Povestea prinţului Sobur
A FOST ODATĂ un negustor, care avea şapte fiice. Într-o zi, negustorul le chemă pe toate la el şi o întrebă pe fiica cea mare:
— Spune-mi mie, fata mea, din norocul cui trăieşti tu pe lume?
— Din norocul tău, tată, îi răspunse fata, linguşitoare.
O întrebă şi pe fiica a doua şi ea îi răspunse la fel. Întrebă pe toate fiicele la rând şi toate îi răspunseră cu aceleaşi cuvinte. Când veni rândul fiicei sale mai mici, a şaptea, ea îi răspunse:
— Din norocul meu, tată.
— Întâi gândeşte-te bine, fată, şi apoi îmi dai răspunsul.
— Trăiesc din norocul meu, tată, aşa cum trăieşti şi tu din norocul tău, îi răspunse fata.
Negustorul se supără şi-i zise fetei:
— Dacă crezi că trăieşti din norocul tău, nu din norocul meu, du-te în lume să te descurci singură. N-ai ce să mai cauţi în casa mea.
— Bine, tată, mă duc să-mi caut norocul singură în lume, zise fata şi fu gata de plecare.
Nu luă cu ea decât un coşuleţ de lucru din casa părintească.
Celelalte fiice ale negustorului erau îngrijorate de soarta ei. Ele o sfătuiră:
— Nu te încăpăţâna, surioară. Eşti mică şi încă nu ştii greutăţile vieţii. N-ai cum să te des curci. Du-te la tata, cere-i iertare şi spune-i aşa cum i-am spus şi noi!
— Nu se poate, le răspunse fata cu hotărâre.
Negustorul chemă patru slujitori şi le porunci s-o ia pe fiica sa cea mică într-un palanchin1 şi s-o ducă în mijlocul unei păduri, unde nu era nici ţipenie de om. Fata îşi luă rămas bun de la tată şi de la surori şi urcă în palanchin. Când slujitorii erau gata de plecare, veni alergând doica fetei şi spuse s-o ia şi pe dânsa, că nu putea s-o lase singură în lume pe aceea pe care o crescuse. Deci o luară şi pe bătrâna doică şi porniră spre pădure, purtând palanchinul pe umeri.
Merseră toată ziua şi abia spre asfinţitul soarelui ajunseră în mijlocul unui codru des. Acolo le lăsară pe fată şi pe doică, iar slujitorii se întoarseră acasă.
Palanchin – lectică (un fel de scaun, purtat de cai sau oameni, folosit chiar şi astăzi la unele popoare orientale) (n. Red).
Rămase singure în pădure, doica şi fata se uitară de jur-împrejur: peste tot nu văzură decât întuneric beznă. Printre copacii bătrâni ai pădurii nu se zărea nicio potecă. Se auzeau urletele fiarelor sălbatice care ieşiseră din vizuini. Păsările de noapte scoteau ţipete speriate, vestind primejdii. Doica o strânse pe fată la piept şi, strâns îmbrăţişate, se aşezară sub un copac mare. Bătrânului copac i se făcu milă de ele. Li se adresă cu glas omenesc, zicându-le:
— Nu puteţi rămâne, toată noaptea, singure şi fără apărare, în mijlocul pădurii. Au să vină şerpii şi fiarele sălbatice şi au să vă sfâşie. Intraţi în trunchiul meu şi am să vă ocrotesc.
Copacul îşi desfăcu trunchiul şi cele două femei intrară în el. Se aşezară în încăperea largă a scorburii şi copacul se închise din nou. Se întunecă şi mai mult. Se adunară animale din toate colţurile pădurii, căci le mirosea a carne de om. Veniră tigri, lei, elefanţi, mistreţi şi se învârtiră în jurul copacului în care se ascunseseră fata şi doica. Zgâriară scoarţa tare cu ghearele şi cu dinţii, dar nu reuşiră să facă nicio spărtură.
Trecu noaptea şi soarele se ivi pe cer. Animalele de pradă fugiră în vizuinile lor. Începură să ciripească păsărelele. Atunci copacul se deschise şi cele două drumeţe ieşiră din trunchiul său. Apoi copacul se închise din nou şi le arătă un lac în apropiere unde puteau să se spele.
Fata şi bătrâna îi mulţumiră copacului ocrotitor şi se duseră la lac să se spele. Când se întoarseră de la lac, aduseră mâl moale de pe malul lui şi-l aştemură pe scoarţa copacului ca să-i oblojească zgârieturile. Copacul fu mulţumit şi le învăţă unde pot găsi fructe de pădure. Baba şi fata culeseră fructe de pădure şi mâncară. Bătrâna adusese de acasă un coş plin de floricele din orez, pe care-l ascunsese în brâu, ca să nu-l vadă stăpânul. Scoase coşuletul şi-i dădu fetei floricele să mănânce.
Atunci copacul le vorbi din nou:
— Dacă aveţi floricele de acestea gustoase, împrăştiaţi o parte din ele pe marginea lacului şi veţi vedea ce se întâmplă.
Fata şi bătrâna făcură cum le sfătuise copacul şi aşa trecu o zi. Pe înserate copacul le ascunse iarăşi în trunchiul său, şi trecu şi noaptea aceea fără nicio primejdie.
A doua zi dimineaţă, când se duseră să se spele, rămaseră uimite văzând un lucru minunat.
În timpul nopţii venise un cârd de păuni să bea apă din lac şi, după ce gustaseră floricelele acelea de orez, păunii se luptaseră pentru ele şi le căzuseră o mulţime de pene. Acum tot malul era împestriţat cu pene de păun. Fata şi baba le strânseră pe toate şi, întorcându-se la copac, fata se apucă să facă evantaie din pene de păun. Avea ac şi aţă de mătase şi de argint în coşuleţul luat de acasă, astfel că toată ziua făcu evantaie nemaipomenit de frumoase.
A doua zi, bătrâna luă în poală evantaiele şi porni spre oraş ca să le vândă la piaţă. Copacii îi arătară drumul şi, ajungând la piaţă, bătrâna le vându cu preţ bun, căci asemenea evantaie frumoase nu mai văzuse nimeni pe acolo. Cumpără mâncare din banii căpătaţi şi se întoarse la fată.
Copacul se bucură de izbânda lor şi le sfătui să pună deoparte într-o scobitură a lui, banii care le rămăseseră. Aşa trecu timpul. În fiecare zi ele presărau floricele din orez pe marginea lacului şi a doua zi culegeau pene de păun; în acest chip strânseră mulţi bani. Atunci copacul le sfătui să cheme meşteri din oraş şi să-şi facă o casă.
Bătrâna se duse la oraş şi aduse cei mai pricepuţi meşteri. În câteva zile aceştia ridicară în mijlocul pădurii o casă de toată frumuseţea. Fata le ceru meşterilor să paveze pământul în jurul copacului acela binevoitor şi să înalţe nişte garduri de jur-împrejur ca să-l ocrotească de ghearele animalelor.
Fata şi bătrâna se instalară mulţumite în casa cea nouă. Cum era pricepută, fata începu să facă şi alte lucruri frumoase şi trăiau bine din banii ce câştigau vânzându-le.
Până atunci negustorul nu voise să ştie ce s-a întâmplat cu fiica sa cea mică, pe care o alungase în pădure. Acum sosi timpul să plece pe mare ca să-şi vândă mărfurile şi să cumpere altele. Înainte de a pleca, le întrebă pe toate fiicele din casă ce doreau să le aducă din călătoria sa. Una ceru un colier cu diamantele cele mai mari din lume, alta vru cercei din perlele care cresc pe capul unui elefant şi aşa mai departe. Când să se urce pe corabie, negustoprulăşi aduse aminte că nu întrebase şi pe fiica sa cea mică.
Chemă unul dintre slujitorii care o duseseră în pădure şi-i porunci să alerge la ea şi s-o întrebe dacă doreşte să-i aducă şi ei ceva. Slujitorul ajunse la casa fetei din pădure şi văzând-o pe doică la poartă, îi repetă vorbele stăpânului.
Bătrâna o întrebă pe fată ce voia să-i aducă tatăl ei din călătorie şi o zori să spună repede, pentru că mesagerul nu putea întârzia prea mult. Fata fu atât de emoţionată să audă că taică-său se gândise şi la ea, încât nu mai putu vorbi. Nici nu ştia ce să-i ceară. Abia izbuti să rostească „Sobur kor”, ceea ce înseamnă „Stai puţin”. Dar bătrâna înţelese că fata ceruse un „sobur-kor” şi fugi la poartă să-i spună slujitorului. Când fata veni la poartă cu gustări şi cu apă ca să-l servească pe omul care venise de la tatăl său şi să-l întrebe ce mai fac ai ei, slujitorul plecase de mult. El se întorsese grăbit la vapor şi spusese stăpânului său dorinţa fetei. Nici negustorul nu pricepu ce putea să fie acel „sobur-kor” cerut de fiica sa cea mică, dar crezu că o fi un lucru străin de care el nu auzise. Nu mai aşteptă să se lămurească şi pomi imediat pe mare.
Luni de zile negustorul călători pe ape. Umblă din port în port, îşi vându toate mărfurile şi cumpără multe minunăţii din ţările străine, pe care le încarcă în cele şapte vapoare. Luă toate lucrurile pe care i le ceruseră cele şase fiice de acasă, până şi cercei de perle care cresc pe capul elefantului. Iar când ajunse aproape de casă, îşi aminti de dorinţa fiicei sale mai mici. Îi păru rău că uitase.
Coborî într-un port mărunt şi se duse în piaţă să caute un „sobur-kor”. Nimeni nu auzise de un asemenea lucru şi fireşte nu-l găsi. Când era gata să se lase păgubaş, îl chemă un bătrân tâmplar, scoase o bucată de lemn vechi dintr-un şopron şi-i spuse că asta era „sobur-kor”. Negustorul cumpără lemnul acela şi se întoarse la vapor.
Ajungând acasă, dădu toate cadourile pe care le adusese celor şase fiice, iar bucata de lemn o trimise fiicei sale mai mici printr-un slujitor. Fata cea mică a negustorului se mâhni când primi un asemenea dar neînsemnat.
— Taica s-a plimbat prin atâtea ţări, a cumpărat, desigur, multe lucruri frumoase şi scumpe pentru surorile mele, iar de mine şi-a bătut joc, trimiţându-mi o vechitură de lemn.
Plânse fata şi aruncă lemnul într-un colţ al ogrăzii şi nu se mai uită la el. Era vară şi soarele ardea cu putere. Cu cât trecea timpul, bucata aceea de lemn se crăpa tot mai mult. Apoi veni anotimpul umed, când zile în şir ploaia nu mai conteneşte, iar lemnul putrezi.
în sfârşit, ploile încetară şi fiica negustorului ieşi să se bucure de vremea cea bună. Era o seară minunată. Luna îşi vărsa văpaia printre nori. Privighetorile cântau în pădure. Aerul era îmbălsămat de mireasma blândă a iasomiilor din grădină. Tânăra fată stătea singură şi tristă în curte, şi adierea nopţii îi răcorea sufletul îndurerat.
După puţin timp, băgă de seamă că într-un colţ al curţii sclipea ceva în lumina lunii. Curioasă, se duse acolo să vadă ce poate fi. Era bucata aceea de lemn, care crăpase în arşiţa soarelui şi apoi putrezise sub apa ploii; acum, printre crăpăturile ei se vedea un obiect lucios.
Fata îl luă în casă şi la lumina opaiţului descoperi că era o cutie de metal îmbrăcată în lemn. Dădu la o parte putregaiul şi o deschise, înăuntru se afla un evantai de fildeş. Era cald în odaie şi fata legănă evantaiul ca să se răcorească. Dar abia îl purtă de trei ori încoace şi încolo, că auzi un fâsâit uşor, deasupra casei, după aceea nişte tropote pe terasă şi, spre uimirea ei, apăru în dreptul ferestrei un cal înaripat, de pe spatele căruia coborî un tânăr frumos, îmbrăcat cu haine de mătase cusute cu fir de aur.
Tânărul intră în casă şi se prezentă. Era un prinţ dintr-o ţară care se afla peste şapte mări şi treisprezece râuri. Se numea Sobur. Fata îşi aduse aminte cum tatăl ei înţelesese că ea ceruse un „sobur-kor” şi îşi închipui că de aceea îi adusese un lucru cu care să-l cheme pe prinţul Sobur.
Fetei îi plăcu de prinţ şi prinţului îi plăcu de fată. Cei doi se cununară de îndată, schimbân-du-şi ghirlandele de flori de la gât. Luna de pe cer şi flacăra din opaiţul odăii le fură martori
Prinţul Sobur petrecu toată noaptea cu mireasa sa. Spre dimineaţă îi ceru nevestei să mişte de trei ori din evantai în sens invers pentru ca să poată pleca. Îi spuse să-l cheme în fiecare seară cu evantaiul, dar peste zi niciodată, pentru că soarele i-ar arde trupul. Fata dădu de trei ori din evantai şi într-o clipă prinţul dispăru.
Aşa venea prinţul seara şi pleca dis-de-dimineaţă. Bătrâna doică nu ştia nimic de căsătoria fetei. Dar într-o noapte ea se trezi şi i se păru că fata nu era singură în odaie. A doua zi o întrebă şi fata mărturisi cele întâmplate. Mai întâi doica nu crezu, iar apoi se sperie că fata căzuse în mâna unui vrăjitor. Ca să-l vadă şi ea, o rugă
pe fată să-l cheme atunci îndată. Când fata îi spuse că el nu putea să vină în timpul zilei, bătrâna se convinse că omul acela, care se dăduse drept un prinţ, era într-adevăr un vrăjitor şi-şi pierdea puterea în lumina zilei.
Atât de mult stărui bătrâna, că fata, ea însăşi cam nedumerită, scoase evantaiul din cutie şi-l chemă pe prinţul Sobur.
Într-o clipă acesta sosi pe spatele calului înaripat, dar cu tot trupul ars de soare.
— Ce-ai făcut, femeie nesocotită? Vrei să mă omori cu dinadinsul?
Prinţul o mustră şi-i spuse să dea din evantai în sensul invers ca să poată pleca. Era sigur că va muri şi voia să-şi vadă părinţii. Îndurerată, fata îl ascultă şi prinţul plecă imediat.
în zadar se căina bătrâna, care acum îşi dădu seama de marea ei greşeală, că nu ştia cum s-o dreagă. Fata nu-şi mai putu găsi liniştea în casă. Hotărî să plece în lume să-şi caute soţul bolnav şi să-l vindece.
Dar ţara prinţului era tare îndepărtată şi drumul era plin de primejdii. O fată tânără şi frumoasă nu putea să călătorească singură. Își tăie părul, se îmbrăcă în veşminte bărbăteşti şi-şi luă rămas bun de la doică.
Merse mult, trecu prin multe oraşe şi târguri, multe sate şi păduri, până ajunse, către seară, la câmpia Tepantor, la marginea celuilalt tărâm. Obosită, se aşeză sub un copac uriaş, pentru a se odihni.
Nu aţipise bine, când auzi printre crengi ciripitul înfricoşat al unei păsări. Fata se sculă în picioare şi se uită în sus. Văzu un cuib cu trei pui de pasăre. Un şarpe mare urcase pe copac şi era gata să-i înghită.
Numaidecât fata scoase sabia şi-ităie capul. Apoi, dându-şi seama că puii erau flămânzi, tăie şarpele în bucăţi, aruncă partea veninoasă, iar carnea cea moale o dădu puilor să le potolească foamea. Puii nu mai puteau de bucurie, căci trecuse multă vreme de când plecaseră părinţii după hrană şi încă nu se întorseseră.
Noaptea, târziu, veniră părinţii puilor, Băn-goma şi Băngomi, o pereche de păsări care ştiau limba omenească. Băngoma şi Băngomi erau tare necăjiţi, pentru că în drumul lor spre casă le căzuse în apă toată hrana ce o adunaseră în ziua aceea. Nu mai aveau cu ce să-şi hrănească puii.
Dar puii îi liniştiră, spunându-le că lor nu le e deloc foame, fiindcă un tânăr viteaz le dăduse mâncare şi-i scăpase de moarte.
Păsările fură foarte mulţumite şi o întrebară pe fată cu ce ar dori să o răsplătească. Fata le povesti necazul ei şi ştiind că erau păsări înţelepte, le ceru sfatul. Băngoma şi Băngomi aflaseră de boala prinţului Sobur, pentru c
se duceau în fiecare zi tocmai în ţara aceea. Ele îi promiseră fetei că o vor lua pe aripile lor, dacă peste noapte ea ar putea să se facă mai mică decât un bob de muştar şi mai uşoară decât un pumn de bumbac.
Fata stătu de veghe toată noaptea şi, dimineaţa, o găsiră mai mică decât un bob de muştar şi mai uşoară decât un pumn de bumbac. Băngoma culese multe ierburi din câmp şi o învăţă pe fată cum să le folosească pentru a-şi lecui soţul bolnav.
Apoi Băngomi o luă pe o aripă şi zburară cele două păsări peste şapte mări şi treisprezece râuri, spre ţara lui Sobur. Când ajunseră acolo, Băngomi o lăsă jos şi fata căpătă din nou înfăţişarea ei de om.
Luă ierburile ce-i dăduse Băngoma, veni la poarta palatului şi ceru să-l vadă pe rege. Regele era foarte îngrijorat, căci niciun vraci, din nicio ţară, nu reuşise să-l vindece pe Sobur, şi acum singurul şi unicul său copil era pe pragul morţii. Nu-i venea să creadă, însă, că acest tânăr va reuşi să facă o asemenea minune, dar acesta stărui atât de mult, încât în cele din urmă regele se învoi să facă şi această încercare.
Fata intră în camera lui Sobur şi închise uşa. Tot trupul prinţului era plin de răni şi de arsuri. Nu putea nici ochii să-i deschidă. Fata îl spălă mai întâi cu şapte doniţe de apă, apoi cu şapte doniţe de lapte. Pisă ierburile şi-i unse corpul cu alifia făcută din ele. Îl lăsă toată ziua şi apoi îl spălă din nou cu şapte doniţe de apă şi şapte doniţe de lapte. În sfârşit, îl şterse cu un ştergar moale de mătase şi Sobur se trezi. Dispăruseră toate rănile de pe corpul său.
Fata deschise uşa spre odaia unde tatăl şi mama lui Sobur aşteptau cu multă nerăbdare. Sobur se ridică în picioare şi veni spre părinţi. Regele şi regina îl îmbrăţişară şi-l sărutară cu mult drag. Palatul, care până atunci fusese umbrit de tristeţe, se înveseli. Regele îl însoţi pe tânăr până la tezaurul ţării şi-l rugă să ia de acolo orice i-ar fi plăcut. Dar tânărul nu vru decât un inel de la degetul prinţului, pe care era încrustat numele lui. Prinţul îi dădu inelul cu plăcere şi tânărul plecă îndată din palat, nevoind să mai rămână nicio clipă la serbările ce se pregăteau.
Ajungând la locul unde o lăsaseră păsările, fata se făcu din nou mai mică decât un bob de muştar şi mai uşoară decât un pumn de bumbac. Pasărea Băngomi o purtă pe aripile ei şi o aduse iarăşi la câmpia Tepantor. Fata le mulţumi păsărilor de mai multe ori şi a doua zi dimineaţă plecă spre casă.
Noaptea, când rămase singură în odaie, îl chemă pe Sobur şi într-o clipă acesta apăru pe spatele calului înaripat. Sobur fu bucuros s-o revadă, căci îi era dor de ea. Îi povesti cât suferise şi apoi cum venise un tânăr, nimeni nu ştia de unde, şi-l vindecase.
Fata ascultă toată istoria, şi după ce îşi termină povestea, îi arătă inelul şi-i dezvălui că acel tânăr necunoscut nu era altcineva decât ea. Sobur se bucură şi mai mult şi vru s-o ia acasă la părinţii lui.
Fata, însă, nu vru să plece fără bătrâna doică, aceea care o însoţise la pădure şi o îngrijise în zile atât de grele.
Bătrâna, când auzi că prinţul voia s-o ia pe fată de la ea, începu să plângă. Văzând credinţa şi dragostea pentru fată, prinţul hotărî s-o ia şi pe ea la dânsul. Dar, din păcate, pe spatele calului nu încăpeau decât doi oameni. Cum s-o ducă pe bătrână?
Prinţul o legă de coada calului şi tustrei zburară în înălţimile cerului. Ajunseră imediat în ţara prinţului Sobur şi cei doi soţi se duseră ia rege şi la regină. Se închinară în faţa lor şi le cerură binecuvântarea.
Părinţii lui Sobur erau bucuroşi să aibă o noră atât de frumoasă. Fură şi mai fericiţi când aflară că tot ea fusese tânărul acela care îl salvase pe Sobur de la moarte.
Acum Sobur era un om în toată firea. Regele îl înscăuna şi-i lăsă toate sarcinile ţării. Apoi bătrânul rege se retrase împreună cu regina sa, trăind o viaţă de cumpătare.
Nevasta lui Sobur născu mulţi copii, care de care mai frumoşi, iar doica îi crescu cu priceperea ei neîntrecută. În fiecare seară, copii se strângeau în jurul bătrânei şi ea le spunea basme frumoase, aşa cum şi mie mi-a spus bunica mea povestea aceasta a prinţului Sobur.