Comoara Brancovenilor Dumitru Almas roman istoric
Acesta-i ceasul cel mare al fericirii
şi al jurămintelor
„… au intrat cu fericire în scaunul Bucureştilor” (Cronicarul RADU GRECEANU)
|
E |
ra aceea o minunată zi de primăvară, ziua de marţi 4 aprilie 1714. Reavăn amirosea pământul tot. Sprinten cântau privighetorile în sălciile şi arinii de pe malul Dâmboviţei.
Radu, coconul domnesc, beizadea Răducanu, cum îi ziceau prietenii, sta în cerdacul curţii domneşti şi căta la cerul înalt, împodobit cu smocuri de nouri albi şi înalţi, pe sub care, tocmai atunci, treceau trei cârduri de cocoare, aducând primăvara pe aripi şi în glasuri. Privea, asculta, sorbea cu lăcomie din tot ce-l înconjura şi era fericit.
Aşezat între coloanele de marmură, mângâia înfloriturile măiestrit cioplite: ici o frunză de acant, colo o floare de ochiul boului, dincolo un strugure. Frumuseţea lor îi amintea de meşterul Andrei, iscusit cioplitor în piatră, dibaci povestitor, cântăreţ şi urzitor de şotii. Uşor şi înfiorat, le netezea cu stânga, pe care străluceau două inele: unul cu piatră scumpă, altul cu pecete gravată de jupân Irimia, pecetar din Braşov, cu doi lei ridicaţi pe picioarele din spate, ca să ţină între labele din faţă o cruce mare, cu braţul orizontal deasupra capetelor, ca un coperiş, totul înconjurat de floricele încrustate cu mare gingăşie. Se minuna Radu beizadea de iscusinţa ciopliturii în piatră, dar îşi amintea de ciondănelile dintre meşterul Andrei şi Radu Dudescu, căruia el îi zicea „Dudu nebunu”, iar lumea „beleaua beizadelei”, prieten de călărie şi de vânătoare, de pescuit şi de joacă flăcăiască, şoltică şi hazlie, cu unele fete de boieri ori neguţători, dornice foarte de hârjoană cu un cocon domnesc isteţ, bărbătos şi frumos nevoie mare, aşa cum arăta beizadea Răducanu, feciorul doamnei Maria şi al lui Constantin vodă Basarab Brâncoveanu. Gândea la meşterul Andrei pe care, ceasuri întregi, îl urmărea cum, cu tăiş şi vârf de daltă, cu migală și răbdare multă, lovind uşurel cu ciocanul, scotea, din trupul cel tare şi inform al pietrei, vrej sau frunză şi bob de poamă mustind parcă de suc dulce; gândea la Dudu şi la năzdrăvăniile lui, adesea boacăne ori prosteşti, dar totdeauna izvoditoare de haz pentru o beizadea răsfăţată, cum era el, beizadea Radu. Mângâia stâlpii netezi, încet, uşor, înfiorat, şi se lăsa ademenit de-un alt gând, numai al lui. Gând c-o fată bălaie. Îi măsura în taină cozile lungi şi groase, de culoarea paiului copt, anume împletite întru împodobirea chipului alb-roz ca marmura de Corint. Îl mângâiau ochii albaştri luminoşi, îl înveselea năsucul cârn şi „oleacă obrăznicuţ”, cum ziceau prietenele ei moldovence. Se mira şi se mânia cum a putut jupâneasa Păuna, soaţa vărului de-al doilea, Ştefan Cantacuzino, să-i spună „hâda” şi să stăruie: „Dintr-un părinte gras, burduhos, cu nasul borcănos, cu gura mare, cu ochii boldiţi, fălcos şi pedagros, nu putea ieşi o giuvaerica de frumuseţe.” Mirarea a fost întâi a doamnei Maria, care adăugă însă: „Cantemireştii sunt, totuşi, oameni cu multe însuşiri bune şi chiar frumoşi. Mai ales Dimitrie, surghiunitul la Mosc. Cât priveşte pe socrul tău Antioh, domn fiind, iar noi neprimindu-l ginere, c-o ceruse pe sora ta Maria, el şi-a ales cea mai frumoasă fată din Moldova, pe Catrina, odrasla logofătului Dumitraşcu Ceaurul”… „Dar de ce nu i-aţi dat-o pe Maria?” „Măria sa a făcut, totdeauna, căsătorii politiceşti. După războiul de la Zărneşti a împrumutat politica împăraţilor din casa Habsburg: «Războaie poarte alţii; tu, Brâncovene, căsătoreşte, ca să-ţi sporeşti puterea şi să-ţi îmbogăţeşti, să-ţi întregeşti ţara»…” „Da, mi-a povestit; dar, dacă se întâmpla aşa, eu nu mai aveam azi această minune de mireasă”… „Minune? Cum adică? De unde ştii?” „Măria ta, ieşii în calea Ancuţei, la casa noastră din Arbănaşi, acolo sub Balcani. Şi, întorcând-o pe Bălaşa înapoi la Istambul, însumi o adusei până aici”… „Cum se poate să calci…” „Vrui să aflu, cu un ceas mai devreme, cu cine-s sortit a mă însoţi pe viaţă.” Iar când l-a văzut pe voievod furios şi supărat, Radu a spus: „Măria ta ai ales-o pe mama numai după ce te-ai plimbat pe la moşii, pe la mănăstiri, pe la sindrofii; eu primeam logodnica hotărâtă de tine, tocmai eu care n-am întrebat pe nimeni când mi-a plăcut o femeie: am luat-o. Iar acum mi-am zis: de-mi place mireasa, o călăuzesc în ţară şi-i trimit pe cumnatul Manoil Lambrino şi pe Bălaşa, sora mea, înapoi la Istambul, să tocmească mai bine lucrurile, să aibă grijă de patriarhii care vin să ne cânte «Isaiia dănţuieşte» şi de alţi musafiri dintre marii dregători musulmani; de o fi o slută apuc calea Raguzei, trec la Veneţia, mă… însoţesc cu o italiancă focoasă, străbat drumul până la Viena, strâng cei treizeci de ofiţeri chemaţi de măria ta, învăţ cu ei meşteşugul oştilor şi vin în ţară. De nu mă primeşti, mă întorc în Apus şi… O iscălitură pentru ceva aur de la banca Zecca din Veneţia îmi dădea măria ta; după doi-trei ani de pribegie ţi se făcea milă de fiul rătăcitor…” Vodă Brâncoveanu tăcu, posomorât; ar fi vrut să-şi dojenească aspru coconul pentru atare necugetată faptă şi vorbire, dar, în cugetul lui, bucuros era de asemenea vrednic şi zvăpăiat cocon. Grăi cu oarecare îngăimare, cum făcea ori de câte ori se afla în faţa faptului împlinit:… „Ci teamă mi-i încă a nu fi supărat pe marele vizir Gin Ali paşa. Că logodnica-i nepoată lui Dumitraşcu vodă Cantemir, cel adăpostit la ţarul Petru, după înfrângerea de la Prut.” „Mamă şi înaltă doamnă, măria ta şi prea înţeleptul meu părinte, bine aţi chibzuit rânduind astă nuntă a împăcării între neamul Cantemir şi Brâncovean. Ştiu că marele vizir s-a învoit.” „Cu multe pungi, fiule.” „Otomanii un deget nu mişcă făr’ de-aur… Când am văzut-o însoţită de-un alai aşa de mare”… „Te-ai topitu-te-ai de dragoste! râse beizadea Ştefăniţă. Tocmai tu cel atât de cusurgiu la muieri.” „Dreptu-i, frate: topit! Că Ancuţa-i fără cusur!”
Depăna, în gând, firul întâmplărilor de un an încoace, de când ştia că părintescu-i voievod i-a menit ca soaţă pe fiica lui Antioh Cantemir. La început mult a fost întristat şi nefericit. Dar, lumeţ din fire fiind, şi-a făcut de cap în petreceri cu ibovnicele şi mai ales cu una… Ci acum foarte-i nerăbdător ca aleasa părinţilor să-i fie soţie. Toate pregătirile de nuntă erau gata. Toţi oaspeţii, poftiţi. Unii vor fi chiar de Paşti la Târgovişte. ...„Ah, ce de clopote, ce de muzici, ce de danţuri, ce de veselie pe toată obştea românească… Vor mârâii bârfitorii: «Se însoară Radu beizadea c-o belea de moldoveancă, doar o scăpa de Dudu belea»… Ci înţelepţii se vor bucura: «Cea mai izbutită nuntă dintre toate nunţile împăcării»… Ieri, împreună cu secretarul domnesc, italianul Antonio Maria del Chiaro Fiorentino, s-au desfătat povestind despre zorul pregătirilor pentru nuntă… „Va să zică, prinţe, ai încălcat obiceiul ţării: ţi-ai văzut mireasa înainte de nuntă.” „Ci nu-i singurul obicei prost pe care l-am călcat. Şi-apoi, la drept vorbind, vederea-i oprită numai înainte ca părinţii să se fi înţeles asupra zestrei. După aceea, slobod!” „Oricum, mă bucur că mi-ai dat prilejul să văd cum boieroaicele pregătesc berbecii, mieii, găinile, gâştele, curcanii, balercile cu vin ales, coşurile cu cozonaci, carâtele, rădvanele, armăsarii şi straiele cele bogate şi giuvaierurile cele scumpe… Aud că la cuhniile din Târgovişte se pregătesc şaptezeci de feluri de bucate”… „O sută! Din cele mai alese: felurite ciorbe, sarmale, plachii de peşte, borşuri moldoveneşti, fripturi, pastrămuri, cârnaţi transilvani, dulciuri ţarigrădene şi veneţiene, vinuri româneşti, greceşti şi frânceşti… Nu va lipsi nici braga cea plăcută părintelui meu…”
Toate acestea le gândea beizadea Radu şi se simţea vesel, vesel şi fericit. Mulţumea, în gând, părintelui său. Întâi că i-a ales asemenea mireasă: „Puteam eu alege mireasă urâtă pentru cel mai mândru al meu cocon?” a zis măria sa. „Atunci când secretarul italian Antonio Maria del Chiaro Fiorentino a asemăluit «graţiile principesei Ana cu ale Venerei zugrăvită de Sandro Botticelli, născând din spuma mării», i-am zis: «Ci tu mă minciuneşti, taliene». «Per Dio, c’e vero». Dacă-i aşa, mi-am zis, atunci din cele şapte căsătorii ale împăcării, aceasta fi-va cea mai rodnică şi mai fericită; fericită cu adevărat. Dacă era slută, atunci şi împăcarea şubredă era ori chiar izvodea alte vrajbe, cum s-a mai întâmplat…”
Îşi mută ochii spre foişorul din grădina curţii domneşti, cu zvelte coloane minunat sculptate, tivit cu balustradă din piatră cioplită ca horbota, şi-l socoti a fi o frumuseţe rară; trecu privirea spre arbori şi flori şi-l bucurau nespus de mult sfintele semne ale primăverii; nesătul de frăgezime şi de mireasmă, urcă ochii spre Dealul Mitropoliei, împodobit cu pălăriuţe galbene de păpădie şi bumbişori albi, cu steluţe de viorele liliachii şi de floarea paştelui ca neaua. Privea, mângâia, gândea, trăia întâmplări dragi, de neuitat şi foarte fericit era; pe-acolo, în ziua de Florii, s-a plimbat cu domniţa Ancuţa, numai amândoi, cu caii de frâu; el, beizadea Radu Basarab Brâncoveanu, ca un Făt Frumos; ea, Ana Antioh Cantemir, Cosânzeana lui. Apoi au săltat în şa şi, în trap uşurel, au mers până la Mogoşoaia. Chiar dacă nu ştia să călărească prea bine, Ancuţa arăta curajoasă şi dornică să înveţe. Drumul până acolo l-au împodobit cu zâmbete către privitorii şi drumeţii care le făceau, prieteneşte, cu mâna. Pentru că l-a întrebat, Radu i-a spus că Mogoşoaia era casa fratelui mai mare decât el, beizadea Ştefăniţă, „II genito”, cum îi spunea del Chiaro; dar, în fapt, mult îi plăcea şi măriei sale să stea aici, întru odihnă şi cugetare. „… Fratele meu Ştefăniţă e cam întunecat la fire şi cam prăpăstios; foarte deştept, dar veşnic speriat c-o să se întâmple ceva rău. Poate de aceea tata i-a zidit o casă luminoasă, bine şi gândit împărţită, foarte plăcută, ca omul să se simtă fericit în ea; un palat senin şi voios, pe malul unui lac mare şi frumos, semn de belşug şi izvoditor de încredere. În casa asta, minunat împodobită, se întâlneşte răsăritul cu apusul, meşteşugul persian cu cel românesc şi cu cel italian. Când tata supraveghea lucrul la Mogoşoaia, spunea meşterilor: «Voi ziceţi loggia, ca talienii, dar eu ştiu că-i cerdac, numai că stâlpii sunt de piatră, nu din lemn. I-aş vrea din marmură şi din argint, cum au palatele din poveşti, dară nu se poate. Nu se poate încă»…”
Afla că, la nuntă, Ancuţa va fi singură: părinţii ei nu au voie a părăsi Ţarigradul, aşa că doamna Maria îi va fi şi soacră şi mumă. Pe Antioh Cantemir l-a înspăimântat o singura vorbă: „mazâl”. Şi-a avut parte, până acum, de trei maziliri. Şi-a găzduit mireasa în iatacul cu mozaic de aur, cu fereastra spre lac şi spre grădina cu cireşi înfloriţi, în sama Smarandei, sluga venită din Istambul, şi a două călugăriţe harnice ca nişte albine. Ştia că domnescul părinte îşi avea socotelile lui: căsătorindu-l cu Ana lui Antioh Cantemir se împăca, temeinic, cu Cantemireştii. Ţinea sama că unchiul Ancuţei, Dimitrie, cărturar vestit şi în toate treburile, cele filozoficeşti, poeticeşti şi politiceşti, iscusit, era acum prinţ, mădular al senatului din Moscova şi prieten cu ţarul Petru. Şi de prieteşugul cu acest împărat Brâncovenii mare nevoie aveau. Apoi, împăcarea şi înrudirea cu Cantemireştii însemna şi un pas hotărât în înţelegerea tuturor românilor, primejduiţi mereu, tot mai grav, de o subjugare străină. Că nimic nu era mai primejdios slobozeniei ţărilor ca dezbinările. Şi necontenitele dihonii dintre fraţii care români se ştiu şi se numesc din veac. Îşi amintea că, după moartea surorii sale Maria, care a fost doamnă la Moldova, măria sa Constantin vodă Brâncoveanu a căutat, pe orice cale, să nu piardă înrâurirea asupra ţării de dincolo de apa Milcovului. Prin beizadea Radu şi prin domniţa Ana se făcea o legătură mai largă şi mai bună cu multe case moldovene. Ales că tot mai numeroşi dintre români au ajuns la adevărul a două zicale: „schimbarea domnilor bucuria nebunilor” şi „unirea face puterea”.
Poate mai bine ar fi fost să fi nuntit în august, la Sântămărie, când voievodul împlinea şaizeci de ani şi când sfatul domnesc a hotărât să-l sărbătorească pentru cei douăzeci şi cinci de ani de domnie împliniţi. În furtuna nestatorniciei ce se-abate de trei veacuri peste aceste trei ţări române, un sfert de secol de domnie e o virtute, dacă nu chiar o minune.
Şi, cu tâmpla răzimată de stâlpul înflorat, beizadea Radu îşi depăna în gând drumul până la aurfăurarii din Veneţia, care, cu mare iscusinţă au izvodit două minunate coroane, să le poarte domnul şi doamna în această măreaţă şi prea rară sărbătoare. Una a costat 300 000 de scuzi, alta 250 000; aur, rubine, smaralde, perle, diamante. Tot întru acest scop, meşterii din Transilvania au bătut 2 000 de medalii din aur, cu chipul măriei sale, fiecare preţuind 10 ducaţi… Da, dacă s-ar fi nuntit odată cu acea obştească şi voievodală sărbătoare, ar fi avut parte de un fast mult mai strălucitor. Ci acum, după ce şi-a văzut comoara de mireasă, i se părea prea departe şi până în săptămâna luminată, dar-mi-te până la 15 august.
Gândind că peste şapte zile Ancuţa-i va fi soţie, se socotea fericit.
Singura care arătase mâhnire la vestea că beizadea Radu se însoară era jupâneasa Păuna, soaţa lui Ştefan, feciorul lui Constantin stolnicul Cantacuzino. Dar despre pricina acestei mâhniri doar Radu putea şti ceva. A, nu, o mai ştia şi acel cam zurliu prieten al măriei sale, Radu Dudescu. Nu se potriveau la fire: beizadeaua era vesel, deschis, sincer, năstruşnic uneori, dar totdeauna darnic, drept, mărinimos, curtenitor cu femeile; Dudescu era închis la fire, bănuitor, foarte ambiţios, deşi nu arăta, totuşi dibaci în a câştiga repede încrederea oricui. Iubea chefurile, iar vinul îl făcea glumeţ şi vesel; cânta şi mai ales izvodea fel de fel de năzbâtii foarte plăcute coconului domnesc. Lumea le spunea: „cei doi năstruşnici”; cei apropiaţi ziceau: „beizadeaua cu beleaua sa” sau „Radu şi Dudu de pozne-făcătorii”.
Dar cum vrerea voievodului trebuia împlinită, şi dumneaei jupâneasa Păuna s-a gândit să-l mângâie cu sfat viclean: „Primeşte, Răducane: te cununi şi-apoi o închizi pe dumneaei în conacul de la Obileşti ori în casa de la Brâncoveni, iar noi ne petrecem, ca şi până acum”… La început Radu a înclinat a crede că-i da sfat bun. Nu erau rude de sânge; Păuna venea din neamul Greceanu, boieri mari, de ţară, bogaţi, strângători, ambiţioşi, deştepţi şi frumoşi. Stolnicul Cantacuzino o alesese soţie lui Ştefan, feciorul cel mijlociu. O alesese pentru frumuseţe, pentru avere şi pentru că voia să împrospăteze sângele cantacuzin cu sânge mai viguros. El se căsătorise cu moldoveanca Safta Buhuş, care i-a născut doar trei copii, deşi ar fi vrut măcar unsprezece, câţi născuse mumă-sa, Ilinca. Spera că Păuna, trupeşă şi lăudat de frumoasă, să-i umple ograda de cantacuzini. Ştefan, soţul, era însă cam prea dedat treburilor gospodăreşti, petrecerilor, vânătorilor şi chiar băuturii; şi, mai ales, prea molâu ca să poată împlini toate voile şi poftele Păunei. Lumea spunea că, deşi era cam buiacă, totuşi soţul o iubea şi se uita la dânsa ca la o icoană. E-adevărat că avea la ce se uita. În sfada dintre Brâncoveni şi Cantacuzini Păuna rămăsese singura care-i primea în casă pe Radu şi pe Ştefăniţă beizadea şi singura dintre Cantacuzini care împreună cu soţul ei Ştefan mai erau primiţi, din când în când la curtea domnească. Arăta ca o femeie potrivită la înălţime, cu boi vânjos, vioaie, plină de duh, cu ager meşteşug în ispitirea bărbaţilor. Nu cucerea numai cu frumuseţea, ci prin vraja răspândită de toată fiinţa-i. Avea gură mică şi buze rumene, frunte naltă, obraz oval şi mereu îmbujorat, ochi mari şi pofticioşi, nasul drept, despre care bârfitorii spuneau că-l „vâră în toate, dar amiroase numai ce-i place”. În primii trei ani de căsnicie îi făcuse soţului doi copii, iar acum se desfăta: vizite, mese, bencheturi, baluri şi vânători, peregrinări prin ţară, la conace şi mănăstiri, la moşiile Cantacuzinilor ori ale rudelor ei, Grecenii. Mergea oriunde bucuroasă şi pretutindeni strălucea, întunecând orice jupâniţă ori jupâneasă. Dar mai mult şi mai mult îi plăcea dumneaei a fi poftită la curtea domnească, musafiră a doamnei Maria ori a beizadelei Radu. Aşa, în aceşti ani, în zâzania şi ciondăneala tot mai ascuţită dintre rude, adică dintre vodă Brâncoveanu şi unchii săi, Constantin şi Mihai Cantacuzino, jupâneasa Păuna a ajuns cea care făcea legătura dintre cele două case. Aşa aflase dumneaei ce proşti pot fi, uneori, boierii cei foarte înţelepţi şi cărturarii cei mari, ca de pildă socrul său Constantin stolnicul Cantacuzino, cât de nefericită putea fi, uneori, bogata şi buna doamnă Maria, cât de ambiţios era beizadea Constantin, cel tăcut şi supus voii părinteşti, ce trist în proorocirile lui negre se înfăţişa beizadea Ştefăniţă, cel tot aşa de gras şi de domol ca şi soţul dumneaei, ce luminată la minte şi dreaptă în judecata ei se vădea domniţa Bălaşa, cât de înfricoşat şi de nehotărât era, câteodată, atotputernicul Constantin vodă Basarab Brâncoveanu, cel neclintit din scaunul domnesc de peste douăzeci şi cinci de ani. Dar, mai ales, cu dibăcia ei în iscodirea bărbaţilor şi în momirea lor, jupâneasa Păuna izbutise să-l subjuge pe beizadea Radu. Era numai cu o jumătate de an mai mică decât dânsul şi mult îi părea rău că nu-l avea soţ legiuit şi nevoită a fost să şi-l facă ibovnic de mare taină. Dar şi aşa foarte se mândrea în sinea-i că se da îmbrăţişării celui mai bărbat dintre toţi tinerii vremii. Nu se putea spune că soţul, Ştefan Cantacuzino, era om urât; avea însă o fire domoală, ticăită, cum rar se întâmplă în neamul Cantacuzin; se îngrijea numai de sine, se îngrăşa văzând cu ochii, devenea osânzos, parcă n-ar fi fost nepotul lui Şerban vodă Cantacuzino, cel care putea mulţumi un harem întreg de muieri, oricât de focoase; ştia multe din citanii; învârtea filosofii pe degete; grăia, ca şi Radu Brâncoveanu, patru limbi: româneşte, greceşte, italieneşte şi turceşte. Dar atât. Încolo, fără vlagă. Iar pentru Păuna asemena fire era o adevărată nenorocire. De aceea, în sinea-i socotea îndreptăţită fuga furişă din patul neîmplinit al soţului în braţele vânjoase ale ibovnicului, care, din afara legii, ştia şi izbutea să fie bărbat în lege. Şi aşa după cum Şerban Cantacuzino a purtat acea pătimaşă dragoste pentru Nastasia, doamna lui Gheorghe Duca vodă, şi a străbătut, călare, drumul în lungul munţilor, de la Târgovişte la Hangu, numai de dorul îmbrăţişărilor, tot aşa şi beizadea Radu îşi ucidea armăsarii, în galop nebun, numai să ajungă, fără întârziere, la locul cel tainic al întâlnirii întru furtişag de dragoste.
Doamna Maria n-o iubea; îi spunea „Păuniţa, iscoada unchiului Constantin.” Beizadea Constantin îi zicea şi mai rău: „şireata tântului Ştefan”. Beizadea Ştefăniţă o vedea ca pe „ambiţioasa cea mare, cununată cu un nevolnic”, iar domniţa Bălaşa, zâmbind, îşi întreba fratele: „Ce amiroşi tu pe lângă muieruşca asta?” Adevărul era că fiecare avea câte un pic de dreptate. „Iscoada”, „şireata”, „ambiţioasa cea mare” şi „muieruşca” venea totuşi în curtea domnească însoţită de anume veselie, de o plăcută mireasmă de trandafir, ameţitoare pentru orice bărbat.
Toate acestea se petreceau în acele vremi grele şi frământate, când împărăţiile cele mari şi hrăpitoare se înfruntau între ele tocmai aici, peste pământul românesc. Beizadea Radu ştia să-şi ajute părintele în solii, în rânduiri de steaguri ostăşeşti, în călătorii la Constantinopol pentru schimbarea vreunei capuchehăi pentru domolirea mâniei dregătorilor otomani ori pentru ruperea urzelilor împotriva ţării şi a voievodului ei. Căci aşa obişnuia vodă Brâncoveanu de un sfert de veac: ţara şi domnia să fie ţinute cât mai slobode, cât mai ferite de primejdii, în belşug şi lumină. Pentru asta strânsese averile cele multe, de-l porecliseră otomanii Altîn bei, prinţul aurului. Pentru asta trăia. Dar mai erau încă boieri care-l pârau că va să unească românii şi să-i răzvrătească împotriva sultanului, aşa cum a cercat acel Dimitrie voievod Cantemir. Printre aceştia – Cantacuzinii se ţineau, de-o vreme, numai de pârâturi, de blăstămăţii; nimic nu le mai plăcea din domnia lui Brâncoveanu. Spuneau pe faţă că nu-l mai vor domn şi-l urau cu ură vânătă, vicleană.
Dar oricât ar fi bârfit, ar fi cârtit unii şi alţii, oricât l-ar fi blăstămat nemulţumiţii, vodă îşi vedea de ale sale; era aspru cu împotrivitorii şi strângea averi ca să fie puternic. Chiar dacă unii îl numeau tiran, zicea: „Niciun câine nu ascultă de un stăpân sărac. Iar dintr-o domnie atâta rămâne: cât a zidit, temeinic să înfrunte veacurile şi frumos să uimească privirile, şi cât a păstrat din slobozenia, puterea şi demnitatea norodului şi a ţării. Încolo… praf, pulbere şi veşnică uitare”…
Se gândea beizadea Radu la toate astea şi, în ciuda multor supărări şi necazuri, înfrângeri şi spaime, credea în biruinţa binelui. Şi, drept aceea, fericit se numea.
De altfel socotea că avea înaltă menire în lumea asta. Iar norocul îl răsfăţa: era iubit de toţi, aici, în Ţara Românească; devenea ginere de fost şi poate viitor domn în Moldova; prieten cu nobili transilvăneni de seamă; îndrăgit de meşterii cei vestiţi şi bogaţi din Braşov şi Sibiu, pentru cultura şi priceperea lui în artă; cunoscut la Istambul, la Alep, la Alexandria, la Veneţia şi la Viena. Mai mult decât ceilalţi doi fii ai lui vodă Brâncoveanu, vorbea bine turceşte, greceşte şi italieneşte, ştia logică, teologie, geografie, istorie, retorică. Totodată avea bună îndemânare la treburile ostăşeşti: călărea mai abitir ca un haiduc, învăţase lupta cu spada şi cu suliţa, trăgea bine la ţintă cu pistolul şi flinta. Era înalt, spătos, subţire-n boi, sprinten, cu păr castaniu, ondulat, cu ochi căprui, vultureşti, foarte plăcut la vorbă şi la înfăţişare. Îi întrecea pe mulţi în îndrăzneală, vioiciune, isteţime, veselie, cumsecădenie, dar şi în mândrie, în râvna de a fi sus şi a străluci. Iar cât priveşte vânătorile şi petrecerile, nunţile şi sindrofiile, ale lui erau. Se adunau în juru-i jupâniţele ca vrăbiile la mei, iar el, cu meşteşug şi drăgălăşenie, pe toate le vrăjea, fără a se lăsa vrăjit. Ci pe femei tocmai asta le aţâţa. De aceea a şi stat neînsurat până la aceşti douăzeci şi patru de ani. Şi ar mai fi stat holtei dacă măria sa n-ar fi fost zorit să mai încheie o căsătorie politicească.
Doamna Maria mult îl iubea şi-l răsfăţa, acoperindu-i ştrengăriile mai deochiate, să nu le afle măria sa. Nu se bucura că semăna la încumetările de dragoste cu Şerban Cantacuzino, dar îi părea nespus de bine că nu-i sfios ori adormit, ori stângaci ori greoi în faţa muierilor ca Ştefan Cantacuzino, care, după ce că-i un fel de clapon, s-a mai şi însoţit cu o zvăpăiată ca Păuna. „… Asta bună ar fi fost pentru Răducanu al nostru, gândea doamna Maria în sine, privindu-şi odrasla. Păcat că-i cam o... spurcăciune de muiere.”
În acel moment şi vodă Brâncoveanu gândea tot la beizadea Radu: „…Vrednic, cel mai vrednic dintre coconi; dar avea-va noroc? S-a născut în acea zi de 21 august 1690, la zece ceasuri, când mă aflam în bătălia de la Zărneşti, cu ghenăralul Donat Heissler. Trecui munţii, pe cărări grele, şi-l biruii pre neamţ, în mai puţin de-o oră, pricinuindu-i mare pagubă-n oştire. Ca verzele căzură morţii pe câmpul de bătaie. Pieriră şi contele Teleki şi Constantin aga Bălăceanu, cel care mă trădase. Le-am smuls 22 de steaguri. L-am avut atunci prizonier şi pe Heissler ghenărar. Când l-au adus în faţa cortului meu l-am spus: «Servus es domine Heissler». Ci el mi-a răspuns cu mânie: «Servus factus sum hodie, sed tu, servus es ortu»… Trufaşul!... M-a răpus cu o vorbă ca o suliţă otrăvită. Şi n-am mai putut să-i arăt prietenia dorită… Am poruncit să se desprindă de trup capul Bălăceanului, acel vânzător de ţară, şi l-am trimes la Bucureşti, ca să-i împlinesc lauda. Că zicea: «În ziua de sfânta Maria Mare voi fi în Bucureşti, cu Gheorghe sân Şerban Cantacuzino domnitor.» A fost; dar în prepeleac, în ograda sa, cu casele în risipă. Aşa am curmat acele rele vânturi bălăceşti… Ci i-a şezut multă vreme căpăţâna în prepeleac, până când, trecând pe acolo, Răducanu a întrebat: «De ce stă oala aceeaîn prepeleac, dacă-i spartă?» Năstruşnică întrebare… Și era un copil nici nu-l putea rosti încă pe r…”
De fapt, în curtea domnească din Bucureşti totul era pregătit pentru plecarea la Târgovişte, ca familia domnitorulul să fie faţă la prohod în biserica din cetate, să petreacă Paştile şi să nuntească trei săptămâni, în această primăvară lină şi dulce, acolo, în oraşul de sub dealuri. De toate avusese grijă doamna Maria. Nunteau la Târgovişte și pentru că erau mai departe de primejdiile de la miazăzi și mai aproape de adăposturile din munţi şi din Transilvania. Măria sa se afla în cele mai bune relaţii cu otomanii. Dar parcă poţi şti? Odată se zburleşte un paşă şi… ce-i de la Giurgiu la Bucureşti? Câteva azvârlituri de buzdugan!
Aşezându-şi dresurile pentru obraz într-o cutie de abanos încrustată cu sidef după model arăbesc, doamna Maria trase cu coada ochiului spre beizade Radu, îl văzu şi, mai ales, îl simţi fericit; apoi îşi întrebă soţul:
— Ce zici, Constantine, făcui bine că-i adunai pe toţi ai noştri, aici, în curtea domnească, să plecăm, cu alai, să ne vadă ţara, falnici, uniţi, puternici?
— Bine-ai făcut, Maria. Stau şi-i număr; coconii: Constantin, Ştefăniţă, Radu, Matei; fetele: Ilinca, Safta, Ancuţa, Smaranda… Lipseşte Bălaşa şi nu ştiu ziua când va sosi de la Ţarigrad. Îi va aduce oare şi pe patriarhul Hrisant Nottara şi pe bailul Veneţiei? Îmi pare rău că nu poate veni cuscrul Antioh vodă Cantemir şi cuscra Catrina…
— Mie şi mai rău îmi pare că Maria şi Stanca plecară din lumea asta… Îiubeau, şi ele, mult pe Răducanu al nostru. Şi ce ambiţioasă era Maria… Ce-şi mai strunea bărbatul, pe Constantin vodă Duca. Nu suferea ca boieroaicele moldovence să se îmbrace la fel cu doamna; odată, furioasă, le-a aruncat işlicele pe foc, lăsându-le cu capul gol. Când au pierdut domnia la Moldova, bocea şi striga cu ameninţare: „Aoleo, aoleo, că va pune taica pungă de pungă din Bucureşti pân-în Ţarigrad şi, zău, nu ne va lăsa şi iar ne vom întoarce cu domnia îndărăpt…”
— Aşa aş fi vrut şi eu. Dar… ciuma a fost mai tare decât toată voinţa şi toate pungile mele.
— Şi cum a mai fost şi cu mazilirea lui Constantin Duca, îţi aminteşti? Îl prinsese pe acel Ilie căpitanul Turculeţ, care avea necontenită bătaie cu tătarii, sus, la Cameniţă; arăta mare bucurie că a scăpat de-o pacoste ca aceea şi mult nădăjduia că-l va lăuda marele vizir şi-i va ocroti domnia. La curte începură chiar a zice surlele şi a da cu sacaluşele de bucurie. Dar, în loc de răsplată, capegibaşa închise porţile curţii domneşti, pătrunse în iatacul voievodului şi-i şi puse cârpa neagră a maziliei pe umăr.
— Au urcat în scaun pe Antioh Cantemir. Aşa, în clipă, se schimbă bucuria în scârbă şi durere.
— Iar unchiul nostru Constantin stolnicul, neobrăzatul, ne-a zis, râzând, după scriptură: „Cine sapă groapa altuia dă într-însa”.
— Ori ne pofti c-o zicală românească: „Pasărea vicleană dă singură în laţ”.
— Acea pasăre prepuindu-te pe măria ta.
Doamna şi voievodul îşi aminteau aceste întâmplări, sufereau, dar se şi mângâiau că acum, după unsprezece ani, îşi însurau coconul cu fiica lui Antioh Cantemir, cel care-l zvârlise din scaun pe Constantin Duca şi Maria.
— Cât se schimbară vremurile…
— Noi le-am schimbat ori ele pre noi?
— Şi noi pre ele şi ele pre noi. Că omenirea se pritoceşte mereu şi noi odată cu dânsa. Ci dacă nu ne schimbăm, pierim, surâse măria sa, împăcat, dar şi oleacă trist. Iar acum înţelepciunea porunceşte să punem semnele păcii între noi, neamurile întru românie.
— Ei, dacă Ancuţa nu avea atâta vrajă în ochi şi atâta frumuseţe în trup, iar mintea nu-i strălucea ca soarele, dacă n-o vedea Răducanu, înfocatul şi zburdalnicul nostru cocon, atunci poate îl însuram cu o Bălăceancă şi curmam de istov sfada şi ura cu aceşti boieri făr-de-astâmpăr.
— Nu, Maria! Bălăcenii n-au uitat că am urcat în prepeleac tidva agăi Constantin.
— Trebuia! Venea cu oaste nemţească să ne calce ţara.
— Şi acum, după atâţia ani, văd mai limpede că făcui cum era mai bine. Dară înţelepţia mă îndeamnă a zice că şi el, acel zurbagiu care crezuse nebuneşte doar în cai, în arme, în vitejii şi în nemţi, iubea ţara asta şi voia, în felul lui, s-o mântuie de jug otoman. Numai cât nu pricepea că schimba doar un jug vechi cu altul nou. Că, iată: dacă nemţii se aşezară în Transilvania, şterseră de istov și urma de slobozenie de care se mai bucurase această ţară română, ocârmuită de boierimea cea ungurească ori ungurită. Şi nu cred că aveau să facă altfel în Ţara Românească. Aflai asta de la Donat Heissler şi de la Frederigo Veterani, ghenărarii nemţilor. Dac-au văzut că luară nemţii şi credinţa românilor din Transilvania, Bălăcenii se mai potoliră. S-a adeveritu-s-a dreptatea noastră: păstrat-am aici ocârmuire română, chiar dacă plătesc bir greu. Iaca, pe nemeşii unguri îi conduc nemţii, cu împăratul Carol. Pe Ferenţ Rakoczy, acel viteaz mare, îl biruiră. Şi-acum le cere să treacă la legea şi la limba nemţească. Ajunseră la vorba mea: o stăpânire veche şi obosită e mai uşor de alungat decât una nouă, cu armată puternică şi cu ghenărari mari, cum este acest Eugeniu de la Savoia.
— Şi tu eşti principe al împărăţiei nemţeşti, măria ta..., zise beizadea Constantin, care, intrând în iatacul domnului, se aşezase cuminte şi cuviincios în jilţul în care sta de obicei, când îşi vizita părintele, şi asculta, cu luare-aminte, vorbirea.
— Da! Umblai mult după acest tituluş. Dar numai cu gândul să-l ţin pe Carol împărat cât mai departe de hotarul ţării.
În clipa aceea, din iatacurile dinspre miazănoapte, se arătară beizadea Ştefăniţă cu soţia sa Bălaşa din neam cantacuzin, domniţa Ancuţa cu soţul ei Nicolae Ruset, Safta cu Iordache Creţulescu şi Aniţa soţia lui Constantin cu fecioraşul Radu, scumpă odraslă şi mângâiere pentru bătrânul voievod. Li se umplură inimile de bucurie şi de mândrie.
Cei patru Brâncoveni tineri nu se asemănau nici la chip, nici la fire. Constantin era tăcut, ursuz şi uneori trist fără pricină, deşi de obicei avea multă încredere în sine. Se vedea că începeau să-l preocupe grijile domniei. Zise, surâzând blajin şi supus:
— Rogu-te, tată, a mă ajuta în vară cu ceva bani şi meşteri să dreg zidurile la casa din Potlogi şi s-o împodobesc ca lucruri noi: sobe de la Veneţia, grilaje de fier, vase de aramă şi argint… Că atunci când mă vor lua boierii să le fiu domn, să nu mă scoată dintr-o ruină.
— Da? Te cam pripeşti! zbârci vodă într-un anume fel mustaţa şi clipi a nemulţumire din pleoapele-i cu gene lungi, de sub sprâncene sure şi bine arcuite, dar se îmbună şi surâse. Adevăru-i că sunt cam obosit, deşi mai am încă patru luni până împlinesc şaizeci de ani. Deh, ocârmuiesc de mai bine de un sfert de veac, cu patru ani mai mult decât strămoşul Matei Basarab. Ci voi să-l ajung şi să-l și întrec, cu voia Domnului din ceruri, pre Mircea Bătrânul, care ocârmui ani treizeci şi opt.
— Rog, iertare, dar nu asta vrui a zice. Ci doar caut a deprinde de la tine, cât mai bine, meşteşugul şi tainele ocârmuirii înţelepte.
— Deci primeşti povaţa?… Întâi, să cunoşti tot, tot ce se întâmplă în ţară şi în afară; al doilea, să cerni bine toate lucrurile, alegând fără greş grâul de neghină; al treilea, să te cunoşti pre tine şi să pătrunzi cât mai adânc în cugetul oamenilor de care te ajuţi; al patrulea, să te fereşti de duşmănia celor puternici: când cearcă unul a se răpezi asupră-ţi, să ai totdeauna un altul în spate, întru sprijin şi proptire; al cincilea, să-ţi faci ţara bogată şi vistieria totdeauna ticsită, dară nici prietenii cei mai buni, necum duşmanii, să nu cunoască preţul aurului şi numărul pungilor tale; al şaselea, să-ţi faci oştire bună şi căpitani vrednici să-i pui, dacă tu însuţi n-ai însuşiri de ghenărar mare; al şaptelea, oastea s-o ţii numai întru apărare, să nu te grozăveşti cu ea către nimenea, vrând să faci cuceriri şi robiri, că tot ce-i luat cu sila stârneşte mânie şi repede se pierde, cu pagubă mare şi cu nume rău pentru norod şi ţară; al optulea, prieten să te arăţi tuturor, dară să nu te sprijini numai pe prietenie, că multe din ele calpe, nestătătoare şi înşelătoare sunt, ci mai ales tu să fii tare și chibzuit şi dibaci în treburile cele politiceşti; al nouălea, să te slujeşti de oamenii cei mai înţelepţi şi, mai ales, de cei credincioşi, dar cel mai înţelept dintre toţi tu să fii și mai iscusit; al zecelea, în toate să te arăţi mai mlădios ca nuiaua de lozie şi mai tare ca oţelul care se îndoaie făr'a se frânge, în urmărirea ţelului tău şi a dreptăţii ţării tale și a neamului tău.
Cu toate că nu iubea nici narghileaua, nici cafeaua totuși, voievodul nu oprea feciorii şi ginerii de a se desfăta cu asemene îndeletniciri. În locul fumului urât mirositor al al unei zeme amare prefera vinul de Drăgăşani ori Dealul Mare. Şi, măcar că la curte se slujea de bucătari nemţi, cu mâncăruri foarte alese şi felurite, când se afla numai cu ai lui bea bragă, zăcută şi pritocită în putini de brad anume pregătită pentru dânsul de un bragagiu adus din Salonic, unde avusese vestită bragagerie cercetată de toate neamurile câte coboară în acel port: otomani, eghipţieni, arabi, frânci, briţi, veneţieni, ovrei, greci. Dar nu bea măria sa bragă faţă de lume străină de teamă ca nu cumva să se işte vreun răuvoitor să-l poreclească „Bragă vodă”, cum s-a mai întâmplat şi altora. Mai ales că poreclele „Bragă vodă” şi „Altînbei” ar sta şi mai nepotrivit într-acelaşi om.
Cum, în a doua zi a săptămânii mari, tot creştinul se roagă şi gâdeşte numai la mântuirea sufletului de păcate, vodă ştia că nu-i acum ceasul cel mai potrivit pentru asemenea lumeşti poveţe. Şi-apoi, chiar dacă nu le era de rugă, de bună samă că ai lui gândeau acum, îndeosebi, la nunta lui Radu. Şi câte griji şi vorbe şi prilejuri de bârfire şi de fală nu se nasc în asemena împrejurare! Totuşi nu ştia de ce nu-şi putuse frâna dorinţa, nevoia de povaţă sau poate de mărturisire. Toţi ascultaseră cu bunăvoinţă, în tăcere, ca pe-o frântură de evanghelie; şi păreau a cugeta la cele spuse.
Numai beizadea Radu, în picioare, răzimat de uşorul de marmoră al uşii deschise spre foişor, îşi învălui fraţii, surorile, cumnatele şi cumnaţii cu privirea, ci, văzându-i cufundaţi în tăcere şi presupunând că meditează la înţelepţia părintelui, zise:
— Eu, măria ta şi iubit părinte, aş mai adăuga două poveţe, ca douăsprezece să fie, precum tablele legii: să ridice multe, multe case, palate domneşti şi mănăstiri, să facă drumuri şi poduri bune, ateliere şi prăvălii, pivniţe şi pieţe, să sporească ogoarele şi turmele, să ajute comerţul. Şi a douăsprezecea, să se grijească de frumuseţea şi curăţia graiului român, cărţi tipărind şi răspândind peste tot pământul românesc, ca să nu uite niciunul că suntem una şi fraţi. Şi zic asta pentru că măria ta aşa ai făcut. Şi, făcând, ai dat pildă întru împodobirea ţării, iar boierii, în cap cu Cantacuzinii, cu Grecenii, cu Văcăreştii, cu Bălenii şi cu neguţătorii cei bogaţi, se întrec în asemenea înaltă îndeletnicire. Eu, care colind ţara-n lung şi-n lat, ştiu că şi ţăranii, trăind vreme mai tihnită ca altădată, mai ferită de prădăciuni, au prins a ieşi din bordeie şi a-şi tocmi gospodării şi case bune şi arătoase.
— Multă dreptate ai, Radule. Acuma, în frământata noastră epohă, când marile imperii din jur împing să facă Dunărea hotar, deşi în fiecare ceas m-am temut de vorba cea cumplită „mazâl”, izbutii totuşi să ridic Hurezul și Curte asta, Govora şi Doiceştii, Sf. Gheorghe şi Mogoșoaia…
— Ştim, măria ta, îl întrerupse beizadea Constantin cu o uşoară undă de linguşire în glas. Ştim bine câte ai făptuit pentru ctitoriile ţării şi ale creştinătăţii, până la Athos și la Sinai, întru luminarea şi înţelepţirea multor noroade: greci, bulgari, sârbi, armeni, sirieni, circazieni…
— Că nu în darn primişi nume de făclia ortodoxiei, întregi Radu, văzând că fratele mai mare s-a oprit şi temându-se ca nu cumva să-l pizmuiască.
— Toate bune, dar ce te faci cu supunerea fată de sultan? întrebă beizadea Ştefăniţă, răsucindu-şi mustața din stânga şi surâzând amar.
— De obicei se spune: la sultan cu credinţă şi la creștini cu laudă, răspunse tot Radu, înţelegând că, în fapt, Iui i se ţintise întrebarea. Ci eu zic: la sultan cu închinare cuviincioasă, la creştini cu demn prieteşug, iar țării şi norodului român cu credinţă, cu desăvârşită credinţă și dragoste.
Constantin vodă clipi des, semn că încuviinţează spusele coconilor şi surâse mai deplin către Radu, feciorul mire, dovadă că mai mult vorba lui îi plăcuse. Îl iubise foarte când era mic; după ce s-a flăcăit, fost-a nevoit prea adesea să-l dojenească şi chiar să-l închidă vreme de două luni la Govora, în mănăstire, pentru năstruşniciile săvârşite, împreună cu acel besmetic Radu Dudescu. După ce a venit pe lume Matei, care acum are unsprezece ani, zămislit fiind în bucuria biruinţei din 1703, când mulţi împrieteni îl crezuseră intrat sub satârul călăului, dragostea pentru Radu s-a ofilit. Ci acum, văzându-l aprins în dragoste pentru Ana Cantemir, pe neaşteptate cuminţit, auzindu-i vorbele înţelepte, în adâncul cel mai tainic al cugetului său licări un gând:… „Dacă mai domnesc încă şase-şapte ani, până când acest cocon al meu împlinește treizeci, îl las urmaş. În el aflu fericită îmbinare de sânge basarab, brâncovean şi cantacuzin. Are voinicia şi frumuseţea trupească a lui Şerban Cantacuzino, iscusinţa bunicului Papa Brâncoveanu, plăcerea pentru cetitul cărţilor ca stolnicul Constantin, dârzenia şi bine socotita îndrăzneală a lui Matei Basarab şi răbdarea mlădioasă cu care mă înzestră ziditorul pre mine, părintele lui mult încercat… O, nu, nu acesta-i Răducanu, ci aşa aş vrea eu să fie. Celui din faţă-mi îi umblă mintea după păreri nebune, cam strică muieretul cel tânăr şi frumos, se înhamă la şotii şi pozne cu acel smintit Dudescu, crede în cai, în arme şi-n vitejii, ca un Bălăcean şi chiar mai rău. S-a dovedit totuşi îndemânatec la solii: a ştiut vorbi drept şi frumos cu principii germani şi cu ţarul Petru… Uitai: ieri, văzându-l cum se purta cu Ancuţa, logodnica, am înţeles că seamănă la duioşii şi chiar gingăşii cu maică-sa, Maria doamna. Fraţii mai mari şi cumnaţii se fălesc cu el; dar, uneori măcar, se tem de el şi-l pizmuiesc; mai cu samă beizade Constantin se teme, că prea-i fălos şi se strecoară repede în cugetul oricui. Zic că-i prea zburdalnic, nărăvindu-se spre destrăbălări cu boieroaicele cele tinere şi pofticioase de bărbaţi. Pentru asta Constantin mult îl osândeşte că pătează cinstea casei Brâncoveanu; eu îl mustru; doamna însă îl laudă: «Bărbat!»… Trebuie să-l fac domn la Moldova. După cununie, Ceaureştii şi Buhuşenii, Ruseteştii, Cupăreştii şi Ilie Cantacuzino, socrul feciorului nostru Ştefăniţă, adică toţi Cantacuzinii din Moldova, precum şi Costineştii îl vor sprijini. De-i înduplec pe ei să-l ceară domn, pe marele vizir şi pe sultan îi cumpăr cu pungi de aur. Mă ajută şi Mustafa aga, prieten vechi şi adeverit: o prietenie scump plătită, e-adevărat. Dar ce nu se vinde şi nu se cumpără la musulmani? Orice… Iar aga Mustafa de mulţi ani mă fereşte de ucigaşa vorbă «mazâl»...”
Maria doamna, naltă, dreaptă, subţirică şi mlădie, cu părul sur, acoperit cu o tichie bătută-n fir, beteală şi fluturaşi mărunţi de aur, cu dulamă de frenghie blănită cu pântece de râs, cu nasturi de diamante, cu şapte şiruri de mărgăritare la gât, cu patru inele scumpe la ambele mâini, grăi din spatele beizadelei Constantin:
— Bune toate astea ci trebuie să ne gătim de cale; să pornim la un ceas după prânz. Ascultăm denia în bisericuţa de la Mogoşoaia şi odihnim o noapte în casa de acolo. Mai vorbim cu logodnica lui Radu…
— Aşa gândii şi eu, se ridică vodă din jilţ şi vădindu-se măreţ în sânul numeroasei lui familii, cu toată știrbătura pricinuită de moartea Mariei şi, acum în februarie, de pierderea Stancăi.
Îmbrăcase un contăş de canavăţ verde, cu nasturi şi găitane de fir, fără alte podoabe afară de inelul cu pecetea cea mică. Vârsta şi grijile cele mari şi haine ale domniei îl împovăraseră şi-l îndoiseră oleacă de spate. Arăta totuşi încă bărbat chipeş şi frumos, care a avut parte de multe înfrângeri şi dureri în viață, dar şi de biruinţe şi bucurii în aceeaşi măsură. Feciorii însă îl întreceau: Constantin în înălţime, în fineţea chipului, prelung şi spiritual; Radu în bărbăţie şi frumuseţe; Ştefăniţă, mare, gras, rotund Ia faţă, tăcut şi filosof. În vorbire venea totdeauna cu ceva potrivnic. „Vede lucrurile pe faţa nevăzută de alţii”, zicea Radu. De aceea părea că prooroceşte numai nenorociri. Tot Radu îl poreclea „Cobea”. Doamna îl numea „Proorocul”, dar era supărată pe el pentru că arăta prieteşug lui Ştefan Cantacuzino, şi el bărbat gras şi domol, totdeauna gata de chefuri cu băuturi alese. Beizadea Ştefăniţă nu bea, dar îi plăcea să-şi vadă vărul şi prietenul clătinându-se ca un nevolnic. Îl ducea până la pat, îl culca şi-o chema pe jupâneasa Păuna, soaţa prietenului, să-i înfăşure capul în cârpe ude şi reci. Dacă Păuna nu era acasă, împlinea însuşi această slujbă, ajutat de slujnice. Dacă-l oblojea soţia, Ştefan Cantacuzino arăta mare bucurie, cânta şi, chiar dacă i se împleticea limba-n gură, totuşi spunea poveşti vesele, citite în Decameronul lui Boccacio, cu femei rele de muscă şi bărbaţi încornoraţi; dacă soţia lipsea de-acasă, făcea ca piatra, lăsându-l pe Ştefăniţă să povestească despre câte neajunsuri sunt în viaţa de la curtea domnească. Prietenia „Ştefanilor” convenea mai ales beizadelei Radu, din pricini nedezvăluite până acum. Beizadea Ştefăniţă părea cel mai apropiat şi de Constantin stolnicul Cantacuzino, unchiul Brâncovenilor. Îi cerceta biblioteca din casa de la Afumaţi, vorbea cu dânsul despre filosofi şi despre cărţi, despre unele treburi politiceşti; dar, mai ales, îl asculta, cu un fel de bolnăvicioasă plăcere, cum îl batjocorea pe vodă Brâncoveanu. Cantacuzinul ştia astfel tot ce săvârşeşte rău sau tot ce nu convenea Cantacuzinilor. O vreme vodă s-a veselit de cârtirile aduse de Ştefăniţă din casa Cantacuzinilor. Iscoadele voievodului la Constantinopol sau în ţară spuneau că bătrânul stolnic unelteşte ceva pe lângă marele vizir, Gin Ali paşa. Beizadea Constantin însă îl încuraja: „N-ai dus, măria ta, nicicând lipsă de pârâtori. Iar cât priveşte pe Ştefăniţă al nostru, cred că sângele apă nu se face.”
La asta beizadea Ştefăniţă a dat răspuns cu care şi-a încurcat şi fratele şi părintele, tocmai întru adeverirea zicalei: „Ci eu, după câte ştiu, am şi sânge cantacuzin.”
Despre Matei, mezinul, ivit şi el dinspre cuhnii, la cei doisprezece ani pe care avea să-i numere pe la Rusalii, părea mai degrabă o fetiţă, firavă şi slăbuţă, parcă părinţii, zămislitori a unsprezece prunci, şi-ar fi stors cea de pe urmă picătură de vlagă. Secretarul domnesc Antonio Maria del Chiaro, care se străduia să-l înveţe pe Matei italiana, ştia însă că mezinul cocon domnesc e zburdalnic, dar ciudat de răutăcios şi uneori se izmeneşte ca un îndrăcit. „Parcă-i din altă sămânţă”, râdea domniţa Bălaşa.
Dintre fete, cea mai în vârstă, Ilinca, avea treizeci şi doi de ani şi-i purta cu semeţie; era măritată, a doua oară, cu Şerban Greceanu, bun cărturar şi alcătuitor de cronică. Întâiul soţ, Scarlat, fiul lui Alexandru Mavrocordat Exaporitul, era un tânăr foarte deştept, dar plăpând, neajutorat la trup; s-ar zice că a fost cea mai „politică”, dar şi cea mai neizbutită căsnicie brâncoveană. Mult a dorit măria sa şi mare nevoie a avut să-şi facă rudă, prieten şi sprijinitor pe cel mai influent om din Fanar şi din Serai. Când l-a văzut, Ilinca a plâns amar şi-a ameninţat că se azvârle din turnul cu ceas, dacă o silesc a se mărita cu un slăbănog ca acela: „Sunt fată sănătoasă; n-am beteşuguri în mădularele mele… De ce vreţi să mă nenorociţi şi să mă daţi unui neîntreg?”… Dar măria sa neîndurător a fost. Când patriarhul Hrisant Nottara a pus cununiile pe capul celor doi tineri şi-a pornit „Isaiia dănţuieşte”, Constantin vodă Brâncoveanu s-a prins în horă, foarte bucuros întru sine: „De-acuma, dacă-l am pe Exaporit cuscru, nu mă mai sperie vorba «mazâl».”
Ci jertfirea domniţei şi liniştea voievodului au durat scurtă vreme. Scarlat a murit după un an de căsătorie, istovit de dragoste brâncovenească: îşi iubea soţia ca un smintit. A doua căsătorie a făcut-o pe Ilinca o răsfăţată, fără griji, veselă: „Mi-am plătit tributul politicesc, zicea râzând. Acuma pot trăi în voie cu bărbatul ales”… După moartea plăpândului ginere, legăturile cu Exaporitul, acel mare învăţat şi dibaci om politic, dragoman al Împărăţiei otomane, negociatorul păcii de la Karlowitz din 1699, sa-u subţiat şi repede s-au rupt. A uitat de istov că, îndelungată vreme, a primit stipendii grase de la Brâncoveanu ca, la vremea potrivită, să şoptească marelui vizir ori padișhului câte un cuvinţel bun despre dânsul. A uitat și-a trecut de partea duşmanilor măriei sale: voia domnia țărilor române pentru fiii săi; pe Nicolae l-a şi făcut domn în Moldova, în 1711, după plecarea lui Dimitrie Cantemir. Aşa, Fanarul a pus un picior peste Dunăre. Dar Alexandru Mavrocordat Exaporitul mai avea un fecior, Ion, iar vodă Brâncoveanu, cu simţul lui ascuţit pentru tot ce-i uneltire şi răutate omenească, viclenie şi hainie, ghicea că, la acest ceas, se afla în sfadă surdă şi perfidă pâră cu Niculae şi Ion Mavrocordat. Şi răul cel mai rău era că, în sfada asta, s-au amestecat şi Cantacuzinii, iar acum se înfruntă şi se pârăsc, pe la spate; se ţin de blăstămăţii și de rele, de urzeli şi minciuni, vădind o duşmănie cum nu se află mai înverşunată. În frunte s-au aşezat fraţii Constantin stolnicul şi Mihai spătarul Cantacuzino.
De mai multe ori Radu a cutezat a-l ruga pe măria sa să nu mai adâncească cearta cu Cantacuzinii: „Tată, unchii noştri sunt oameni semeţi şi ambiţioşi. Mihai spătarul a ctitorit bisericuţa de la Fundenii Doamnei şi nu te-ai dus s-o vezi”… „Am văzut ce-a făcut la Colţea, îmi ajunge. La Fundeni… te duci tu şi-ţi pui şorţ de pietrar, ca să-mi arăţi că nu te sfădeşti cu rudele…” „Bisericuţa de la Fundeni e ca un giuvaer lucrat de Sebastian Hann. Nici spitalul de la Colţea nu l-ai văzut. Tată, trebuie să te împaci cu Mavrocordaţii şi cu Cantacuzinii. Să pui în leafă pe feciorii Exaporitului, ca pe părintele lor. Adică să le astupi gura cu aur, cum ai făcut-o de atâtea ori. Del Chiaro a auzit, de la un prieten al lui, că vizirul te-ar fi declarat răzvrătit şi hain”…
Câteva clipe vodă rămăsese atunci pe gânduri; spaima îi răcise inima. În urechi îi sunase vorba păgână: „mazâl”. Dar se stăpânise; nu-şi dojenise feciorul, cum îl împingea firea-i poruncitoare, ci zisese: „Dacă-i ceva cu primejdie mă vestesc capuchehaia ori aga Mustafa şi alţii pe care-i plătesc să-mi fie iscoade. Nu în darn ţin atâția olăcari la Adrianopol, Gabrovo, Arbănaşi şi Rusciuc”…
Dar, în ziua când domniţa Stanca se afla pe catafalc, se înfăţişă un grec cu o scrisoare de la doctorul Anton Corais; destăinuia acelaşi lucru despre porunca marelui vizir, adăugând: „să i se smulgă averile şi să fie adus la Istambul”.
Citind scrisoarea în sfat, boierii şi mai ales Constantin stolnicul îl liniştiră cu poveţe: „Te cearcă pe măria ta dureri mult mai mari… O fi având nevoie grecoteiul de niscare galbeni pentru sărbătorile Paştelilor şi-a luat-o din vreme, din câşlegi”…
Beizadea Constantin, aflat faţă în sfat, s-a mirat că măria sa, altădată aşa de grijuliu cu orice zvon rău, acum sfâşie scrisoarea lui Corais în bucăţi şi sudui: „Să te ia dracul, cobe!” Deşi nici el şi niciunul din boieri n-au îndrăznit să-l îndemne a cerceta mai abitir, totuşi, fără ştirea nimănui, vodă a trimis trei oameni de taină la Adrianopol şi Istambul, la aga Mustafa şi la alţii să afle adevărul. Răspunsul a venit repede: nicio primejdie; marele vizir a lăsat să se înţeleagă că, dacă treburile-i vor îngădui, ar dori să-l cunune pe beizadea Radu.
Ceilalţi ai casei, îndureraţi de moartea Stancăi, au uitat prevestirea lui del Chiaro şi scrisoarea lui Corais. De altfel, aveau cea mai deplină încredere în puterea, iscusinţa şi dibăcia măriei sale de a afla adevărul şi a-l cerne de minciună.
Ci tot gândind şi sporovăind despre nuntă şi nuntaşi, unde să găzduiască oaspeţii, încontrându-se asupra felului cum e mai bine să se poarte, în asemenea împrejurare, cu unchiul Constantin stolnicul căruia, de mai multă vreme, nu-i place ocârmuirea brâncoveană, stă de-o parte şi murmură împotriva domniei, au uitat, cu totul, de orice primejdie. Beizadea Constantin îşi amintea că unchiul Constantin s-a supărat încă de atunci de când vodă nu l-a luat prizonier pe generalul austriac, Heissler, la Drăgăşani; a scuipat şi a zis către olăcar: „Vezi ce prost e vodă când nu sunt eu acolo?”
De vreo trei ani, în casa Brâncovenilor, când se spuneau lucruri bune li se ziceau „Cantacuzinii”; când li se pomeneau răutăţile, pizmele, certurile şi uciderile li se spuneau „Şeităneştii”, de la străbunul lor Mihail Cantacuzino, pe care otomanii îl porecliseră „Şeitanoglu”, adică „omul dracului”. Dar mai ales beizadea Constantin nu-şi mai putea suferi unchiul şi naşul; era aşa de învăţat şi avea o minte atât de pătrunzătoare, atât de întortocheată, încât îl speria. Nici nu-l socotea om, ci un sipet cu minuni şi minciuni. S-a înfuriat pe el şi nu-l iartă din ziua când, venind cumva vorba, beizadea a spus că i-ar plăcea să ajungă domnitor, iar stolnicul a râs: „Tu nu ştii nici ce-i lae, nici ce-i bălae şi vrei să moară… moşneagul ca să-i apuci toiagul?”… Nu pricepea când spunea adevărul şi când șuguia, când lăuda şi când batjocorea, când îi plăcea ori când îl scârbea ceva. Vodă însuşi cunoştea că-i mare, foarte mare cărturar, dar are gânduri sucite şi răsucite, iar sufletu-i cam ciutat şi horţiş. Îi spunea când „nepreţuitul meu unchi şi povăţuitor”, când „hoţul cel bătrân care mă va vinde pe un blid de linte”.
Beizadea Constantin nu înţelegea de ce măria sa îl lăsa în boii lui:… „I-aş întărâta mânia spre Cantacuzini, dacă Ștefăniţă n-ar fi prieten bun cu Ştefan, feciorul stolnicului. Şi-apoi Radu, care dă târcoale Păunei! Acesteia îi place să calărească galop, să meargă la vânătoare, să tragă cu flinta în fiare, dar, mai ales, să se furişeze prin colibe sau să se tăvălească pe fân, pe după căpiţe, ca orice ţărancă apucată de inc. Noroc că Radu-i atât de dibaci, încât toţi cred că-i, aşa, o joacă nevinovată… De mine Radu nu se prea fereşte, deşi mă ştie habotnic în păstrarea nepătată a legiuitei căsnicii şi de mai multe ori l-am ocărit pentru dezmăţ. Dar, la drept vorbind, îl şi pizmuiesc că, deşi eu nu-s voinicos ca el, totuşi când o văd pe Aniţa mea molâie şi rece, parc-ar avea sânge de broască, îmi fuge şi mie gândul la Păuna. Când i-am zis: «Cuminţeşte-te, zburdalnice!» Radu mi-a zâmbit: «Până mi-oi pune pirostrii, gust din dulce dragostea furişă»…”
Cam aşa se măcinau gândurile Brâncovenilor în acea zi de marţi 4 aprilie 1714, când se adunaseră toţi în iatacul măriei sale şi când căpitanul Drăgan, din straja domnească, vesti intrarea lui Constantin stolnicul Cantacuzino.
Pe chipul tuturor, afară de al voievodului, se zugrăvi mirarea amestecată cu o ciudată bucurie şi chiar cu o undă de mânie la beizadea Constantin.
Toţi îl primiră ridicându-se în picioare; chiar femeile.
— Trăiesc la Afumaţi, ca un ţăran curat şi ca un mojic prost, dornic de linişte, de tihnă, zise el aşezându-se în jilţul arătat de voievod, cu o temenea respectuoasă. Fug de toţi şi nu voi să mai aud de nimeni. Ci, deci, nu ştiu cu ce ţi-aş mai fi de folos, nepoate.
— De mult folos, cinstite al meu unchi, zâmbi voievodul, ţinându-şi anume feciorii faţă la această întâlnire neaşteptată pentru ei, dar anume pregătită ca să înţeleagă şi ei ce fel de om este acest mare cărturar. Te-am poftit, unchiule, în zi ca asta, pentru sfat.
— Tu de mult respingi poveţele mele, zise, cu dojană, musafirul.
— Eu, unchiule, n-am uitat că domnia ta şi Şerban Cantacuzino m-aţi ajutat şi sfătuit când eram orfan, lângă mumă-mea, Safta Cantacuzino, ocoli vodă dojana. Că eu părinte n-am pomenit de vreme ce am rămas de mic fără tată, că l-au ucis seimenii, precum ştii. N-am vrut să primesc domnia după stingerea lui Şerban vodă; nu mă lăsa cugetul să mă amestec în treburile curate ori necurate ale neamului cantacuzin…
— Dacă mă-nţepi cu vorba, plec. Şi nu uita că şi tu eşti din Cantacuzini.
— Eu mai uit că după mamă mă trag din Ion Cantacuzino, împărat la Bizanţ. Şi cred că sunt mai cuminte uitând. Nu mă duc puterile până la… împărăţie, deşi am ajutat şi ajut, cu daruri, tot răsăritul ortodox, cum n-a ajutat niciun domn afară de Mihai şi de Ştefan al Moldovei. Ci voi vrurăţi să fiu domn. Şi dacă primii, vrui să ţin sama şi de îndemnurile unchiului Şerban. Şi-atunci a trebuit să-mi amintesc că am şi sânge basarab şi să-mi zic: Constantin Basarab Brâncoveanu.
— Spui lucruri de mult ştiute şi care mie nu-mi convin. Spune răspicat: ce sfat îmi ceri?
— Mda… Rogu-te nu arăta grabă şi mânie; că eu te aştept de cinci săptămâni, de când te-am poftit aici…
— Cum îl vizitezi pe Ianache Văcărescu la Dobreşti, mă puteai vizita şi pe mine la Afumaţi!
— Altădată ştiai să mângâi, unchiule; acum doar loveşti…
— Ei, altădată se măcina altă făină la moara brâncoveană!
— Eşti cărturar mare; cunoşti multe din cărţi şi din viaţă. Ajută-mă să dau răspunsul cel mai potrivit la întrebarea marelui vizir, zise vodă, de-a dreptul, văzându-l neprietenos.
— Ce soi de întrebare?
— Dacă e bine şi cum să facă padişahul spre a se numi urmaş nemijlocit al împăraţilor romani de la Contantinopol?
— Şi tocmai pe tine s-a găsit Gin Ali să te întrebe?
— Mă socoate prieten!… Zice că-i drept să fie aşa pentru că împărăţia otomană se află pe locul împărăţiei bizantine, iar Constantinopolul este, de la Mahomed sultan, cetatea de scaun a acestei împărăţii.
— Bănui unde ţinteşte vizirul cu asemenea năstruşnice gânduri?
— Nu; rogu-te, ajută-mă să văd şi să înţeleg.
— Biruie creştinii şi-l scot pe sultan din Evropa; ci s-a gândit să-şi afle un temei străvechi. Dacă acum opt-nouă sute de ani, acolo, în asfinţit, lumea a primit ca împăratul frâncilor ori al nemţilor să-şi zică urmaşul împăraţilor romani, mi se pare o mare neghiobie ca, acum, la 1714, Ahmed padişah să-şi zică… împărat roman. E-adevărat că puterea lui s-a ridicat pe locul împărăţiei bizantine, ci lumea n-a uitat că este urmaşul lui Mahomed sultan, care, după ce a cucerit Ţarigradul, a făcut ca în Sfânta Sofia să băltească sânge creştin până la genunchii calului. Auzi, poznă! Împărat roman, unul care de patru ori a fugit de pe câmpul de bătaie, unul deprins să trăiască doar în huzur, unul al cărui singur ţel sunt strângerea aurului şi sugrumarea creştinilor…
— Dar ce urmăreşte oare cu întrebarea asta?
— Am spus: să-i înşele pe supuşii creştini, între care te prenumeri, ca să-l ajute în războiul cu celălalt împărat roman, cu stoliţa la Viena, care şi acesta-i roman cum sunt eu popă!
— Adică să-l povăţuiesc să se lepede de asemenea… gânduri?
— Fireşte! Ahmed sultan împărat roman? Poate, dacă se botează, dărâmă toate moscheile şi minaretele şi urcă din nou crucea pe cupola Sfintei Sofia!
— Aşa chibzuiam şi eu. Dar am aici două scrisori: una din septembrie trecut, în care patriarhul Hrisant Nottara îl numeşte pe Gin Ali „prea creştinul vizir”, iar a doua de la Şerban Greceanu, din luna octombrie, în care zice că padişahul mă laudă mult pentru ştirile adevărate trimise şi că aliotmanul nu are altă mai dreaptă şi mai credincioasă slugă decât pe mine.
— Şi voi, tu şi un popă bezmetic, vreţi să creştinaţi musulmănia? Fantasmagorie!
— Ai dreptate, unchiule. Eu de-aş putea să-i ajut pe creştinii din Împărăţia otomană! mută vodă vorbirea. Rău îmi pare că, de-o vreme, noi, Brâncovenii, şi voi, Cantacuzinii, ne-am răcit şi ne-am depărtat mult unii de alţii. Ci pentru că doresc apropierea şi prietenia cea veche, rogu-te, din inimă, să primeşti a-l cununa pe Radu cu…
— Pot să-ţi mai cunun, după toate câte mi-ai făcut? Ne-ai luat moşiile Breaza şi Mărgineni! Ai confiscat întreaga avere a lui Toma spătarul şi a lui Gheorghe Cantacuzino!
— Ştii prea bine că s-au făcut haini şi hicleni către împărăţie…
— Au tu nu te-ai fi hainit, dacă…
— Dacă biruia ţarul Petru, da! Nu înainte. Pe când ei… Şi-apoi numai din porunca sultanului luai zisele sate şi moşii pe sama domniei. Cunosc că Toma, în felul lui, avea dreptate. Dar era o dreptate mai tare ca toate: dreptul ţării la slobozenie.
— Ba ai făcut-o ca să-ţi mântui tu viaţa şi domnia!
— Şi asta, scumpul meu unchi, căci eu întruchipam ţara.. Şi trebuia să strig tare să se audă la Istambul, iar padişahul să mă creadă nevinovat şi prieten. Ci aş fi vrut să te văd pe domnia ta în acea împrejurare, când ţarul mă numea „Iuda de Brâncoveanu”, iar armia marelui vizir Baltagi paşa se afla aici pe pământ românesc şi nu voia să mai plece, iar oştile nemţeşti benchetuiau la Braşov ori la Timişoara, aşteptând ceas prielnic să treacă iar hotarul.
— Şi n-ai fost Iudă?
— Nu; mi-am apărat ţara, că în slujba ei m-aţi pus, nu a altcuiva!
Vorba asta n-avu răspuns; stolnicul Cantacuzino socoti că vodă era mai înţelept de cum îl credea. Se întoarse tot la mustrări:
— Ai luat trei sate de la Constantin aga Bălăceanu!
— Ei, dacă un Cantacuzin ia apărarea Bălăcenilor, e bine… Dar ai uitat că amândoi l-am socotit, atunci, vânzător de ţară? Domnia ta mi-ai spus că, îndemnat de Bălăceanu, Heissler ghenărar l-a arestuit pe arhimandritul Isaiia la Braşov şi l-a prădat de 800 de galbeni, de toate icoanele şi darurile pe care le închinasem mănăstirii Sf. Pavel de la Athos.
— Te-acoperi cu danii către mănăstiri ca să…
— Nu, stolnice, că erai în sfat, când am hotărât să despăgubim pe Isaiia cu satele, moşiile şi sălaşele de ţigani, care preţuiau, mi se pare, cam 4 000 de taleri…
— Le ţii prea bine minte!
— Le însemn pe toate în catastife, gospodăreşte.
— Da, până şi „Foletul novel” l-ai umplut cu socoteli.
— Nimic rău în asta. Ne trebuie chibzuială, mare chibzuială ca să înfruntăm nevoile. Că eu aici mă spetesc plătind sultanului angarale şi zaherea şi lucrători la cetăţi şi mii de care cu proviant, iar Carol împăratul creştin cată să-mi aline usturimea poverilor cu un… dar grozav: portretul său! Mare cinste, dar preţ mic, prea mic… El, un portret şi eu, cai, cornute mari, cu miile! Numai câte mii de boi a trebuit să dau lui Heissler ghenărar!… Şi-apoi, că-mi adusei aminte: divanul a hotărât că dacă dintr-ai lui Bălăceanu se întorc în ţară şi plătesc cei 4 000 de taleri, despăgubind, primesc înapoi moşiile, satele şi robii…
— Da? Şi când, acum doi ani, fratele meu Mihai spătarul te-a rugat pentru averile lui Toma, te-ai grozăvit cu ameninţările: „Voi arăta lumii întregi cine este Brâncoveanu şi neamul lui şi cine sunt Cantacuzineştii şi neamul lor… Voi face ca în casele şi curţile lor să curgă, până la genunchi, sângele cantacuzin”…
— Îmi cunosc greşeala. Dar oare, domnia ta, la mânie şi la o primejdie ca aceea, n-ai fi rostit tot cam asemenea grozăvii? Mă ştii doar că am multe păcate, dar sângeros, de pomană, nu sunt. Trebuia, da, trebuia să strig tare, ca să-l liniştesc pe Baltagi paşa, să nu mă spânzure şi să nu preschimbe domnia în paşalâc. Ci, iată, trecură trei ani şi nimica n-aţi păţit. Dimpotrivă: vă cer întoarcere la prieteşugul cel vechi.
— Ştiu că ai cerut voie curţii vieneze să te tragi în Transilvania, dacă-ţi va fi primejduită viaţa.
— Asta au făcut-o toţi domnii români, de la Mircea Bătrânul încoace. Toţi voim a fi, cu românii noştri, pe locurile de unde porniră Basarabii, de la descălecatul lui Negru vodă.
— Te duceai în Transilvania ca prinţ austriac.
— Da, gândesc la orice cale care ar putea duce la unirea ţărilor române, despre care domnia ta adevereşti şi în scris că una sunt!
— Şi cum ai izbutit să cumperi moşii pe lângă Sighişoara?
— Ca principe împărătesc şi ca unul care l-am împrumutat pe Carol împărat cu 50 000 de florini. Şi-apoi, ştii bine, unchiule, am familie mare şi n-aş vrea să sufere, Doamne fereşte, din pricina nepriceperii mele. De vreo trei sute de ani, aflarăm pe a noastră piele, cum se zice, că oricât de priceput ori de viclean ai fi, în faţa sultanului tot poţi greşi. Şi oricât de credincios i-ai fi, tot în robie la Edicule pieri. Iar eu asta nu vreau; pentru nimic în lume nu vreau!
— Aici te înţeleg!
— Judecă-mă fără părtinire şi înţelege-mă întru totul ce-am săvârşit rău sau bun, ocârmuind ţara atâţia ani. Mă aflu în starea când am mare trebuinţă de înţelegerea domniei tale şi de împăcare cu Cantacuzinii. Nu pot sărbători douăzeci şi cinci de ani de domnie fără această pace. Că eu de la domnia ta am cules sfat înţelept şi cuvântul dreptăţii şi al dragostei de această moşie şi de acest norod român, pe a cărui istorie te osteneşti a o scrie, însumi de la domnia ta le-am învăţat.
— Mă ostenesc să scot iar la iveală adevărul despre obârşia noastră, adevăr surpat în prăpastia uitării, păru că se îmbunează stolnicul. Da, voiesc să arăt lumii că şi moldovenii şi transilvănenii tot români sunt, ca unii ce dintr-o fântână au izvorât şi cură.
— Ai dreptate, unchiule şi stolnice; de aceea te rog să scrii istoria, să nu cădem în întunericul cel orb al neştiinţei şi al uitării de noi înşine!
— Am scris că noi, românii, aleşi şi adevăraţi romani, ca un zid bun şi tare înaintea turcilor am stat aici, la Dunăre, şi stăm.
— Iar eu alta n-am făcut fără numai să caut a fi asemeni lui Matei vodă Basarab, de care otomanii s-au temut ca şi de Mihai vodă. Întru asta m-ai ajutat tălmăcind multe cărţi.
— Împreună cu Antim mitropolitul.
— Mda… se oţărî vodă la auzul numelui acestui înalt chiriarh, pe care de curând îl scosese din scaunul mitropolitan. Îndulci totuşi glasul: Unchiule şi stolnice, fostu-mi-ai îndreptătoriu ca un epistămon şi ştiutoriu; întru sfaturile domniei tale mult m-am răzimat; te-am avut lumină şi dezlegare a toate, domnia ta carele ai învăţat la Padova, la Veneţia şi la Istambul, ai călătorit pe la mulţi crai şi împăraţi, domnia ta carele nu te arăţi iubitor de ranguri şi dregătorii, ci vremea ţi-o petreci cu bărbaţii cei procopsiţi, cu dascălii şi cu spudeii, de ce pe mine cu ură mă priveşti? De ce amândoi lunecăm spre duşmănia cea varvară?
— Întreabă-te pe tine însuţi! Că de-o vreme, cum zice Antim Mitropolitul: „Ce folos este a nu bea vin şi a fi beat de vinul mâniei? Ce foloseşte a nu mânca de carne şi cu hulă a rupe carnea fraţilor noştri?”
— Întâi, se poticni vodă în noua pilduire de la Antim citire, domniile voastre, Cantacuzinii, prea setoşi de averi vă arătaţi şi mai bogaţi şi mai puternici decât domnul vreţi a fire. Lucraţi numai pentru voi, nimic pentru obşte.
— Poftitu-m-ai ca să mă dojeneşti? Nu ascult!
— Nu dojană, unchiule şi tată al meu, ci vorbire dreaptă, făţişă, ca între români şi rude. Ştiu că domniile voastre, Cantacuzinii, visaţi şi râvniţi coroana cea de mult sfărâmată a Bizanţului. Şi mult vă străduiţi întru atingerea acestui scopos. Ba nădăjduiţi tare ca Ţara Românească să vă stea drept temei. Frumos! Şi, o vreme, după ce m-am încoronat şi sub povaţa domniei tale fiind, socotii şi eu că-i cu putinţă plinirea istui măreţ gând. Ci acuma, ajuns-am la vorba înţeleptului care zice că unde este nădejde multă, acolo este şi multă deşertăciune. Marii împăraţi şi regi nu vor alta decât tot puterea şi bogăţia împărăţiei Bizanţului. Şi nu-l văd pre niciunul atât de mărinimos, încât să vă cheme şi să zică: „Poftiţi, iubiţi Cantacuzini, împărăţia, moşia voastră legiuită”…
Câteva clipe stolnicul rămase îngheţat. Voievodul l-a simţit slab şi-a lovit şi mai tare.
— Sfetnic te-am vrut totdeauna. Epitrop, nu. Vrui ca domnul să fie de sine stătător, iar nu slugă la Cantacuzini. Ci dacă mă micşoraţi voi şi mă pârâţi, mai vreţi ca otomanii cei mari să mă mai ţină la vreo samă? Ce-aţi făcut din Antonie vodă din Popeşti? Un nimic. Şi la mâncare i-aţi pus tain. Şi-apoi, voi Cantacuzinii, nu sunteţi odihniţi şi sătui să slujiţi numai unui stăpân, de la carele să avem milă şi cinste, nu aveţi ochii deschişi spre primejdii, ci umblaţi să amestecaţi lucrurile cu nemţii şi cu moscalii şi cu alte neamuri. Unchiule, făcui poate multe greşeli, ci ţine seama că una vrui: să chibzuiesc, cu grijă şi cuminţenie, toate împrejurările, să mă feresc de orice primejdie, să păstrez cât mai slobodă această ţară şi să sporesc înţelepţia acestui norod român, hărtănit în trei ţări.
— Ai împovărat ţara cu dări!
— Adevărat. Dar cu ce puteam să acopăr cererile otomane, tot mai nesăbuite? Şi-apoi, voi, boierii, nu v-aţi înfruptat chiar cu nimic din acele dări? Am scris în condici tot ce a trebuit să dau sultanului: sute de mii de chile de zaherea, de grâu, orz, ovăz, unt, sare, cânepă, miere, ceară… Ne costă înspăimântător de mult această împărăţie în destrămare.
— Te-ai îmbogăţit…
— Daaa! Ci eu sunt cel care a făcut ca acest pământ să dea roadă mai bogată şi această roadă să fie întâi spre folosul oamenilor de aici. Şi-apoi mi-am făcut temelie pentru o oaste mare, corăbii şeici pe Argeş şi pe Dunăre, cu zaherea, gata ca, ajutându-mă de războaiele nemţilor ori ale moscalilor cu otomanii, să scot ţara de sub ascultarea faţă de sultan. Voi fi ajutat şi de beizadelele mele. Că eu mă tem mai ales de stăpânire nouă. Unchiule şi părinte al meu, şi cărţile domniei tale spun că stăpânii noi mai puternici şi mai cu primejdie sunt. Stăpânirea veche slăbeşte şi de pieire se apropie mai repede decât cea tânără, tare şi lacomă de trăire. În istoria domniei tale arăţi că toate lucrurile din astă lume se urzesc şi trăiesc în trei stepene: urcarea, starea în culme şi pogorârea. Împărăţia sultanului se află pe stepenea pogorârii, iar noi de-abia aşteptăm a-i cânta prohodul. Pe când Austria? Rusia? Abia acum urcă.
— Şi noi, Cantacuzinii, tot ţară slobodă vrem.
— Ci mai bine-i să ne facem volnici, neatârnaţi, în zece-douăzeci de ani ori în două veacuri? Cât va să mai îndurăm păgânescul şi tirănescul jug al sultanului? Pun aceste întrebări cărturarului luminat care eşti, înţeleptului stolnic şi sfetnic şi, mai ales, celui căruia nepot de soră-i sunt, nădăjduind că mă înţelege şi nu mă vinde.
