţă globurile cele lucitoare.
De data asta băiatul vru să descopere de unde veneau acele pietre. După ce barca se opri, el stătu multă vreme privind apa mării. Zări o cărare spre adâncul ei, iar pe ea se rostogolea din când în când câte un rubin. Băiatul coborî din barcă, merse pe cărarea aceea, până ce ajunse în fundul mării. Acolo dădu de un palat de cristal atât de frumos, cum nu mai văzuse vreodată. Numai că palatul părea pustiu.
Tânărul trecu pragul, colindă printr-o mulţime de odăi fără să vadă pe nimeni. În sfârşit, ajunse într-o cămară mică, unde dormea un balaur. Deasupra acestuia, pe un baldachin1 aşezat chiar deasupra valului mării, se afla o fată tânără şi frumoasă ca o zână, care plângea cu lacrimi de sânge.
Fiecare lacrimă care cădea în apă se prefăcea în rubin şi pornea pe cărarea ce ducea în vârtejul de la suprafaţa mării.
Văzându-l, fata se sperie şi zise:
— Cum ai ajuns aici, tânăr nesăbuit? Fugi repede până nu se trezeşte balaurul acesta cumplit care mi-a omorât părinţii şi pe toţi oamenii din palat. Cât timp doarme, eu trebuie să plâng cu lacrimi de sânge, iar când se scoală el, adună pietrele preţioase. Apoi mă chinuie cât poate mai tare ca să plâng şi el să se îmbogăţească mereu. Fugi, tinere, să nu te osândească şi pe tine la cine ştie ce cazne amare!
— N-ai nicio grijă, fată frumoasă, îi spuse tânărul. Dacă am venit aici, am să te scap.
Baldachin – acoperământ decorativ, împodobit cu perdele, aşezat deasupra patului (n. Red.)-
Tânărul prinţ îşi scoase sabia de la brâu şi reteză capul balaurului. Apoi luă pe fată şi plecară amândoi spre barcă. Încărcară toate rubinele ce pluteau acolo, după care barca porni singură şi îi duse într-o clipă spre portul de unde venise.
Tot oraşul se bucură văzând pe băiatul străin întorcându-se cu o barcă plină cu rubine. Dar mai ales mama lui era fericită că-i venise băiatul, ba încă şi cu o noră atât de frumoasă.
Regele împărţi regatul în două şi-i dădu jumătate feciorului străin şi jumătate fiicei sale, pe care o mărită cu un alt prinţ, căci băiatul nu voia să se despartă de fata adusă din adâncul mării.
Iar pe baba aceea rea şi cocoşată regele o pedepsi, aşa cum erau pedepsiţi atunci oamenii răufăcători. I s-a tăiat părul, i s-a turnat lapte acru pe capul tuns, a fost urcată pe un măgar şi după ce au plimbat-o prin tot oraşul, au dus-o afară din ţară.